Toleranţa şi îndurarea - M. Gazali

Toleranţa şi îndurarea

Oamenii reacţionează diferit în funcţie de motivaţiile şi ocaziile care generează sentimente de mâhnire şi durere. Unii sunt provocaţi de lucruri obişnuite şi devin nepăsători la lucrurile ce-i înconjoară, grăbindu-se să facă un pas înainte, fără înţelepciune. Există însă şi persoane care trec prin numeroase necazuri şi greutăţi şi cu toate acestea, nu uită să se comporte cu seriozitate, înţelepciune, toleranţă şi bune maniere.

Este adevărat că firea şi temperamentul firesc al omului joacă un rol important, referitor la impulsivitatea, blândeţea, seriozitatea, nerăbdarea, bunătatea sau răutatea omului. Există însă o relaţie foarte profunda între încrederea de sine a omului şi comportamentul serios faţă de ceilalţi şi iertarea greşelilor celorlalţi. În realitate, cu cât omul este mai bine educat, cu atât este mai mărinimos şi cercul toleranţei şi îndurării sale se lărgeşte. El va încerca să găsească circumstanţe atenuante pentru greşelile celorlalţi şi le va accepta scuzele când sunt oferite. Dacă cineva vrea să-l atace cu intenţia de a-l răni, el va privi aşa cum priveşte un filosof copiii ce se joacă cu pietrele de pe marginea drumului şi nu-l va băga în seamă.

Am văzut deja că furia îl face pe om să-şi piardă minţile. Omul decade în proprii săi ochi când simte că a fost umilit puternic şi simte că această pată nu poate fi ştearsă fără vărsare de sânge.

Ar putea oare cel ce are un înalt caracter moral să facă un asemenea pas doar din pricină că trebuie să treacă prin necazuri şi dureri? Niciodată. Cei care îşi permit să aducă insulte altora, decad în proprii lor ochi înainte să-i insulte pe ceilalţi.

Aceasta este ceea ce înţelegem noi din toleranţa şi îndurarea arătate faţă de neamul lui Hud. El şi-a invitat poporul să accepte credinţa în unitatea lui Allah. Poporul său l-a întâmpinat cu insulte, înjurături şi acuzaţii pe care el le-a tolerat liniştit. Cei din poporul său au spus:

„Noi te vedem pe tine în ignoranţă şi te socotim pe tine dintre mincinoşi!” / a zis el: „O, neam al meu! Nu este în mine nici un pic de ignoranţă, ci eu sunt trimis de Stăpânul lumilor. / Eu vă vestesc mesajele Domnului meu şi eu sunt pentru voi sfătuitor credincios.”

[Coran 7:66-68]

Insultele şi blestemele neamului lui Hud nu l-au provocat, deaorece există o mare diferenţă între cele două grupuri. Pe de o parte, există un om pe care Dumnezeu l-a ales să fie Trimisul Său şi care este un reprezentant al bunătăţii şi virtuţii, iar pe de altă parte, există persoane învăluite în ignoranţă şi prostie şi rivalizează unii cu alţii, în venerarea pietrelor. Datorită prostiei lor, ei cred că idolii de piatră sunt stăpânii destinului lor. Cum ar putea un bun învăţător să se lase descurajat de proasta comportare a unei astfel de turme?

Din următoarea povestire, ce ilustrează ignoranţa unui arab şi dragostea şi seninătatea Profetului, putem observa cum a întipărit Trimisul lui Allah companionilor săi calităţile toleranţei şi răbdării.

