ale cărui scrieri „au influenţat generaţii de egipteni”. Autor a 94 de cărţi, Ghazali a atras un public larg cu lucrări care au căutat să interpreteze Islamul şi cartea sa sfântă, Coranul, într-o lumină modernă. El este recunoscut pe scară largă pentru contribuţia la revigorarea credinţei islamice în Egipt, în ultimul deceniu. O altă sursă îl numeşte „unul dintre cei mai respectaţi şeici din lumea musulmană.”Prezentare generală
Al-Ghazali s-a născut în anul 1917, într-un mica localitate al-Buhayrah, sud-estul coastei portului Alexandria. A absolvit Universitatea Al-Azhar, în anul 1941. A predat la Universitatea din Qatar şi la El-Emir ‘Abd-ul Qaadir, Universitatea pentru Ştiinţe Islamice din Algeria. Şeicul al-Ghazali a ocupat postul de Preşedinte al Consiliului Academic al Institutului Internaţional de Studii Islamice din Cairo. A fost autorul a mai mult de 60 de cărţi, dintre care multe fuseseră traduse în diverse limbi şi a fost, de asemenea, deţinătorul a numeroase premii, printre care Primul Ordin al Republicii Egipt (1988), Premiul Regele Faisal (1989) şi Premiul de Excelenţă din Pakistan. A fost căsătorit și a avut 7 copii şi a fost înmormântat în Medina, Arabia Saudită, el decedând în timpul unei conferințe ținute în Riyadh.
Discursul Șeicului Yusuf Al-Qardawi despre marele profesor și mentor al său, șeic Muhammed Al-Ghazali
Nu este uşor să vorbeşti despre şeicul nostru Al-Ghazali. Spun „şeicul nostru”, chiar dacă el este cu doar 9 ani mai bătrân decât mine. Deci, diferenţa de vărstă dintre noi nu este mare, dar mărturisesc că eu sunt un student de-al dumnealui. L-am cunoscut mai întâi citindu-i articolele şi apoi citindu-i cărţile, de la prima sa carte, „Islamul şi economia” şi a doua carte, „Islamul şi sistemul social”. Am apreciat de asemenea articolele sale. La vremea aceea, eram ocupat numai cu literatura şi poezia. Toate lecturile mele erau concentrate într-o singură direcţie. Dar când am citit articolele lui al-Ghazali, în revista săptămânală, l-am descoperit a fi un scriitor uimitor de elocvent. La vremea aceea, nu ştiam că el era un şeic Azhari. Şeicii au un stil diferit de al lui de a scrie şi a discuta diferite subiecte. Pur şi simplu au un spirit complet diferit. Şeicul Al-Ghazali obişnuia să scrie sub diferite titluri. Asemenea exemple sunt „Cugetări libere”, „Pagini de glorie” şi „Oameni defavorizaţi”. Acesta nu este stilul unui şeic. Din această cauză, nu mi-am imaginat niciodată că Al-Ghazali din revistă era un şeic Azhari. Într-o zi a semnat „Muhammed Al-Ghazali Al-Waa’iz” (predicatorul). Am întrebat câţiva fraţi, „Este din familia Al-Waa’iz sau este într-adevăr un Waa’iz (predicator)?”. Ei mi-au răspuns, „Da, este predicator. Aceasta este meseria lui.” Am întrebat: „Este un Azhari?”. Ei au răspuns: „Da, este şeic şi chiar poartă îmbrăcămintea Al-Azhar. Acest lucru m-a făcut să-l iubesc mai mult şi să citesc mai multe din articolele sale. Al-Azhar, la vremea respectivă, era mândră de toţi învățații şi şeicii ei.
