marți, 30 martie 2010

Milostenia

Milostenia – o garanţie

pentru succesul în lume şi salvarea în Viaţa de Apoi

Iubirea de bunăstare şi lăcomia în a dobândi ţine de firea omenească. Pentru aceasta, omul călătoreşte distanţe lungi şi îndură tot felul de necazuri. Egoismul şi tendinţa de a da întâietate propriilor avantaje în detrimentul tuturor celorlalte lucruri, se nasc în om încă din prima zi. El gândeşte mai mult la el însuşi şi îi pasă puţin de ceilalţi.


Şi dacă i se oferă toată averea de pe pământ şi chiar dacă dobândeşte comorile de binecuvântări ale Domnului său, el nu va fi pregătit să cheltuiască din ele de bunăvoie şi manifestările diferite ale egoismului îi vor lega mâinile.


Spune: „Dacă voi aţi avea visteriile îndurării Domnului meu, voi le-aţi păstra de frică să nu le cheltuiţi, căci omul este zgârcit!”

[Coran 17:100]

Islamul a considerat această mentalitate ca fiind foarte ieftină şi meschină şi aceasta trebuie combătută vehement şi tratată cu atenţie. Islamul a afirmat foarte clar că doar acel om care îndepărtează motivaţiile obtuzităţii şi avariţiei şi nutreşte milostenie şi generozitate, poate avea succes în a dobândi răsplata atât în lumea aceasta, cât şi în cea ce va veni:

„Deci, fiţi cu frică de Allah atâta cât puteţi, ascultaţi, fiţi supuşi şi dăruiţi spre binele sufletelor voastre! Iar aceia ale căror suflete vor fi ferite de zgârcenie, aceia sunt cei care vor izbândi.”

[Coran 64:16]


Grămezile de aur şi argint din care nu sunt satisfăcute drepturile celor săraci şi nevoiaşi, devin cauza pedepsei proprietarului lor şi a nenorocirilor acestuia în lumea aceasta şi în cea de apoi. Asemenea avere este precum un şarpe ce se ascunde în gaura lui, pândindu-i pe oameni ca să-i muşte. Islamul a explicat că această bogăţie se va transforma în şerpi vii în Ziua Judecăţii, care îi vor ataca şi muşca pe stăpânii lor.


„Bogătaşul ce nu a plătit drepturile celorlalţi din averea sa, îşi va vedea averile transformate în şerpi în Ziua Judecăţii, care îl vor vâna cu gurile deschise, apoi o voce se va auzi: „Stăpâniţi-vă averea pe care aţi ascuns-o, căci Mie nu-mi pasă de ea.” Când va vedea că nu are scăpare, îşi va băga mâna în gura lor şi aceştia îl vor muşca la fel ca şi taurul care mănâncă iarbă.” (consemnat de Bukhari)


Islamul explică omului că dragostea sa pentru avere îl conduce spre distrugere, iar dacă ar analiza realitatea impusă de bogăţie şi consecinţele acesteia, şi-ar da seama că milostenia este mai bună decât egoismul şi darul este mai nobil decât zgârcenia.


Este ciudat că ceea ce lasă omul pentru alţii exprimă duritatea în aceasta. Dacă nu-şi va folosi averea pentru a-şi îmbunătăţi propria condiţie economică şi pentru fericire în Viaţa de Apoi, atunci din ce altceva să încerce să tragă foloase?


Nobilul Profet Muhammed (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui!) a dezvăluit această realitate când a zis: „Cine este acela dintre noi căruia îi place averea moştenitorului său mai mult decât averea sa proprie?”. Însoţitorii săi au răspuns: „O, Trimis al lui Allah! Ne iubim propria noastră bogăţie.” Profetul a zis atunci: „Averea fiecăruia dintre noi este ceea ce a trimis Allah, iar averea moştenitorului este ceea ce lasă în urma sa fiecare dintre voi.” (consemnat de Bukhari)


În ciuda acestui lucru, când Profetul a declarat că va strânge dania, el a tratat cu îngăduinţă şi blândeţe lăcomia oamenilor de a agonisi bani. El a spus: „În curând vor veni la voi cei care strâng dania. Când vor veni, să-i întâmpinaţi cum se cuvine. Daţi-le libertatea să adune orice doresc. Dacă procedează cinstit, îşi vor face un bine. Şi dacă sunt nedrepţi, păcatul va fi al lor. Să le daţi satisfacţie, fiindcă plata daniei va fi deplină prin mulţuirea lor şi ei se vor ruga pentru voi.” (consemnat de Abu Daud)


Dacă un om reuşeşte să îndepărteze piedicile pe care zgârcenia şi obtuzitatea le presară în calea sentimentelor oneste, el câştigă mai mult în ochii islamului. În mod obişnuit, omul are speranţe legate de viaţă şi legătura sa cu aceasta este puternică şi fermă, dacă el este sănătos şi plin de energie şi priveşte viitorul cu curaj. Într-un astfel de moment, omul işi cheltuieşte banii cu chibzuinţă şi se gândeşte tot timpul să-şi sporească averea, astfel încât să-şi asigure viitorul său şi al copiilor săi. Dacă în aceste condiţii, omul are toţi factorii sub control şi îşi ţine palmele întinse şi cheltuie banii cu bunăvoinţă şi generozitate, dacă nu se va îngrijora nici de sărăcie şi nevoie şi nici nu-i va fi teamă de distrugere, atunci un astfel de om face o faptă de mare bine.


Un om a mers la Profet şi l-a întrebat: „O, Trimis al lui Allah! Care este milostenia ce dobândeşte cea mai bună răsplată?” Profetul a zis: „Să faceţi milostenii şi dacă sunteţi sănătoşi şi aveţi nevoie de bani, şi dacă v-aţi teme că veţi sărăci, pentru că aveţi speranţă de a vă îmbogăţi şi elibera de nevoi. Să nu se întâmple să amânaţi să faceţi milostenie atâta, acestui om, şi atâta, celuilalt.” (Bukhari)


„Dacă daţi milosteniile mărturisit, binefaceri sunt ele, dar dacă nu le faceţi cunoscute şi le daţi săracilor, atunci ele vor fi încă mai bune pentru voi şi vă vor ispăşi pentru o parte din păcatele voastre, căci Allah este Bineştiutor a ceea ce faceţi voi.”

[Coran 2:271]

„Dacă Îi veţi face lui Allah un împrumut frumos, El vi-l va da înapoi înmulţit şi vă va ierta pe voi, căci Allah este Mulţumitor [şi] Blând. / El este Ştiutorul celor nevăzute şi al celor văzute, Cel Puternic [şi] Înţelept.”

[Coran 64:17, 18]

Când omul comite un păcat şi îşi dă seama că s-a îndepărtat de Stăpânul său, atunci lucrul care-i aduce înapoi curăţenia, lumina şi îi oferă adăpost sub bunăvoinţa şi plăcerea Domnului său, este să-şi cheltuie mult preţuita sa avere şi proprietate în cauza lui Allah şi să bucure inimile săracilor şi nevoiaşilor cu ajutorul ei, încercând astfel să-şi câştige locul înaintea Celui Mult Milostiv.


Abu Zar a relatat că Profetul (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Într-o mănăstire era un credincos din neamul lui Israel care-L slăvea pe Allah şi se închina Lui de şaizeci de ani. Într-o zi a plouat şi tot locul s-a înverzit. Când a văzut acest lucru din mănăstirea lui de pe deal, a simţit că trebuie să coboare să aducă laude lui Allah şi să dobândească mai multă credinţă. Avea cu el una sau două bucăţi de pâine. Între timp, a întâlnit o femeie, a vorbit cu ea, femeia s-a bucurat de asemenea, apoi, deodată, s-a împreunat cu femeia şi după aceea l-a copleşit somnul. Mai târziu s-a dus la un lac să se îmbăieze şi la el a venit un cerşetor să-i ceară pomană. Călugărul i-a dat cele două bucăţi de pâine şi apoi a murit subit. Cei şaizeci de ani de credinţă au cântărit în balanţă cu fapta impreunarii nepermise şi greutatea păcatului a fost mai mare. Apoi în balanţa credinţei sale au fost puse cele două bucăţi de pâine şi credinţa sa a cântărit mai greu, el dobândind astfel salvarea.” (Ibn Habban)


Rolul pe care milostenia şi generozitatea îl deţin în salvarea sufletului poate fi aflat din exemplul minunat pe care Allah l-a învăţat pe Profet, pentru ca acesta să-l încredinţeze adepţilor săi: „Vă poruncesc să faceţi milostenie. Exemplul său este asemănător cu acela al unui om care a fost prins de duşmanii săi, care i-au legat mâinile la gât şi l-au târât cu intenţia de a-i tăia capul. Brusc, el întrevede posibilitatea de a-şi salva viaţa, oferind bani. Atunci a început să dea lucrurile de valoare – mai mici sau mai mari – pe care le avea, până când a fost eliberat.” (consemnat de Hakim)


Zekat (dania), milostenia şi alte fapte generoase au o mare importanţă în viaţa aceasta şi în Viaţa de Apoi. Pe această bază, relaţia unui musulman cu religia sa ori devine puternică, ori slăbeşte. Nu este nimic mai frustrant decât zgârcenia în a plăti drepturile altora. Şi nimic nu contribuie mai mult la dobândirea gloriei şi succesului, decât încrederea în harul lui Allah şi milostenia şi generozitatea omului.