Se povesteşte că un beduin a venit la Profet şi i-a cerut un lucru, iar Profetul i-a dat ceva şi i-a spus: „M-am purtat bine cu tine?” Beduinul a răspuns: „Nu, nu te-ai purtat bine cu mine.” Când au auzit asta, musulmanii s-au înfuriat şi au înaintat spre acesta. Profetul le-a făcut semn să se oprească. Apoi s-a ridicat, a mers la el acasă şi i-a mai dăruit ceva, după care l-a întrebat iarăşi: „Te-am tratat bine?”. El a răspuns: „Da, Allah să dea bunăstare familiei tale”. Profetul i-a spus: „Ceea ce mi-ai spus mie este bine, dar tovarăşii mei sunt furioşi pe tine, dacă vrei, poţi să repeţi şi în faţa lor ce mi-ai spus mie, astfel încât mânia din inimile lor să piară.” El a fost de acord.
Dimineaţa, beduinul a venit din nou, iar Profetul a arătat spre el şi a zis: „Când acest arab a zis ce a zis, i-am mai dat ceva şi acum el spune că este fericit şi mulţumit. Aşa este?” Beduinul a răspuns: „Da, Allah să dea bunăstare familiei tale”. Atunci Trimisul lui Allah a zis: „Exemplul meu şi al acestui om este ca acela al unui om care şi-a pierdut cămila şi oamenii au alergat după ea să o prindă, dar animalul era foarte speriat; aşa că omul a spus tovarăşilor săi: „Lăsaţi-mă pe mine şi cămila mea în pace. Eu o cunoasc mult mai bine şi o pot aduce pe calea cea dreaptă”. După aceea, a rupt nişte iarbă cu ambele mâini, a arătat-o cămilei, iar aceasta a venit şi s-a aşezat la picioarele sale. El a aşezat Hauda pe spatele ei şi a încălecat. „Dacă vă îngăduiam când el a vorbit prosteşte, l-aţi fi ucis şi el ar fi fost trimis în iad”.

 De la început, bunul Profet nu s-a lăsat provocat de obrăznicia beduinului. El i-a înţeles firea şi temperamentul, asemănătoare cu cele ale celor necultivaţi şi obişnuiţi cu sălbăticia şi limbajul respingător. Dacă astfel de oameni ar fi pedepsiţi disciplinar, atunci ar fi distruşi şi acest lucru ar fi nedrept.
Marii reformatori nu îngăduie însă ca greşelile oamenilor să aibă un astfel de sfârşit trist. Ei încearcă să îndepărteze ignoranţa oamenilor prin îngăduinţă şi răbdare, atât de insistent încât aceştia sunt nevoiţi să se întoarcă la probleme serioase şi ajung demni de laudă.

Cel mai înţelept dintre intelectuali şi cel mai bogat dintre oameni nu-şi poate atinge ţelul, oricât de milostiv şi generos ar fi el. Care este folosul acelei milostenii menite să îndatoreze oamenii faţă de cel ce o face?
Nu este exclus ca beduinul a cărui mulţumire a fost cumpărată cu bani, să fi devenit el însuşi un om bogat şi să fi făcut astfel o faptă vitejească, dându-şi viaţa de bună voie. În realitate, averea oferită de aceşti reformatori este menită pentru cei nevoiaşi sau, cu alte cuvinte, o astfel de avere este ca şi iarba ce creşte pe câmp, ruptă cu ambele mâini şi arătată cămilei speriate. Cu ajutorul ei şi cu puţină afecţiune, animalele rătăcite sunt aduse înapoi şi folosite pentru călătorii îndepărtate.

Nobilul Profet se mânia uneori, dar nu depăşea niciodată limitele decenţei şi treapta scuzelor şi iertării. Cât de măreţ este acest aspect al caracterului său. El nu se răzbuna nicodată pentru el însuşi, dar nu şovăia să se răzbune pe cel care încălca sfinţenia legilor lui Allah.

Odată, pe când împărţea prada, un beduin grosolan l-a insultat astfel: „Împarte cu dreptate”. Fiindcă în împărţirea acelei prăzi se căuta doar mulţumirea lui Allah, Profetul a spus doar atât: „Ruşine să-ţi fie. Dacă eu nu voi împărţi cu dreptate, atunci cine o poate face? Dacă n-aş proceda astfel, înseamnă că am greşit şi eu sunt cel ce suportă pierderea”. Cu alte cuvinte, a răspuns ingnoranţei omului şi şi-a împiedicat companionii să-l omoare pe beduin, care altfel ar fi făcut-o.

________________________________________________________
Extras din cartea "Caracterul musulmanului", de Sheikh Muhammed Al-Gazali
Asociatia Surori Musulmane, 2010