Am scris o carte despre şeic, în timp ce era încă în viaţă, ca o mică mulţumire. Mulţi oameni nu îşi exprimă mulţumirea faţă de marii oameni, decât după moartea lor. Din păcate, musulmanii sunt vinovaţi de acest lucru. Alţii, ca de exemplu marxiştii, îşi aclamă oamenii lor, scriitorii, poeţii şi gânditorii lor. Ei exagerează măreţia poporului lor. Se adulau reciproc în ochii publicului, în vreme ce musulmanii nu fac acest lucru. Titlul cărţii mele este „Şeicul Al-Ghazali, aşa cum l-am cunoscut: o călătorie de jumătate de secol”. De fapt, această carte a început ca o încercare a unui grup de scriitori, de a scrie o carte despre şeic. A fost plănuită a fi un dar pentru el, pentru a 70-a aniversare. S-a format o comisie pentru publicarea cărţii, dar, din păcate, proiectul nu a fost finalizat. Singurul care a publicat ceva a fost fratele nostru, marele profesor doctor Muhammed ‘Imara. A fost o carte mică, intitulată „Şeicul Al-Ghazali şi locul său ca gânditor”. Cartea mea a pornit ca fiind doar un articol. Articolul a devenit prea lung. Mi-a dat seama că nu puteam să scriu doar un articol despre şeic, trebuia să fie o carte. Deşi s-a dovedit a cuprinde 10 capitole, încă cred că este prea scrută pentru un portret adecvat al şeicului. Fiecare capitol al acestei cărţi poate fi uşor extins într-o carte independentă despre şeicul Al-Ghazali.
Înainte de toate, şeicul Al-Ghazali a fost un om de Da`wah. A fost de fapt un om de primă clasă în Da`wah. Da`wah sau a fi un convocator al Islamului făcea parte din natura sa. Muncea ziua şi visa noaptea acest lucru. A trăit pentru Da`wah în trecutul, prezentul şi viitorul său – întreaga sa fiinţă era dedicată pentru Da`wah. Când scria, când ţinea Khutab sau lecții, făcea aceste lucruri în numele Da`wah. Când ataca, când lua apărarea sau critica, făcea aceste lucruri în beneficiul Da`wah. Era un om de Da`wah.
El conducea folosind toate mijloacele pentru Da`wah, în primul rând, Sfântul Coran. El a memorat Coranul, aşa cum a spus şi fratele nostru, dr. Ali Jum'ah, „Ca şi cum Coranul este o singură linie în faţa ochilor săi.” Am trăit cu şeicul şi am văzut cu ochii mei. Cita din Coran ca şi cum ar fi avut totul în faţa sa, pe o pagină. Considera Coranul ca fiind prima sursă pentru Da'yi sau pentru cineva care cheamă la Islam. Considera că trebuia să fie judecata supremă, peste toate celelalte surse, ca şi Sunnah, Qiyas (compararea cazurilor) şi consensul. Credea că Sfântul Coran este sursa pivot fundamantală pentru `Aqeedah şi Shari`ah. Şeicul Al-Ghazali a fost un om al Coranului, în toate sensurile. El a văzut în versete lucruri pe care nimeni altcineva nu putea să le vadă uşor. Eram în Algeria, discutând cu câţiva studenţi ai lui Ustaaz Malik Bin Nabi, Allah să-i binecuvânteze sufletul. Discutau despre teoria lui Malik asupra tendinţei musulmanilor de a cădea sub imperialism. Le-am spus că şeicul Al-Ghazali a fost primul care a dezvoltat această teorie. Ei au întrebat cum şi unde. Le-am răsuns: În cartea sa, „Islamul şi economia. Al-Ghazali a scris: „Naţiunile sunt ocupate când manifestă tendinţe de răutate. Ocuparea urmează răului.” A continuat foarte elocvent, citând unele versete din Surat al-Isra. Aceste versete menţionează cât de răi erau fiii lui Israel şi cum acest lucru a dus la asuprirea şi la ocuparea pământurilor lor. Au fost asupriţi de babilonieni, perşi, romani, etc.
Şeicul trăia cu Coranul. Încă de la primele sale cărţi, puteam uşor concluziona că a văzut în Coran ceea ce nimeni altcineva nu a fost capabil să vadă. Dr. Al-Assaal a descris cum şeicul Al-Ghazali îşi dedica toate cărţile sale. La începutul lor, scria dedicaţiile după cum urmează: „Pe calea lui Allah şi a defavorizaţilor.” A format un grup cu alţi câţiva savanţi din Al-Azhar. Printre ei era şeicul Khalid Muhammed Khalid (înainte ca acesta să aibă o altă orientare). Sloganul grupului era „Religia în serviciul maselor”. Sloganul era un răspuns pentru cei care spuneau „Religia este drogul maselor”. Şeicul Al-Ghazali a scris acest slogan pe coperţile primei şi a celei de-a doua cărţi ale sale.