Trimisul lui Allah (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Faptele de credinţă şi dreptatea salvează omul de consecinţe negative şi de fapte rele. Milostenia răcoreşte mânia lui Allah, iar bunătatea arătată rudelor prelungeşte viaţa omului.” (consemnat de At-Tabarani)


Într-o altă relatare se spune: „Curăţaţi-vă plătind dania (zakat) din averea voastră. Ajutaţi-i pe cei bolnavi cu milostenii şi luptaţi cu valurile de greutăţi, rugându-vă lui Allah cu blândeţe şi umilinţă.” (consemnat de Abu Daud)


Cea mai grea lovitură dată Satanei, metoda cea mai reuşită de a-i dejuca planurile şi cel mai puternic scut împotriva înşelăciunilor lui este ca omul să facă milostenii din averea sa şi să-şi cheltuiască banii în cauza lui Allah. Din acest motiv, Şeitan îl împinge pe om la slăbiciune şi obtuzitate şi încearcă să-l împiedice în problemele lumii materiale:

„Şeitan vă ameninţă cu sărăcia şi vă porunceşte lucruri urâte, în vreme ce Allah vă făgăduieşte iertare şi har, căci Allah este Cel cu Har Nemărginit, Atoateştiutor.”

[Coran 2:268]


Într-un hadis se menţionează: „Când un om se hotărăşte să dea ceva de pomană, un grup de şaptezeci de diavoli se atârnă de el şi încearcă să-l facă să renunţe.” (consemnat de Imam Ahmed)


Când un om îşi împarte salariul său alocat pentru diferite cheltuieli, el alocă cea mai mare parte a banilor pentru acele lucruri care sunt consumabile. El le consideră datorii de la care nu are scăpare. Islamul a explicat că omul poate considera cheltuielile pentru hrană şi medicamente ca pe nişte investiţii în produse degradabile, însă averea pe care o cheltuieşte în cauza lui Allah, este o investiţie ce nu piere niciodată.


A’işah (Allah să fie mulţumit de ea!) relatează că ei au tăiat o capră şi Profetul a întrebat: „Câtă carne a rămas?” Ei au răspuns: „N-a mai rămas nimic în afară de o bucată de spată.” Profetul a spus: „A rămas tot în afară de bucata de spată.” (consemnat de Tirmizi)


Această relatare este în concordanţă cu aceste cuvinte ale lui Allah:

„Ceea ce aveţi voi se termină, pe când ceea ce se află la Allah va rămâne mereu.”

[Coran 16:96]


Într-un Hadis Qudsi se spune: „O, fiu al lui Adam! Cheltuieşte-ţi comorile pentru cauza lui Allah. Cu Mine averea voastră nu va fi arsă, scufundată sau furată. Şi în schimbul ei, Eu vă voi da orice aveţi nevoie.” (Beihaqi)

luni, 29 martie 2010

Sărăcia distruge toată frumuseţea

Sărăcia distruge toată frumuseţea

Sărăcia şi nevoia este o stare care generează omului o mulţime de necazuri. Ea îl aruncă din poziţia pe care Allah i-a oferit-o şi există întotdeauna o teamă ascunsă că l-ar putea lipsi de nobleţea pentru care Allah l-a numit cel mai bun dintre toate creaturile.

Firea omenească nu suportă să vadă pe cineva în haine murdare, rupte şi zdrenţăroase, prin care ies la iveală defectele unui om, să nu aibă încălţări care să-i acopere picioarele sau călcâiele sau să fie flămând de mai multe zile, să se uite cu lăcomie la mâncarea gustoasă şi să n-o poată gusta.

Cei care văd asemenea scene triste, dureroase, şi nu sunt deloc înduioşaţi, nu se pot numi fiinţe omeneşti, nu sunt musulmani. Este omenesc să te simţi tulburat şi să-ţi pară rău când vezi situaţia grea a celor nefericiţi. Cel care este lipsit de această calitate elementară nu se poate numi om, ci stâncă.

Problema care se pune, referitoare la credinţă, este că oamenii ar trebui să se teamă de Domnul lor pentru starea acestor oameni neajutoraţi şi săraci.

Profetul Muhammed (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui!) a fost martor odată la o asemenea scenă. Lacrimile au început să-i curgă pe obraz şi a fost foarte tulburat. El i-a adunat pe toţi musulmanii şi a ţinut o predică foarte folositoare. Le-a reamintit de drepturile oamenilor asupra altor oameni şi de îndatoririle lor. I-a prevenit cu privire la pedeapsa lui Allah şi de consecinţele pe care le vor suporta în Viaţa de Apoi. Predica lui a fost atât de eficace, încât toţi cei prezenţi acolo au donat de bună voie tot ce au avut şi s-au adunat atât de mulţi bani, încât omul a cărui stare îl mişcase atât de mult pe Profet, a devenit un om bogat în urma acestui ajutor spontan de la companionii Profetului, şi toate lipsurile lui au fost acoperite.

Gerir a relatat: „Ne aflam în compania Profetului, dis-de-dimineaţă. Nişte oameni au venit înaintea lui. Erau rău îmbrăcaţi. Pânzele ce-i acopereau erau rupte în mai multe locuri. Mulţi dintre ei erau din tribul Madhar. Când Profetul a văzut în ce stare jalnică se aflau, sângele i-a fugit din obraji. El a intrat în casa lui, apoi a ieşit şi i-a cerut lui Bilal să facă chemarea la rugăciune. El a chemat credincioşii la rugăciune şi Profetul a condus rugăciunea.” Apoi a ţinut o cuvântare şi a zis: „O, voi, oameni! Fiţi cu frică de Domnul vostru care v-a făcut dintr-o singură fiinţă şi a făcut din aceasta şi pe perechea ei şi care a răspândit din cele două [fiinţe] mulţi bărbaţi şi femei! Fiţi cu frică de Allah în numele căruia vă conjuraţi [unii pe alţii] şi [fiţi cu frică de ruperea] legăturilor de rudenie, căci Allah este Veghetor peste voi!”. [Coran 4:1] „O, voi ce ce credeţi, fiţi cu frică de Allah! Şi fiecare suflet să bage de seamă ce trimite înainte pentru Ziua de mâine!” [Coran 59:18] Apoi Profetul a zis: „Toată lumea să dea milostenie bani, haine, curmale, grâu...” Şi a continuat şi i-a îmboldit: „Daţi, chiar dacă este şi o curmală uscată ca iasca.” Relatatorul spune că după aceea, un om din neamul ansarilor a adus o traistă atât de plină că i-a alunecat din mână şi a căzut la pământ înainte ca el să ajungă la Profet. Şi alţi oameni au adus lucruri pentru a fi împărţite ca milostenie, până ce s-au format două grămezi mari de alimente şi haine. În momentul acela, am văzut că faţa Profetului strălucea de bucurie, de parcă era aurită. Apoi el a zis: „Oricine a adus o tradiţie (Sunna) bună în islam va avea parte de răsplata ei (sewab), precum şi de răsplata celorlalţi care făptuiesc după ea, fără nici o împuţinare a răsplăţii celor care făptuiesc după aceea Sunna. Şi oricine a introdus în islam un sistem negativ, îşi va primi pedeapsa pentru acesta, şi aşa îşi va primi pedeapsa şi cei ce vor urma acel sistem.” (consemnat de Muslim).

Aceste cuvinte elocvente ne invită să ne încercăm credinţa şi să încercăm să concurăm unii cu alţii în fapte virtuoase, cum ar fi bunăstarea socială, munca pe vreme nefavorabilă sau lucrurile de ajutorare după calamităţi naturale, etc.