Şeicul AlGhazali judeca situaţiile reale ale vieţii, Fiqh, Qiyass şi practic, totul, prin cuvintele Coranul. Din această cauză a refuzat să accepte orice lucru care contrazicea învăţăturile Coranului.
De exemplu, el a refuzat să accepte hadithul relatat de Muslim, în colecţia sa autentică, care spune că tatăl Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) este în focul iadului. Din păcate, unii fraţi care depun eforturi în Da`wah citează acest hadith. Când vine ziua de naştere a Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), unul dintre primele lucruri pe care ei le spun este: „Oameni, trebuie să ştiţi că tatăl Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) este în focul iadului”. SubhanAllah, şeicul Al-Ghazali a spus:
Este complet contradictoriu cu ceea ce este scris în Coran. Allah, slavă Lui, a spus: „Nu vom pedepsi un om până când Noi (în primul rând) trimitem un mesager”. Arabii nu au primit un mesager, în conformitate cu patru verste din Cartea lui Allah, unul dintre versete precizând de exemplu: „Pentru a avertiza oamenii, a căror strămoşi nu au fost niciodată averetizaţi”, şi altul, „Nu l-am trimis pe el ca avertizare înaintea voastră”.
Din cauza aceasta el a refuzat acest hadith, chiar dacă poate fi găsit în colecţia autentică a lui Muslim. Coranul, în orice caz, este adevărul absolut. Iar şeicul Al-Ghazali a fost un om al Coranului. Coranul, din care el a luat învăţături şi experienţe imense, a fost unealta sa principală ca persoană care chema la Allah.
A doua unealtă o constituiau cunoştinţele sale enciclopedice. Într-o carte pe care am editat-o cu mulţi ani în urmă, intitulată „Cunoştinţele de bază ale propovăduitorului”, am menţionat că cel care cheamă la Islam necesită şase tipuri de cunoaştere. Printre ele este cunoaşterea teoriilor islamice. Ea include cunoaşterea științelor Tefsir, Hadis, Fiqh, Bazele Jurisprudenței, etc. Un al tip de cunoaştere este cunoaşterea literaturii. Şeicul Al-Ghazali a fost unul dintre cei mai elocvenţi scriitori ai Ummah. A fost foarte pretenţios să nu facă vreo greşeală gramaticală sau semantică. El, ca şi excelenţii savanţi Azhari, avea un bagaj solid de cunoştinţe lingvistice şi religioase.
Acesta este motivul din spatele scrierilor sale perfecte şi al discursului său extrem de logic. Dacă făcea vreodată o greşeală, o mărturisea şi îşi cerea scuze. Într-o zi a fost atât de pasionat în timp ce vorbea, încât a făcut o greşeală gramaticală. Ulterior, a spus: „Sentimentele puternice m-au făcut să greşesc în discursul meu. Voi încerca să nu mai fiu atât de pasional.” Când îşi dădea seama de greşeală, pur şi simplu nu mai repeta niciodată acea greşeală. Obişnuia să memoreze mii de versuri de pozie. Cred că a memorat cea mai mare parte din lucrările poetice clasice arabe, dacă nu chiar pe toate.
În plus, avea un bagaj solid de cunoştinţe în istoria Islamului, în special despre viaţa Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Avea de asemenea bogate cunoştinţe umaniste şi în ştiinţe. Dr. Fahmi Jud'an a spus că şeicul Al-Ghazali era interesat de ştiinţe. De fapt, o chemare la Allah nu se poate face fără ştiinţă. Al-Ghazali a ţinut de asemenea pasul cu problemele care apăreau în întreaga lume şi în toate ramurile vieţii. Toate aceste cunoştinţe au fost a doua sa unealtă după Cartea lui Allah, toată slavă fie a Lui.
Erudiţia Azhari are anumite caracteristici. Al-Azhar, ca cele mai multe şcoli religioase şi universităţi, urmează şcoala Eș'ari în Aqiydeh. Ştiu că fraţilor noştri Salafi nu le place acest lucru, dar aş dori să spun că aproape întreaga Ummah musulmană urmează şcoala Eș'ari. Atunci, întreaga Ummah este rătăcită? Azhar, Zaituna, Al-Qaraweyah, şi Dupand din India sunt toate Eș'ari. Toate şcolile religioase din lume sunt Aș'ari. Deci, şeicul Al-Ghazali era un Ash'ari. Doar că nu era fanatic. A studiat şcoala Ash'ari în timpul anilor de învăţământ primar, secundar şi la facultate. Cartea sa, „Aqiydah Musulmanului” a fost scrisă în spiritul Salafi şi insuflarea Ash'ari. Putem observa influenţa Ash'ari în modul în care a definit şi organizat capitolele cărţii. Nimeni nu a putut să ocolească această influenţă. Aş vrea să răspund la ceea ce a spus dr. Fahmi Jud'an. Logica este baza scriptelor. Fără logică, nu putem accepta scripturile. Dovada Profeţiei este bazată pe logică. Prin urmare, dacă nu suntem de acord cu logica, nu putem dovedi Profeţia sau revelaţia. Acesta este motivul pentru care Al-Ghazali, şi cei Ash'ari dinaintea lui, au afirmat că logica este baza scriptelor. Un motiv suplimentar din spatele declaraţiei sale este acela că hadithurile venite printr-un singur lanţ (o singură sursă) nu sunt destul de puternice pentru a dovedi Aqiydeh. Sursele unice al hadisurilor sunt îndoielnice şi niciodată complete. Fraţii noştri care l-au criticat pe şeicul Al-Ghazali pentru acest lucru trebuie să ştie că el nu a venit cu acest mijloc de a judeca hadisurile, pe cont propriu.
Cei Aș'ari, Maturidi, şi majoritatea celor care au vorbit despre baze (Usul) sunt de aceeaşi părere. Am menţionat în cartea mea că cei mai buni savanţi Hanbelişti consideră la fel. Mă refeream la cartea lui Abu Ya'la Al-Faraa, „Al-Oddah” (Uneltele lingvistice), la cartea lui Abu Al-Khattab, „At-Temhiyd” (Introducerea), Ibn Qudamah, „Al-Rawdah” (Grădina) şi Ibn Teymiyeh, „Al-Moswaddah” (Schiţe). Chiar cei care au pus bazele şcolii Hanbelite spun că hadisurile cu o singură sursă nu sunt sigure. Aceasta este ceea ce rezultă din logica pură. Hadisurile cu o singură sursă sunt slabe pentru că ele sunt supuse greşelii, care poate interveni oriunde de-a lungul relatării.
Logica este un alt mijloc pe care şeicul Al-Ghazali l-a folosit în Da`wah. Prin logică, mă refer la logica credinciosului. Şi în acest caz, raţionamentul logic funcţionează în cadrul şi prin respectarea fundamentelor islamice.
De aceea aş vrea să discut despre afirmaţia că logică nu nu are nici un rol în unele domenii. Am înţeles din discursul dr. Fahmi Jud'an că logica nu ar trebui să aibă nici un rol în determinarea normelor Shari`ah. El a spus că Șeri`ah este un domeniu care ar trebui înţeles numai prin intermediul revelaţiei. Eu nu sunt de acord. Analizele şi raţionamentul au un rol de jucat, şi în special în acest domeniu. Folosirea ligicii nu se limitează la fizică. Ea joacă un rol fundamental în revelaţie. Există, de exemplu, probleme care nu sunt clar definite în cadrul revelaţiei; sunt probleme cu care revelaţia se confruntă în termeni generali. Mai mult, există probleme pe care revelaţia le acoperă; în orice caz, scriptul poate fi înţeles prin numeroase modalităţi. Aici este locul unde rolul logicii este integral în deducerea a ceea ce scriptura nu afirma explicit. Aplicarea raţiunii şi a logicii este crucială pentru înţelegerea (sesizarea) sensurilor scripturii. Prin urmare, avem câteva şcoli (curente) de