Pe de altă parte, aceste cuvinte atenţionează pe cei ce introduc practici negative în societate, sporind prin aceasta problemele şi complicaţiile societăţii şi lăsându-şi urmaşii să înfrunte toate consecinţele negative ale faptelor lor.

luni, 22 martie 2010

Generozitatea - M. Ghazali

Generozitatea – trăsătură esenţială a comportamentului unui musulman


Islamul este religia a cărei temelie s-a înălţat pe milostenie, generozitate şi filantropie. Obtuzitatea, lăcomia şi zgârcenia sunt trăsături negative ce-i clatină edificiul. De aceea, islamul doreşte ca adepţii săi să fie generoşi şi milostivi. Ei au fost îndrumaţi să-i trateze ce ceilalţi cu bunătate, să facă fapte bune, să-şi ajute vecinii şi să săvârşească toate celelalte lucruri virtuoase. Adepţii islamului au fost atenţionaţi să-şi facă din traiul cinstit o politică performantă:

„Cei care dăruiesc din bunurile lor [milostenie] noaptea şi ziua, în taină şi făţiş, au răsplata lor de la Domnul lor şi ei nu au a se teme şi nici nu vor fi mâhniţi.”

[Coran 2:274]


Este responsabilitatea fiecărui musulman ca atunci când îşi împlineşte cerinţele, să acţioneze în mod echilibrat şi să nu-şi cheltuie toată averea doar pentru nevoile lui personale, ci este de datoria lui să-i facă părtaşi şi pe alţii la binecuvântările pe care Allah le-a revărsat asupra lui şi să aloce o parte din averea sa pentru ajutorarea şi sprijinirea persoanelor sărace şi nevoiaşe.


Trimisul lui Allah (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „O, fiu al lui Adam! Cheltuieşte-ţi averea, este mai bine pentru tine. Şi nu aduna cu avariţie, pentru că acest lucru este rău pentru tine. Averea potrivită nevoilor nu este de condamnat. Cheltuieşte mai întât pentru familia ta şi pentru cei ce depind de tine, căci o mână întinsă este mai bună decât una lăsată în jos.” (consemnat de Muslim)


Coranul a făcut o trimitere clară la acest subiect când a poruncit musulmanilor să cheltuie pentru rudele lor şi pentru cei nevoiaşi şi a împiedicat irosirea averii. Un cheltuitor îşi iroseşte averea şi se complace în prostie. El îşi cheltuie banii pentru plăcerile lui personale şi atunci ce-i mai rămâne pentru a plăti drepturile celorlalţi şi a acorda ajutorul necesar celor nevoiaşi?


Allah a poruncit:

„Şi dă-i celui care ţi-e rudă ceea ce i se cuvine, ca şi sărmanului şi călătorului de pe drum [aflat la nevoie], însă nu risipi peste măsură, / Căci risipitorii sunt fraţii şeitanilor, iar Şeitan este nerecunoscător Domnului Său!”.

[Coran 17:26, 27]


Şi după aceea, musulmanii sunt îndemnaţi să ţină cont de sentimentele nevoiaşilor şi ale celor ce duc lipsă şi să nu le rănească sentimentele. Dacă nu este nimic care să le poată fi oferit, să fie refuzaţi cu blândeţe şi cu cuviinţă:

„Şi dacă te întorci de la ei, căutând îndurare la Domnul tău, în care tu nădăjduieşti, spune-le lor o vorbă prietenoasă!”


Islamul îi îndeamnă pe musulmani să cheltuiască pentru cauza lui Allah şi pentru milostenie şi această chemare este binecunoscută. La fel de limpede este şi războiul pe care Islamul l-a declarat împotriva zgârceniei, lăcomiei şi obtuzităţii.


Într-o relatare Profetul Muhammed (s.a.s.) spune: „Cel ce face milostenii se află aproape de Allah şi de oameni, aproape de Paradis şi departe de Iad. Un zgârcit însă este departe de Allah şi de oameni, departe de Paradis şi aproape de Iad. Cel lipsit de învăţătură, care face însă milostenii, este mai plăcut lui Allah decât un credincios zgârcit.” (consemnat de Tirmizi)


Nu există nici un sistem în lumea aceasta şi nu există nici o şansă să apară acel sistem în care toată lumea să fie nepăsătoare şi să nu simtă nevoia relaţiilor reciproce. Atâta vreme cât forţa şi slăbiciunea, bogăţia şi sărăcia coexistă în societatea omenească, pentru instaurarea păcii şi liniştitii, pentru asigurarea succesului şi securităţii în soceitate, este necesar ca cel puternic să fie blând cu cel slab şi cel bogat să-i ajute pe săraci şi nevoiaşi cu daruri şi donaţii.


Dacă oamenii agonisesc averi datorită străduinţei şi calităţii lor, atunci unii oameni agonisesc o mulţime de bogăţii, iar alţii obţin doar strictul necesar. Şi acest lucru nu poate fi contestat. Întrebarea referitoare la nenorocire şi nerecunoştinţă se naşte atunci când aceşti oameni trăiesc o viaţă întreagă izolaţi de societate, când sunt preocupaţi sa-şi satisfacă nevoile personale şi să-şi îndeplinească propriile plăceri şi pofte, în vreme ce Allah a menit ca oamenii să trăiască împreună şi a declarat că nu diferenţele de stare materială, ci tocmai această convieţuire a lor, reprezintă o încercare serioasă pentru ei. Aceasta este o încercare a credinţei lor şi o şansă de a-i dovedi meritele.

„Şi Noi v-am făcut pe unii dintre voi încercare pentru alţii, [ca să vedem] dacă veţi fi statornici. Iar Domnul tău este Cel care Vede.”

[Coran 25:20]


O comunitate poate avea succes în acest domeniu al vieţii doar dacă relaţia dintre indivizi este puternică şi fermă. Nici un individ al societăţii nu trebuie să fie atât de sărac încât să înfrunte o viaţă de lipsuri şi nici un bogătaş al societăţii nu trebuie să fie atât de lacom încât s-şi cheltuie averea doar pentru plăcerile şi poftele personale.


Pentru a atinge aceste înalte obiective, Islamul a emis legi foarte dure. Inimile oamenilor au fost pregătite să se dedea la fapte bune şi virtuoase şi ei au fost îndemnaţi să lucreze cu alţii, să se ajute recioproc şi să acţioneze cu credinţă. Ei au fost lămuriţi că de avantajul de a cheltui în cauza lui Allah nu se bucură doar persoanele sărace şi nevoiaşe, ci şi cei care fac milostenii şi dobândesc bogăţii nepreţuite de pace şi împlinire. Sufletele lor sunt apărate de cutremurele ranchiunii şi geloziei şi salvate de consecinţele negative ale egoismului şi obtuzităţii.


„Iată că voi sunteţi chemaţi să cheltuiţi pe calea lui Allah. Şi unii dintre voi sunt zgârciţi, iar acela care este zgârcit este zgârcit numai în paguba lui însuşi. Allah este de ajuns pentru Sine, iar voi sunteţi săraci.”

[Coran 47:38]

vineri, 19 martie 2010

Aş dori ca Allah să mă ierte.

Exemplul desăvârşit
                                                                                           de Muhammed Al-Ghazali

            Felul în care Profetul l-a ignorat pe Abdullah bin 'Ubei, blândeţea pe care i-a arătat-o, maniera în care i-a trecut cu vederea crimele, sunt exemple ce nu se pot găsi în intreaga istorie a omenirii. Abdullah bin 'Ubei a fost cel mai înverşunat duşman al musulmanilor.

            Abdullah bin 'Ubei căuta întotdeauna căi pentru a face rău şi pentru a aduce daune musulmanilor. Nu scăpa nici o ocazie de a-i lovi pe musulmani, de a-i înfrânge şi de a complota împotriva lor. El a ponegrit castitatea „mamei drept-credincioşilor”, A’işa, şi i-a aţâţat pe oameni să bârfească la adresa ei, încercând să slăbească astfel temeliile societăţii islamice, deoarece încă din timpuri străvechi, tradiţiile orientale au acordat femeilor o înaltă poziţie de decenţă şi nobleţe.

            Din acest motiv, Trimisul lui Allah şi iubiţii lui companioni erau foarte neliniştiţi şi tulburaţi. Ei se aflau într-o mare încurcătură din cauza acestei minciuni sfruntate, până când în final au fost revelate versetele din Surat An-Nur, care respingeau acuzaţiile ipocriţilor, apărau castitatea şi puritatea A’işei şi dădeau în vileag maşinaţiile duşmanilor:

            „Cei care au venit cu minciuna sunt un grup dintre voi. Nu o socotiţi a fi un rău pentru voi, ci mai degrabă ea este un bine pentru voi! Fiecare om dintre ei are păcatul ce şi l-a agonisit, iar aceluia căruia îi revine cea mai mare parte din ea, va avea parte de mare chin.”
[Coran 24:11]

            În această tragedie, cei care au acuzat-o deschis pe „mama drept-credincioşilor” au fost pedepsiţi, dar germenele ce a răspândit această boală nu a fost atins, astfel că a putut continua în activităţile lui infame de a-i vătăma pe musulmani.

            Allah binecuvântează pe profetul său şi armatele sale cu victorie şi glorie. Islamul a purificat guvernarea dezordonată ce a avut loc secole întregi şi a reformat societatea coruptă. Duşmanii islamului au fost atunci descoperiţi în interiorul societăţii islamice. Abdullah bin 'Ubei s-a măcinat în sufletul său până ce s-a îmbolnăvit şi a murit, după ce a lăsat în urma sa mireasma ucigaşă a distrugerii.

            Fiii săi au mers la Profest să ceară iertare pentru faptele tatălui lor. El a iertat. Apoi fiii au cerut cămaşa Profetului, ca giulgiu pentru tatăl lor. El le-a dat-o. L-au rugat apoi să conducă rugăciunea de înmormântare şi să se roage pentru tatăl lor. Milostivul Profet nu a refuzat nici această rugăminte a lor. El s-a ridicat să se roage pentru salvarea celui care în trecut i-a atacat onoarea şi reputaţia.

            Dar Allah a refuzat să dăruiască toate aceste concesii şi a revelat acest verset:
            „Roagă-te de iertare pentru ei sau nu te ruga de iertare pentru ei! Chiar de te vei ruga de iertare pentru ei de şaptezeci de ori, Allah tot nu-i va ierta! Şi aceasta pentru că ei nu cred în Allah şi în Trimisul său, iar Allah nu-i călăuzeşte pe cei nelegiuiţi.”
[Coran 9:80]

            În acest tragic eveniment al calomniei a fost implicată şi o rudă apropiată a lui Abu Bekr, care trăia din mila sa. Omul acesta nu a şovăit să o acuze pe nedrept pe femeia castă şi pură, al cărei tată i-a dat ajutor şi l-a sprijinit. El a uitat dreptul islamic şi nu i-a păsat de rudenie şi a sfâşiat în bucăţi străvechiul obicei. Abu Bekr a fost foarte revoltat şi a jurat că nu-i va mai da nimic acestei rude apropiate a lui şi nu-i va mai arăta bunătatea din trecut. Atunci a fost revelată următoarea poruncă a lui Allah:
            „Să nu jure cei înzestraţi cu belşug şi cu bogăţie dintre voi că ei nu vor mai da [nimic] rudelor, sărmanilor şi celor care purced pe calea lui Allah! Ci să ierte şi să miluiască. Oare nu voiţi ca Allah să vă ierte vouă? Iar Allah este Iertător şi Îndurător.”
[Coran 24:22]

            Prin urmare, Abu Bekr a început din nou să-şi ajute ruda, spunând: „Aş dori ca Allah să mă ierte.”

sâmbătă, 13 martie 2010

Imam al-Maturidi - Allah sa fie multumit de el!

Muhammed ibn Muhammed ibn Mahmud Abu Mansur al-Semerqandi al-Maturidi al-Hanefi - محمد بن محمد بن محمود أبو منصور الماتريدي السمرقندي الحنفي - (d. 333) din Maturizi din Samarqand, Sheykh al Islamului, unul dintre cei doi importanti imami dintre mutekellimun ai Ehl-us Sunnah, cunoscut in vremea lui ca Imamul Calauzirii (Imam al-Huda), a studiat cu Abu Nasr al-`Ayadi si Abu Bakr Ahmed al-Jawzajani. Printre elevii lui cei mai buni sint `Ali ibn Sa`id Abu al-Hasan al-Rustughfani, Abu Muhammed `Abd al-Karim ibn Musa ibn `Isa al-Bazdawi si Abu al-Qasim Ishaq ibn Muhammed al-Hakim al-Samarqandi. A excelat in respingerea doctrinei Mu’tazila in Trasoxiana, in vreme ce contemporanul sau Abu al-Hasan al-Ash`ari facea acelasi lucru in Basra si Bagdad. A murit in Samarqand, unde si-a petrecut cea mai mare parte din viata. Munir `Abduh Agha, fondatorul Muniriyya Salafiyya Press din Egipt, a spus: „Nu exista diferente [doctrinale] mari intre Ash’ari si Maturidi, prin urmare ambele grupuri sint acum numite Ahl al-Sunna wal-Jama’a”.

Al-Maturidi il intrece pe Imam al-Tahawi ca transmitator si comentator al operei lui Imam Abu Hanifeh. Atit al-Maturidi, cit si al-Tahawi l-au urmat pe Abu Hanifeh cind definea credinta (al-iman) ca pe „convingere in inima si afirmare cu limba”, fara sa adauge, asemenea lui Malik, al-Shafi’i sau Ahmed ibn Hanbel, „actiune cu membrele”.
Al-Maturidi, de asemenea ca o reflectare a opiniei lui Abu Hanifeh, a mers pina acolo incit sa declare ca baza credintei consta in convingerea in inima, iar afirmarea cu limba este numai un pilon suplimentar (rukn za’id).

Printre scrierile lui Maturidi:

* Kitab al-Tawhid despre doctrina Ahl al-Sunnah. Aici el spune:
Musulmanii difera in privinta locului in care spun ca se afla Allah. Unii spun ca Allah e descris ca „ocupind Tronul” (`alâ al-`arshi mustawin), iar Tronul pentru ei este un podium (sarîr) purtat de ingeri si inconjurat de ei [ca in versetele]: „si opt [dintre ei] vor purta Tronul Domnului tau deasupra lor, in Ziua aceea” (Quran, traducerea sensurilor 69:17) si „Si ii vei vedea tu pe ingeri inconjurind Tronul” (39:75) si „Cei ce poarta Tronul si cei care-l inconjoara” (40:7). Au adus ca argument a spuselor lor vorba Lui: „Cel Milostiv care s-a asezat pe Tron” (20:5) si faptul ca oamenii isi ridica miinile spre cer cind fac rugi. De asemenea, spun ca s-a mutat acolo dupa ce nu fusese acolo, pe baza versetului „si pe urma s-a asezat pe Tron” (57:4).

Altii spun ca El exista in orice loc pentru ca a spus „Nu exista discutie in taina intre ei trei fara ca El sa fie al patrulea, nici intre cinci fara ca El sa fie al saselea, nici mai putini de atit si nici mai multi fara ca El sa fie impreuna cu ei, oriunde s-ar afla” (58:7) si „Noi sintem mai aproape de el decit vena gitului” (50:16) si „Fiind Noi mai aproape de el decit voi, insa nu Ne veti zari” (56:85) si „El este Cel care este Domn in cer si care este Domn pe pamint” (43:84). Acest grup considera ca a spune ca El se afla intr-un loc, excluzind astfel alte locatii, inseamna o limitare a Lui; si cum orice obiect limitat e mai jos decit un altul mai presus de el, asta ar insemna un defect. Mai mult, considera ca a fi intr-un loc inseamna nevoia de acel loc, impreuna cu necesitatea granitelor.

Altii neaga atribuirea unui loc lui Allah, fie el un anume loc sau toate locurile, cu exceptia sensului metaforic in care El ii are in paza si ii face sa existe.

Sheykh Abu Mansur [al-Maturidi] spune: Concluzia tuturor acestora este ca depinderea tuturor lucrurilor de El si depinderea Lui de toate lucrurile este in concordanta cu descrierea Sa in termeni de exaltare (`uluw) si maretie (rif`a), preamarire (ta`zîm) si maiestate (jalâl), precum vorbele Sale: „imparatia cerurilor si pamintului” (2:107, 3:189, 5:17-18, 5:40 etc), „Stapinul cerurilor si al pamintului” (13:16, 17:102, 18:14, 19:65 etc), „Dumnezeu al intregii creatii” (ilâh al-khalq), Domn al lumilor (1:2, 5:28, 6:45, 6:162, 7:54 etc), „deasupra a tot” (fewqa kulli şey') si asa mai departe. Cit despre depinderea anumitor lucruri de El, aceasta este in concordanta cu atributii specifice ale Sale precum generozitate (al-kerâma), rang inalt (al-manzila) si gratie imensa (al-tafdîl) pentru ce Ii este atribuit, ca in vorbele Lui: „Allah este, cu adevarat, cu aceia care sunt cu frica [de El]” (16:128), „Moscheile sunt ale lui Allah” (72:18), „camila lui Allah” (7:73, 11:64, 91:13), „Casa lui Allah” (beyt Allâh) si altele. Nici unul dintre aceste exemple nu poate fi inteles in aceeasi maniera ca depinderea unui obiect creat de un altul.

Abu Mansur mai spune: Baza acestei argumentari este ca Allah Preainaltul era cind nu exista nici un loc, apoi locurile au fost create, insa El a ramas exact asa cum era. Prin urmare, El este cum a fost mereu si a fost mereu cum este acum. Slavit este El dincolo de orice schimbare sau transformare sau miscare sau incetare! Pentru ca toate acestea sint dovezi ale contingentei (hudth) prin care natura acestei lumi poate fi cunoscuta si dovezi ale inevitabilului sau sfirsit.
Mai departe, [in legatura cu afirmatia ca Allah este pe Tron], in contextul ridicarii spatiale, nu exista nici un merit in a sta jos sau in picioare, nici maretie, nici marire sau splendoare.
De exemplu, faptul ca cineva este mai sus decit acoperisurile sau decit muntii nu ii da nici o maretie fata de cineva mai jos in spatiu, insa identic in esenta. Prin urmare, nu e permis sa fie interpretat versetul 20:5 in acest fel, cind de fapt se refera la grandoare si maiestate. Pentru ca El ne spune „Domnul vostru este Allah, Care a creat cerurile si pamintul” (7:54, 10:3, 21:56), indicind astfel preamarirea Tronului, care e creat din lumina sau o substanta (sau bijuterie) a carei perceptie este peste cunoasterea noastra. A fost relatat ca Profetul s.a.w.s. atunci cind vorbea despre Soare a spus: „Gibriyl aduce in mina lui putin din lumina Tronului, cu care il imbraca in fiecare zi cind rasare”; e mentionat ca si Luna primeste o parte din lumina Tronului.
Prin urmare, depinderea istiwâ' de Tron are in vedere doua lucruri: mai intii, preamarirea, in perspectiva a tot ce El a spus despre autoritatea Lui asupra tuturor fiintelor; in al doilea rind, mentionarea ca cel mai maret si nobil loc din creatie, in conformitate cu ideea atribuirii de calitati magnifice obiectelor magnifice. Cind se spune „cutare si-a stabilit suveranitatea peste cutare tara si stapineste cutare regiune”, aceasta nu restringe aria suveranitatii sale, ci subliniaza ca cine este suveran asupra unui teritoriu este suveran automat si asupra a tot ce este cuprins sau sub acel teritoriu.


* Kitab Radd Awa'il al-Adilla, o respingere a cartii Mu`tazili-ului al-Ka`bi' numita Awa'il al-Adilla;

*Radd al-Tahdhib fi al-Jadal, o alta respingere a lui al-Ka`bi;

*Kitab Bayan Awham al-Mu`tazila;

* Kitab Ta'wilat al-Qur'an (Cartea Interpretarilor Quran-ului), despre care Ibn Abi al-Wafa’ a spus: „Nici o carte dintre predecesoare nu rivalizeaza cu aceasta, nici macar nu se apropie de ea”.
Hajji Khalifa o numeste Ta'wilat Ahl al-Sunna si citeaza astfel marturia lui al-Maturidi despre diferenta intre explicare (tefsîr) si interpretare (ta'wîl):
„Tefsîr este concluzia categorica (al-qat`) asupra intelesului termenului in discutie si marturia in fata lui Allah Preainaltul ca acesta a vrut El sa fie intelesul; in vreme ce ta'wîl este inclinatia (tergîh) catre una dintre mai multe posibilitati, fara concluzie categorica sau marturie.

* Kitab al-Maqalat;

* Ma'akhidh al-Şara'i` in Usul al-Fiqh;

* Al-Jadal fi Usul al-Fiqh;

* Radd al-Usul al-Khamsa, respingere a prezentarii lui Abu Muhammed al-Bahili a celor Cinci Principii ale Mu’tazila;

* Radd al-Imama, respingere a conceptiei Shi`i privind oficiul de Imam;

* Al-Radd `ala Usul al-Qaramita;

* Radd Wa`id al-Fussaq, respingere a doctrinei Mu’tazila ca marii pacatosi dintre musulmani sint condamnati la Iadul vesnic.

Mare parte din Scoala Hanefită il urmeaza pe Imamul Maturidi ca doctrina, desi el este mult mai putin cunoscut decit al-Ash`ari, pentru ca acesta din urma a fost implicat in nenumarate dezbateri cu oponentii Ehl-ul Sunneh, in vreme ce al-Maturidi, asa cum spune Imam al-Kawthari, „a trait intr-un mediu in care inovatorii nu aveau nici o putere”. Absenta mentionarii Imam-ului Abu Mansur al-Maturidi in Siyar-ul lui al-Dhahabi
(Imamul Zehebi - Istoria Orientarilor) este o omisiune grava din aceasta capodopera de biografii.

de Dr. G.F. Haddad


___________________________________
Traducere din limba engleză: Larisa Cozma
Asociaţia Surori Musulmane, 2010.

vineri, 12 martie 2010

Mustrarea şi reproşul sunt semne de răutate - M. Gazali

Mustrarea şi reproşul sunt semne de răutate

Există şi unii oameni a căror mânie nu dispare. Ei sunt întotdeauna tulburaţi şi această furie le imprimă pe faţă trăsături de duritate şi răceală. Dacă cineva se ciocneşte cu ei, atunci ei scuipă foc asemenea unui furnal. Furia, mânia, freamătul nărilor şi înroşirea ochilor sunt semne ce vestesc inceperea unui şuvoi de insulte şi blesteme. Islamul nu este vinovat de toate aceste defecte murdare.

Trimisul lui Allah (sallAllahu aleyhi wa sellem) a spus: „Un credincios nu batjocoreşte, nici nu blestemă, nici nu mustră şi nici nu-şi îngăduie vorbe sau fapte obscene.” (consemnat de Tirmizi)

Blestemul şi mustrarea sunt semne de răutate şi aceasta este o calitate josnică. Cei ce-i blestemă pe alţii pentru lucruri mărunte se supun distrugerii. Este de datoria omului să evite o faptă necuviincioasă, chiar dacă potrivnicul său îi face un mare rău.

Dacă în inimă există credinţă, alături de aceasta se va dezvolta generozitatea, spiritul de toleranţă, îngăduinţa şi răbdarea şi va apărea mânia faţă de cei ce ne încalcă drepturile şi dezgustul faţă de dorinţa lor de ditrugere.

Profetul a fost rugat să invoce mânia lui Dumnezeu împotriva politeiştilor şi să-i blesteme. El a zis: „Eu am fost trimis ca o binecuvântare (Rahmeh). Nu am fot trimis să dojenesc şi să repoşez.” (consemnat de Muslim)

Cu cât un musulman se stăpâneşte mai bine şi îşi controlează furia, cu atât iartă mai mult greşelile altora şi are mai multă milă faţă de ceilalţi pentru greşelile lor, cu atât va fi mai înalt rangul său dinaintea lui Allah.

Din această pricină, Profetul l-a dezaprobat pe Abu Bekr atunci când şi-a blestemat sclavul, şi a zis: „Nu este potrivit pentru un credincios să mustre şi să reproşeze.” (consemnat de Muslim)

Într-o altă variantă se menţionează că Profetul a zis: „Nu este posibil să începeţi să mustraţi şi să reproşaţi şi în acelaşi timp să rămâneţi credincioşi (siddiq) şi cinstiţi.” (relatat de Hakim)

Pentru a-şi răscumpăra greşeala, Abu Bekr şi-a eliberat sclavul, apoi a mers la Profet să-şi ceară scuze şi a zis că nu va mai face niciodată un astfel de lucru.

Motivaţia acestui lucru este că mustrarea şi reproşul sunt cu atât mai negative, cu cât exprimă mai clar furia oarbă a cuiva decât ideea de a-i pedepsi pe alţii. Nu este deloc cuviincios să-i insulţi pe ceilalţi strigând la ei.
Trimisul lui Allah a spus: „Când omul blesteamă pe cineva, atunci blestemul se ridică la cer, însă găseşte porţile cerului închise. Apoi se întoarce pe pământ, dar şi aici găseşte porţile închise. De aceea, rătăceşte încoace şi încolo şi dacă nu găseşte loc potrivit, se îndreaptă spre omul care a fost blestemat. Dacă acesta a meritat blestemul, atunci ramane la el; daca nu l-a meritat, se întoarce asupra celui ce a blestemat.” (relatat de Abui Daud).


Blestemul şi ocara sunt interzise (haram)

Islamul a declarat blestemul şi ocara, schimbul de cuvinte şi fapte vulgare şi obscene ca fiind interzise.

Apar numeroase ciocniri în care este atacată onoarea omului, precum şi schimburi de acuzaţii şi momente în care se caută greşelile altora. Este atinsă reputaţia rudelor şi a femeilor casei şi se fac încercări de a răscoli trecutul îndepărtat. Există doar o singură cauză a acestui păcat murdar şi aceasta este că omul este copleşit de mânie şi nu mai ţine cont de buna cuviinţă şi bunele maniere. Întreaga responsabilitate pentru comiterea acestui păcat josnic cade asupra celui ce a aprins primul scânteia. Într-un hadis este scris: „Întregul păcat pentru jignirea şi blestemul reciproc va cădea asupra celui ce a început primul, mai puţin atunci când cel oprimat ajunge la limita îndurării.” (consemnat de Muslim)

Există o singură cale de a scăpa de aceste patimi intense şi aceasta este ca toleranţa să prevaleze asupra furiei şi mâniei şi iertarea să ţină în frâu dorinţa de răzbunare.

Fără nici o îndoială, dacă onoarea unui om sau a rudelor şi prietenilor lui este afectată, dacă el suferă şi dispune de mijloace şi resurse necesare răzbunării, atunci doreşte fără zăbavă să se răzbune şi nu se linişteşte până ce nu-şi satisface setea de răzbunare.


___________________________________

Extras din cartea "Caracterul musulmanului", de Sheikh Muhammed Al-Gazali
Asociatia Surori Musulmane, 2010.

Surat Al-Kahf

 Din traditia Profetului Muhammed (sallAllahu aleyhi wa sellem) este sa recitam in fiecare zi de vineri Capitolul Al-Kehf din Coranul cel Nobil.
Heart Soothing Recitation Of Surah Kahf-Faisal ArRashood
R

http://www.islamulazi.ro/forum/index.php?showtopic=263&hl=kehf

marți, 9 martie 2010

Accepta viaţa precum este

Accepta viaţa precum este


Plăcerile vieţii sunt pe termen scurt şi de cele mai multe ori urmate de regrete. Viaţa înseamnă responsabilitate, o calătorie în care schimbarea este constantă şi dificultaţile sunt neîndurătoare în desfăşurarea lor.


Nu vei găsi niciodata un parinte, o soţie sau un prieten care să nu aibe niciun fel de probleme. Allah a voit ca lumea să fie completată de cele doua extreme: binele si răul, dreptatea şi corupţia, fericirea şi suferinţa. Aşadar bunătatea, integritatea şi fericirea sunt lucruri care duc spre Rai; răutatea, corupţia şi nefericirea sunt pentru Iad. Profetul Muhammed ( Pacea şi Binecuvantarea fie asupra lui) a spus:

“Blestemul lumii este acela da a purta tot ce este în lume în afara amintirii lui Allah, ceea ce îi urmează (faptele bune si tot ceea ce Allah iubeşte) , cei învăţaţi şi cei ce învaţă.


Aşa că trăieşte conform cu realitatea fără a-ţi închipui cum este viaţa perfectă, o viaţă în care nu există nici griji nici truda zilnică. Accepta viaţa aşa cum este şi adaptează-te tuturor circumstanţelor. Sub nicio forma nu vei găsi asemenea lucruri precum omul fără defecte sau situaţia perfectă deoarece ireproşabilitatea şi perfecţiunea sunt calităţi străine de noi în acesta viaţă. Este necesar să încercăm să înbunătăţim lucrurile: să luăm ceea ce este uşor şi să lăsăm greul deoparte şi de cele mai multe ori să trecem peste greşelile celorlalţi.


Ia-i în considerare pe cei necăjiţi


Uită-te în jurul tău, în stânga şi dreapta ta. Oare chiar nu îi vezi pe cei necăjiţi şi nefericiţi? În fiecare casă exista o durere şi pe fiecare obraz curge o lacrimă.


Oare câte necazuri sunt şi câţi oameni nu perseverează în munca lor de a lupta cu ele? Nu eşti singur cu necazurile tale, care de fapt pot fi puţine in comparaţie ce cele ale celorlalţi. Oare câţi oameni nu sunt ţintuiţi la pat pentru ani de zile şi nu îşi pot spune durerea?


Oare câţi oameni nu au mai văzut lumina zilei de ani de zile deoarece sunt în închisori neştiind altceva in afara aspectului celor patru colţuri ale celulei lor?


Oare câţi părinţi nu şi-au pierdut nou-nascuţii în momentul naşterii? Oare câţi oameni nu sunt împovăraţi cu probleme?


Compară-te cu cei care sunt mai oropsiţi decât tine, gândeşte-te la lumea acesta ca la o închisoare care este locuinţa tristeţii şi supărării. În zorii zilei castelele sunt pline de locuitori, dar când pe neştiute apare boala şi dezastrul toata lumea îl părăseşte într-o clipită, lăsând castelul gol şi părăsit. Viaţa poate fi liniştită, corpul să fie sanătos, o viaţă îndestulată şi copii sanătoşi; şi totuşi, în câteva zile toate acestea se pot transforma în sărăcie, moarte, secesiune şi boala poate să le ia locul:

“Voi locuiţi în sălaşurile celor care au fost nelegiuiţi faţă de ei însişi şi vi s-a arătat vouă limpede ce am făcut cu ei.”

[Qur’an 14:45]


Trebuie să te adaptezi precum o cămilă deşertului care reuşeşte atunci când e nevoie să îngenuncheze pe pietre. De asemenea, trebuie să îţi compari greutăţile cu cele alor din jurul tău şi cu cei ce au fost înaintea ta; ar trebui să realizezi că eşti mult mai fericit decât au fost aceştia şi că greutăţile abia te-au atins. Aşa că laudă-L pe Allah pentru mărinimia Lui, fii mulţumit cu ceea ce ţi-a dat, caută recompense în ceea ce ţi-a fost luat şi consolare faţă de necazurile celor din jurul tău.


Avem un exemplu demn de urmat în Profetul Muhammed ( Pacea şi Binecuvântarea fie asupra lui): cu toate că măruntaiele unei cămile erau puse pe capul lui, picioarele îi sângerau şi mandibula îi era ruptă, a ramas înţepenit într-o trecătoare montană şi forţat să se hrănească cu frunze, a fost alungat din Mecca, şi-a pierdut dinţii în bătălii, soţia lui a fost acuzată pe nedrept de adulter, 70 dintre companionii lui au fost ucişi, a fost îndepărtat de fiul lui şi de cele mai multe dintre fetele lui, El care ar fi înghiţit şi o piatra numai că să nu mai resimtă acut foametea, care a fost acuzat de vrăjitorie, de a fi poet, nebun- toate în acelaşi timp, Profetul a fost protejat de Allah în timpul tuturor acestor necazuri şi încercări. Profetul Zekeriya a fost ucis, Profetul Ioan a fost măcelărit, asupra Profetului Moise s-au abătut dure încercări, Profetul Avraam a fost aruncat în focuri (Pacea şi Binecuvântarea fie asupra tuturor) şi toţi Imami care nu s-au abatut de la calea lor au fost supuşi unor asemenea tratamente. Omar a fost asasinat şi la fel au fost şi Uthmaan şi Ali ( Allah să fie mulţumit de toţi!). În trecut, mulţi învăţaţi au fost înecaţi, închişi sau torturaţi:

“Sau aţi socotit că veţi intra în Rai înainte de a se fi abătut asupra voastră încă asemenea ( celor care s-au abătut) asupra celora care au fost înainte de voi?

[Qur’an 2:214]



Rugăciunea


“O, voi cei care credeţi! Căutaţi ajutor întru răbdare şi rugăciune ( As-Salat), căci Allah este cu cei răbdători.”

[Qur’an 2:153]

Dacă eşti asediat de teamă şi anxietate, ridică-te şi roagă-te, sufletul tău aşa va fi liniştit şi vă găsi alinarea. Atâta timp cât îţi faci rugăciunea cu inima deschisa va avea asupra ta aceste efecte.


Rugăciunea constituia pentru Profet un motiv de bucurie şi plăcere; era singurul lucru pe care îl putea face la nesfârşit fără a se sătura sau a se simţi obosit.


Sunt atâtea autobiografii despre oameni care au simţit nevoia de a se ruga atunci când s-au aflat într-un impas şi doar aşa au reuşit să îşi păstreze puterea şi voinţa de a trece peste toate greutăţile.


Rugaciunea Temei (care este făcută doar în vreme de război) a fost scrisă pentru situaţiile de criză când membrele îţi sunt grav rănite, decapitări sunt peste tot în jurul tău şi din ce în ce mai multe suflete zboară către ceruri. Este o vreme când nimic altceva nu mai dă roade împotriva acestora în afară de o rugăciune spusă din adâncul sufletului.

Generaţia de astăzi este pusă sub problema stresului cotidian şi a altor probleme psihice. Aceştia ar trebui să se întoarcă spre moschee, să îşi efectueze rugăciunile şi să caute să IL mulţumească pe Allah. Dacă nu se vor întâmpla toate acestea, lacrimile nu vor secătui sufletele şi durerea ne va distruge psihicul.


Dacă facem cele cinci rugaciuni zilnice din toată inima noastră vom căpata cea mai mare binecuvântare: ispaşirea păcatelor noastre şi inaltarea în faţa lui Allah. Rugăciunea este şi un posibil leac împotriva stării de boală deoarece inculca credinţa în sufletele noastre. Cât despre aceia care nu vin la moschee şi nu îşi fac rugăciunea, nefericirea şi nenorocirile se vor abate asupra lor şi vor duce o viaţa amărâtă.


“ Iar aceia care nu cred că vor avea parte de nenorocire şi Allah va lăsa faptele lor în deşert.”

[Qur’an 47: 8]

______________________________________________
Extras din cartea "Nu te intrista!", Aid al-Qarni
Asociatia Surori Musulmane, 2010.

sâmbătă, 6 martie 2010

Scuzele şi iertarea - M. Gazali


Scuzele şi iertarea

Odată, la vremea rugăciunii de după-amiază ('Asr), în predica sa, Profetul a zis: „Fiii lui Adam au fost creaţi de feluri diferite. Există unii care se înfurie greu şi îşi revin în starea normală foarte repede. Unii se mânie repede şi repede îşi revin, iar alţii se înfurie greu, dar tot atât de greu îşi revin la normal. Asta înseamnă că revenirea la normal este în concordanţă cu rapiditatea instalării mâniei. Aveţi grijă! Unii oameni se mânie  repede şi îşi revin cu greu la normal. Ascultaţi, cei mai buni dintre aceştia sunt cei care se înfurie greu, dar imediat se căiesc şi cei mai răi dintre aceştia sunt cei care se înfurie greu, dar foarte târziu îşi revin la normal. Ascultaţi, între aceştia sunt unii care îşi plătesc datoria într-o manieră mai bună şi care de asemenea cer împrumutul într-un mod plăcut. Unii oameni nu se grăbesc să dea înapoi, dar ştiu să ceară. Unii cer într-o manieră neplăcută, dar plătesc la timp. Ascultaţi cu atenţie, cei mai buni dintre aceştia  sunt cei care cer într-o manieră plăcută şi plătesc la vreme şi cei mai răi sunt cei care fac prost ambele lucruri. Aveţi grijă, mânia se transformă într-o sânteie în inima fiului lui Adam. Nu vedeţi că la vreme de furie, ochii omului se înroşesc şi nările i se lărgesc? Dacă cineva observă aceste semne la un om, să nu se urnească din locul în care se află.” (consemnat de At-Tirmizi)

Aşadar, să stea liniştit, să nu se mişte, ca să nu înrăutăţească lucrurile, fiindcă flăcările mâniei şi furiei ard totul în calea lor. Inteligenţa şi conştienţa dispar şi omul este înlănţuit de vraja patimilor. Atunci lucrurile nu se îmbunătăţesc.

Istorisirea citată mai sus dă explicaţii referitoare la tipurile de oameni şi realizările lor, precum şi la valoarea mărinimiei şi moralităţii. De câte ori consideră că este necesar, credinciosul cedează el însuşi.
 
Omul furios manifestă diferite feluri de prostie. Uneori sparge uşa, dacă aceasta nu se deschide imediat în faţa lui. În furia sa, sparge orice aparat sau orice componentă a acestuia pe care o are în mână şi chinuie animalul care ascultă de poruncile sale.

Pânza unui om a fost luată de vânt şi el a blestemat-o. Trimisul lui Allah a spus: „N-o blestema fiindcă ea se supune poruncilor lui Dumnezeu şi se află sub stăpânirea Lui. Blestemul se întoarce asupra celui ce blestemă un lucru ce nu merită.” (consemnat de Tirmizi)

Există numeroase răutăţi născute din mânie şi rezultatele lor sunt devastatoare. De aceea, se spune că a avea stăpânire de sine la vreme de mânie este o dovadă demnă de laudă a autocontrolului şi a forţei nobile de îngăduinţă.

Ibn Mes'ud a relatat că Trimisul lui Allah a zis: „Pe cine numiţi voi puternic?”. Oamenii au răspuns: „Pe cel ce nu este doborât de nimeni îl considerăm noi puternic.” El a zis: „Nu, puternic este cel ce se stăpâneşte la mânie.” (consemnat de Muslim)

Un om l-a rugat pe Profet: „Dă-mi un sfat, dar nu unul lung pe care l-aş putea uita.” Profetul a zis: „Nu te mânia.” (consemnat de Malik)

Ce răspuns ar putea fi mai scurt şi mai la obiect decât acesta? Trimisul lui Allah a acordat întotdeauna importanţă temperamentului şi mediului din care proveneau indivizii şi grupurile, când le dădea învăţături şi sfaturi. El îşi lungea sau îşi scurta discursul după cum o cerea ocazia.

Eforturile făcute pentru a îndepărta perioada pre-islamică au avut două motivaţii: una a fost ignoranţa faţă de învăţătură şi a doua, faţă de îngăduinţă. Prima ignoranţă a îndepărtat-o cu ajutorul cunoaşterii, înţelegerii, predicilor şi sfaturilor, iar a doua a fost îndepărtată prin reprimarea dorinţelor rebele şi prin împiedicarea greşelilor, etc.

Arabii din perioada pre-islamică erau mândri de ignoranţa şi răutatea lor, aşa cum spune un poet arab al timpului: „Aveţi grijă! Nimeni să nu-şi arate ignoranţa şi răutatea înaintea noastră, altfel va dovedi că este mai ignorant şi mai ticălos decât toţi.”

Când a apărut, islamul a eliminat această intensitate a sentimentului şi afectivităţii şi a introdus în societate practica iertării. Dacă cineva nu putea ierta, atunci primea poruncă să acţioneze cu dreptate. Acest obiectiv putea fi atins doar când furia şi mânia erau ţinute sub control de către intelect.

Există numeroase zicale în care Profetul a dat arabilor sfaturi care să-i conducă spre acest ideal, într-o asemenea măsură încât manifestările tiranice, agresiunea, furia şi ura au fost declarate ca fiind situate în afara cercului islamului. Lucrurile care unesc un grup şi nu-i permit să fie tulburat, insulta, etc. au fost considerate a fi agenţi ce distrug această unitate: „Dacă un Musulman insultă pe cineva, dă dovadă de răutate, iar dacă se ceartă sau se bate cu cineva, dă dovadă de necredinţă.” (consemnat de Bukhari)

„Când se întâlnesc doi musulmani, Allah coboară între ei o perdea despărţitoare. Dacă unul dintre cei doi adresează celuilalt cuvinte urâte, atunci acesta sfâşie această perdea a lui Allah.” (consemnat de Beihaqi)  

Un arab a venit la Profet pentru a afla despre învăţăturile islamului. Înainte de asta, nici nu-l mai văzuse pe Profet, nici nu aflase despre mesajul lui. Numele său era Geabir bin Salim. El povesteşte: „Am văzut un om ale cărui păreri erau copiate de oameni. Dacă el spunea ceva, oamenii împărtăşeau acest lucru celorlalţi. I-am întrebat cine era omul acela. Ei au zis că este Trimisul lui Allah. Şi atunci eu i-am spus: „Asupra ta să fie pace (Aleik-es-Selam), o, Trimis al lui Allah!” El a zis: „Să nu mai saluţi astfel. Acesta este salutul morţilor. Să spui: „Pacea fie cu tine (As-Selamu Aleik)”.” 
 Arabul acela zice: „Am întrebat: „Tu eşti Trimisul lui Allah?” El a răspuns: „Eu sunt Trimisul Celui pe care-L chemi la necaz şi El îţi alungă necazurile, Celui care atunci când te cuprinde foamea şi Strigi numele Lui, El face iarba să crească pentru tine, Celui care atunci când îţi pierzi animalul în pustiu şi Îl strigi după ajutor, El îţi aduce înapoi animalul pierdut.”
El povesteşte că i-a spus: „Sfătuieşte-mă.” Profetul a zis: „Să nu faci rău nimănui.” După aceea, n-a mai făcut rău niciodată, nici unui om liber, nici unui sclav, nici unei cămile sau capre. Apoi el a zis: „Să nu consideri nici o virtute ca fiind neînsemnată, chiar dacă ar fi fratele tău ce vorbeşte cu tine zâmbind. Şi acesta este un act de virtute.” Apoi a spus: „Dacă cineva te ceartă şi te face să te simţi ruşinat de vreunul din defectele tale, să nu-l faci să se simtă ruşinat de vreuna din greşelile lui, fiindcă prin această faptă el îşi arată neliniştea ce-l stăpâneşte.” (consemnat de Abu Daud)
 


_______________________________________

Extras din cartea "Caracterul musulmanului", de Sheikh Muhammed Al-Gazali
Asociatia Surori Musulmane, 2010.

Scuzele şi iertarea - M. Gazali


Scuzele şi iertarea

Odată, la vremea rugăciunii de după-amiază ('Asr), în predica sa, Profetul a zis: „Fiii lui Adam au fost creaţi de feluri diferite. Există unii care se înfurie greu şi îşi revin în starea normală foarte repede. Unii se mânie repede şi repede îşi revin, iar alţii se înfurie greu, dar tot atât de greu îşi revin la normal. Asta înseamnă că revenirea la normal este în concordanţă cu rapiditatea instalării mâniei. Aveţi grijă! Unii oameni se mânie  repede şi îşi revin cu greu la normal. Ascultaţi, cei mai buni dintre aceştia sunt cei care se înfurie greu, dar imediat se căiesc şi cei mai răi dintre aceştia sunt cei care se înfurie greu, dar foarte târziu îşi revin la normal. Ascultaţi, între aceştia sunt unii care îşi plătesc datoria într-o manieră mai bună şi care de asemenea cer împrumutul într-un mod plăcut. Unii oameni nu se grăbesc să dea înapoi, dar ştiu să ceară. Unii cer într-o manieră neplăcută, dar plătesc la timp. Ascultaţi cu atenţie, cei mai buni dintre aceştia  sunt cei care cer într-o manieră plăcută şi plătesc la vreme şi cei mai răi sunt cei care fac prost ambele lucruri. Aveţi grijă, mânia se transformă într-o sânteie în inima fiului lui Adam. Nu vedeţi că la vreme de furie, ochii omului se înroşesc şi nările i se lărgesc? Dacă cineva observă aceste semne la un om, să nu se urnească din locul în care se află.” (consemnat de At-Tirmizi)

Aşadar, să stea liniştit, să nu se mişte, ca să nu înrăutăţească lucrurile, fiindcă flăcările mâniei şi furiei ard totul în calea lor. Inteligenţa şi conştienţa dispar şi omul este înlănţuit de vraja patimilor. Atunci lucrurile nu se îmbunătăţesc.

Istorisirea citată mai sus dă explicaţii referitoare la tipurile de oameni şi realizările lor, precum şi la valoarea mărinimiei şi moralităţii. De câte ori consideră că este necesar, credinciosul cedează el însuşi.
 
Omul furios manifestă diferite feluri de prostie. Uneori sparge uşa, dacă aceasta nu se deschide imediat în faţa lui. În furia sa, sparge orice aparat sau orice componentă a acestuia pe care o are în mână şi chinuie animalul care ascultă de poruncile sale.

Pânza unui om a fost luată de vânt şi el a blestemat-o. Trimisul lui Allah a spus: „N-o blestema fiindcă ea se supune poruncilor lui Dumnezeu şi se află sub stăpânirea Lui. Blestemul se întoarce asupra celui ce blestemă un lucru ce nu merită.” (consemnat de Tirmizi)

Există numeroase răutăţi născute din mânie şi rezultatele lor sunt devastatoare. De aceea, se spune că a avea stăpânire de sine la vreme de mânie este o dovadă demnă de laudă a autocontrolului şi a forţei nobile de îngăduinţă.

Ibn Mes'ud a relatat că Trimisul lui Allah a zis: „Pe cine numiţi voi puternic?”. Oamenii au răspuns: „Pe cel ce nu este doborât de nimeni îl considerăm noi puternic.” El a zis: „Nu, puternic este cel ce se stăpâneşte la mânie.” (consemnat de Muslim)

Un om l-a rugat pe Profet: „Dă-mi un sfat, dar nu unul lung pe care l-aş putea uita.” Profetul a zis: „Nu te mânia.” (consemnat de Malik)

Ce răspuns ar putea fi mai scurt şi mai la obiect decât acesta? Trimisul lui Allah a acordat întotdeauna importanţă temperamentului şi mediului din care proveneau indivizii şi grupurile, când le dădea învăţături şi sfaturi. El îşi lungea sau îşi scurta discursul după cum o cerea ocazia.

Eforturile făcute pentru a îndepărta perioada pre-islamică au avut două motivaţii: una a fost ignoranţa faţă de învăţătură şi a doua, faţă de îngăduinţă. Prima ignoranţă a îndepărtat-o cu ajutorul cunoaşterii, înţelegerii, predicilor şi sfaturilor, iar a doua a fost îndepărtată prin reprimarea dorinţelor rebele şi prin împiedicarea greşelilor, etc.

Arabii din perioada pre-islamică erau mândri de ignoranţa şi răutatea lor, aşa cum spune un poet arab al timpului: „Aveţi grijă! Nimeni să nu-şi arate ignoranţa şi răutatea înaintea noastră, altfel va dovedi că este mai ignorant şi mai ticălos decât toţi.”

Când a apărut, islamul a eliminat această intensitate a sentimentului şi afectivităţii şi a introdus în societate practica iertării. Dacă cineva nu putea ierta, atunci primea poruncă să acţioneze cu dreptate. Acest obiectiv putea fi atins doar când furia şi mânia erau ţinute sub control de către intelect.

Există numeroase zicale în care Profetul a dat arabilor sfaturi care să-i conducă spre acest ideal, într-o asemenea măsură încât manifestările tiranice, agresiunea, furia şi ura au fost declarate ca fiind situate în afara cercului islamului. Lucrurile care unesc un grup şi nu-i permit să fie tulburat, insulta, etc. au fost considerate a fi agenţi ce distrug această unitate: „Dacă un Musulman insultă pe cineva, dă dovadă de răutate, iar dacă se ceartă sau se bate cu cineva, dă dovadă de necredinţă.” (consemnat de Bukhari)

„Când se întâlnesc doi musulmani, Allah coboară între ei o perdea despărţitoare. Dacă unul dintre cei doi adresează celuilalt cuvinte urâte, atunci acesta sfâşie această perdea a lui Allah.” (consemnat de Beihaqi)  

Un arab a venit la Profet pentru a afla despre învăţăturile islamului. Înainte de asta, nici nu-l mai văzuse pe Profet, nici nu aflase despre mesajul lui. Numele său era Geabir bin Salim. El povesteşte: „Am văzut un om ale cărui păreri erau copiate de oameni. Dacă el spunea ceva, oamenii împărtăşeau acest lucru celorlalţi. I-am întrebat cine era omul acela. Ei au zis că este Trimisul lui Allah. Şi atunci eu i-am spus: „Asupra ta să fie pace (Aleik-es-Selam), o, Trimis al lui Allah!” El a zis: „Să nu mai saluţi astfel. Acesta este salutul morţilor. Să spui: „Pacea fie cu tine (As-Selamu Aleik)”.” 
 Arabul acela zice: „Am întrebat: „Tu eşti Trimisul lui Allah?” El a răspuns: „Eu sunt Trimisul Celui pe care-L chemi la necaz şi El îţi alungă necazurile, Celui care atunci când te cuprinde foamea şi Strigi numele Lui, El face iarba să crească pentru tine, Celui care atunci când îţi pierzi animalul în pustiu şi Îl strigi după ajutor, El îţi aduce înapoi animalul pierdut.”
El povesteşte că i-a spus: „Sfătuieşte-mă.” Profetul a zis: „Să nu faci rău nimănui.” După aceea, n-a mai făcut rău niciodată, nici unui om liber, nici unui sclav, nici unei cămile sau capre. Apoi el a zis: „Să nu consideri nici o virtute ca fiind neînsemnată, chiar dacă ar fi fratele tău ce vorbeşte cu tine zâmbind. Şi acesta este un act de virtute.” Apoi a spus: „Dacă cineva te ceartă şi te face să te simţi ruşinat de vreunul din defectele tale, să nu-l faci să se simtă ruşinat de vreuna din greşelile lui, fiindcă prin această faptă el îşi arată neliniştea ce-l stăpâneşte.” (consemnat de Abu Daud)
_______________________________________

Extras din cartea "Caracterul musulmanului", de Sheikh Muhammed Al-Gazali
Asociatia Surori Musulmane, 2010.