gândire. Şeicul nostru Al-Ghazali a fosloit logica pentru a înţelege Shari`ah şi `Aqiydah. El refuza astfel să accepte acele câteva hadithuri care sunt împotriva simţului realităţii. De exemplu, el a refuzat hadisuri cum ar fi: „Dacă nu ar fi fost faptele fiilor lui Israel, carnea nu ar fi putrezit astăzi” şi „Dacă nu ar fi fost Eva, nici o soţie nu şi-ar fi înșelat soţul”. Aceste hadisuri sunt din Bukhari. Şeicul Al-Ghazali a spus: „Carnea se strică pentru că este o acţiune ştiinţifică a vieţii care a fost valabilă înainte şi după fiii lui Israel. Dacă cineva lasă carne la temperatura camerei, se va strica după un timp”. El a adăugat: „Eva nu l-a trădat pe Adam. Noi nu avem această noţiune în Islam”. Astfel, el îşi foloseşte intelectul şi logica. Unii oameni l-au ridiculizat pentru acest lucru, spunând: „Cum poate el să nege un hadis autentic?”. Eu declar că şeicul Al-Ghazali nu a negat niciodată Sunnah. Din contră, a apărat-o în multe dintre cărţile sale, cum ar „Fiqh-us Siyrah” şi „Practici neislamice”. Am inclus în cartea mea citatele unde el apără Sunnah. El este un om care apără Islamul. El este un om care doreşte să prezinte Islamul într-o manieră logică, acceptabilă şi sensibilă. Dacă o singură sursă a unui hadis este contrară cu faptele simple, el îl respingea, chiar dacă pare să fie autentic.
Respingerea hadisurilor îndoielnice nu ar trebui să fie niciodată un motiv de a-l discredita pe şeicul Al-Ghazali . În timpul companionilor, `Aisha, Allah să fie mulţumit de ea, a refuzat câteva hadisuri pe care unii companioni pretindea că le-au auzit cu propriile lor urechi. Ea a spus: „Nu, ei fie nu au înţeles, fie au schimbat formularea din greşeală”. Ea şi-a dat seama că pur şi simplu aceste hadisuri veneau în contradicţie cu Coranul. Şi în astfel de situaţie, ea le răspundea companionilor, spunând: „Cum puteţi relata acest fapt, când Allah spune aşa şi aşa....”.
Există câteva cărţi care au fost scrise cu ceea ce `Aisha a respins din relatărilor altor companioni. Oricum, nimeni nu a spus vreodată că `Aișah ar fi o apostată pentru că a respins acele hadisuri. De fapt, nu există nici un imam care să nu fi respins unele hadisuri dintr-un motiv sau altul, cum ar fi de exemplu Malik sau Abu Hanifeh. Astfel, pur si simplu logica a fost cea care l-a împins pe şeicul Al-Ghazali să-şi formeze propriile păreri în multe chestiuni. Şi cu sigranţă, atunci când a ales o părere în locul alteia, nu a făcut acest lucru din mofturi personale. El a avut, aşa cum a exemplificat Dr. Al-Sawwa, o metodologie bine definită şi fundamente neclintite. El a folosit simţul realităţii, dar acest motiv nu l-a făcut niciodată să respingă revelaţia. De exemplu, când a ales ideea că răscumpărarea sângelui vărsat pentru o femeie este egală cu cea pentru un bărbat, unii oameni l-au acuzat, pentru că ei au spus că această părere era împotriva celor patru şcoli de gândire. Este corect că aceasta nu era părerea celor patru şcoli. Dar nu este o problemă a consensului (Ijmaa). Al-Assamm şi Ibn Aleya au păreri diferite, aşa cum este menţionat de către Shawkani. Şi mai mult, toate hadisurile care au fost citate pentru a susţine pretenţia că răscumpărarea sângelui vărsat pentru o femeie este jumătate din cea pentru un bărbat, nu sunt autentice. Acest lucru este acceptat în unanimitate de către cei mai renumiţi savanţi în Hadis. Aceasta este părerea şeicului Al-Ghazali . Şi a constituit un mijloc util de gândire atunci când el a folosit argumente pentru a contrazice atacurile comuniste.
El s-a gândit întotdeauna că credinţa este dragoste şi ură, de dragul lui Allah. Aş vrea să numesc acest suflet, un suflet de poet. Şeicul Al-Ghazali a spus: În anul 1951, tânărul indian propovăduitor al Islamului, şeicul Abu Hassan Al-Nadwi, a vizitat Egiptul. A adus cu el câteva scrisori pe care le scrisese. Una dintre ele este intitulată „Din Lume pentru Pensinsula Arabică şi de la arabi pentru Lume”. Oamenii întrebau Peninsula Arabică despre misiunea pe care o avea de îndeplinit. Acestea au fost cuvinte foarte puternice şi emoţionante. Apoi, peninsula a răspuns lumii. Pe Allah, nimeni nu poate servi Islamul dacă el sau ea nu are un suflet de poet.
Eu nu ştiam că Al-Ghazali scrie poezie. Dar fiul său, dr. Alaa, a declarat acum câtăva vreme că într-adevăr a scris câteva versuri. În orice caz, nu era poet. Dar avea sufletul unui poet. Sentimentele sale se revărsau din sufletul său. Un propovăduitor trebuie să aibă foarte multe sentimente. El sau ea nu pot fi duri, rigizi. Al-Ghazali a reproşat unor oameni că „nu aveau suflet”. Aceştia sunt oamenii cărora le păsa numai de sensul literal al cuvintelor. Aceste „pietre” nu sunt capabile de a chema la Islam. Chemarea la Islam nu este rigidă. Este un sentiment plăcut şi dulce. Din acest motiv, toată lumea care-l cunoaştea bine pe şeicul Al-Ghazali , îl iubea – chiar şi cei care aveau păreri diferite faţă de ale lui. Era o persoană tolerantă, blândă şi spirituală. Nu a existrat vreodată ca cineva care stătea cu el să nu audă o glumă. El glumea uneori chiar şi în Da`wah. O dată a fost întrebat dacă un om putea să-şi ghideze propriul destin sau viitorul lui era predestinat. El a răspuns: „În Occident, un om îşi controlează propriul destin. Dar în orient, viaţa este predestinată”. Aceasta este evident, o întrebare complicată, care este veşnic pusă. Atunci, el a rezolvat problema cu această glumă. Aşa era el.
Extraordinara spiritualitate a şeicului Al-Ghazali era imposibil de remarcat. A avut o inimă de Sufi. Cu toate acestea, nu s-a alăturat nici un grup Sufi. L-am invitat acum câţiva ani să fie profesor în Qatar. A stat cu noi trei ani fericiţi. Un frate a venit să-l viziteze, era Sufi [...] şi a spus: „O, respectabile şeic, aş vrea ca înainte de sfârşitul vieţii tale, să faci un legământ cu şeicul meu Sufi”. El l-a întrebat: „Există vreun şeic după Hassan Al-Banna? Am luat de la Hassan Al-Banna Islamul cu toate înţelesurile sale, echilibrele şi profunzimile sale”. Da, Al-Ghazali a învăţat de la Hassan Al-Banna Islamul atotcuprinzător şi l-a trăit precum l-a înțeles. Mai mult, a avut această extraordinară spiritualitate pe care oricine l-a cunoscut a simţit-o. Oricine citeşte ceea ce a scris el este emoţionat de cuvintele sale. Cred că era sincer. Nu am putut să-l ascult niciodată fără să fiu emoţionat. Omul vorbea din suflet şi îşi exprima cele mai lăuntrice gânduri. Niciodată în discursurile sale nu se prefăcea şi nu-şi falsifica emoţiile. Se purta foarte firesc şi niciodată nu a amestecat islamul cu altceva. În cartea sa, „Latura spirituală a Islamului”, el a explicat o parte a cărţii „Cuvinte ale înțelepciunii”, scrisă de Ibn Ataa Al-Sakandari. Aceste explicaţii moderne au fost excelent de elocvente.
Într-o zi, un om a venit la el şi i-a spus: „O, şeicule, am comis un păcat şi aş vrea să mă căiesc.” El i-a răspuns: „Cine ştie, poate că omul acesta este mai aproape de Allah decât sunt eu. Poate că din cauză că se simte vinovat de păcatul său, el este mai aprope de Allah decât mine. Cine ştie. Poate acţiunile mele sunt nesincere”. Şeicul Al-Ghazali a avut o spriritualitate extraordinară. Citea un poem pe care l-a scris Ibn Al-Rumi, la rugăciunile de noapte. Citea acest poem plângând. Dragii mei fraţi şi surori, acesta este şeicul Al-Ghazali . Şi-a trăit viaţa pentru a chema la Islam, pentru a apăra Islamul şi pentru a ataca duşmanii Islamului. Cărţile sale constituie atât o apărare a Islamului, cât şi un atac împotriva duşmanilor Islamului. I-a atacat pe sionişti în cartea sa, „The Harvest of Pride”. I-a atacat pe misionari în cartea sa „A Cry of Warning from the Missionaries”. I-a atacat pe orietalişti când a răspuns to Gold Zahir. I-a atacat de asemenea pe comunişti, în cartea sa „Islamul şi Invazia Roşie”, cât şi violenţa ideilor occidentale în „Întunericul din Occident, Imperialismul cu imperialismul său: invidia şi lăcomia” şi în final, secularismul naţional în „Realitatea naţionalităţii arabe şi mitul renaşterii arabe”.
Toate cărţile sale au constituit fie un atac, fie o apărare. Acesta a fost şeicul Al-Ghazali . Fraţi şi surori, nu-i pot acorda atenţia care i se cuvine în doar câteva cuvinte. Vorbim despre un mare mentor şi un mare imam al Da`wah şi al renaşterii islamice. Vorbim despre o şcoală complet deosebită a Da`wah, a gândirii şi a reformei. Avem nevoie de câteva studii de cercetare pentru a defini caracteristicile, pozişia şi efectele acestei şcoli. Al-Ghazali nu aparţine unui grup sau unui popor. El aparţine întregii Ummah musulmane.
A trăit cu un sentiment care întotdeauna i-a umplut sufletul – acela că era un apărător pentru acest religie şi că nu trebuia niciodată să permită ca Islamul să fie atacat. A crezut că întotdeauna trebuie să fie atent la duşmanii din interior şi din exterior.
A fost destinul şeicului să lupte pe două fronturi:
Pe frontul duşmanilor Islamului; cei care urăsc să vadă răspândirea luminii sale şi cărora le displace întoarcerea sa la conducerea lumii. Unii dintre aceştia reprezintă forţe internaţionale care se tem sau urăsc Islamul. Exemplele îi includ pe sionişti, cruciaţi, comunişti şi idolatrii. Ei au religii şi moduri de gândire diferite, dar sunt uniţi în misiunea lor de a ataca Islamul şi de a pune obstacole în calea lui. Allah a spus despre ei: „Aceia care nu cred, asemenea sunt aliați unul cu altul" (Al-Anfal: 73) și "Cei nedrepți își sunt aliați unii altora....." (Al-Geasiyah:19).
Alţii, din nefericire, sunt musulmani purtând nume musulmane precum Muhammed, Ahmed, Hassan, Hussein, Omar şi Ali. Totuşi, intenţiile lor sunt nefaste faţă de Islam şi faţă de cei care cheamă la Islam. Mai mult, ei neagă Șeri`ah. Islamul este duşmanul lor pentru că îi propovăduieşte împotriva faptelor lor păcătoase, împotriva asupririi lor sălbatice, împotriva motivelor lor ascunse şi împotriva excesivei lor lăcomii.
Pe frontul celor ignoranţi, cei care ştirbesc Islamul în timp ce cred că îi aduc un serviciu sunt cei care „zdrobesc” chipul Islamului în încercarea de a strivi o muscă care s-a aşezat pe acest chip. Ei sunt numiţi "propovăduitori care rătăcesc". Ei îi fac pe oameni să fie ocupaţi cu ramurile şi nu cu lucrurile fundamentale, cu chestiunile particulare şi nu cu întregul, cu controverse şi nu cu lucrurile convenite şi cu acţiunile organelor, nu cu cele ale inimilor.
El s-a plâns de aceşti propovăduitori, mulţi dintre ei provocând dezastre şi nedreptăţind Islamul. Ei nu citesc sau nu luptă niciodată. Noutăţile pe care ei le ştiu nu sunt aşezate în contextul lor corect. Durerea Ummei nu-i afectează. Ei continuă să dezbată evenimente istorice. Ei nu văd ceea ce se întâmplă în lume; nici nu învaţă din salturile incredibile ale schimbărilor care apar în cadrul vieţii pe pământ.
Trupul care este golit de sânge va claca. În mod similar, mintea care este golită de cunoaştere nu poate împlini obligaţiile Jihadului sau adevărul.
Pericolul pentru viitorul Islamului, al naţiunilor lui şi reînvierea lui sunt teme abordate de şeic în utlimele sale cărţi. A sperat că oamenii vor învăţa şi se vor trezi. Şi-a dorit ca ei să devină mai puţin mândri în opiniile lor şi să înceteze în a-i dispreţui pe ceilalţi, pe care-i considerau mai jos decât ei. Şi-a dorit ca ei să înveţe să fie umili cu credincioşii, să-i respecte pe cei mai în vârstă şi să fie blânzi cu cei tineri.
Aş dori să spun că şeicul Al-Ghazali nu e perfect, fără defecte. A fost un om normal. Cu toate acestea, a fost un om al Islamului. A trăit pentru Islam şi a murit pentru Islam. A rămas pe câmpul de luptă până în ultima clipă şi a murit cu sabia în mână. Acesta a fost şeicul Al-Ghazali . Dacă oamenii doresc să se oprească asupra greşelilor sale, acest lucru nu-l discreditează. În hadisul: „Apa, mai multă de două qallas (o măsură) nu poate fi niciodată murdară”. Dar dacă ar fi fost o mare?
Este posibil să aveţi o părere diferită față de el în chestiuni minore sau majore şi în multe sau puţine chestiuni. În orice caz, dacă îl cunoaşteaţi bine, nu v-aţi fi putut abţine să nu-l iubiţi şi să nu-l respectaţi. Cu singuranţă aţi fi simţit cât de sincer este el faţă de Allah, cât de cinstit şi cât de deschis este, şi cât de energic este el în apărarea Islamului.
Se supăra imediat când cineva ataca Islamul. Când era supărat, era ca o mare care inundă şi ca un vulcan care arde. Ura asuprirea împotriva sinelui şi împotriva oricărei fiinţe umane. Nu putea tolera abaterea, cel puţin din punctul lui de vedere, el nu putea să tacă sau să permită condeiului său să fie inutil. El ataca cu furie, indiferent de consecinţe. Oricum, şeicul niciodată nu a depăşit limita în duşmăniile sale. De asemenea, nu şi-a calomniat niciodată duşmanii şi nici nu le-a dorit răul.
În acelaşi timp, şeicul era capabil să se liniştească la fel de rapid. El revenea asupra adevărului, realizând măsura furiei sale. Nu se sfia să-şi facă publice greşelile făcute în orice chestiune. Acesta este un fel de act de curaj care este foarte rar întâlnit.
Allah să-l binecuvânteze sufletul şeicului Al-Ghazali şi să-l pună alături de robii săi drept-credincioşi. Allah să-l răsplătească cu răsplăta cea mai mare pe care o dă conducătorilor învăţaţi. Allah să-l răsplătească pentru ceea ce a făcut pentru Ummah şi pentru această religie, cu cea mai mare răsplătă. Allah să aibă grijă de familia şi de copiii săi în felul cel mai bun în care o face cu oamenii sinceri. Îl rog pe Allah să ne îndrume să urmăm paşii şeicului, să aderăm la dreptate, să rezistăm minciunii şi să-l chemăm pe Allah. „Cine este cel mai bun în discursuri decât cel care cheamă la Allah, cel care face fapte bune şi spune că este dintre musulmani.”
La final, îl rog pe Allah să vă ierte pe voi şi pe mine şi să-l binecuvânteze pe învăţătorul nostru, Muhammed, pe familia sa şi pe companionii săi! Şi fie ca pacea, binecuvântările şi mila lui Allah să fie asupra voastră!
Acest discurs a fost rostit în cadrul unui seminar ținut în Amman, Iordania, la data de joi, 4 Safar, anul 1417 H (20 iunie 1996).
________________________________________
Traducere: Sorina Cassiana
Asociația Surori Musulmane, 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu