Introducere în Islam

ISLAMUL - RELIGIA OMENIRII

Allah Preaînaltul se adresează în repetate rânduri şi le atrage atenţia oamenilor în mai multe locuri asupra faptului că El nu poate să-l fi creat pe om în glumă, pentru a se amuza cu el un număr de zile, iar după aceea să moară. El îndeamnă raţiunea umană să înţeleagă acest adevăr limpede: “Oare credeţi că v-am creat pe voi fără rost şi că nu vă veţi întoarce la Noi 1)?” / Preaînalt este Allah, Stăpânul adevărat! Nu există altă divinitate în afară de El,  Stăpânul Tronului sublim!” (23 : 115-116); “Noi nu am creat cerul şi pământul şi ceea ce se află între ele, jucându-Ne! / Dacă am fi voit să facem o joacă, am fi făcut-o [din lucrurile apropiate] de Noi, dacă am fi făcut-o.” (21: 16-17).

Allah a fost într-atât de generos cu omul că nu l-a lăsat să se călăuzească în această viaţă numai cu ajutorul naturii perfecte cu care l-a înzestrat pe el, pentru a ajunge la ceea ce este bun şi pentru a-l călăuzi către evlavie, ci i-a trimis lui, din când în când, câte un profet care să-i aducă mesajul Său, să-l cheme la adorarea numai a Sa, să-i aducă lui veştile cele bune şi să-l prevină pe el, pentru ca pe el să-l ia ca argument: “[şi a trimis] trimişi - vestitori şi prevenitori - pentru ca oamenii să nu mai aibă nici un fel de scuză faţă de Allah, după trimişi...” (4 : 165).

Omenirea a continuat - în evoluţia sa şi în progresul gândirii sale -, în vreme ce revelaţia revenea la ea, aducându-i ceea ce era potrivit şi pentru a-i rezolva problemele temporare în cadrul neamului fiecărui trimis, până ce a ajuns la deplina maturizare şi Allah a voit ca mesajul profetului Muhammed să lumineze peste întreaga fire. Allah l-a trimis pentru a desăvârşi edificiul înălţat de fraţii săi - profeţii anteriori - prin Legea Sa generală şi veşnică şi prin Cartea care i-a fost revelată - Coranul cel sfânt. Profetul Muhammed însuşi a zis: “Eu sunt faţă de profeţii de dinaintea mea asemenea omului care a durat o casă, a făcut-o pe ea neîntrecut de frumoasă, afară de locul unei cărămizi de la un colţ, iar lumea a început să o ocolească şi să se minuneze de ea, zicând: «Dacă nu ar

lipsi această cărămidă!» Eu sunt această cărămidă şi eu sunt încheietorul profeţilor!”

Coranul este mesajul lui Allah către întreaga omenire. În Coran şi în Sunna se află mai multe prescripţii care dovedesc acest adevăr. Allah Preaînaltul a grăit: “Spune: “O, oameni! Eu sunt pentru voi toţi trimisul lui Allah!” (7 : 158). şi tot Allah Preaînaltul a grăit: “Binecuvântat este Acela care a trimis Îndreptarul [Al-Furqan] robului Său, pentru ca el să fie o prevenire pentru toate lumile” (25 : 1). Iar profetul Muhammed a zis: “Fiecare profet a fost trimis la neamul său, în vreme ce eu am fost trimis pentru toţi oamenii”. şi după el nu va mai veni nici un mesaj. Allah Preaînaltul a grăit: “Muhammed nu este tată nici unuia dintre bărbaţii voştri, ci el este Trimisul lui Allah şi încheietorul profeţilor” (33 : 40).

De aceea, Coranul a venit pentru a răspunde tuturor cerinţelor vieţii umane, pe primele temelii ale religiilor divine. Allah Preaînaltul a grăit: “El v-a orânduit vouă religia pe care i-a prescris-o lui Noe, pe care ţi-am revelat-o ţie şi am prescris-o pentru Avraam şi Moise şi Isus: “Întemeiaţi religia şi nu vă despărţiţi întru ea!” (42 : 13).

Allah i-a prescris Coranului să dăinuiască şi să fie transmis de la o generaţie la alta, fără nici o modificare, şi el va rămâne aşa cum este până când Allah va moşteni pământul cu tot ceea ce se află pe el. şi a grăit Allah Preaînaltul: “Într-adevăr, Noi am pogorât Coranul şi Noi îi vom fi păzitori!” (15 : 9). Nici o altă scriptură divină nu a avut această particularitate, căci scripturile anterioare au fost temporare, limitate la o anumită perioadă de timp. Allah Preaînaltul a grăit: “şi fiecare soroc a fost scris într-o Carte” (13 : 38).

Iar mesajul Coranului a trecut dincolo de om, adresându-se şi djinnilor, căci Allah Preaînaltul a grăit: “şi [adu-ţi aminte] când am abătut Noi către tine o ceată de djinni ca să asculte Coranul! şi când s-au adunat ei, au zis: “Ascultaţi cu luareaminte!” Iar când s-a terminat, s-au întors la neamul lor ca îndemnători şi prevenitori.

/ şi au zis ei: “O, neam al nostru! Noi am auzit o Carte, care a fost trimisă după Moise, întărind ceea ce a fost înainte de ea. Ea călăuzeşte către Adevăr şi către o cale dreaptă. / O, neam al nostru! Răspundeţi celui care cheamă la Allah şi credeţi în El!” (46 : 29-31).

Prin aceste trăsături ale sale, Coranul dă soluţii înţelepte pentru toate problemele umane, din toate domeniile vieţii spirituale, intelectuale, fizice, sociale, economice şi politice, căci el este revelaţia Celui Înţelept şi Vrednic de Laudă. El dă soluţii pentru toate problemele, pe baza unor principii generale pe care le urmează omenirea şi pe care aceasta îşi clădeşte, în fiecare epocă, ceea ce se potriveşte cu ea. În felul acesta, el a căpătat valabilitate universală în timp şi spaţiu, fiind religia veşnică.

Islamul - Religia omenirii

În veacurile de la începutul istoriei, când comunităţile umane s-au constituit în neamuri şi în triburi dispersate şi izolate unele de altele, în diferite zone ale lumii, când aceste neamuri şi triburi simţeau nevoia acută ca cineva să le trezească şi să le prevină, ca un reformator să le îndrepte şi să le călăuzească, înţelepciunea lui Allah - care este Înţelept şi Bineştiutor - a impus trimiterea de mesageri care să vestească binele şi să prevină în cetăţile izolate ale acestor comunităţi, pentru ca ele să nu mai aibă argumentul neştiinţei şi ignoranţei. Aceşti mesageri au fost asemenea ambasadorilor însărcinaţi cu o misiune animată de principii unitare şi ei transmiteau voinţa Celui care-i trimitea cu misiunea - adică Allah Preaslăvitul -, transmiteau scripturile Sale şi împlineau mesajele Sale.

Unitatea mesajelor divine

Constatăm, de aceea, că fundamentele mesajelor trimişilor şi principiile propovăduirii lor sunt identice, pentru că ei toţi au fost trimişi de o divinitate unică - Allah Preaslăvitul - şi nu au fost deosebiri în credinţele pe care le-au propăvăduit, nici în spiritul actelor de devoţiune şi ritualurilor care le-au fost poruncite

şi nici în principiile de interacţiune materială, morală şi politică pe care le-au împlinit.

Diferenţele mari pe care le observăm astăzi între credinţele adepţilor mesajelor divine se datorează schimbărilor şi deformărilor introduse în principiile acestor religii. Dacă aceste religii anterioare şi-ar fi păstrat nealterate principiile lor iniţiale, aderenţii lor s-ar fi întâlnit cu musulmanii cu adevărat şi ar fi fost în consens cu ei şi toţi aderenţii credinţelor divine s-ar afla într-o singură religie şi ar urma aceeaşi cale şi s-ar călăuzi după orânduiala pe care Allah a transmis-o prin toate mesajele şi pe care i-a pogorât-o lui Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!

Filozofia complementarităţii mesajelor

Constatăm că înţelepciunea lui Allah a ţinut seamă, în pogorârea mesajelor divine, de dezvoltarea comunităţilor de pe pământ, de comunităţile primitive care aveau legături limitate între ele, fiind izolate în cetăţile lor situate departe una de alta şi de comunităţile civilizate instruite, care  întreţineau legături comerciale, culturale şi politice. Observăm, de aceea, că rânduielile legislative diferă în

mesajele divine de la o comunitate la alta, în ceea ce priveşte forma lor, dar nu şi în ceea ce priveşte spiritul şi semnificaţia lor, pornind de la diferenţele în ceea ce priveşte nevoile comunităţilor de diverse tipuri de reformă şi de îndreptare. De pildă, faptele rele ale unei comunităţi pot să fie înşelarea la măsură şi la cântar şi ele au nevoie de o anumită îndrumare, pentru îndreptarea acestor vicii, în vreme ce faptele rele ale unei alte comunităţi

sunt nelegiuirile, iar faptele rele ale celei de a treia comunităţi sunt nedreptatea, întrecerea măsurii şi uciderea sufletelor pe nedrept. Fiecare dintre aceste comunităţi izolate are nevoie de o îndrumare specifică şi de legi cu caracter particular. Mediul limitat şi izolat impune ca prescripţiile şi legile sale pe care i le aduce trimisul să corespundă cu situaţia comunităţilor respective, atât în ceea ce priveşte modalităţile, cât şi în ceea ce priveşte

prescripţiile şi orânduielile, fără să fie nimic în plus, şi prin modalitatea care să garanteze cele mai adecvate mijloace pentru comunitatea respectivă.

Dacă aruncăm o privire asupra popoarelor primitive care nu cunosc alte mijloace care să le asigure existenţa, în afară de oile pe care le duc la păscut, hrănindu-se cu laptele şi cu carnea lor şi îmbrăcându-se în pieile lor, trăind în satele şi în pustiurile lor, constatăm că cea mai mare parte a rânduielilor şi legilor de care ele au nevoie sunt

dogme, principii ale ritualurilor, o serie de norme etice şi foarte puţine prescripţii referitoare la relaţiile reciproce. Constatăm, apoi, că ar fi absurd ca acestor oameni izolaţi, care nu ştiu nimic despre comerţ, meşteşuguri şi politică, să li se aducă un sistem cuprinzător de legi care să reglementeze vânzările, activitatea firmelor sau relaţiile internaţionale, de vreme ce ei nu ştiu nimic despre aceste tipuri de relaţii.

Sfârşitul profeţiilor şi mesajelor o dată cu Muhammed

Urmărind istoria comunităţilor, constatăm că atunci când relaţiile sociale, economice, politice şi culturale dintre ele s-au extins, s-a extins şi mesajul trimişilor. şi Allah Preaînaltul a trimis atunci în Asia şi în Africa un mesager important prin minunile sale şi prin dovezile misiunii sale, pe care l-a însărcinat cu o propovăduire însemnată şi căruia i-a pogorât o scriptură care a conţinut un ansamblu de prescripţii şi legi referitoare la diferitele relaţii dintre oameni. Acesta a fost profetul Moise - pacea asupra lui! După el, Allah a trimis succesiv mai mulţi profeţi fiilor lui Israel, pentru a întări rânduielile Sale şi chemarea Sa şi pentru a întregi diversele aspecte ale mesajului Său, şi a încheiat şirul lor cu Isus, fiul Mariei - pacea asupra lor amândoi! Când conştiinţa umană s-a dezvoltat, ajungând să accepte o unitate religioasă universală cu norme globale, înţelepciunea a impus trimiterea de către

Allah Preaslăvitul a mesagerului Său, înrudit cu ceilalţi trimişi, printr-un mesaj uman universal, care să încheie mesajele divine şi să poarte în sine fundamentele sistemului integral, comun pentru toţi oamenii, indiferent de condiţiile lor de mediu, de diversitatea relaţiilor lor, de varietatea de tradiţii şi obiceiuri, într-o comunitate aspirând spre monoteism, într-o limbă precisă, într-un stil concis şi elocvent. Cel pe care l-a trimis Allah cu acest mesaj a fost profetul Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – din stirpea lui Ismail, fiul lui Avraam, arab prin genealogia şi prin limba sa, umanist prin propovăduirea sa, şi cu o religie universală. El a adus mesajul care a încheiat mesajele divine, care a adunat toate legile trimise de Allah oamenilor şi care le-a garantat interesele

într-un mod mai cuprinzător decât orice rânduială sau lege, precum şi fericirea cea mai deplină pe care o poate realiza orice rânduială sau lege. Allah Preaslăvitul s-a pus chezaş pentru păstrarea şi sprijinirea acestui mesaj şi a trimis pentru el o Carte limpede, fără nici un fel de abatere, venind de la un Înţelept Bineştiutor. De aceea, Allah a făcut mărturie în legătură cu mesajul lui Muhammed că el este integral, comun pentru toţi oamenii, atunci

când a zis: “şi Noi nu te-am trimis decât ca vestitor şi prevenitor pentru toată lumea, însă cei mai mulţi dintre oameni nu ştiu” (34 : 28).

Întrucât mesajul Său a fost general şi global, Allah a garantat apărarea lui de deformare, schimbare şi pierdere, păstrând Cartea Sa - Coranul - şi Sunna Trimisului Său Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!

Allah a vestit sfârşitul profeţiilor şi a mesajelor o dată cu profeţia lui Muhammed, spunând: “Muhammed nu este tată nici unuia dintre bărbaţii voştri, ci el este Trimisul lui Allah şi încheietorul profeţilor, şi Allah este Atoateştiutor” (33 : 40).

Este evident că dăinuirea Coranului, care conţine, prin rânduielile şi prescripţiile sale, toate nevoile omenirii în bazele de legislaţie, întocmai aşa cum i-a fost trimis lui Muhammed, ca şi dăinuirea despre Profet, care face şi mai limpezi sensurile Coranului cele adevărate şi constante, sunt o dovadă a continuării prezenţei Profetului printre noi, mereu viu.

Astfel, putem afirma pe drept cuvânt că Trimisul lui Allah se află printre noi prin Coranul şi revelaţia care i-au fost trimise şi prin înrâurirea pe care a avut-o asupra retoricii, asupra practicii şi legislaţiei. Prin aceasta, lumea nu a avut nevoie de trimiterea altor profeţi sau mesageri şi nici de înnoirea rânduielilor oamenilor, după trimiterea lui

Muhammed, căci dacă Allah ar mai fi trimis alţi mesageri şi profeţi, aceştia nu ar mai fi putut să aducă nimic nou şi să adauge nimic nou la principiile dogmei şi legislaţiei cu care a venit Profetul Muhammed. Allah a făcut ca religia şi legea să fie depline, căci El însuşi a zis: “În ziua aceasta, am desăvârşit religia voastră şi am împlinit harul Meu asupra voastră şi am încuviinţat Islamul ca religie pentru voi!” (5 : 3). şi dacă scopul trimiterii

de mesageri a fost propagarea acestui mesaj şi chemarea oamenilor la el, această sarcină le-a revenit după aceea teologilor musulmani, cărora le-a revenit misiunea de a chema la Allah, de a răspândi legea divină (şari’a) printre făpturile Sale şi de a deduce preceptele juridice pentru toate lucrurile noi care apar în lume şi care necesită exprimarea judecăţii lui Allah în legătură cu ele, conform fundamentelor constante ale legii divine.

Islamul între titlu şi conţinut

 Coranul a ales numele de “Islam” ca titlu

pentru religia revelată lui Muhammed şi ca denumire pentru supunerea absolută faţă de

Allah şi adorarea exclusivă a lui Allah. Coranul, cu elocvenţa sa, cu retorica sa, cu

expresia sa adâncă, cu rigurozitatea în alegerea cuvântului, a conceptului şi a stilului, nu

putea să fie decât foarte exact când a ales acest nume ca titlu general pentru această religie,

exprimând prin această alegere a sa realitatea acestei religii şi adevărul ei. De aceea,

această alegere coranică a fost într-atât de exactă şi cuprinzătoare, încât a reuşit să asigure

corespondenţa şi legătura între programul legii revelate, pe de o parte, şi între numele

“Islam” cu care a fost desemnată legea revelată, pe de altă parte.

Cuvântul “Islam” înseamnă supunere, predare totală în voia Stăpânului lumilor

şi eliberare de orice supunere şi predare altcuiva în afară de El. Acest nume - “Islam” -

exprimă prin semnificaţia sa “religia” şi faptul că există o corespondenţă deplină între

titlu şi adevărul dogmatic şi legislativ pe care el îl conţine. Această religie nu se numeşte

“Islam” decât pentru că ea este calea de predare şi de supunere faţă de Stăpânul lumilor

şi de chemare la eliberarea de orice înrobire a omului. Allah Preaînaltul a grăit: “Pentru

aceia care îl urmează pe trimis, profetul neînvăţat, despre care află scris la ei în Tora

şi în Evanghelie. El le porunceşte ceea ce este bine şi-i opreşte de la ceea ce este urât, le

îngăduie lor bunătăţile şi le opreşte lor pe cele necurate şi-i uşurează pe ei de povara

lor şi de lanţurile care au fost asupra lor. Cei ce cred în el şi îl susţin şi îl ajută şi

urmează lumina care a fost pogorâtă să fie cu el, aceia vor fi izbânditori” (7 : 157).

Islamul şi mesajul profeţilor

 Am spus puţin mai înainte că sensul Islamului

este egal cu sensul adorării lui Allah Preaslăvitul. De aceea, el a fost titlul comun tuturor

propovăduirilor profeţilor şi mesajelor trimişilor, căci toţi profeţii au chemat la credinţa în unicitatea lui Allah, la supunerea tuturor oamenilor numai faţă de Allah Preaslăvitul şi

Preaînaltul. Coranul subliniază faptul că Islamul este religia tuturor trimişilor,

propovăduirea tuturor profeţilor, titlul care le reuneşte pe toate, după cum grăieşte Allah

prin glasul lui Noe - pacea asupra lui!: “Iar de vă veţi lepăda voi, eu nu v-am cerut

răsplată, căci răsplata mea nu este decât la Allah şi mie mi s-a poruncit să fiu dintre cei

supuşi voinţei lui Allah [musulmani]!” (10 : 72). şi tot Allah a mai grăit, adresându-se

lui Avraam - pacea asupra lui! - : “Când i-a zis Domnul lui: ”Supune-te!”, el a răspuns:

“M-am supus [Ţie], Stăpân al lumilor!” / şi Avraam a lăsat-o ca îndemnare fiilor săi

şi asemenea şi Iacob [zicând ei]: “O, fiii mei, Allah v-a ales vouă religia [Islamul] şi,

de aceea, să nu muriţi altfel decât musulmani!” (2 : 131-132). şi, asemenea, a grăit

Allah: “Ea este religia părintelui vostru Avraam. [Allah este] Cel care v-a numit pe voi

musulmani atât mai înainte” (22 : 78). şi a grăit Allah Preaînaltul, vorbind prin intermediul

lui Iosif - pacea asupra lui! - : “Doamne! Tu mi-ai dat putere şi m-ai învăţat

tâlcuirea vedeniilor! Tu eşti Creatorul cerurilor şi pământului! Tu eşti Ocrotitorul meu

în această lume şi în Lumea de Apoi! Ia-mi viaţa când eu sunt în totală supunere

[musulman] şi alătură-mă celor evlavioşi!” (12 : 101). şi a mai grăit Allah Preaînaltul,

transmiţând discuţia dintre Moise - pacea asupra lui! - şi neamul său: “şi a zis Moise:

“O, neam al meu! Dacă voi credeţi în Allah, încredeţi-vă în El, dacă sunteţi supuşi [lui

Allah, musulmani]!” (10 : 84). şi tot Allah Preaînaltul a grăit: “Noi am pogorât Tora,

în care este călăuzire dreaptă şi lumină. După ea judecă profeţii cei supuşi voinţei lui

Allah, rabinii şi învăţaţii, pentru cei care s-au iudaizat” (5 : 44). şi a grăit Allah despre

tovarăşii lui Isus - pacea asupra lui! - : “şi când Eu le-am revelat apostolilor, zicând:

“Credeţi în Mine şi în Trimisul Meu!”, au răspuns ei: “Noi credem, deci mărturiseşte

că noi suntem cu desăvârşire supuşi [musulmani]!” (5 : 111). şi tot Allah a mai grăit:

“Apoi, când Isus a simţit necredinţa lor, le-a zis: “Cine sunt sprijinitorii mei [în

chemarea] la Allah?” Apostolii au răspuns: “Noi suntem sprijinitorii [religiei] lui

Allah! Noi credem în Allah şi fă mărturie că noi [lui Allah] Îi suntem supuşi [musulmani]!”

(3 : 52).

Asemenea tuturor profeţilor, a zis şi Muhammed, ultimul profet, după cum a

transmis Allah despre el: “Mi s-a poruncit mie să-L ador pe stăpânul acestei cetăţi pe

care El a făcut-o sacră - şi ale Lui sunt toate lucrurile - şi mi s-a poruncit mie să fiu

dintre musulmani” (27 : 91).

şi astfel, toate aceste propovăduiri divine sunt de acord cu prelungirea liniei

supunerii faţă de Stăpânul lumilor în sensul său adevărat, sinonim cu supunerea faţă de

Allah şi credinţa adevărată în Allah Preaslăvitul, căci este clar că Avraam - pacea asupra

lui! - a folosit acest cuvânt, spunând: “Eu mă supun Stăpânului lumilor”, a făcut din

Islam religia sa pe care a slujit-o, o credinţă la care i-a îndemnat pe fiii şi pe aderenţii săi,

o deviză a monoteiştilor şi un titlu pentru propovăduirea credinţei: “Ea este religia

părintelui vostru Avraam. [Allah este] Cel care v-a numit pe voi musulmani atât mai

înainte” (22 : 78).  

În felul acesta Coranul cel nobil ne conduce la concluzia că toţi profeţii au urmat

această linie a credinţei unice şi s-au îndreptat către un singur ţel: supunerea faţă de Allah,

supunerea tuturor oamenilor faţă de Stăpânul lumilor şi eliberarea lor de pofte şi de

feluritele supuneri ale oamenilor care duc la rătăcire. şi tocmai datorită acestei realităţi,

Coranul cel nobil a socotit urmarea tuturor profeţilor şi trimişilor a fi un pilon de bază al

credinţei omului supus şi o dovadă istorică şi logică a adevărului mesajului lui Muhammed,

după cum a grăit Allah Preaînaltul: «Spuneţi: “Noi credem în Allah şi în ceea ce ne-a fost

trimis nouă şi ceea ce a fost trimis lui Avraam, lui Ismail, lui Isaac, lui Iacob şi

seminţiilor; în ceea ce le-a fost dat lui Moise şi lui Isus şi în ceea ce le-a fost dat [tuturor]

profeţilor de către Domnul lor. Noi nu facem deosebire între ei! Noi Lui Îi suntem

supuşi [musulmani]!”» (2 : 136). şi tot Allah a mai grăit: «Spune: “Eu nu sunt nou între

trimişi şi nu ştiu ce se va face cu mine şi nici cu voi. Eu nu urmez decât ceea ce îmi este

revelat şi nu sunt decât un prevenitor limpede!”» (46 : 9).

Înţelegem de aici că toţi profeţii au adus omenirii o singură religie şi au propovăduit

o singură credinţă, pe care Allah Preaslăvitul a făcut-o bază şi punct de pornire pentru

reforma omenirii şi o premisă pentru izbăvirea ei de rătăcirea în bezna necunoaşterii.

Allah Preaslăvitul a voit ca toate aceste mesaje ale Sale să se întâlnească într-un

singur curs, ca luminile lor să se concentreze într-un singur punct, ca să se desăvârşească

chemările lor într-o singură propovăduire: propovăduirea Islamului şi mesajului lui

Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - fiindcă el este veşnic, încheind

religiile şi mesajele, legea care domină peste toate celelalte rânduieli ale trimişilor şi care

le include pe toate, aşa după cum a grăit Allah: “Iar ţie, [Muhammed], ţi-am trimis

Cartea cu Adevărul, întărind Scriptura de dinaintea ei şi întrecând-o pe ea. Deci fă

judecată între ei după ceea ce ţi-a trimis Allah şi nu urma poftele lor, [îndepărtându-te]

de la Adevărul ce ţi-a venit! Fiecăruia dintre voi Noi i-am dat o lege şi o rânduială”

(5 : 48). şi tot Allah Preaînaltul a mai grăit: “El este Cel care l-a trimis pe Trimisul Său

cu călăuzirea şi religia Adevărului, ca să o facă pe ea deasupra întregii religii, chiar

dacă politeiştii nu voiesc” (61 : 9).

Această religie veşnică a stăpânit peste toate mesajele şi rânduielile, datorită

vastităţii, cuprinderii şi veşniciei sale, prelungindu-se peste întreaga istorie a omenirii şi

cuprinzând toate transformările şi evoluţiile care s-au produs în viaţa umană. şuvoiul

religiei a fost un dar care s-a revărsat asemenea fluviului ce coboară la vale limpede şi se

întinde o dată cu prelungirea omenirii. Acesta este Islamul cel glorios - religia la care au

chemat profeţii şi trimişii, din care s-au adăpat după nevoile popoarelor lor şi posibilităţile

comunităţilor lor, pentru a lăsa şuvoiul lor să alunece mai departe către generaţiile,

comunităţile şi profeţii care au venit după ei, pentru ca fiecare generaţie să ia din el atât cât

i-a fost de trebuinţă, astfel încât fluviul abundent să dăruiască mai departe omenirii din

toate vremurile viaţă, belşug şi bunăstare.

Tocmai de aceea, Allah i-a trimis pe profeţi în diferite momente din viaţa omenirii, astfel încât să-l călăuzească pe om spre rânduielile acestei religii care le-a adus belşug şi

viaţă. Allah a grăit: “O, voi cei care credeţi! Răspundeţi-I lui Allah şi Trimisului [Său],

dacă vă cheamă la ceea ce vă dă viaţă!” (8 : 24).

Chemarea profeţilor şi mesajul adresat tuturor popoarelor şi comunităţilor lor a

fost o singură chemare şi un singur mesaj, căci toţi au chemat la Islam, care a fost religia

întregii omeniri, de la începutul ivirii ei şi până la sfârşitul ei pe acest pământ. El este

materialul pentru adoraţie şi pentru îndreptare, din care s-au plămădit toate mesajele şi

religiile.

De aceea, atunci când omenirea a ajuns la maturizare deplină, ea a devenit aptă de

a asimila această religie (religia Islamului) în ansamblul ei, de a purta mesajul ei şi de a

merge pe calea ei dreaptă. Acest fapt a fost afirmat de Coranul cel nobil, căci se spune în

el: “[Unica] religie acceptată de Allah este Islamul şi nu au fost deosebiri între cei

cărora le-a fost dată Scriptura decât după ce a ajuns la ei ştiinţa, din pricina pizmei lor.

Iar cel care nu crede în semnele lui Allah [să ştie că] Allah este grabnic la socoteală!”

(3 : 19). şi a mai grăit Allah Preaînaltul: “Acela care doreşte o altă religie decât Islamul,

nu-i va fi acceptată şi el se va afla în Lumea de Apoi printre cei pierduţi” (3 : 85).

Din acest motiv, nu este corect să socotim propovăduirile profeţilor a fi religii

diferite. Ele sunt propovăduiri diferite şi mesaje diferite ale unei singure religii pe care

profeţii le-au adus neamurilor omeneşti. Trecând în revistă concepţiile despre religie,

mesaje şi Islam, ne-a devenit limpede că religia islamică este cadrul care înglobează toate

ţelurile religiei divine, forma deplină a marilor mesaje divine care cârmuiesc chipul omului

şi vieţii de pe acest pământ, ea este materialul de bază al mesajelor şi propovăduirilor lui

Noe, Moise şi Isus - pacea asupra lor! -, precum şi ale altor trimişi şi profeţi. Allah

Preaînaltul a grăit: “El este la Noi, în Mama Cărţii, preaînalt şi plin de înţelepciune”

(43 : 4). Islamul este expresia cuprinzătoare a religiei divine care a fost pogorâtă în întregul

său profetului Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - pentru ca el să-l

transmită şi să cheme omenirea la el, în calitatea sa de cea mai înaltă orânduială şi lege.

Propovăduirile şi mesajele anterioare în totalitatea lor au fost propovăduiri abrogate,

pentru că religia lui Muhammed a fost religia desăvârşită, după care s-au elaborat legi şi

mesaje. Ea este calea după care s-a dorit să se călăuzească omenirea la sfârşitul unei faze

istorice, pentru ca ea să-şi organizeze viaţa, călăuzindu-se după propovăduirea şi mesajul

ei.

Mesajele anterioare Islamului au fost mesaje temporare şi propovăduiri limitate,

care au pregătit terenul pentru mesajul Islamului şi propovăduirea lui glorioasă.

Principii comune ale mesajelor divine

1 - Toate mesajele divine se întâlnesc în ceea ce priveşte doctrina care constituie

fundamentul pe care se clădeşte întreaga structură a religiei, pe care se clădesc concepţiile

omului şi ideile sale generale despre univers şi despre viaţă.  

Doctrina monoteismului, care se bazează pe credinţa în Allah, în trimişii Săi, în

îngerii Săi, în cărţile Sale şi în Ziua de Apoi, reprezintă numitorul comun al tuturor

mesajelor cu care au venit profeţii. Toţi profeţii au chemat la credinţa în Allah, la venerarea

Lui, la monoteism, au vestit răsplata şi au avertizat în legătură cu pedeapsa. Pentru a

sublinia acest adevăr şi pentru a conduce omenirea către El, Coranul cel nobil oferă

exemple din discursul profeţilor şi din propovăduirile cu care ei s-au adresat comunităţilor

şi popoarelor lor.

Allah Preaînaltul a grăit: “Doar a zis Mesia: “O, fii ai lui Israel, adoraţi-L pe

Allah, Domnul meu şi Domnul vostru!” (5 : 72). şi a mai grăit Allah Preaînaltul: “şi

[neamului] ‘Ad [i l-am trimis] pe fratele lor Hud, care le-a zis: “O, neam al meu!

Adoraţi-L pe Allah! Voi nu aveţi altă divinitate în afara Lui! şi oare nu vă temeţi voi?”

(7 : 65). şi tot Allah a grăit: “Noi l-am trimis pe Noe la neamul său, căruia i-a zis: “O,

neam al meu! Adoraţi-L pe Allah! Voi nu aveţi altă divinitate în afara Lui!” (7 : 59). şi,

asemenea, a grăit Allah: “[şi adu-ţi aminte aminte] şi de Avraam, când a zis neamului

său: “Adoraţi-L pe Allah şi fiţi cu frică de El! Aceasta este mai bine pentru voi, dacă voi

ştiţi!” (29 : 16). şi a mai grăit Allah: “Noi am trimis la fiecare comunitate un trimis [ca

să le zică]: “Adoraţi-L pe Allah şi ţineţi-vă departe de Taghut!” Pe unii dintre ei i-a

călăuzit Allah, însă altora le-a fost hărăzită rătăcirea” (16 : 36). şi tot Allah a grăit: «şi

Noi nu am trimis înaintea ta nici un profet fără să nu-i revelăm lui: “Nu există altă

divinitate în afară de Mine, deci adoraţi-Mă pe Mine!”» (21 : 25).

2 - Toate mesajele propovăduiesc morala aleasă şi valorile umane, cheamă la

săvârşirea de fapte bune, la îndreptarea omenirii şi la curăţirea sufletului omenesc şi

orânduiesc viaţa pe baza adevărului, dreptăţii şi opoziţiei faţă de nedreptăţi, nelegiuiri şi

stricăciune. Toţi profeţii au fost ideali şi modele de evlavie prin vorbele şi faptele lor şi

prin dragostea pentru bine. Allah Preaînaltul a grăit: “şi i-am făcut Noi ocârmuitori, care

au călăuzit [lumea] după porunca Noastră, şi le-am revelat lor să facă fapte bune, să

împlinească Rugăciunea [As-Salat] şi să dea Dania [Az-Zakat] şi ei Ne-au fost Nouă

adoratori” (21 : 73).

Gradaţia şi complementaritatea în mesajele divine.

Allah Preaînaltul a grăit:

«Spuneţi: “Noi credem în Allah şi în ceea ce ne-a fost trimis nouă şi ceea ce a fost trimis

lui Avraam, lui Ismail, lui Isaac, lui Iacob şi seminţiilor; în ceea ce le-a fost dat lui Moise

şi lui Isus şi în ceea ce le-a fost dat [tuturor] profeţilor de către Domnul lor. Noi nu

facem deosebire între ei. Noi Lui Îi suntem supuşi [musulmani]!” (2 : 136).

Toate mesajele divine se întâlnesc pe o coordonată. Ele se îndreaptă către un

singur ţel: izbăvirea omenirii, determinarea oamenilor să-L adore pe Allah prin intermediul

înaltelor principii ale credinţei şi rânduielilor legislative constând din legi, morală, dogme

şi acte de devoţiune pe care le-au vestit profeţii şi la care au chemat trimişii de-a lungul

istoriei omeneşti şi în decursul vieţii umane, pe etape şi în modalităţi corespunzătoare

dezvoltării credinţei şi civilizaţiei omenirii şi complementarităţii lor reformatoare.

Fiecare profet a pregătit terenul pentru un alt profet şi a acţionat pentru maturizarea

omenirii din punct de vedere al modului de gândire, spiritual şi comportamental, pentru

a fi aptă să recepteze următorul mesaj divin. Mesajele s-au succedat, urmând această linie

a mersului profeţilor, până când au ajuns să îmbrace o formă definitivă în mesajul lui

Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! -, al cărui mesaj avea să le

încheie şirul şi a cărui lege a fost legea desăvârşirii omului, în cea mai înaltă şi mai

dezvoltată formă. Allah Preaînaltul a grăit: “În ziua aceasta, am desăvârşit religia

voastră şi am împlinit harul Meu asupra voastră şi am încuviinţat Islamul ca religie

pentru voi!” (5 : 3). şi a mai grăit Allah Preaînaltul: “[Unica] religie acceptată de Allah

este Islamul” (3 : 19). şi tot Allah a grăit: “Acela care doreşte o altă religie decât

Islamul, nu-i va fi acceptată, şi el se va afla în Lumea de Apoi printre cei pierduţi” (3 :

85).

Mesajele divine au realizat procesul de dezvoltare şi de perfecţionare în structura

lor legislativă şi de civilizaţie generală, folosind două metode principale:

1 - Metoda abrogării, constând în anularea unei legi revelate anterior şi înlocuirea

ei printr-o prescripţie superioară. Allah Preaînaltul a grăit: “Însă nici un trimis nu a putut

să aducă vreun semn decât cu voia lui Allah. şi fiecare soroc a fost scris într-o Carte. /

Allah şterge sau întăreşte ceea ce voieşte şi la El se află mama Cărţii” (13 : 38-39).

2 - Cea de a doua metodă a complementarităţii mesajelor este dezvoltarea şi extinderea

prescripţiilor, legilor şi conceptelor. Fiecare dintre mesajele care au fost adresate omenirii,

într-una din etapele evoluţiei sale, a fost mai extins, mai cuprinzător sub aspect organizatoric,

s-a referit la tot mai multe aspecte ale activităţii omului, a abordat tot mai multe laturi

ale vieţii şi a devenit mai apt pentru a crea o formulă de viaţă mai dezvoltată decât mesajul

care l-a precedat. Acest proces de extindere şi de cuprindere a atins punctul maxim în

mesajul lui Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! Coranul a înregistrat

acest aspect legislativ al mesajelor şi a menţionat această legătură dintre principiile lor, căci

Allah Preaînaltul a grăit: “Iar ţie, [Muhammed], ţi-am trimis Cartea cu Adevărul, întărind

Scriptura de dinaintea ei şi întrecând-o pe ea. Deci fă judecată între ei după ceea ce ţi-a

trimis Allah şi nu urma poftele lor, [îndepărtându-te] de la Adevărul ce ţi-a venit. Fiecăruia

dintre voi Noi i-am dat o lege şi o rânduială” (5 : 48).

Mesajele despre autenticitate şi deformare. Mesajele divine anterioare celui

cu care a venit Muhammed s-au confruntat cu numeroase încercări de obliterare a

trăsăturilor lor, de mistificare a principiilor lor şi de ridicare a unor stavile în calea lor,

pentru a împiedica mersul şi propovăduirea lor şi pentru a le goli de conţinutul lor

reformator, pentru ca aceste principii să devină neînţelese şi pentru a unelti împotriva

chemării la izbăvire şi la mântuire.

Probabil că cea mai primejdioasă încercare de obliterare şi de luptă împotriva

mesajelor a fost mistificarea lor, astfel încât religia a devenit expresia unor superstiţii şi  mituri pe care raţiunea le respinge şi pe care adevărata ştiinţă nu le poate lua decât în

derâdere. Prin aceste mistificări s-au adus prejudicii propovăduirii religiei şi credinţei şi

omul nu a mai găsit în acest tablou zugrăvit de imaginaţia limitată a unora decât superstiţii

şi mituri, chemarea la împietrire şi la stagnare şi acest tablou a determinat repulsie faţă de

credinţă şi a încurajat declararea războiului împotriva ideii religiei.  

REVELAŢIA SI TIMPURILE SALE

ştim că trimişii transmit vorbele, poruncile şi prohibiţiile lui Allah, precum şi

celelalte lucruri pe care El îi însărcinează să le comunice. Dar care este mijlocul pe care

Allah l-a ales pentru a le transmite lor toate acestea? Aceasta este revelaţia (wahi). şi

wahi în limba arabă înseamnă transmiterea unui mesaj în taină şi repede. De aceea, sunt

numite prin cuvântul wahi: gestul, semnul făcut în grabă, vorba rostită în şoaptă, scrierea,

transmiterea unui sens în sufletul cuiva, inspiraţia - fie prin instinct, fie prin lumina

divină şi viziunea bună, limpede. Toate aceste fenomene sunt denumite în limba arabă

prin termenul wahi. Întâlnim cuvântul wahi, folosit de Allah cu sensul lui lingvistic, ca

în următoarele situaţii. Allah Preaputernicul şi Preaînaltul a grăit: “şi [iată ce] le-a

revelat Domnul tău albinelor: “Faceţi-vă case în munţi, în pomi şi în ceea ce ei

făuresc!” (16 : 68). şi a mai grăit Allah Preaînaltul: “şeitanii îi vor ispiti pe aliaţii lor să

se certe cu voi. De le veţi da ascultare, veţi fi şi voi politeişti” (6 : 121).

În sens juridic şi religios, însă, prin wahi se are în vedere transmiterea de către

Allah a unor cuvinte sau a unui sens unuia dintre trimişii sau profeţii Săi, astfel încât

profetul sau trimisul să dobândească informaţia exactă şi pe care i-o transmite Allah.

În felul acesta, wahi, ca termen de legislaţie religioasă, include câteva elemente:

- primul element: constă în transmiterea (unui mesaj) de către Allah

Atoateştiutorul;

- al doilea element: profetul sau trimisul primeşte această ştiinţă divină,

concentrându-şi gândurile şi sentimentele asupra informaţiei care i se transmite, fără ca

voinţa şi opţiunea sa să poată interveni în conţinutul a ceea ce i se transmite sau în

rostirea a ceea ce i se transmite, dacă ceea ce i se revelează este rostit;

- al treilea element: cuvintele sau sensul, care se transmit prin revelaţie ocupă în

sufletul profetului sau trimisului poziţia de ştiinţă adevărată şi exactă primită de la Allah,

fără ca în sufletul său să existe vreun fel de ezitare sau îndoială în această privinţă;

- al patrulea element: fenomenul revelaţiei este o lege divină graţie căreia toţi

profeţii şi trimişii receptează informaţia care li se transmite.

Să citim vorbele lui Allah Preaînaltul care se adresează lui Muhammed: “Noi

ţi-am revelat ţie după cum am revelat şi lui Noe şi profeţilor de după el, precum Le-am  revelat şi lui Avraam, Ismail, Isaac, Iacob şi seminţiilor şi lui Isus, Iov şi lui Iona, Aaron

şi lui Solomon, şi i-am dat lui David psalmii.” (4 : 163). Sau să citim descrierea rostirii

Coranului de către profetul Muhammed: “Nu rosteşte nimic după pofta lui! / El [Coranul]

nu este decât o revelaţie trimisă” (53 : 3-4). şi a grăit Allah Preaînaltul, înfăţişând

lipsirea voinţei Profetului sau a opţiunii sale de conţinut sau de rostire a ceea ce i se

transmite lui prin revelaţie: «şi când li se citesc lor versetele Noastre desluşite, zic aceia

care nu nădăjduiesc în întâlnirea cu Noi: “Adu un alt Coran decât acesta!” sau

“Schimbă-l!”. Spune: “Nu am eu căderea să-l schimb cu de la mine putere! Eu nu fac

decât să urmez ceea ce îmi este revelat. Eu mă tem, dacă mă răzvrătesc împotriva

Stăpânului meu, de osânda unei Zile cumplite!”» (10 : 15). şi a mai grăit Allah, înfăţişând

revelaţia trimisă de El îngerilor: «[Aduceţi-vă aminte] când Domnul tău le-a revelat

îngerilor: “Eu sunt cu voi! Întăriţi-i, aşadar, pe cei care cred! Eu voi arunca spaimă în

inimile celor care nu cred!”» (8 : 12). şi a grăit Allah în legătură cu arhanghelul Gavriil

- pacea asupra lui! - : “şi i-a revelat Robului Său ceea ce i-a fost revelat” (53 : 10), adică

Allah i-a revelat robului Său Gavriil - îngerul cel credincios al revelaţiei - aceeaşi revelaţie

pe care Gavriil a transmis-o lui Muhammed.

În aceste texte din Coranul cel glorios şi în altele, Coranul face următoarele

precizări:

1. Allah este cel care revelează;

2. oamenii cărora li se transmite revelaţia sunt aleşi pentru profeţie;

3. modalitatea de informare divină a îngerilor sau a oamenilor este revelaţia;

4. fenomenul revelaţiei este simţit ca atare de către toţi profeţii şi trimişii şi că prin

intermediul ei primesc mesajele divine, fără ca Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi

să-l miluiască! - să fie nou în această privinţă;

5. ceea ce se transmite pot fi cuvinte rostite sau scrise sau sensuri care pot fi

exprimate în cuvinte de către profet şi că voinţa celui ales pentru a i se transmite revelaţia

nu se poate ingera în conţinutul sau rostirea revelaţiei care i se transmite.

Profeţia şi mesajul

Cuvântul arab “profeţie” (nubu’a) derivă de la naba’ care

înseamnă “ştire, veste” şi are sensul de ajungere a unei veşti de la Allah, prin intermediul

revelaţiei, la acela dintre robii Săi pe care l-a ales pentru aceasta. Cuvântul este o explicaţie,

aşadar, relaţia dintre profet şi Allah Preaputernicul constă în revelaţie şi în transmiterea

unor ştiri.

Mesajul (risala) înseamnă împuternicirea de către Allah a unuia dintre robii Săi

cu transmiterea unei legi religioase sau a unor anumite rânduieli. Cuvântul este o explicaţie,

aşadar, a relaţiei dintre profet şi ceilalţi oameni, este o relaţie de trimitere ca mesager.

Aşadar, mesajul este înfăţişarea unei legături dintre trimis şi lume, în vreme ce

profeţia este înfăţişarea unei legături dintre profet şi Allah Preaputernicul şi Preaînaltul.

Primul profet trimis de Allah Preaînaltul şi sprijinit de o revelaţie şi de rânduieli

a fost Adam, strămoşul neamului omenesc, iar ultimul profet a fost profetul Muhammed, după care nu a mai existat vreun alt profet. “Muhammed nu este tată nici unuia dintre

bărbaţii voştri, ci el este Trimisul lui Allah şi încheietorul profeţilor, şi Allah este

Atoateştiutor” (33 : 40).

Allah Preaînaltul pomeneşte în Cartea Sa numele a douăzeci şi cinci de profeţi

trimişi. Dacă dreptcredinciosul musulman este întrebat despre unul dintre cei a căror

profeţie este menţionată în Coran, el nu are dreptul să tăgăduiască faptul că el a fost

profet. Aceştia sunt: Adam, Idris, Noe, Hud, Salih, Avraam, Lot, Ismail, Isaac, Iacob,

Iusuf, şu’ayb, Iov, Dhu-L-Kifl, Moise, Aaron, Solomon, David, Elia, Eliasar, Iona,

Zaharia, Yahya, Isus şi Muhammed - binecuvântarea şi pacea asupra lor toţi!

Mai există şi alţi profeţi, la care Coranul nu se referă în amănunţime şi despre

care nu se relatează nimic, ci ne vorbeşte despre ei în ansamblu şi se cuvine să credem

în ei ca atare, în sensul că Allah a trimis numeroşi profeţi, la fiecare comunitate şi grup

de oameni în diverse locuri şi epoci. Allah Preaînaltul a grăit: “Poveştile câtorva trimişi

ţi le-am spus Noi mai înainte, iar poveştile altor trimişi nu ţi le-am spus” (4 : 164).

Calităţile pe care trebuie să le întrunească profeţii:

1. să fie bărbat;

2. să fie demn de încredere, adică să fie sincer şi Allah să-i apere atât manifestările

exterioare, cât şi manifestările interioare, de orice amestec în ceea ce este oprit;

3. să fie ferit de căderea în păcat;

4. să fie cu mintea întreagă, exact şi drept.

Cum i s-a pogorât revelaţia Trimisului lui Allah, Muhammed?

1. Al-Bukhari a relatat, preluând de la ‘A’işa - soţia Profetului - care a zis:

“Prima revelaţie cu care a început Trimisul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze şi să-l

miluiască! - a fost vedenia şi orice vedenie care i se arăta venea asemenea revărsatului

zorilor”.

2. După aceea, i-a fost trimis lui arhanghelul Gavriil, fără să-l fi cunoscut

anterior. Aceasta s-a întâmplat când se afla în peştera Hira şi-L adora pe Allah şi reflecta

asupra măreţiei puterii Sale, cu puţin timp înaintea mesajului. Acesta l-a zgâlţâit de trei

ori, zicându-i: “Citeşte!”. Iar trimisul Muhammed i-a răspuns: “Dar eu nu ştiu să citesc”.

şi i-a zis lui din nou: “Citeşte în numele Domnului Tău care a creat...” (Relatat de

Bukhari şi Muslim.)

3. Apoi revelaţia s-a întrerupt pentru câteva zile şi aceasta a avut o mare înrâurire

asupra lui. Întreruperea aceasta i-a vestit Trimisului că prima întâmplare nu s-a datorat

exerciţiului spiritual pe care îl practica în peştera Hira, ci fusese alegerea divină.

4. Apoi, în vreme ce mergea pe una dintre cărările din Mekka, revelaţia a venit

la el pe neaşteptate. şi a zis Trimisul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze şi să-l

miluiască! -: “În vreme ce mergeam eu pe drum, am auzit un glas venind din cer. Am

ridicat ochii şi l-am văzut pe arhanghelul care venise la mine în peştera Hira, stând pe un tron între cer şi pământ. M-am speriat de el şi m-am întors [acasă], zicând: “Înveliţi-mă,

acoperiţi-mă pe mine!” Atunci a revelat Allah Preaînaltul: “O, tu cel acoperit! / Ridicăte

şi îndeamnă! / Pe Domnul tău preamăreşte-L, / Veşmintele tale curăţeşte-le / şi de

nelegiuire stai departe” (74 : 1-5). şi după aceea, revelaţia s-a succedat. (Relatat de Al-

Bukhari şi de Muslim.)

5. Revelaţia a continuat după aceea relativ liniştit. Iată cum a descris-o Trimisul

însuşi. În Sahih de Al-Bukhari se spune, preluându-se de la ‘A’işa - soţia Profetului - că

Al-Haris bin Hişam l-a întrebat pe Trimisul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze şi să-l

miluiască! -, zicând: “O, Trimis al lui Allah, cum vine revelaţia la tine?” Iar Trimisul -

Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - i-a răspuns: “Uneori vine ca zăngănitul

puternic de clopot şi aceasta este cea mai grea pentru mine, însă nu mă lasă fără să fi

înţeles ceea ce a fost transmis, alteori mi se înfăţişează îngerul, luând chipul unui bărbat,

şi-mi vorbeşte, iar eu pricep ce spune”.

Din ceea ce spune Trimisul - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - reiese

faptul că revelaţia îi era insuflată în inimă, iar el înţelegea ceea ce i se spunea.

S-a relatat că însoţitorii Profetului auzeau revelaţia când cobora peste profetul

Muhammed, asemenea zumzetului albinelor.

6. ‘A’işa ne-a descris nouă starea trimisului Muhammed, atunci când primea

revelaţia: “L-am văzut când îi era trimisă revelaţia, într-o zi friguroasă, iar de pe frunte i

se prelingeau broboane de sudoare”. (Relatat de Al-Bukhari şi de Muslim.)

Înainte de a încheia acest capitol dorim să mai atragem atenţia asupra faptului că

profetul Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - când a vorbit a folosit

trei metode diferite care dovedesc profeţia sa, în vreme ce oamenii recurg doar la o

singură metodă a vorbirii. Aceste trei metode - fiecare dintre ele fiind independentă -

sunt: stilul coranic, hadisul sacru şi hadisul profetic.

Stilul coranic, altfel spus Coranul, reprezintă cuvântul lui Allah - ca rostire, ca

formă, ca sens şi ca structură - pe care l-a coborât Gavriil în inima profetului Muhammed,

care la rândul său l-a transmis oamenilor în chip de Coran, adică vorbele lui Allah

Preaslăvitul, fără ca nici Gavriil, nici Muhammed să intervină în ele.

Hadisul sacru reprezintă cuvântul lui Allah numai ca sens. Allah Preaslăvitul îi

dă lui Gavriil ideea hadis-ului sacru, iar Gavriil alege cuvintele cu care exprimă acest sens

trimis de Allah Preaslăvitul, iar profetul Muhammed îl ia de la Gavriil şi-l transmite

oamenilor.

Hadisul profetic reprezintă tot cuvântul lui Allah, al cărui sens îl trimite lui

Gavriil, iar Gavriil, la rândul său, îl transmite profetului Muhammed, pentru ca el să-l

îmbrace în veşmânt sonor. Cu alte cuvinte, profetul alege vorbele prin care exprimă

sensul respectiv, în stilul său propriu.

Deci este vorba de trei metode diferite de a da veşmânt sonor cuvântului lui Allah.  

ISUS CHRISTOS - PACEA LUI ALLAH ASUPRA LUI! -

ÎN CORANUL CEL SFÂNT

Unicitatea lui Allah este crezul lui Isus 

 Dacă urmărim versetele Coranului cel sfânt care îl menţionează pe Isus Christos - pacea asupra lui! - şi pe religia sa,

constatăm că Coranul stabileşte că unicitatea deplină este crezul lui Christos; unicitatea

în ceea ce priveşte adorarea unui singur Dumnezeu, în ceea ce priveşte creaţia, căci

numai Allah este creatorul cerului şi al pământului şi al celor dintre ele, fără nici un

asociat la această unicitate, în ceea ce priveşte esenţa şi calităţile, căci esenţa Sa nu este

compusă, iar calităţile Sale nu au seamăn, iar El se situează mai presus de tată şi fiu.

Allah Preaînaltul a grăit în această privinţă: “O, voi oameni ai Scripturii! Nu exageraţi

în privinţa religiei voastre şi nu spuneţi despre Allah decât adevărul! Mesia Isus, fiul Mariei, este trimisul lui Allah, cuvântul Său pe care El l-a transmis Mariei şi un duh de

la El. Credeţi, aşadar, în Allah şi în trimişii Săi! şi nu spuneţi “Trei!” Opriţi-vă de la

aceasta şi va fi mai bine pentru voi! Allah nu este decât un Dumnezeu Unic! Slavă Lui!

Să aibă El un copil? Ale Lui [Allah] sunt cele din ceruri şi de pre pământ şi Allah este cel

mai bun Ocrotitor [Wakil].” (4 : 171).

şi a mai grăit Allah Preaînaltul: “Necredincioşi sunt aceia care zic: “Dumnezeu

este Mesia, fiul Mariei”. Spune: “Cine L-ar putea împiedica pe Allah, dacă ar voi să-l

facă să piară pe Mesia, fiul Mariei, ca şi pe mama lui şi pe toţi care se află pe pământ?”

(5 : 17).

Aceste texte coranice fac cunoscut faptul că Isus este un om pe care Allah l-a ales

pentru a fi profet şi trimis. Allah i-a pogorât lui Isus Christos scriptura, adică Evanghelia,

pentru a întări prin ea Tora, pentru a o întregi pe ea şi pentru a vesti un trimis cu numele

de Ahmad care va veni după el, adică pe trimisul Muhammed, şi pentru a cuprinde

călăuzirea dreptcredincioşilor pe calea cea dreaptă. Allah Preaînaltul a grăit: “şi [adu-ţi

aminte] când Isus, fiul Mariei, a zis: O, fii ai lui Israel! Eu sunt Trimisul lui Allah la voi,

întărind Tora de dinainte de mine şi vestind un Trimis ce va veni după mine şi al cărui

nume este Ahmad!” (61 : 6).

Chemarea lui Isus Christos - aşa după cum afirmă istoricii - a fost o chemare la

viaţa spirituală bazată pe cumpătare şi pe luarea din viaţa lumească doar a ceea ce este

strict necesar pentru vieţuire. Isus Christos îndeamnă la credinţa în Allah şi în Ziua de

Apoi, la considerarea Vieţii de Apoi ca fiind supremul ţel al omului în această lume.

Naşterea lui Isus Christos

Allah Preaînaltul a arătat în Coran că profetul Isus este unul din robii Săi, l-a creat

şi i-a dat chip în pântecele mamei sale, aşa cum a dat chip şi celorlalte făpturi, şi că l-a creat

fără să aibă un tată, după cum l-a creat pe Adam fără să aibă tată şi nici mamă. Allah l-a

creat rostind cuvântul Lui: “Fii”. Totodată, el se referă la originea şi naşterea mamei sale

şi la felul cum l-a purtat pe el în pântecul său. Allah Preaînaltul a grăit: “Allah i-a ales pe

Adam, pe Noe, familia lui Avraam şi familia lui Imran peste toate lumile [din vremea

lor], / Ca scoborâtori unii din alţii. Allah este Cel care Aude Totul, Atoateştiutor [Sami’,

‘Alim]. / Muierea lui Imran a zis: “Doamne, Îţi juruiesc [numai] Ţie ceea ce este în

pântecul meu, devotat numai Ţie! Primeşte-l de la mine! Tu eşti Cel care Aude Totul şi

Atoateştiutor! [Sami’, ‘Alim]”. / şi când a născut, a zis ea: “Doamne, am zămislit o

copilă!”, dar Allah ştia bine ceea ce născuse ea. şi un băiat nu este întocmai ca o copilă!

“Eu i-am pus numele Maria şi o încredinţez pe ea şi pe scoborâtorii ei ocrotirii Tale,

împotriva lui şeitan cel izgonit!”. / Domnul ei a acceptat-o cu bună primire şi a lăsat-o

să crească cu bună creştere şi a încredinţat-o lui Zaharia. şi de fiecare dată când intra

Zaharia la ea în templu, găsea lângă ea mâncare. şi a întrebat-o el: “O, Maria, de unde

ai aceasta?” Iar ea îi răspundea: “Ea este de la Allah!” Allah îl hrăneşte pe cel pe care El voieşte, fără socoteală! / Atunci Zaharia s-a rugat Domnului său, zicând: “Doamne,

dăruieşte-mi mie de la Tine vlăstare binecuvântate, căci Tu eşti Cel care Aude ruga!”.

/ Atunci, l-au chemat îngerii, în vreme ce el se ruga, stând în picioare, în templu

[zicându-i]: “Iată că Allah ţi-l vesteşte pe Yahya, care va adeveri un cuvânt al lui Allah.

[şi el va fi] un bărbat nobil, neprihănit, un profet dintre cei evlavioşi”. / El a zis:

“Doamne, cum să am eu un băiat, când m-au ajuns bătrâneţile, iar muierea mea este

stearpă?” şi i-a răspuns [Allah]: “Aşa!” Allah face ceea ce voieşte! / A zis [Zaharia]:

“Doamne, dă-mi mie un semn!”. I-a răspuns [Allah]: “Semnul tău va fi că nu vei

putea vorbi cu oamenii, vreme de trei zile, decât prin semne! Pomeneşte-L pe Domnul

tău des şi laudă-L pe El seara şi dimineaţa!”. / Îngerii au zis: “O, Maria! Allah te-a

ales şi te-a făcut curată. El te-a ales peste femeile lumilor! / O, Maria! Fii cu ascultare

faţă de Stăpânul tău, prosternează-te şi pleacă-te, rugându-te împreună cu cei ce se

pleacă!” / Acestea sunt dintre veştile necunoscutului pe care Noi ţi le revelăm. Tu nu ai

fost lângă ei, când ei au aruncat calemurile lor [pentru a hotărî] care dintre ei s-o

ocrotească pe Maria şi nu ai fost lângă ei nici când ei au avut discuţia. / Îngerii au zis:

“O, Maria! Allah îţi vesteşte un Cuvânt din partea Lui: numele lui va fi Al-Masih, Isa,

fiul Mariei, măreţ în această lume ca şi în Lumea de Apoi şi unul dintre cei mai

apropiaţi [de Allah]. / El le va vorbi oamenilor din pruncie, la fel şi când va fi bărbat

între două vârste, şi va fi dintre cei evlavioşi”. / Ea a zis: “Doamne, cum să am un copil

fără să mă fi atins un bărbat?” I-a răspuns El: “Întocmai aşa!” Allah creează ceea ce

voieşte El. Când El hotărăşte un lucru, El spune doar “Fii” şi el este de îndată! / şi El

îl va învăţa scrierea şi înţelepciunea, Tora şi Evanghelia. / şi trimis la fiii lui Israel [le

va zice]: “Eu vin la voi cu semn de la Domnul vostru! Eu plămădesc pentru voi din lut

ca un chip de pasăre şi suflu asupra sa şi se va face o pasăre vie, cu voia lui Allah. şii

voi tămădui pe orb şi pe lepros şi-i voi învia pe morţi, cu voia lui Allah. Eu vă voi vesti

ceea ce mâncaţi şi ceea ce păstraţi în casele voastre. În aceasta este un semn pentru

voi, dacă voi sunteţi credincioşi! / Eu întăresc ceea ce a fost revelat în Tora mai înainte

de mine şi vă voi îngădui o parte din cele ce v-au fost oprite. Eu v-am adus semne

de la Domnul vostru, deci fiţi cu frică de Allah şi daţi-mi ascultare! / Allah este Stăpânul

meu şi Stăpânul vostru. Aşadar, adoraţi-L pe El! Aceasta este o cale dreaptă!” / Apoi,

când Isus a simţit necredinţa lor, le-a zis: “Cine sunt sprijinitorii mei [în chemarea] la

Allah?” Apostolii au răspuns: “Noi suntem sprijinitorii [religiei] lui Allah! Noi credem

în Allah şi fă mărturie că noi [lui Allah] Îi suntem supuşi [musulmani]! (3 : 33-52).

‘Imran, tatăl Mariei, a fost un bărbat de seamă printre învăţaţii din fiii lui Israel

şi soţia lui era stearpă, nu i-a adus nici un copil. Atunci ea a căutat ajutor la Allah şi L-a

implorat pe El cu supunere şi s-a legat prin jurământ că dacă va avea parte de un fiu, I-l

va dărui Lui să-I fie slujitor la templul din Ierusalim. Allah i-a răspuns cererii şi ea a

rămas grea şi a adus pe lume o fetiţă, dar fetele - conform obiceiului lor - nu erau

potrivite să slujească la temple. şi i-a dat ei numele Maria şi L-a rugat pe Allah să o păzească pe ea şi să o primească. Allah Preaslăvitul a primit darul ei şi a fost mulţumit

că prin fiica ei şi-a dovedit credinţa faţă de jurământul făcut.

‘Imran, tatăl Mariei, a murit pe când fiica lui era încă mică şi avea nevoie de

cineva care să o hrănească şi să se ocupe de creşterea ei. Când mama ei a oferit-o

preoţilor templului din Ierusalim, aceştia s-au întrecut care dintre ei să-i fie tutore şi a

trebuit să tragă la sorţi pentru a-l alege pe cel căruia îi va fi încredinţată. şi astfel, i-a

devenit tutore Zaharia, soţul mătuşii ei, care a îndrumat-o către adorarea dreaptă până ce,

într-o zi, a observat un lucru ciudat: de fiecare dată când intra la ea, în locul de rugăciune,

găsea lângă ea hrana de care ea avea nevoie. A întrebat-o de unde are această hrană, iar

ea i-a răspuns: „Este de la Allah, care hrăneşte pe cine voieşte El, fără socoteală.”

Fecioara Maria a crescut neprihănită, în adorare şi cucernicie, fiind pregătită

pentru fapta mare pentru care Allah a ales-o şi îngerii au vestit-o despre alegerea lui

Allah, aşa după cum a grăit Allah Preaînaltul: “Îngerii au zis: “O, Maria! Allah te-a

ales şi te-a făcut curată. El te-a ales peste femeile lumilor / O, Maria! Fii cu ascultare

faţă de Stăpânul tău, prosternează-te şi pleacă-te, rugându-te împreună cu cei ce se

pleacă!” (3 : 42-43).

Allah a ales-o pe ea ca să fie mamă aceluia care se va naşte fără să existe

motivele obişnuite pentru aceasta, pentru a deveni minunea lui Allah vestită, învingând

îndoiala celor neîncrezători şi retezând limba mincinoşilor. Într-un hadis se spune că

profetul Muhammed a zis: “Cele mai virtuoase dintre femeile care sălăşluiesc în Rai

sunt patru: Khadija - fiica lui Khuwaylid, Fatima - fiica lui Muhammed, Maria - fiica lui

‘Imran şi Asiya - fiica lui Muzahim şi soţia lui Faraon.

Când Zaharia - care a fost un profet - a văzut binefacerile trimise de Allah

asupra Mariei, a dorit să aibă şi el un fiu, cu toate că el era foarte bătrân şi s-a rugat lui

Allah: “A zis: “Doamne, dăruieşte-mi mie de la Tine vlăstare binecuvântate, căci Tu

eşti Cel care Aude ruga!” (3 : 38).

şi Allah i l-a dăruit pe [Yahya] Ioan - pacea asupra lui! - şi l-a făcut şi pe el

profet.

Vestea cea bună pe care Gavriil a adus-o Mariei

Când a devenit femeie, Maria a văzut o dată, pe când stătea în singurătatea ei, o

imagine de care s-a speriat: a văzut un bărbat apropiindu-se de ea şi i-a fost teamă să nu-i

pricinuiască un rău şi a cerut apărare de la Allah împotriva lui. Dar el i-a spus că este

îngerul Gavriil şi că l-a trimis Allah pentru a-i vesti că va avea parte de un prunc curat.

S-a minunat şi a refuzat să creadă că ar putea avea un prunc de vreme ce nu are un soţ şi

nu este nici târfă. Dar Gavriil - pacea asupra lui! - i-a spus că Allah este cu putere peste

toate. Iată ce relatează Coranul în legătură cu această întâmplare: “Pomeneşte în Carte

[Coranul] şi de Maria, când ea s-a retras de la neamul ei într-un loc spre răsărit / şi

a pus între ea şi între ei un văl! şi atunci am trimis la ea Duhul Nostru, care i s-a arătat cu înfăţişarea unui om adevărat. / A zis ea: “Caut apărare la Cel Milostiv faţă

de tine! Dacă tu eşti cuvios, [nu te apropia de mine]!” / I-a răspuns el: “Eu sunt

numai un trimis al Domnului tău, ca să-ţi vestesc un prunc curat!” / Însă ea a zis:

“Cum să am eu un prunc, dacă nu m-a atins nici un bărbat şi nici târfă nu sunt?” / Ia

răspuns el: “Aşa este! Dar Domnul tău a zis: “Aceasta pentru Mine-i [un lucru]

uşor! şi-l vom face Noi un semn pentru oameni şi o îndurare din partea Noastră!

Acesta-i un lucru [de mult] hotărât!” (19 : 16-21).

Gavriil i-a vestit printre altele că fiul ei se va numi Mesia Isus, fiul Mariei, şi că

el va avea mare faimă, atât în această lume, cât şi în Lumea de Apoi, şi că el va fi dintre

cei apropiaţi de Allah, că le va vorbi oamenilor atât atunci când se va afla în leagăn, cât

şi atunci când va fi bărbat în toată firea, că Allah îl va învăţa pe el cartea, înţelepciunea

şi Tora, şi-i va dărui lui Evanghelia, că îl va face pe el să se nască fără să aibă un tată,

astfel încât să fie un semn pentru lume.

Naşterea lui Isus - Pacea asupra lui!

Maria a rămas grea din clipa când Gavriil i-a adus vestea cea bună, din porunca

lui Allah Preaînaltul. şi a grăit Allah Preaînaltul: “Înaintea lui Allah, Isus este asemenea

lui Adam, pe care El l-a făcut din lut, şi apoi i-a zis lui “Fii!” şi el a fost” (3 : 59).

Maria a rămas descumpănită, cugetând la cele auzite de la Gavriil. Fără îndoială

că ea se gândea la ceea ce vor spune oamenii despre o fecioară care rămâne grea şi aduce

pe lume un prunc fără să aibă un soţ. Aceste gânduri au speriat-o şi au tulburat-o,

făcând-o să caute izolare şi singurătate. şi s-a retras ea într-un loc, departe de lume,

ascunzându-se de ochii oamenilor, de teamă ca taina ei să nu fie descoperită şi ca lumea

să nu clevetească pe seama ei.

Când a venit vremea să nască, durerile facerii au împins-o lângă trunchiul unui

curmal, încercând să se ascundă după el şi să se sprijine de el. Atunci şi-a adus aminte

că ea va fi dezonorată şi ar fi vrut să fi murit mai înainte sau să fi fost un lucru

neînsemnat, dar Gavriil a liniştit-o şi i-a poruncit să scuture curmalul şi să mănânce din

fructele lui, să bea din pârâul care curgea pe lângă ea şi să se liniştească. De asemenea,

a învăţat-o ce să spună, dacă o va blama cineva sau o va întreba despre sarcina ei. şi a

grăit Allah Preaînaltul: “şi ea l-a zămislit şi s-a retras cu el într-un loc depărtat. / şiau

apucat-o durerile lângă trunchiul unui curmal şi a zis ea: “O, de aş fi murit înainte

de aceasta şi cu totul de-aş fi fost uitată!” / Dar [un glas] a strigat-o de sub ea,

[zicându-i]: “Nu fi mâhnită! Domnul tău a făcut mai jos de tine un pârâiaş! / şi

scutură spre tine trunchiul de curmal, căci el va lăsa să cadă lângă tine curmale

proaspete coapte! / Aşadar, mănâncă, bea şi fii fericită [de copilul tău]! Iar de vei

vedea tu vreun om, spune-i lui: “Eu i-am juruit Celui Milostiv un post şi de aceea nu

voi sta astăzi de vorbă cu nici un om!” (19 : 22-26).

Când a născut pruncul şi a ieşit cu el, a fost o surpriză pentru oameni, atât pentru cei care îi cunoşteau cucernicia şi credinţa, cât şi pentru cei care nu i le cunoşteau.

Maria a căutat apărare în faţa acestei situaţii la sfatul pe care i-l dăduse Gavriil şi a făcut

semn spre pruncul ei din leagăn, cerându-le să stea de vorbă cu el. Mânia lor a sporit, căci

au crezut că-şi bate joc de ei, de vreme ce nu mai cunoscuseră până atunci un prunc care

să vorbească din leagăn. Allah Preaînaltul a grăit: “Apoi a venit cu el la neamul ei,

purtându-l [în braţe]. şi i-au zis ei: “O, Maria, tu ai făcut un lucru îngrozitor! / O, soră

a lui Aaron, tatăl tău nu a fost un om [făcător] de rău, iar mama ta nu a fost o târfă!”

/ Ea [Maria] a făcut semn spre el, dar ei au zis: “Cum să vorbim cu acela care este un

prunc de leagăn?” / Dar el [pruncul] a zis: “Eu sunt robul lui Allah! El mi-a dăruit

Scriptura şi m-a făcut profet! / şi El m-a binecuvântat, oriunde aş fi, şi mi-a poruncit

Rugăciunea [As-Salat] şi Dania [Az-Zakat], cât voi trăi, / şi bunăcuviinţă faţă de

născătoarea mea! şi nu m-a făcut pe mine trufaş, nici ticălos!” (19 : 27-32).

Isus, trimisul lui Allah.

Allah l-a trimis pe Isus - pacea asupra lui! - cu profeţia

la fiii lui Israel, după ce a primit revelaţia de la Domnul său, care l-a învăţat Tora şi

Evanghelia. Allah Preaînaltul a grăit: “şi El îl va învăţa scriptura şi înţelepciunea, Tora

şi Evanghelia / şi trimis la fiii lui Israel” (3 : 48-49).

Aceasta s-a întâmplat după ce ei s-au abătut de la calea cea dreaptă. El a început

să propovăduiască printre oameni mesajul său şi să-i cheme pe ei să-l urmeze, arătându-le

aspectele referitoare la ceea ce este permis şi ceea ce este oprit, în legătură cu care ei aveau

păreri diferite, şi îngăduindu-le lor unele lucruri care le fuseseră oprite. Allah Preaînaltul

a grăit: “şi când a venit Isus cu semnele limpezi, a zis el: “Am venit la voi cu înţelepciunea,

pentru a vă limpezi vouă unele [din lucrurile] în care voi sunteţi deosebiţi. Fiţi cu frică

de Allah şi daţi-mi ascultare! / Allah este Stăpânul meu şi este Stăpânul vostru, aşadar

adoraţi-L pe El! Aceasta este calea cea dreaptă!” (43 : 63-64).

Minunile lui Isus. 

Când Isus i-a chemat pe fiii lui Israel la Allah Preaînaltul şi

le-a poruncit să fie recunoscători şi i-a oprit de la ceea ce este reprobabil, ei i s-au

împotrivit cu toţii şi l-au acuzat de minciună. Atunci Allah l-a ajutat pe el să facă o serie

de minuni şi acestea sunt relatate şi în Coran: “Eu vin la voi cu semn de la Domnul

vostru! Eu plămădesc pentru voi din lut ca un chip de pasăre şi suflu asupra sa şi se va

face o pasăre vie, cu voia lui Allah. şi-i voi tămădui pe orb şi pe lepros, şi-i voi învia pe

morţi, cu voia lui Allah. Eu vă voi vesti ceea ce mâncaţi şi ceea ce păstraţi în casele

voastre. În aceasta este un semn pentru voi, dacă voi sunteţi credincioşi! / Eu întăresc

ceea ce a fost revelat în Tora mai înainte de mine şi vă voi îngădui o parte din cele ce

v-au fost oprite. Eu v-am adus semne de la Domnul vostru, deci fiţi cu frică de Allah şi

daţi-mi ascultare! / Allah este Stăpânul meu şi Stăpânul vostru. Aşadar, adoraţi-L pe

El! Aceasta este o cale dreaptă!” (3 : 49-51).

Există şi o altă minune pe care Coranul ne-o relatează: “[Aminteşte-ţi tu] când

apostolii au zis: “O, Isus, fiu al Mariei, poate, oare, Domnul tău să ne coboare o masăservită din cer?” El le-a zis: “Fiţi cu frică de Allah, dacă sunteţi credincioşi!” / Ei au

zis: “Voim să mâncăm din ea, ca să se liniştească inimile noastre şi ca să ştim că tu

ne-ai spus nouă numai adevărul şi să fim întru aceasta printre martori”. / Atunci a zis

Isus, fiul Mariei: “O, Allah, Stăpân al nostru! Coboară-ne nouă o masă servită din cer

ca să ne fie nouă sărbătoare - pentru cel dintâi şi pentru cel din urmă dintre noi - şi

semn de la Tine! şi blagosloveşte-ne pe noi cu cele de ospăţ, căci Tu eşti Cel mai bun

dintre cei care hrănesc!” / şi i-a răspuns Allah: “O voi coborî vouă, dar pe acela care

nu va crede nici după aceasta îl voi osândi cu un chin cu care nu voi mai pedepsi pe

nimeni din toate lumile!” (5 : 112-115).

Minunile lui Isus - pacea asupra lui! - au fost potrivite pentru oamenii din vremea

sa, care negau Duhul. Minunea sa era de tipul propovăduirii sale care consta în chemarea

la educaţia spiritului şi la credinţa în înviere şi în existenţa unei alte vieţi, în care cel care

a săvârşit bine va fi răsplătit după binele său, iar cel care a săvârşit rău va fi răsplătit după

răul său.

Declararea războiului împotriva lui Isus - pacea asupra lui!  

Adversarii mesajului său au început să insufle bănuieli cârmuitorilor în privinţa sa şi să-i instige pe

romani împotriva lui, dându-le de înţeles că în propovăduirea lui Isus s-ar afla sfârşitul

împăratului şi distrugerea puterii sale. şi astfel au reuşit să-l determine pe guvernatorul

roman să dea porunca de a fi reţinut şi condamnat la moarte prin răstignire. Coranul

relatează că Allah nu le-a îngăduit lor să-l prindă pe Isus, ci l-a mântuit de primejdia lor:

“şi din pricina vorbelor lor: “Noi l-am omorât pe Mesia Isus, fiul Mariei, trimisul lui

Allah!”, în vreme ce ei nu l-au omorât, nici nu l-au răstignit pe cruce, ci a fost făcut

[cineva] să semene cu el! Cei care au avut păreri diferite în privinţa lui [Isus], au fost

în îndoială [în legătură cu moartea lui]; ei nu au avut cunoştinţă sigură despre ea

[moartea lui], ci doar au urmat unor presupuneri” (4 : 157). Sensul este că ei nu l-au

ucis şi nici nu l-au răstignit, aşa cum au pretins şi cum s-a răspândit zvonul printre

oameni, ci numai li s-a părut că l-au răstignit pe Isus, dar în realitate au răstignit pe

altcineva. Iar aceia dintre oamenii Cărţii care au păreri diferite despre Isus se îndoiesc de

adevărul răstignirii, căci nu au o dovadă categorică în această privinţă, ci numai presupun

acest lucru.

Allah Preaînaltul a grăit: “De bună seamă, nu l-au omorât, / Ci Allah l-a înălţat la

El” (4 : 157-158). şi Allah Preaslăvitul a mai grăit: “Când Allah a spus: “O, Isus! Eu îţi

voi da o răsplată îmbelşugată, te voi înălţa la Mine, te voi mântui de cei care nu cred” (3

: 55). Expresia “îţi voi da o răsplată îmbelşugată” înseamnă că Eu îţi voi da răsplata ta şi

nu voi da putere nimănui ca să te ucidă. În aceasta se află dovada apărării lui Isus Christos

- pacea asupra lui! - de duşmanii săi şi de încercarea de a-l ucide. Iar prin cuvintele “şi te voi

înălţa la Mine” cei mai mulţi comentatori au înţeles că Allah l-a ridicat la El pe Isus, cu

trupul şi cu duhul său. 

Aceasta este istoria lui Isus. şi a grăit Preaînaltul: “Acesta este Isus, fiul

Mariei! Aceasta este povestea adevărată de care ei se îndoiesc! / Nu se cuvine ca Allah

să-şi atribuie un fiu! Mărire Lui! Dacă El hotărăşte un lucru, atunci El zice “Fii!”,

iar el este!” (19 : 34-35).

Pogorârea lui Isus, fiul Mariei, pe pământ înainte de sosirea Zilei Judecăţii.

Pogorârea lui Isus pe pământ este unul din cele mai importante semne ale apropierii

Zilei Judecăţii. El va coborî, bucurându-se încă de prima lui viaţă pe care i-a dăruit-o

Allah şi va întări stâlpii Legii Islamului cu care a venit profetul Muhammed - acel mesaj

care anulează toate rânduielile anterioare - fiindcă mesajul lui este o confirmare a

mesajului lui Muhammed, fără ca el să mai fie confirmat cu ajutorul vreunei noi

revelaţii de la Allah Preaputernicul şi Preaînaltul.

Acest lucru este confirmat atât de Coranul cel sfânt, cât şi de Tradiţia [Sunna]

cea curată despre Profet. Allah Preaînaltul a grăit: “Nu va fi nici unul dintre oamenii

Cărţii care să nu creadă în el, înaintea morţii sale. Iar în Ziua de Apoi, el va fi martor

împotriva lor” (4 : 159). Sensul este că nu va mai rămâne nici unul dintre oamenii

Cărţii, după ce se va pogorî Isus - pacea asupra lui!

Există, de asemenea, numeroase tradiţii [hadis-uri], dintre care le menţionăm

pe următoarele:

1. Cei doi şeihi - Al-Bukhari şi Muslim - au relatat, preluând de la Abu Hurayra,

că profetul Muhammed a zis: “Jur pe Acela în mâinile căruia se află sufletul meu că este

aproape să coboare printre voi fiul Mariei ca judecător drept, şi el o să sfarme crucea,

o să omoare porcul, o să oprească războiul şi bunurile se vor revărsa atât de mult, încât

să nu le mai primească nimeni şi o singură prosternare să fie mai bună decât această

lume cu tot ceea ce se află în ea”. Apoi, mai zice Abu Hurayra: “Citiţi, dacă voiţi, ceea

ce a grăit Allah Preaînaltul: “Nu va fi nici unul dintre oamenii Cărţii care să nu creadă

în el, înaintea morţii sale. Iar în Ziua de Apoi, el va fi martor împotriva lor”.

2. Muslim a relatat, preluând de la Huzayfa: “Profetul Muhammed a venit la

noi în timp ce noi ne sfătuiam şi ne-a întrebat: Despre ce vorbiţi voi? Am zis: Vorbeam

despre Ceasul. Atunci el a zis: El nu va veni înainte ca voi să vedeţi zece semne: fumul

- exegeţii au apreciat că este vorba de fumul despre care Coranul a pomenit atunci când

Allah a grăit: “Deci, aşteaptă o zi în care cerul va veni cu un fum învederat” (44 : 10)

- Antichrist; animalul (ad-dabla); soarele răsărit de la Apus; pogorârea lui Isus, fiul

Mariei; Iagug şi Magug; trei despicături de pământ - o despicătură în partea de răsărit,

o despicătură în partea de apus şi o despicătură în Peninsula Arabă; iar ultima dintre

acestea este un foc care va porni din Yemen şi-i va alunga pe oameni către locul lor de

adunare”.

3. Muslim a relatat un hadis de la An-Nawas ben Sam’an, care a spus că

profetul Muhammed a zis în legătură cu Antichrist: “(...) şi în vreme ce el [Antichristul] va fi astfel, Allah îl va trimite pe Mesia, fiul Mariei, şi el va pogorî în minaretul cel alb de

la răsărit de Damasc, acoperit cu două straie, ţinând mâinile sale pe aripile a doi îngeri...

şi nu se cuvine ca un necredincios să simtă suflarea lui fără să moară. Iar suflarea lui

ajunge până în zarea lui. şi el îl urmăreşte (pe Antichrist) până ce îl va prinde la poarta

oraşului Ludd şi-l va omorî. Apoi va veni la Isus un neam de oameni pe care Allah i-a

apărat de ei şi le va mângâia feţele lor şi le va vorbi despre treptele lor din Rai”.

4. Ahmad a relatat că Abu Hurayra a spus că profetul Muhammed a zis: “Profeţii

sunt fraţi, mamele lor sunt diferite, însă religia lor este una singură. Iar eu sunt cel mai

apropiat dintre oameni de Isus, fiul Mariei, căci între mine şi el nu a fost nici un alt profet.

şi el va pogorî, iar când îl veţi vedea, o să-l cunoaşteţi: el este un bărbat de înălţime

mijlocie, alb-roşcat, cu două straie pe el; capul lui parcă picură, cu toate că nu l-a udat. şi

va lovi el crucea şi va omorî porcul şi va pune birul şi-i va chema pe oameni la Islam. Iar

Allah va nimici în vremea lui toate religiile, afară de Islam, iar Mesia îl va nimici pe

Antichrist şi va rămâne pe pământ patruzeci de ani, iar după aceea va muri şi se vor ruga

musulmanii pentru el.”

De aceea, toţi musulmanii au crezut în pogorârea lui Isus, fiul Mariei, în vremurile

cele din urmă, în modul şi cu calităţile pe care le-a pomenit profetul Muhammed, ca şi în

faptul că el s-a urcat la cer cu trupul său viu, aşa cum a arătat Allah Preaînaltul şi

Preaputernicul în Coranul cel sfânt cu toată limpezimea.

Încheiem istoria despre Isus cu discuţia care va avea loc între el şi între Allah

Preaslăvitul în Ziua Învierii, aşa cum se relatează în Coran: “şi când va zice Allah: “O,

Isus, fiu al Mariei! Le-ai spus tu oamenilor: “Luaţi-mă pe mine şi pe mama mea drept

dumnezei în locul lui Allah?” el îi va răspunde: “Mărire Ţie! Eu nu aş fi putut să spun

ceea ce nu aveam dreptul să spun! Dacă aş fi spus, ai şti, căci Tu doară ştii ce este în

sufletul meu, pe când eu nu ştiu ce este în sufletul Tău! Doară Tu eşti Marele ştiutor al

celor neştiute! / Eu nu le-am spus decât ceea ce mi-ai poruncit: “Adoraţi-L pe Allah,

Domnul meu şi Domnul vostru!” şi am fost martor împotriva lor atâta vreme cât mam

aflat printre ei. şi după ce m-ai luat la Tine, ai fost doar Tu Priveghetor peste ei, căci

Tu eşti Martor tuturor lucrurilor!” (5 : 116-117). 

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~ 
În numele lui Allah cel Îndurator şi Milostiv

Introducere în Islam

SEYYIED ABUL A’LA AL-MEUDUDI

Despre autor

Seyyid Ebul A’ la el-Meududi (1903-1979) este un savant pakistanez.Nu a frecventat cursurile vreunei şcoli, fiind educat în sânul familiei, unde tatăl lui a avut o contribuţie deosebită.Tot în această perioadă a învaţat limba arabă, franceză şi engleză, după care s-a înscris în învăţământul superior. Acolo şi-a continuat studiile sub povara unor mari greutăţi materiale.

Primele lucrări le-a publicat în revista Medine, iar când avea 24 de ani şi-a publicat, într-o revistă, în formă de foileton, cartea sa Doihadul în Islam. Mai târziu a înfiinţat Uniunea Oamenilor de Ştiinţă din India, publicând în acelaşi timp şi revista Muslim (Musulmanul), organul de presă al acestei Uniuni.În anul 1933 a început să editeze renumita sa revistă Tedjuman-ul Kur’an (Traducerea Coranului), care a avut un larg ecou în rândul cititorilor.
În perioada când edita revista Muslim a făcut cunoştinţă cu personalităţi ca:Said ed-Dehleui, muftiul Muhammed Kifayullah, Mahzur el-Numai, Ebu Hasan en-Nedui,Ahsen el-Islami ua Mesud en-Nedui.Bucurându-se şi de sprijinul acestora,în anul 1941 a înfiinţat Dgemaat el-Islami (Societatea Islamică), în cadrul căreia şi-a desfaşurat activitatea într-un mod sistematic. Până în anul 1972 a fost preşedinte executiv al acestei societăţi.
Cu o voinţă şi o hotărâre demne de admiraţie a pledat pentru islam.A chemat oamenii să adere la Islam, educând tineretul în spiritul luptei pentru propăşirea acestei religii în lumea întreagă. Întreaga sa viaţă a dedicat-o luptei împotriva acelor cercuri retrograde din ţară şi din stăinătate, care cu tot dinadinsul încercau să renege pe Profet şi tradiţiile musulmane. În acest sens a elaborat un număr impresionant de lucrări.
Unele din operele sale citite cu mult interes atât în Turcia, cât şi în alte ţări ale lumii sânt:Tefhim ul Kur’an (Interpretatrea Coranului), Statul în Islam, Califatul şi Sultanul,Dgihadul în Islam,Pentru înţelegerea islamului, Viţa profetului , Camăta, Controlul naşterilor, Organizarea islamului, Învierea în islam.
Îi amintim numele aici cu o adâncă pioşenie.Fie ca Allah să-l aibă în paza sa.





Cuvânt Înainte
Ediţia actuală a cărţii Toward Understanding Islam (Pentru înţelegerea Islamului) nu este o simplă transcriere a cărţii mele Descrierea religiei, ci este o cu totul altă carte, revizuită în întregime.
Sunt convins că prin această nouă formă a sa, cartea îşi atinge cel mai bine scopul pentru care a fost scrisă.
În elaborarea acestei cărţi scopul urmărit de mine a fost de a pune la îndemână musulmanilor şi nemusulmanilor, care nu au avut posibilitatea de a cunoaşte izvoarele originale ale Islamului, o descriere clară şi cuprinzătoare privind această religie. Iată, tocmai de aceea am evitat intenţionat abordarea unor probleme neesenţiale controversate, încercând să prezinte o imagine generală a islamului.Mai mult, în carte nu m-am limitat doar la stabilirea şi determinarea obiectului credinţei noastre ci şi ce reprezentăm noi, musulmanii. Am încercat să clarific şi bazele raţionale ale credinţei noastre. În aceeaşi ordine de idei, în carte, nu m-am limitat doar la prezentarea unei schiţe cu principiile practicării religiei şi cu perceptele vieţii unui musulman, ci mai degrabă m-am concentrat asupra determinărilor raţionale existente în spatele acestor principii şi percepte.Sper ca această scurtă descriere să satisfacă, în bună măsură, curiozitatea intelectuală a tineretului şi să fie de un real folos nemusulmanilor care vor să patrundă şi să înţeleagă această religie.

Seyyid Edul A’la el-Meududi
11 Septembrie 1960/ Lahor



Capitolul I
Semnificaţia Islamului
Toate religiile existente în lume sunt denumite ori după numele celui care a creat acea religie, ori după numele poporului în sânul căruia a luat naştere acea religie.Spre exemplu, Creştinismul este denumit astfel după numele creatorului acestei religii, care este Cristos, Budismul, după numele creatorului său, Buda, Zaroastrismul, după numele creatorului său Zaroastru şi Iudaismul, după numele poporului pe care l-a creat.Acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte religii.Doar islamul face excepţie de la acesată regulă.Islamul nu are vreo legătură cu numele unui om sau popor anume.Pentru că Islamul nu are vreo legătură cu numele unui om,numele unui popor sau ţări, cuvântul islam nu exprimă o astfel de legătură.Aşa cum islamul nu poate fi rodul gândirii umane, nu este nici rezultatul creaţiei vreunui popor. Islamul este o religie universală şi scopul ei este de a forma şi de a dezvolta la om toate însuşirile şi obligaţiile sale.
În realitate islamul este un titlu care are în vedere în primul rând calitatea umană.Oricine deţine calităţile cerute de acestă religie, fară deosebire de rasă, mediul social, ţară sau pătură socială, este musulman.După învăţătura Coranului în orice perioadă istorică şi în sânul oricărui popor au existat oameni buni şi drepţi care au fost investiţi cu aceste calităţi. Toţi au fost şi sunt musulmani.
Acest adevăr ne conduce la următoarea întrebare: ce este islamul şi cine este un musulman?

Ce este Islamul?
Islam’ul este un cuvânt arăbesc şi înseamnă a se supune, a asculta, a fi docil. Din cauză că se bazează pe o deplină supunere faţă de Allah i se spune islam.
Oricine poate constata că universul în care vieţuim se întemeiază pe o rânduială, pe o ordine.Există nişte legi şi interacţiuni între toate unităţile care alcătuiesc acest univers.Totul este dispus pe un plan uriaş, acre are o organizare perfectă şi grandioasă.Soarele, Luna, stelele şi toate celelalte corpuri cereşti sunt dispuse în univers într-un sistem extraordinar de bine pus la punct. Ele acţionează conform unor legi imuabile şi evoluează în nişte coordonate fără să cunoască nici cea mai mică deviere de la cursul lor. Pamântul se roteşte în jurul axei sale şi în evoluţia sa în jurul soarelui urmează , cu cea mai mare stricteţe , drumul prestabilit. Tot aşa, tot ce există pe lume, începând cu minusculii electroni care sunt într-o mişcare permanentă, până la uriaşele galaxii, pururea acţionează conform unor legi ale lor.Materia, energia,şi viaţa, în totalitatea ei, îşi urmează propriile lor legi şi evoluează,se transformă, trăiesc şi mor tot sub înrâurirea acestor legi.Şi în regnul uman legile naturii sunt destul de evidente.Naşterea omului, creşterea lui şi întreaga sa viaţă sunt determinate de o serie de legi biologice.Omul îşi asigură hrana din natură, conform unor legi neschimbate.Toate organele sale începând cu cele mai mici celule şi terminând cu inima şi creierul, fără nici o excepţie, funcţionează conform unor legi date o dată pentru totdeauna. Pe scurt, universul nostru este o lume care se menţine, supunându-se unor legi prestabilite şi fiecare component al acestui univers urmează un drum al său determinat de aceste legi.
Această lege puternică şi atotcuprinzătoare, care guvernează asupra atot ce intră în alcătuirea acestui univers,începând cu cele mai fine particule şi terminând cu uriaşele galaxii,este legea lui Allah, creatorul şi suveranul acestui univers.Toate fiinţele se supun legii lui Allah şi de aceea toată lumea este legată de religia islamică. Pentu că islamul nu semnifică altceva decât supunerea întregului univers voinţei lui Allah. În această accepţiune a sensului cuvântului islam, şi Soarele şi Luna,şi toate celelalte corpuri cereşti sunt „musulmani”. Aceeaşi situaţie este valabilă penru apă ,aer, temperatură, roci, copaci şi animale.
Pentru că tot ce există în lume se supune voinţei lui Allah, de aceea se poate spune că tot ce alcătuieşte acest univers este „musulman”. Chiar şi cineva care îl reneagă pe Allah sau crede în altceva decât în Allah este,prin firea lucrurilor, musulman, atâta timp cât el există fizic.Pentru că începând cu stadiul embrionar şi până la inevitabila moarte şi mai departe până se transformă în praf şi pulbere, fiecare celulă, fiecare organ al corpului uman urmează, implacabil, drumul prestabilit de voinţa lui Allah. Chiar şi limba care cu ştire sau fără ştire îl reneagă pe Allah sau care declară credinţă faţă de alţi zei, natural,este tot musulmană. Cel care se închină la alţi zei, în mod firesc, este tot musulman. Acea inimă care nutreşte dragoste şi stimă, nu faţă de Allah, ci faţă de alţi zei, prin simţire este tot musulman.Toate acestea se supun voinţei divine.Funcţiile şi activităţile lor sunt conforme cu sentimentele acestei voinţe divine.
Aceasta este ,pe scurt, situaţia omului şi a universului.Şi acum să analizăm lucrurile după un alt unghi de vedere.
Omul,după existenţa sa şi dipă acţiunile sale a fost creat pe două planuri diferite.Primul plan presupune că a fost în întregime programat, determinat de căatre voinţa divină. Din acest punct de vedere el nu are nici cea mai mică libertate de mişcare, depinzând ce cea mai mare străşnicie de această voinţă.Şi în nici un fel nu poate evita. Asemenea celorlalte fiinţe, şi el este în întregime sub imperiul legilor naturii şi este obligat să se supună acestor legi. Dar, concomitent cu acest plan, mai există şi planul omului,astfel spus, domeniul acţiunilor omului. Omul este înzestrat cu minte şi judecată. El posedă capacitatea de raţionament şi judecată, de alegere şi refuz,de asimilare şi negare.Este liber să-şi aleagă modul de viaţă care îi convine. Poate să aibe convingeri pe care le crede potrivite pentru sine, poate să accepte un mod de viaţă care îi convine şi poate să-şi adapteze existenţa după o ideologie pe care o consideră nimerită. Poate să dispună de principiile după care va acţiona sau poate adopta unele principii elaborate de către alţii. Omul este înzestrat cu o voinţă liberă şi el poate să aleagă liber direcţia în care trebuie să acţioneze. În opoziţie cu alte fiinţe, pe acest al doilea plan, el a fost înzestrat cu libertatea în gândire, alegere şi acţiune.
Amândouă aceste planuri formează o unitate în diversitate, în opoziţie cu altele.
Conform planului unu, omul, aidoma altor fiinţe este musulman, încă din naştere ,este supus voinţei lui Allah , pentru că aşa îi este predestinat, în timp ce pe planul doi există libertatea de a accepta sau de a nega calitatea de musulman. În direcţia aceasta i se recunoaşte libertatea de alegere. Oamenii se împart în două grupuri. După felul cum se folosesc de această libertate de alegere, în credincioşi musulmani şi nemusulmani (kafiri). Este un musulman adevărat acela care îl recunoaşte pe Creatorul său, care acceptă drept judecător suprem, care se supune sincer, corect şi cinstit voinţei şi poruncilor Lui şi care în viaţa personală şi socială se conduce după principii unanim recunoscute. Odată cu alegerea liberă a căii supunerii conştiente faţă de Allah , el de fapt va atinge maturitatea în islam .Şi odată atinsă această treaptă a credinţei în Allah, de aici încolo toată viaţa acelui om va fi dedicată, în întregime, supunerii voinţei lui Allah şi personalitatea sa va fi izbăvită de orice fel de duplicitate. De aici încolo el va deveni un bun musulman, cu credinţă deplină în islam. Să-ţi dedici toată existenţa supunerii totale voinţei lui Allah, acesta este de fapt islamul.
Locul supunerii inconştiente este luat de supunerea voită şi conştientă. Dacă mai înainte supunerea era fără tragere de inimă, de data asta supunerea este din proprie iniţiativă şi convingere. Datorită faptului că de data aceasta el ştie bine care este acea putere care l-a înzestrat cu capacitatea de a pătrunde în esenţa lucrurilor şi a fenomenelor, de aceea cunoaşterea lui are o cu totul altă calitate.
Pentru că s-a decis, cu hotărâre, să fie supus faţă de cel care l-a înzestrat cu aptitudinea de a gândi şi de a judeca, de aceea el este izbăvit de gânduri şi judecăţi strâmbe. Şi pentru că el ştie deja cine l-a înzestrat cu darul vorbirii, de aceea limba lui grăieşte numai adevărul. De asemenea, pentru că el, conştient sau inconştient, respectă cu pioşenie voinţa lui Allah, care este unicul suveran al întregului univers, de aceea toată existenţa lui reprezintă realitatea. Mai mult, pentru că şi el este plin de supuşenie şi smerenie faţă de Creatorul suprem, de aceea se află într-o împăcare totală cu întreg universul. Un asemenea om este reprezentantul lui Allah pe pământ.Tot globul pământesc este al lui şi la rândul lui aparţine lui Allah.


PARTICULARITĂŢLE NECREDINŢEI
În opoziţie cu omul pe care l-am descris mai sus, mai există un tip de om, care, deşi din naştereeste musulman şi, fără să-şi dea seama,contunuă să rămâmă musulman pe tot parcursul existenţei sale, dar el nu-şi foloseşte aptituinile sale de gândire, de judecată şi de percepţie pentru cunoaşterea stăpânului şi creatorului său adevărat şi abuzează de libertatea de opţiune, alegînd calea renegării.Un asemenea om este lipsit de credinţă.În limbajul islamului el este un kafir adică necredincios.
În limba arabă cuvântul kufr are sensul de a ascunde, a tăinuii. Cel care îl reneagă pe Allah este kafir (cel care tăinuieşte), pentru că acest tip de om îşi ascunde necredinţa din suflet şi conştiinţă. Pentru că sufletul, ca ceva care aparţine de instinct este propriu islamului. Tot organismul său, fiecare ţesut, fiecare celulă şi fibră din acest organism îşi desfăşoară funcţiile conform acestui instinct. După concepţia islamică, tot ce există însufleţit şi neînsufleţit acţionează şi îşi îndeplineşte funcţia cu care a fost învestit. Dar vederea unui asemenea om s-a tulburat, mintea lui s-a acoperit de ceaţă şi astfel a ajuns în situaţia de a nu mai putea discerne chiar şi cele mai simple lucruri şi fenomene. El judecă lucrurile şi acţionează ca atare uitând de acea minune a venirii sale pe lume. În realitate, el este rătăcit de propriul său eu şi rătăceşte prin întuneric. Pe scurt, aceasta este semnificaţia lui kufr.
Necredinţa, lipsa de credinţă este rezultetul ignoranţei. Oare poate exista o mai mare ignoranţă decât ignoranţa de a nu cunoaşte pe creatorul şi suveranul acestui univers? Dacă omul recunoaşte slpendida privelişte a naturii, acest mecanism perfect care funcţionează fără întrerupere şi acest model uriaş cu care se află în contact permanent, atunci de ce să nu recunoască pe cel care le+a creat şi le dirijează? Sigur că el vede propriul său organism care este însăşi perfecţiunea şi se foloseşte de acesta pentru a-şi atinge scopurile dar nu poate sau nu vrea să înţeleagă puterea care i+a dat viaţă, pe arhitectul care a proiectat şi a executat acest mecanism complex, pe creatorul pe care din nişte materii neînsufleţite cum sunt: carbonul,calciul, sodiul şi altele a creat o fiinţă vie fără seamăn pe lume este martorul acestui uriaş plan din univers, dar nu poate sau nu vrea să vadă pe executantul acestui plan grandios. El vede cu câtă precizie şi armonie funcţionează acest mecanism,dar nu vede absolut deloc pe autorul acestei minuni. El observă desenele extraordinare din natură dar nu reuşeşte să observe făuritorul acestor splendori. El vede foarte bine modul cum se reflectă în lumea înconjurătoare cuceririle minţii în domeniul ştiinţei şi filozofiei, matematicii şi ingineriei, artei şi literaturii dar se preface că nu observă pe crteatorul acestei lumi vaste şi pline de taine, în sânul căreia au loc toate aceste fenomene. Cum de poate avea o concepţie ştiinţifică adevărată cel care nu vrea să vadă această mare şi extraordinară realitate? Oare mai e posibil ca unui asemenea ins să i se deschidă în faţă porţile realităţile şi ştiinţei! Cum de poate reveni pe calea dreaptă cel care , chiar de la început face o alegere de rău augur? Acesta nu va putea găsi drumul care duce la adevăr. Pentru el accesul spre calea cea dreaptă este blocat şi de aceea oricât de mult s-ar strădui să facă ceva în domeniul ştiinţelor sau al artelor, nu va putea beneficia niciodată de lumina sacră a inspiraţiei. Va orbecăi neajutorat în întuneric şi se va zvârcoli în ghearele insuccesului.
Şi asta încă nu e îndeajuns. Zulm, adică necredinţa, mai înseamnă şi tiranie, şi încă una din tiraniile cele mai apăsătoare. De fapt ce înseamnă tirania?
Tirania este exercitarea în mod despotic şi cu cruzime a puterii. Tirania este şi mai periculoasă atunci când are în vedere distrugerea fiinţei umane, a voinţei omului şi îngrădirea exprimării libere a talentului său înnăscut. Din descrierea de până acum am văzut că tot ce alcătuieşte acest univers este supus voinţei lui Allah. A fi supus, a trăi conform voinţei, şi Legilor lui, adică a fi musulman este predestinat tuturor lucrurilor şi fiinţelor încă de când au fost create. Deşi aceste lucruri şi fiinţe au fost create având menirea îndeplinirii doar a vpinţei lui Allah totuşi tot Allah l-a înzestrat pe om cu puteri speciale asupra acestora. Dar omul care nu arată supunere faţă de Allah şi îl insultă prin necredinţa sa comite cea mai abjectă nedreptate. Pentru că întreaga sa putere fizică şi intelectuală o foloseşte ca instrument în lupta împotriva supunerii voinţei Lui. În pofida pornirilor sale interioare, el, uitând de Allah, se închină altor zei şi poatră în inimă dragoste, respect sau teamă faţă de alte puteri. El îşi mobilizează toată forţa sa şi celelalte forţe pe care el le controlează împotriva voinţei lui Allah şi în felul acesta institue o guvernare tiranică. Oare există nedreptate, tiranie şi despotism mai mare decât cele arătate de acest om, care exploatează tot ce îi iese în cale, comite tot felul de abuzuri şi nesecoteşte legile naturii şi ale firii?
Kufr, adică necredinţa nu este numai tirania,este cel puţin o răzvrătire, o ingratitudine, o trădare. C u toate acestea, care este adevărul despre om? Care sunt responsabilităţile şi puterea lui? Oare Allah este creatorul minţii, inimii, sufletului şi al celorlalte organe din corpul său, sau creatorul tuturor acestora este el însuşi? Oare el sau Allah a creat acest unvires şi tot ce cuprinde acest univers? Cine a pus la dispoziţia omului atâtea surse de energie, el însuşi sau Allah? Dacă totul a fost creat de către Allah, atunci cui îi aparţin toate acestea? Cine este adevăratul stăpân al tuturor acestor bunuri? Desigur, nu poate fi altul decât Allah. Dacă creatorul, stăpânul şi judecătorul este Allah atunci în ce fel poate fi calificat acel om, care, prin toate mijloacele care le are la îndemână, luptă împotriva voinţei judecătorului suprem. Acela nu este altceva decât un răzvrătit. Lipsa de devotament a servitorului faţă de stăpânul său o calificăm drept infidelitate. Dacă un ofiţer este infidel faţă de patria sa,el este acuzat de trădare. Daca cineva îl păcăleşte pe binefăcătorul său este blamat fără ezitare, de către ceilalţi oameni, pentru ingratitudine. Dacă infidelitatea, ingatitudinea, răzvrătirea, şi trădarea sunt dezaprobate public, atunci cum sunt privite delictele comise de un kafir care alege calea nesupunerii faţă de Allah, calea necredinţei? Cine conferă această putere şi autoritate omului? Cine îi ridică pe oameni la rangul cel mai înalt al puterii şi al autorităţii? Toate bunurile pe care le posedă omul pentru propriile sale nevoi sau pentru nevoile semenilor săi, îi sunt oferite de bunul Allah. În trecerea omului prin această lume îndatorirea lui cea mai importantă este grija faţă de părinţi. Dar care este forţa aceea care inoculează în inimile părinţillor sentimentul de dragoste pentru odraslele lor, şi în inimile copiilor acelaşi sentiment pentru părinţi? Oare ce putere tainică îi dă unei mame voinţa şi hotărârea de a avea grijă şi de a-şi hrăni copii? Ce sau cine anume face ca părinţii să facă cele mai mari sacrificii pentru copii lor, pentru ca să ocupe un loc demn în societate? E de-ajuns ca omul să reflecteze puţin asupra acestor lucruri ca să-şi dea seama imediat că numai Allah este capabil de toate aceste minuni. Aşa cum El este creatorul,stăpânul şi binefăcătorul, tot aşa el este şi adevăratul suveran şi judecătorul suprem. Din această comparaţie se vede clar că omul datorează o supunere absolută faţă de creatorul şi judecătorul său suprem. De aceea,oare poate exista o vină mai mare decât vina de a nu-l recunoaşte pe Allah şi de a nu arăta supunere faţă de El?!
Renegându-l pe Allah, oamenii să nu aibă impresia că fac vreun rău lui Allah. Ce rău poate să provoace omul creatorului acestui univers dacă el este o mărime absolut neglijabilă pe lângă această lume nemărginită? Suprafaţa aceasta este aât de vastă că nici cele mai perfecţionate telescoape nu pot să vadă limitele acestei vastităţi. Puterea şi forţa Lui sunt atât de mari, chiar şi Soarele, Pământul, Luna, stelele şi alte asemenea corpuri cereşti se rotesc ca nişte mingi supuse voinţei Lui. Are bogăţii fără limite şi oferă tuturor din aceste bogăţii,fără să ceară în schimb ceva. Pe el nu-l afectează cu nimic răzvrătirea omului împotriva Lui, dar omul procedând astfel se afundă pe drumul dezordinei şi pierzaniei.
Rezultatul incontestabil al acestei renegări va fi, fără îndoială, alterarea, deformarea concepţiei sale despre viaţă. Un astfel de răzvrătit nu va reuşi niciodată să descopere cheia cunoaşterii şi a înţelepciunii, pentru că cunoaşterea care nu rezolvă mai înainte de toate problema genezei proprii nu poate fi considerată o cunoaştere adevărată. Gîndiirea şi raţionamentul unui asemenea om va fi din start pe o pistă greşită. Pentru că mintea care rezolvă eronat problema genezei sale, nu poate parcurge un drum demn în viaţă. Un astfel de om, în toate sferele activităţii sale va avea parte numai de insuccese. În viaţa civilă, socială şi familială, în lupta pentru existenţă,într-un cuvânt toată existenţa lui va fi un eşec total. El va fi aceala care va răspândi între oameni intriga şi nesupunerea. Fără a avea cea mai mică remuşcare va vărsa sânge, va uzurpa drepturile altora, va împila pe semenii săi, într-un cuvânt va fi cauza dezastrului pe lume. Ideile şi pasiunile lui deformate concepţiile necinstite şi oneroase transformă propria viaţă şi viaţa semenilor săi pur şi simplu în iad. Un astfel de om va distruge stabilitatea şi calmul în lume. Dar, în lumea de apoi va fi tras la răspundere pentru păcatele pe care le-a comis faţă de Creatorul său şi, implicit, faţă de puterea şi posibilităţile Lui. Absolut toate organele corpului său îl vor acuza atunci pentru nereptăţile şi cruzimile comise împotriva lor. Fiecare celulă, fiecare ţesut din corpul său îl va denunţa lui Allah, care va şti să-l pedepsească după faptele comise. Consecinţa necredinţei în Allah este aceasta. Ea, această necredinţă îl conduce inevitabil atât pe lumea aceasta, cât şi în lumea de apoi, la un eşec total.

BINEFACERILE ISLAMULUI
După ce am văzut nenorocirile şi necazurile pe care le provoacă kufr-ul, adică lipsa credinţei, acum să analizăm care sunt binefacerile islamului. Atât în lumea înconjurătoare, cât şi în propria noastră lume mică întâlnim nenumărate pilde de manifestare a puterii divine, a lui Allah. Acest imens univers, ordinea perfectă existentă în el constituie dovada incontestabilă a existenţei şi măreţiei lui Allah. Judecata Lui este cea mai perfectă judecată. Tot ce există în acest univers se află sub imperiul voinţei Lui. Asemenea tuturor celorlalte lucruri şi fiinţe, şi omul, încă de la crearea sa datorează supunere voinţei Lui. De îndată ce renunţă la această supunere el se expune la distrugere şi pieire.
Pe lângă faptul că l-a înzestrat pe om cu capacitatea de a acumula cunoştinţe, cu aptitudinea de a raţiona şi judeca, şi cu intuiţia de a distinge ceeace este adevărat, de aceea ceeace este neadevărat, eronat, Allah i-a mai dat, în cadrul unor anumite limite şi libertatea de voinţă şi acţiune. Adevărata încercare a omului se realizează în cadrul acestei libertăţi. Aici i se verifică cunoştinţele, judecata, puterea lui de a discerne adevărul de neadevăr, libertatea lui de voinţă şi acţiune. Pentru că, constrângerea anulează scopul acestei verificări, iar omul nu este constrâns să aleagă o cale sau alta. Este normal ca atunci când individul este constrâns să răspundă într-un anumit fel la întrebările date, verificarea respectivă să nu aibă nici un fel de finalitate. Dacă i se crează posibilitatea să răspundă liber la întrebări, conform cu cunoştinţele şi convingerile proprii, numai atunci i se poate aprecia adevărata valoare a aceluia. Succesul la acest examen constituie accesul spre evoluţii viitoare. Dar dacă răspunsul la această verificare este eronat, atunci insucces va frâna evoluţia pe mai departe a acestui om. Situaţiile cu care se confruntă omul în lume sunt identice cu situaţia descrisă mai sus. Allah i-a dat libertate de voinţă şi acţiune, pentru a putea alege modul de viaţă ce-i convine mai mult. În această situaţie el este liber să aleagă Islamul sau kufr-ul, adică necredinţa.
Pe de altă parte ne confruntăm cu omul care nu poate să înţeleagă nici propria sa geneză şi nici pe cea a universului. Comite erori în procesul de cunoaştere a adevăratului său stăpân şi a însuşilor Lui, şi alegând calea răzvrătirii abuzează de libertatea care i s-a dat. Un asemenea om a căzut la examenul de verificare a cunoştinşelor, a inteligenţei şi a conştinţei.
Pe de altă parte există un om care a ieşit triumfător la acest examen. Cu toate că nu este supus nici unui fel de constrângere el îl recunoaşte pe creatorul său şi se inchină doar Lui. Nu comite erori în distingerea binelui de rău şi, deşi este liber să facă şi rău, el întotdeauna alege calea binelui, calea adevărului. El înţelege propria sa geneză, legile şi realităţile existente în natură. Deşi este liber să aleagă orice cale pe care o doreşte, el alege calea supunerii şi închinării lui Allah. El câştigă examenul şi pentru că a ştiut să aplice, aşa cum se cuvine, inteligenţa şi toate celelalte aptitudini ale sale. Şi-a folosit ochii pentru a vedea realitatea, urechile pentru a auzii adevărul, inteligenţa pentru a naşte idei juste, iar inima şi sufletul le-a dedicat pentru a urma calea cea dreaptă aleasă. Comportându-se astfel el vrea să demonstreze nu numai faptul că este un frecvent căutător de adevăr, ci şi faptul că este un bun cunoscător al acestui adevăr şi că se închină acestui adevăr. Fără îndoială că un asemenea om se află pe calea cea dreaptă şi va avea parte de realizări şi pe lumea aceasta şi în lumea cealaltă.
Un asemenea om va alege calea cea dreaptă în toate domeniile cunoaşterii şi ale comportamentului uman. Omul care cunoaşte toate însuşirile lui Allah ştie ce înseamnă adevărul. În domeniul cunoaşterii va depune eforturi susţinute pentru a învăţa legile naturii, să scoată la iveală comorile ascunse ale lumii, să stăpânească energiile neconoscute până acum ale minţii şi ale materiei. Şi toate acestea le va face numai şi numai pentru binele umanităţii. Va face tot ce-i stă în putinţă pentru a explora cele mai tainice cunoştinţe şi energii şi pentru a reda omenirii tot ce este folositor pe pământ şi în cosmos. În toate etapele investigaţiilor sale, conştiinţa existenţei lui Allah îl va feri de a comite gesturi iresponsabile şi de a aplica metodele ştiinţifice în scopuri distructive. El nu va putea gândii nici măcar o clipă că este stăpânul descoperirilor sale, că el de unul singur poate schimba natura şi că este animat de nişte puteri divine. El nu va putea avea porniri criminale în ceea ce priveşte viitorul omenirii. Nici un om de ştiinţă musulman nu va putea avea asemenea porniri în ceea ce îi priveşte pe semenii săi. Doar oamenii de ştiinţă fără nici o creinţă pot să aducă regnul uman în pragul pieirii totale. În contrast cu aceştia, un om de ştiinţă musulman va avea complet alt comportament. Cu cât va avea cunoştinţă mai profundă în domeniul cunoaşterii lui Allah cu atât se va prosterna plin de recunoştinţă în faţa Lui. Pentru că Allah la învrednicit cu multă putere şi ştiinţă, de aceea el este conştient de faptul că trebuie să dea totul din el pentru propăşirea sa şi a semenilor săi. Nu va fi de loc îngâmfat, ba din contră va fi foarte modest. În loc de patima dominării oamenilor, el este animat de dorinţa de a fi folositor semenilor săi. Libertatea lui nu va fi una necontrolată, ci va fi călăuzită de nişte principii morale unanim acceptate. Astfel, ştiinţa, în mâinile lui, nu va fi un instrument de distrugere, ci un instrument datorită căruia este posibilă realizarea prosperităţii morale şi materiale a oamenilor. Şi aceasta este singura cale prin care omul îşi exprimă recunoştinţa faţă de Allah.
Tot aşa, şi în domeniul istoriei, economiei, politicii, dreptului şi în celelalte ramuri ale cercetării ştiinţifice un om de ştiinţă musulman nu este cu nimic mai prejos decât unul kafir (necredincios), ba din contră va fi superior lui, celui kafir din punct de vedere de abordare a problemei.
Un musulman va cerceta realist ramura ce constitue obiectul investigaţiei ştiinţifice şi va obţine rezultate corecte. El va extrage învăţăminte necesare din experienţa societăţii umane în domeniul istoriei şi va stabili corect cauzele creşterii şi descreşterii unor civilizaţii. El va şti să evidenţieze experienţa bună a înaintaşilor şi va trage învăţămintele potrivite cercetând cauzele care au condus la prăbuşirea acestor civilizaţii. În domeniul politic singurul ţel este de a lupta pentru a crea un asemenea sistem de conducere unde să triumfe pacea, frăţia şi virtutea, unde oamenii sunt fraţi între ei şi există respect faţă de om, unde să nu existe exploatare şi nici o formă de sclavie, ci de respect şi consideraţie faţă de drepturile omului şi, de asemenea, unde slujbaşii statului nu vor avea altă grijă decât slujirea corectă a poporului. În domeniul justiţiei menirea unui musulman este de a lupta pentru ca justiţia să fie exponentul dreptăţii şi să fie apărătorul egal al tuturor oamenilor, fără nici o discreminare.
Viaţa morală a unui musulman va fi animată, în permanenţă, de frica lui Allah, de respect faţă de canoanele islamului, de dreptate şi corectitudine. El trăieşte cu credinţa lui Allah este unicul stăpân al universului, că ajutorul dat de el oamenilor este un bun al lui Allah, că libertatea cu care a fost învrednicit nu trebuie s-o folosească la întâmplare, fiind încredinţat că dacă o foloseşte comform voinţei lui Allah este numai în folosul lui personal. El nu uită nici o clipă că va veni o zi când se va întoarce la Creatorul său şi că va trebui să dea socoteală privind viaţa pe care a dus-o. Trebuie să-i stea mereu întipărită în minte inevitabilitatea faptului că într-o zi i se va cere socoteală.
Gândiţi-vă la soliditatea morală a omului care trăieşte cu un asemenea mod de gândire. Viaţa lui va fi plină de puritate şi evlavie, dragoste şi sacrificii. El va deveni o binefacere pentru omenire. Mintea lui nu va fi poluată cu gânduri infame şi cu pasiuni aberante. El va ştii să-şi măsoare cuvintele şi nu va minţii niciodată. Îşi va câştiga existenţa pe căi drepte şi cinstite şi va prefera foamea, decât mâncarea obţinută prin exploatare şi pe căi ilicite. El nu va fi de acord niciodată cu împlinirea altora pe motiv de rasă şi culoare. Chiar dacă va plăti scump pentru aceasta, nu se va împăca niciodată cu fapta rea. Va fi un exemplu de bunătate şi gentileţe şi chiar cu preţul vieţii sale va fi de partea celui care are dreptatea de partea sa. Un astfel de om va fi întotdeauna o forţă demnă de luat în seamă. El este sigur de reuşita sa. Nimic şi nimeni nu poate să-l abată din drumul său.
El va deveni un om demn de respectul şi cinstea semenilor săi. În această privinţă nimeni nu îl va putea depăşi. Cum altfel poate fi apreciat un om, care nu cunoaşte altă închinare decât faţă de Allah?
Nimeni altul nu va putea fi mai puternic decât el. El va fi cel mai puternic. Pentru că lui nu-i e frică absolut de nimeni în afară de Allah şi nu cere ajutor la nimeni,în afară de Allah. Atunci ce forţă poate să-l abată de a drumul său? Ce bogăţie poate să-i cumpere credinţa? Ce altă forţă poate să-i deformeze conştiinţa? Ce putere poate să-i sugrume acţiunile lui?
El va deveni cel mai bogat om din lume. Nimeni altcineva nu va putea fi mai bogat şi mai independent decît el. Pentru că va duce o viaţa simplă şi de aceea fericită. Lăcomia de orice natură va fi străină de el. Se va multumi cu ceea ce va câştiga cinstit şi nici nu se va uita la bogăţia obţinută pe căi necinstite. El va fi suveranul prosperităţii şi fericirii sale. Există oare o bogăţie mai scumpă decât aceasta?
El va deveni omul cel mai demn de încrederea şi cinstea semenilor săi. Va fi omul cel mai demn de încredere pentru că el nu va trăda pe cei care au încredere în el şi nu se va abate niciodată de la adevăr. Va respecta cuvântul dat şi va fi corect în relaţiile cu alţii. În toată activitatea sa va fi corect şi drept. Pentru că el este convins că Allah este peste tot şi că ştie totul. Nu sunt destule cuvinte pentru a descrie de câtă prestanţă şi bunăvoinţă se bucură un asemenea om. Cine poate să nu aibă încredere în el? Aceasta este viaţa şi caracterul unui musulman !
După ce înţelegi adevăratul caracter al unui musulman, ajungi la convingerea că el nu se poate împăca cu o viaţă mizerabilă. El este predestinat să fie stăpân. Nici o forţă de pe lume nu poate să-l răpună şi să-l stăpânească, pentru că islamul i-a dat nişte însuşiri care îl fac invicibil.
În cele din urmă, după o viaţă cinstită şi demnă, el se va întoarce la Creatorul său, care îl aşteaptă cu bunurile cele mai alese, pentru că el şi-a îndeplinit cu bine misiunea şi a ieşit victorios de la examenul pe care l-a susţinut. Viaţa lui pe pământ a fost o reuşită, iar în lumea de apoi va avea un trai înbelşugat, bucurie şi fericire.
Iată deci acesta este Islamul, religia care nu are vreo legătură directă cu numele vreunei persoane, popor sau ţări. Este o religie universală, religia întregii umanităţi. În orice epocă,în orice ţară, în sânul oricărui popor au existat şi există atâţia oameni care au avut credinţa în Allah, în credinţa islamică şi şi-au contopit viaţa cu această religie. Oricum s-ar numi această religie, toţi propovăduitorii ei au fost şi vor fi întotdeauna musulmani. Aceasta reprezintă islamul şi nu este altceva decât islamul.
CAPITOLUL 2
Credinţă şi supunere
Islamul înseamnă supunerea lui Allah. Până când omul nu cunoaşte esenţa unui lucru şi pâna când el nu crede în acel lucru, să pretinzi de la el o supunere, o închinare totală este ceva care contravine bunului simţ. Care sunt principiile de bază care conduc viaţa unui om spre desfăşurarea divină? În acest capitol vom analiza acest lucru.
Înainte de toate omul trebuie să aibe o credinţă nestrămutată asupra existenţei lui Allah. Altfel cum poate să se roage lui Allah, atât timp cât el nu are adevărata credinţă în El!
Mai mult, el trebuie să cunoască atributele însuşirile lui Allah. Pentru a contribui în cel mai înalt grad la dobândirea unor calităţi umane deosebite,şi la ordonarea vieţii omului în virtute, este necesară cunoaşterea îndeaproape a acestor atribute ale lui Allah. Dacă cineva nu ştie că numai Allah este creatorul, judecătorul şi apărătorul acestui univers şi că nu există nimeni altul care, nici măcar în parte nu poate să-l substitue pe Allah în puterea Lui divină şi în autoritate, atunci El poate să devină o pradă uşoară pentru zeii mincinoşi şi, căutând să le câştige bunîvoinţa poate să ajungă la o unealtă în mâinile acestora. Însă dacă el este întrutotul convins că Allah este unic, atunci nu există nici un fel de teamă că el poate greşi. Tot aşa, cum o să poată să creadă în altceva un om care ştie că Allah este peste tot şi că ştie totul, controlând până şi gândurile noastre neexperimentate? De aceea v+a fi în permanenţă vigilent şi, în consecinţă, va acţiona în modul cel mai potrivit. Dar cineva care nu cunoaşte aceste atribute, aceste însuşiri ale lui Allah,poate oricând să se abată de pe drumul credinţei faţă de Allah. Cineva care doreşte să păşească pe drumul islamului şi doreşte să aibe trăsăturile şi însuşirile unui bun musulman, înainte de toate trebuie să cunoască foarte bine atributele lui Allah. Ceea ce purifică mintea,sufletul,spiritul şi acţiunile omului este cunoaşterea atributelor, însuşirilor lui Allah. Desigur că nu este suficient să studieze mai mult sau mai puţin academic aceste atribute. În acelaşi timp trebuie să studieze, în amănunţime, modul de viaţă pe care trebuie să o trăiască pentru a fi întru totul în graţiile lui Allah.
El trebuie să ştie foarte bine ce mod de viaţă este pe voia lui Allah, ca să poată alege şi el pe cel potrivit. În această privinţă are o importanţă deosebită cunoaşterea legilor divine şi a principiilor de viaţă pe care trebuie să le urmeze.
Şi aici nu este suficientă doar cunoaşterea. El trebuie să aibă încredere şi convingere totală în faptul că această lege divină şi principiile de viaţă după care îşi croieşte propria sa viaţă sunt expresia voinţei lui Allah. Deoarece cunoaşterea lipsită de credinţă nu va putea conduce omul pe drumul cel drept şi de aceea se poate întâmpla uneori ca el să se afle în impas.
În sfârşit, orice om trebuie să ştie care sunt consecinţele credinţei şi supunerii, necredinţei şi nesupunerii. El trebuie să cunoască binefacerile care îl aşteaptă dacă alege calea lui Allah şi duce o viaţă curată, virtuoasă şi supusă. Dar în acelaşi timp trebuie să ştie urmările nefaste care îl aşteaptă în caz că va alege calea nesupunerii şi răzvrătirii. El trebuie să aibă convingerea fermă în legătură cu faptul că moarte nu este sfârşitul existenţei, că va învia şi va fi adus la tribunalul suprem, unde judecătorul suprem este Allah, că adevarul va triumfa în acest tribunal şi că faptele bune vor fi recompensate, iar faptele rele vor fi pedepsite pe merit. Toată lumea va primi ce i se cuvine. Acest lucru este inevitabil şi este obligatoriu să se întâmple aşa. Ca supunerea faţă de voinţa lui Allah să fie adevărată şi completă este necesară cunoaşterea acestui sentiment, de răspundere, pentru faptele sale.
Un om care nu are prea multe cunoştinţe despre lumea de apoi,ar putea să nu acorde prea multă importanşă noţiunii de supunere şi nesupunere. Else poate gândi că aceaşi soartă vor avea şi cei cu credinţă şi cei fără credinţă, crezând că toţi oamenii,fără excepţie se vor preface în pulbere. Şi atunci, oare te poţi aştepta ca un asemenea om să fie dârz, cu o voinţă nestrămutată în faţa greutăţilor vieţii şi să se abţină de a păcătui sub imperiul unor interese materiale şi morale meschine? Unul care gândeşte astfel nu poate accepta legile divine ale lui Allah şi ca atare nu le va respecta. Un om care nu crede în lumea de apoi şi în judecata de apoi, nu poate să rămână neclintit şi integru în apele cu vârtejuri ale vieţii, plină de atracţiile păcatului, binelui şi a răului. Bănuiala şi îndoiala distrug voinţa de acţiune a omului. Doar omul cu credinţa adevărată în Allah se poate bucura cu adevărat de rezultatul acţiunilor sale. Dacă sunteţi siguri de foloasele pe care le veţi obţine mergând pe un drum anume şi de pierderile pe care le veţi suferi în cazul în că nu veţi urma acel drum, atunci puteţi să îmbrăţişaţi din toată inima acel drum. Tocmai de aceea are o importanţă deosebită ca el să cunoască ce-i aşteaptă, după moarte, pe oamenii care au trăit cu credinţa în Allah sau care au trăit fără această credinţă, pentru a înţelege, înainte de a fi prea târziu, importanţa credinţei în Allah.
Acestea sunt chestiunile fundamentale pe care trebuie să le cunoască cineva care îmbrăţişează islamul.

Ce este credinţa?
Credinţa este ceea ce noi,mai sus, am definit-o ca fiind cunoaştere şi crez.
Iman este un cuvânt de origine arabă şi are sensul de a şti, a crede şi a avea convingeri trainice. Astfel, Iman, adică credinţă este un crez care se naşte din cunoaştere şi convingere. Cel care nutreşte convingerea că Allah este unic şi cunoaşte temeinic însuşirile lui, legile lui, vestirile lui, principiile lui divine de recompensare şi de pedepsire poartă numele de mumin, adică credincios. Fără excepţie, această credinţă conduce omul la supunere şi închinăciune faţă de Allah. Şi omul care trăieşte într-o asemenea credinţă se numeşte musulman.
Acest exemplu arată că cineva care nu are nici o convingere, nu poate deveni un adevărat musulman. Fără acest principiu de bază nu se poate realiza absolut nimic.Legatura iman-ului, adică a credinţei, cu islamul se poate compara cu legătura existentă între sămânţă şi copac. Aşa cum nu poate exista copacul fără sămânţă, tot aşa nu poate exista islamul fără iman, fără creinţă... Pe de altă parte, sămânţa pusă în pământ, se poate întâmpa, din diferite motive, să nu răsără, sau planta răsărită din ea să nu aibă o creştere normală. Tot aşa se poate întâmpla ca cineva să aibă iman, credinţă, dar din cauza unor slăbiciuni să nu fie un musulman adevărat şi devotat. Astfel, aflăm că nu poate deveni cinava musulman fără iman, fără credinţă.
Se poate întâmpla ca cineva care deşi, ar putea avea iman, credinţă, din cauza unor lagune de voinţă şi de educaţie sau din cauza mediului social nociv în care trăieşte, să nu ducă o viaţa potrivită pentru un bun musulman. Din acest punct de vedere oamenii se împart în patru categorii:
1. Oamenii care au o credinţă nestrămutată. Credinţa lor îi determină să fie supuşi adevăraţi lui Allah. Ei urmează fără şovăire drumul arătat de Allah. Ei îşi consacră inima şi sufletul lor pentru a-i intra în voie. Ei îşi manifestă acest ataşament faţă de Allah cu o ardoare fără seamăn. Aceştia sunt adevăraţi musulmani.
2. Oameni care cred în Allah, în voinţa Lui şi în ziua de apoi, dar această credinţă a lor nu este atât de profundă, atât de puternică şi de aceea nu depun cine ştie ce eforturi ca să intre în voia lui Allah. Din cauza actelor nefaste ei rămân cu mult sub standardul necesar pentru un bun musulman şi de aceea sunt vrednici de pedeapsa lui Allah, dar încă continuă să fie musulmani. Ei recunosc atotputernicia şi credinţa în Allah, dar cu toate că, de cele mai multe ori ei se abat de la această credinţă, totuşi încă nu au ajuns până acolo încât să se răzvrătească împotriva lui Allah. Ei recunosc măreţia lui Allah şi păcatele pe care le făptuiesc faţă de El.
3. Oameni care nu au nici o credinţă. Aceştia nu recunosc atotputernicia lui Allah. Ei sunt renegaţi. Se poate întâmpla ca aceştia să nu comită acte reprobabile sau să nu răspândească nedreptatea şi violenţa de orice tip; oricum ei sunt renegaţi şi au prea puţină valoare, actele lor, care la prima vedere ar pîrea că sunt bune. Aceşti oameni sunt ca aceia care contravin legii. Aşa cum un nelegiuit nu poate să devină un cetăţean onest, chiar dacă nu întotdeauna încalcă legile ţării sale, tot astfel, aşa-zisele fapte ale unui renegat nu-i pot suplini toate actele lui de necredinţă.
4. Oameni care nu au nici credinţă şi nici nu sunt capabili de vreo faptă bună. Ei răspândesc confuzia şi dezordinea între oameni şi sunt capabili de orice fel de violenţe şi oprimare. Sunt cei mai detestabili oameni şi în acelaşi timp sunt şi cei mai vinovaţi şi cei mai păcătoşi.
Această clasificare a oamenilor arată cu claritate că succesul real şi fericirea adevărată a omului depinde de credinţa în Allah.Cineva poate să aibă anumite lipsuri în respectarea islamului, dar islam fără credinţă în Allah nu exista. Acolo unde nu există credinţă, nu există nici islamul. Şi acolo unde nu există necredinţă şi batjocoră. Poate să aibă forme şi nuanţe diferite, dar în realitate tot kufr, necredinţă, se numeşte.
Şi acest lucru ne arată cât de important este imanul (credinţa) în existenţa unui musulman.


Cum se capătă cunoştinţe despre Allah?
Şi acum se pune următoarea întrebare: Cum se capătă cunoştinţe despre Allah, despre însuşirile şi legile Lui, despre lumea de apoi?
S-a vorbit mai înainte despre nenumăratele dovezi existente în lumea înconjurătoare şi în lumea noastră interioară, care constitue argumente incontestabile privind faptul că Allah este unicul Creator şi Suveran al Universului. Aceste dovezi sunt în legătură cu însuşirile divine ale Creatorului. Astfel, se pot vedea pedte tot efectele inteligenţei Lui uriaşe, ale cunoaşterii Lui infinite, ale puterii, Mărinimiei şi forţei Lui protectoare; într-un cuvânt efectele tuturor însuşirilor pe care le posedă.Însă inteligenţa omului şi capacitatea lui de cunoaştere, deseori cad în păcatul neobservării şi neînţelegerii acestor însuşiri. Toate miracolele înfăptuite de Allah sunt în văzul tuturor şi nouă nu ne rămâne altceva de făcut decât să le observăm şi să le înţelegem. Tocmai aici omul comite erori. Sunt oameni care se închină la doi zei deodată, alţii la trei zei iar alţii la mai mulţi zei. Mulţi oameni în lume sunt idolatri, închinându-se la diferite obiecte şi fenomene ale naturii ca ploaia, aerul, focul etc. De aici se poate vedea limpede că, deşi semnele existenţei lui Allah sunt indubitale, de multe ori, în asemene privinţe, judecata omului cade în păcatul erorii, neputând penetra unele adevăruri.
În aceeaşi ordine de idei, şi în prinvinţa vieţii de apoi sunt vehiculate foate multe păreri eronate. Aşa spre exemplu, se afirmă că după moarte omul nu mai învie, transformându-se în praf şi pulbere sau că omul trăieşte doar viaţa pământească, în cursul căreia este răsplătit sau pedepsit, doar aici, pe pământ, pentru faptele sale.
Apar dificultăţi şi mai mari atunci când ajungem la problema normelor de existenţă. Este extrem de dificil ca omul să-şi rânduiască viaţa, în mod raţional, conform cu normele revendicate de voinţa lui Allah. Nimeni nu va fi niciodată convins că a ales adevărul şi calea cea dreaptă, chiar dacă el este dotat cu o inteligenţă şi judecată formidabile şi chiar dacă posedă o vastă experienţă de viaţă. Allah i-a ferit pe oameni de rătăcire, dotând pe unii oameni cu trăsături extraordinare pentru a-i educa pe semenii lor în credinţa lui Allah şi a-i învăţa toate componentele,fundamentale ascultării faţă de Allah. Aceşti oameni sunt trimişii lui Allah, adică profeţii. Allah a transmis acestora,prin revelaţie, toată ştiinţa necesară pentru a o împărtăşi tuturor oamenilor. Cartea care conţine normele divine se numeşte Chitabullah (Cartea lui Allah) sau Chelamullah (Cuvântul lui Allah). Inteligenţa şi cultura oamenilor se probează în această chestiune. Cineva care are o cultură adevărată şi se bucură de o cinste ireproşabilă, va accepta realitatea şi se va conforma îndrumărilor date de trimisul lui Allah. Dacă el refuză să-l accepte pe trimisul lui Allah şi învăţătura lui, acest refuz denotă că nu are acea capacitate de a intui realitatea şi adevărul. Din cauza acestui refuz el rămâne repetent la această probă a vieţii. Un astfel de om nu va afla niciodată adevărul despre Allah, despre legile divine şi despre viaţa care începe după moarte.


Credinţa în cele tainice
Este în obişnuinţa oamenilor ca atunci când nu ştiu ceva, să se adreseze celor cunoscători şi să acţioneze aşa cum au fost învăţaţi, sfătuiţi. Când oamenii se îmbolnăvesc, caută şi găsesc un doctor şi fără să crâcnească ascultă sfaturile lui şi le respectă întocmai. De ce se întâmplă aşa? Pentru că acest doctor este omul cel mai competent să dea sfaturi medicale, are experienţă şi a tratat şi a vindecat mai mulţi bolnavi. De aceea, omul se agaţă de sfaturile lui şi când acesta îi cere să procedeze într-un fel sau altul, el se conformează imediat. Acelaşi fenomen se întâmplă atunci când omul are nevoie să fie apărat de un avocat. El crede în recomandările acestuia şi le aduce la îndeplinire întocmai. În sfera educaţiei şi învăţământului lucrurile se petrec cam la fel. Învăţăceii au încredere în dascălul lor şi în cunoştinţele primite de la el. Cineva vrea să ajungă undeva, dar nu cunoaşte drumul până acolo şi de aceea este silit să se informeze de la un cunoscător, după care nu-i este greu de loc să ajungă la locul respectiv. În concluzie,omul când nu este edificat cu precizie în legătură cu o chestiune, recurge la ajutorul unor oameni informaţi şi competenţi în domeniul respectiv.
Acelaşi lucru se întâmplă în problema care constitue obiectul discuţiei noastre. Dacă cineva nu are cunoştinţe suficiente în acest domeniu caută şi găseşte pe cinva bine informat şi adoptă recomandările acestuia. Până când găseşte pe omul cel mai potrivit, el depune eforturi deosebite, dar după ce-l găseşte acceptă fără nici o opoziţie toate recomandările acestuia. Iată că o astfel de credinţă se numeşte credinţă prin mijlocire. Pentru că lucrurile neştiute în ale credinţei, omul le învaţă prin mijlocirea unui cunoscător. Şi denumirea în arabă a unui asemenea procedeu de a accepta credinţa este iman bil gaib (credinţa prin necunoaştere sau prin mijlocirea altuia).
Astfel,expresia iman bil gaib semnifică acea situaţie când cineva primeşte informaţii, într-o problemă necunoscută lui, de la cineva cunoscător. Dacă cineva nu cunoaşte valorile, însuşirile lui Allah, el nu o să ştie niciodată că îngerii sunt aceia acre cârmuiesc tot mecanismul universului, la porunca Lui, şi că aeşti îngeri îl înconjoară pe om din toate direcţiile. El încă nu cunoaşte exact ştiinţa desfăşurării unui mod de viaţă care să fie în voia Creatorului, iar în ceea ce priveşte lumea de apoi, el este complet ignorant. Cunoştinţele în legătură cu toate aceste probleme oamenii primesc de la profeţi care au o legătură directă cu făptura divină şi care sunt înzestraţi cu cunoştiine adevărate.
Ei, prin sinceritate, integritate morală, credibilitate, pioşenie şi prin puritatea vieţii lor constitue o garanţie sigură pentru toţi credincioşii. Înţelepcinea şi forţa mesajului lor îi determină pe oameni să-l recepţioneze ca adevărat şi loial şi de aceea acest mesaj este acceptat şi urmat cu fidelitate. Tocmai acest gen de credinţă se numeşte iman bil gaib. Acest gen de acceptare a credinţei are o importanţă deosebită întrucât, pentru a căpăta informaţii reale, oamenii nu au alţi intermediari, decât profeţii şi tocmai cu ajutorul acestora se realizează transmiterea voinţei lui Allah supuşilor.








Capitolul III
Profeţia
Din cele analizate mai înainte se impun să arătăm următoarele concluzii:
1. Calea cea dreaptă pentru un om este cea a supuşeniei faţă de Allah. Însă pentru a putea aduce o asemenea viaţă are o importanţă deosebită cunoaşterea şi credinţa. Astfel, el trebuie să aibă cunoştinţe despre atributele şi însuşirile lui Allah, despre ce voieşte şi ce nu voieşte Allah, despre drumul ales în această lume şi lumea de apoi şi de asemenea, el trebuie să aibă încredere şi o credinţă nestrămutate în adevărul şiautencititatea acestor cunoştinţe.
2. În al doilea rând, Allah a binevoit să scutească oamenii, de sine stătător, să depună eforturi mari pentru dobândirea acestor cunoştinţe. El a găsit de cuviinţă să investească pe anumiţi oameni, adică pe profeţi, cu răspunderea de a transmite semenilor lor voia Sa. Această împrejurare i-a ferit pe oameni de mari nenorociri.
3. Şi în sfârşit, datoria tuturor oamenilor, atât bărbaţi cât şi femei, este de a recunoaşte bine un profet, iar după ce se conving de faptul că acela este un adevărat profet al lui Allah, trebuie să creadă în învăţătura lui, să se supună cu rigurozitate lui şi să-l urmeze fără şovăire. Şi aceasta este calea care duce, pe fiecare, la izbăvire.
În capitolul următor vom analiza atributele, datele şi alte componente ale profeţiei, profețieiui.

I
Atributele profeţiei şi necesitatea ei
Pentru toată lumea este evident faptul că Allah prin bunăvoinţa Sa asigură toate necesităţile oamenilor de pretutindeni. Fiecare copil nou născut, atunci când vine pe lume este înzestrat cu ochi pentru a vedea, urechi pentru a auzi, nas pentru a respira şi mirosi, mâini pentru a pipăi, picioare pentru a merge şi minte pentru a gândi şi a judeca. L-a înzestrat pe om, cu cea mai mare migală, cu tot ce are el nevoie. Orice nevoie a lui a fost prevăzută dinainte şi îndeplinită cu cea mai mare exactitate. Nimic din nevoile sale nu a fost omis.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru lumea în care trăieşte omul. Toate elementele necesare vieţii lui au fost asigurate aici. Aşa spre exemplu, are aer, apă, lumină, căldură etc. Pruncul, cum işi deschide ochii, îşi găseşte hrana la pieptul mamei. Părinţii îl iubesc din instinct şi sunt animaţi de un imbold irezistibil. Pentru a avea grijă de el, pentru a-l creşte şi pentru a face orice fel de sacrificii pentru binele lui. Copilul, în aceste condiţii, se dezvoltă şi ajunge la maturitate şi, în toate etapele vieţii sale, bunurile de care are nevoie le dobândeşte din natură. Pentru a supravieţui şi pentru a creşte are la dispoziţie toate condiţiile materiale. O lume întreagă stă la dispoziţia lui.
În plus, Allah l-a mai înzestrat pe om cu posibilităţi fizice, intelectuale şi morale de care se foloseşte în lupta pentru existenţă. Şi aici Allah a creat o ordine desăvârşită. Aceste bunuri nu le-a împărţit oamenilor in mod egal. În cazul împărţirii acestor bunuri în mod egal, aici oameni ar fi fost complet independenţi unul faţă de altul şi n-ar mai fi fost posibile relaţiile reciproce şi colaborarea între ei. Şi astfel, cu toate că omenirea, în întregul ei, posedă toate bunurile necesare pentru sine, calităţiile, posibilităţiile umane sunt inegal repartizate. Tocmai de aceea unii oameni posedă mai multă putere fizică şi curaj, alţii însă se remarcă mai mult cu inteligenţa lor. Unii se nasc cu un talent remarcabil pentru artă, literatură şi filozofie, alţii cu un talent deosebit de exprimare iar alţii cu înclinaţii spre artă militară, sau donaţii cu clarviziune comercială, pricepere pentru matematică, curiozitate ştiinţifică, profunzime filozofică etc. Aceste aptitudini individuale îi deosebesc pe oameni şi determină această inegalitate între ei. Toate aceste însuşiri deosebite constitue un dar de la Allah. Aceste însuşiri deosebite se arata la aleşii lui Allah. De cele mai multe ori aceste însuşiri sunt din naştere şi pot fi căpătate numai prin educaţie şi printr-un studiu perseverent.
Când medităm asupra binefacerilor lui Allah ne atrage, în mod deosebit atenţia, modul cum aptitudinea şi talentul sunt împărţite, distribuite oamenilor. Împuternicirea necesară pentru asigurarea continuităţii culturii şi civilizaţiei umane este atribuită unor oameni obişnuiţi. În contrast cu aceasta, până într-o anumită limită, însuşiri extraordinare sunt atribuite doar unui număr limitat de oameni. Numărul soldaţilor, ţăranilor, meseriaşilor şi muncitorilor este mare, dar numărul comandanţilor de oşti, oamenilor de ştiinţă, oamenilor de stat şi intelectualilor este comparativ redus. În toate sferele activităţii umane situaţia este identică. Este o regulă unanim acceptată ca, cu cât perfecţiunea umană este mai desăvârşită, cu atât mai mult se micşorează numărul oamenilor care fac parte din această categorie. Este relativ foarte mic numărul savanţilor care au lăsat urme adânci în istoria umanităţii şi al căror realizări au însoţit omenirea de-a lungul secolelor. Chiar şi în zilele noastre numărul lor este mic.
Aici ne confruntăm cu o altă intrebare. Oare oamenii se mulţumesc să aibă oameni bine pregătiţi, doar în cultură şi civilizaţie, drept şi politică, ştiinţă şi matematică, inginerie şi tehnică, finanţe şi economie etc., sau au nevoie şi de oameni care să le arate calea spre Allah, spre izbăvire? Toţi ceilalţi specialişti, experţi oferă oamenilor cunoştinţe în legătură cu metodele şi căile de folosire ale acestora, dar trebuie să existe cineva care să dezvăluie, să explice oamenilor scopul venirii lor pe lume şi sensurile vieţii. Ce este omul şi de ce s-a născut el? Cine i-a asigurat tot felul de puteri şi posibilităţi? Care sunt adevăratele ţeluri ale vieţii şi cum pot fi ele atinse? Acestea sunt întrebări la care omul trebuie să găsească răspunsul. Atâta timp cât omul nu cunoaşte răspunsurile la aceste întrebări, el nu poate avea o pregătire culturală solidă şi implicit, nu v-a putea avea realizări notabile în viaţa lui, în această lume şi în lumea cealaltă. Mai mult, raţiunea noastră refuză să creadă că Allah, care nu uită să asigure şi cele mai neânsemnate dorinţe ale omului, putea să neglijeze cea mai importantă şi cea mai vitală cerinţă a omului. Desigur că nu se poate întâmpla aşa ceva. Aşa cum a ştiut să formeze oameni de cea mai înaltă competenţă în ştiinţă şi cultură, tot aşa a format oameni cu vederi vaste, cu intuiţie pătrunzătoare şi cu un talent sclipitor pentru studiul şi înţelegerea Sa. El, personal, le-a relevat calea spre credinţă pioşenie şi adevăr. Le-a dat ştiinţa despre ţelurile vieţii şi valorile morale, şi le-a încredinţat obligaţia de a transmite oamenilor voinţa divină şi drumul cel drept. Aceşti oameni sunt profeţii şi trimişii lui Allah.
Aşa cum geniile, în domeniile ştiinţei şi artei se remarcă cu forţa lor extraordinară şi cu talentul lor ieşit din comun, tot în acelaşi fel se remarcă şi profeţii în viaţa socială, cu talentul lor de excepţie, cu mintea lor pătrunzătoare, şi cu viaţa lor ordonată şi plină de conţinut. Genialitatea lor se afirmă în sfera cunoştinţei umane. Ei se pricep cel mai bine să apropie şi să convingă oamenii.
Aşa spre exemplu, când ascultăm poemele unui poet de talent, imediat ne dăm seama de genialitatea acelui poet. Oamenii care nu sunt înzestraţi cu talent, oricât ar depune eforturi pentru a crea un asemenea poem, nu vor reuşi acest lucru. În acelaşi mod se pune problema şi în legătură cu un orator, un scriitor, un lider, sau un inventator. Fiecare din cele două preferinţe se afirmă cu realizări excepţionale în domeniul lor. Altele nu pot fi pe măsura acestora. Acelaşi adevăr este valabil şi penru un profet. Mintea lui percepe fenomenele pe care alte minţi nu le pot înţelege. El abordează probleme şi face lumină în chestiuni pe care nu poate să le înţeleagă nimeni, chiar şi după cercetări şi investigaţii de o viaţă. Mintea omenească acceptă orice afirmă el, inima simte că aceste afirmaţii ale lui sunt numai adevăruri şi experienţa ţi observaţia umană îndelungată cu privire la evoluţia acestei lumi atestă cu tărie veridicitatea acestor afirmaţii ale lui. Iar când ceilalţi oameni vor încerca să facă acelaşi lucru sau altceva asemănător vor avea numai insuccese. Pe când alesul lui Allah are un caracter aât de frumos şi de curat, încât din tot ceea ce face el emană numai adevăru, dreptatea şi nobleţea. El nu minte niciodată şi nu e în stare să facă vreun rău cuiva. În permanenţă îndeamnă la mărinimie şi dreptate ceea ce pretindă să facă alţii el este cel care face primul. Niciodată nu există vreo discordanţă între ideile şi acţiunile lui. Niciodată nu vorbeşte sau acţionează, având pe primul plan, interesele sale personale. Pentru binele altora îndură nenumărate privaţiuni, dar nu admite ca cineva să îndure asemenea privaţiuni pentru el personal. Toată viaţa lui este o pildă de dreptate, nobleţe şi gândire înălţătoare. Are un caracter integru şi cea mai exigentă analiză nu poate descoperi vreo fisură în viaţa lui. Toate aceste realităţi, toate aceste calităţi, arată că un astfel de om este profetul lui Allah şi că ceilalţi oameni trebuie să creadă în el.
Când există indicii sigure că cineva este profetul lui Allah, atunci oamenii trebuie să accepte cu smerenie îndemnurile şi poruncile lui. Constitue o rătăcire încercarea de a nu recunoaşte ca profet al lui Allah un asemena om şi mai ales, de a nu crede în el şi în poruncile lui. Acceptarea lui ca trimis, profet al lui Allah înseamnă, implicit, acceptarea ăndemnurilor şi poruncilor lui ca exprimând voinţa lui Allah. Nesupunerea faţă de el înseamnă şi nesupunere faţă de Allah. Iar nesupunere faţă de Allah nu duce decât la distrugere şi ruşinare. De aceea, acceptând un profet ne obligăm, în acelaşi timp, să ne supunem tuturor poruncilor lui şi să urmăm pe toate fără şovăire. Se poate întâmpla ca oamenii să nu poată deduce rostul sau avantajele vreunei porunci, dar faptul că acea poruncă vine de la un profet constitue o garanţie sigură asupra veridicităţii ei şi înlătutră orice îndoială şi dubiu. Faptul că nu o înţelegem, nu înseamnă ca acea poruncă acel îndemn este defectuos. Pentru că înţelegerea unui om de rând este limitată şi acest nu poate fi neglijat. Aşa spe exemplu un necunoscător al vreunei arte nu reuşeşte să înţeleagă toate subtilităţile acelei arte. În acelaşi timp, ar constitui, dacă nu prostie, cel puţin un act de lipsă de înţelepciune, cotestarea afirmaţiilor unui bun cunoscător în arta respectivă. Doar se ştie că în problemele cotidiene, de viaţă, simţim nevoia să consultăm un specialist, apoi ne străduim să respectăm şi să aplicăm cu stricteţe indicaţiile lui. În această situaţie, de regulă, omul renunţă la intenţiile şi hotărârile luate de capul lui. Un om nu poate fi specialist în toate domeniile de activitate. Cea mai bună cale de urmat pentru un om oboşnuit este de a face ceea ce crede el că este capabil să facă,iar în domeniile în care crede că nu este în stare să se descurce de unul singur, el trebuie să pună la contribuţie toată imaginaţia s apentru a găsi omul cel mai potrivit care să-l ajute şi să-i indice calea cea mai bună. După găsirea unui asemenea cunoscător, el trebuie să facă în aşa fel încât să-i înţeleagă foate bine indicaţiile şi să le aplice întocmai.
Când sunteţi convins că omul găsit de dumneavoastră este cel mai nimerit în domeniul respectiv, atunci îl rugaţi să vă sfătuiască şi să vă ajute, acordându-i încrederea totală.
Desigur că în cursul rezolvării unei asemenea probleme, noi nu putem, la orice pas, să ne adresem pentru orice fleac, sfătuitorului nostru. Asta n-ar fi altceva decât lipsă de bună-creştere din patea noastră. Angajândun avocat pentru o acţiune judecătorească, nu-l deranjăm tot timpul cu fel de fel de probleme mărunte, reale sau imaginare. În această situaţie noi avem toată încrederea în avocatul nostru şi-l lasăm să-şi desfăşoare activitatea întru binele nostru. Pentru un tratament medical mergem la un medic şi-i respectăm întocmai toate sfaturile lui. În această situaţie, ca pacient, îi ascultaţi cu atenţie sfaturile, fără să vă băgaţi nasul în probleme de medicină şi să începeţi să-l contraziceţi pe medic în aceste probleme. În viaţă, astfel se poate caracteriza o existenţă onestă.
Şi în domeniul credinţei ar trebui să se întâmple la fel. Oamenii au nevoie de ştiinţă despre Allah. Ei au nevoie să cunoască care este cel mai adecvat mod de viaţă pentru a fi pe voia lui Allah, dar nu au mijloacea pentru a-şi satisface această nevoie. De aceea ei sunt datori să-i caute pe adevăraţii profeţi ai lui Allah şi în această căutare a lor ei trebuie să arate atenţie, pricepere şi judecată deosebite. În cazul unei alegeri greşite, atunci şi drumul ales în viaţă va fi cel greşit. Doar după ce oamenii, în urma cântăririi, cu foarte multă atenţie, a tuturor părerilor şi ideilor, ajung să stabilească, cu precizie, identitatea profetului lui Allah, ei se închină în întregime lui şi îi împlinesc cu cel mai mare devotament toate poruncile.
În această situaţie, este evidentă calea ce trebuie urmată în viaţă, fiind cea indicată de profet, întrucât el este singurul mesager al voinţei lui Allah pe pământ. De aceea nu prezintă nici o îndoială pentru nimeni, faptul că fiecare om are obligaţia de a se supune şi de a se închina lui şi să-l urmeze fără şovăire. Nu este nici o îndoială, că cel care nesocoteşte calea arătată de pofet se abate de la drumul cel drept şi se afundă în mocirlă.
În această privinţă sânt nenumăraţi oameni care comit greşeli. Astfel, sunt persoane care cunosc adevărul existenţei profetului, dar care nu se închină lui şi nu-i urmează calea. Nu-i de ajuns ca acest soi de oameni să fie kafir, ei se şi comportă iîntr-un mod nesăbuit şi anormal. Pentru că aceştia aleg intenţionat complet alt drum, deşi ei recunosc existenţa reală a profetului. Oare poate exista o mai mare neghiobie decât aceasta?
Unii oameni susţin că nu au nevoie de nici un profet, drept călăuză, declarând că ei singuri îşi pot găsi drumul care duce la adevăr. Şi aceasta este o părere complet greşită. Cine a studiat cât de cât geometria ştie că dreapta este drumul cel mai scurt dintre două puncte, iar că toate celelalte linii sunt curbe, deci mai lungi. În limbajul islamic există expresia al sârat-îl mustechim (calea cea dreaptă), care exprimă, pe planul religiei islamice, linia, calea dreaptă dinte om şi Allah. Această dreaptă porneşte de la om şi direct, fără cea mai mică curbă, se opreşte la Allah. Toate celelalte linii sunt deviaţii de la linia dreaptă şi duc la rătăcire. Această cale este trasată de profet şi altă cale mai dreaptă nu există şi nici nu poate exista. Cel care neglijează această cale şi caută altele, este victima propriei sale închipuiri. Acest tip de om îşi alege o cale şi se autoamăgeşte crezând că este calea cea dreaptă, dar nu peste mult timp se trezeşte într-un mare impas. În ce fel poate fi calificat un asemenea om, pur şi simplu, din capriciu, refuză cu hotărâre să accepte drumul cel adevărat indicat de un om cumsecade, pe motiv că el singur poate, pe bâjbâite, să-l găsească? Această atitudine a lui,vizavi de menirea călăuzitoare a profeţilor, nu poate fi calificată ca altceva decât ca o curată neghiobie. Dacă fiecare individ ar începe totul de la zero, asta ar necesita o imensă risipă de energie. În domeniul ştiinţei şi artei nu se înâmplă niciodată aşa. Atunci de ce să se întâmple aici aşa ceva?
Acest comportament constitue o mare eroare. Cu cât pătrundem mai în profunzimea problemei, cu atât ne dăm seama că cei care nu cred în profet sunt sortiţi rătăcirii pe pamânt sau, altfel spus, nu vom ajunge niciodată la Allah. Acest soi de om este victima propriei sale îndărătnicii, îngânfări şi idei preconcepute. Dacă cineva este cuprins de una din situaţiile descrise mai sus, atunci drumul care duce spre adevăr se înfundă în faţă lui. Un asemenea om nu poate găsi drumul care duce la izbăvire. Pe de altă parte, în faţa unui om care nu este cuprins de asemenea vicii, drumul spre adevăr este deschis larg în faţa lui şi nu are nici un motiv ca să nege profetul. El regăseşte reflectarea sufletului său în învăţătura profetului şi prin această descoperire a profetului el îşi descoperă propria sa identitate.
Făcând abstraţie de toate acestea, alegerea adevăratului profet este făcută de către Allah.
El este trimis de către Allah pentru a-i transmite mesajul oamenilor. De aceea credinţa în profet şi calea arătată de el este porunca lui Allah, păcătuieşte, neândeplinind voinţa lui Allah. Această nesupunere face din el un răsvrătit. Allah este stăpânul lumii, suveranul ei. Est o obligaţie indispensabilă, a fiecărui om, să recunoască drept trimis a lui Allah pe pământ. Şi cel care nu-l recunoaşte pe profetul lui Allah, crede sau nu crede în Allah, este cu siguranţă un kafir, un necredincios.


II
O SCURTĂ ISTORIE A LUMII PROFEŢILOR
Iar acum să aruncăm o privire asupra istoriei profeţilor. Să vedem cum a inceput acest şir lung, cum s-a dezvoltat treptat şi în şfârşit, cum s-a terminat cu ultimul profet Muhammed.
Rasa umană s-a dezvoltat de la in singur om, acesta fiind Adam. Rasa umană a evoluat şi familia umană a sporit. Toţi oamenii acestei planete sunt urmaşii primei perechi, care este perechea Adam şi Eva! Istoria şi religia în această priinţă sunt de aceeaşi părere. Şi cercetările ştiinţifice antropologice consemnează faptul că în perioade şi în zone diferite au trăit diferite rase de oameni. Şi oamenii de ştiinţă admit ipoteza că la început a existat un singur om şi că toţi ceilalţi oameni sunt urmaşii acestuia.
Adam, care este primul om pe pământ, a fost numit şi primul profet al lui Allah. Allah i-a explicat propria Sa religie (islamul). I-a poruncit s-o transmită mai departe urmaşilor săi. I-a cerut să-i înveţe pe urmaşii săi că Allah este unicul creator al acestei lumi, că numai El este suveranul acestui univers, că ei trebuie să se supună şi să se roage doar Lui, că într-o bună zi se vor întoarce înapoi la El, că numai de la El trebuie să implore ajutor şi că, dacă vor duce o viaţă supusă şi adevărată, potrivită cu voia lui Allah, atunci vor fi răsplătiţi cu generozitate, iar în cazul că Îl vor renega şi nu se vor supune Lui, atunci au de pierdut atât de mult, încât nici nu-şi pot imagina dimensiunile acestei pierderi şi această nelegiure a lor va fi pedepsită în cel mai aspru mod posibil.
Cei mai buni dintre urmaşii lui Adam au ales calea arătată de către acesta, dar cei răi s-au abătut de la drmul arătat de părintele lor şi încet, încet au apucat pe un drum greşit.
Unii dintre ei au început să creadă în soare, lună şi stele, iar alţii au găsit de cuviinţă să creadă în copaci, animale şi râuri. Au fost şi dintre aceia care au ales ca obiect al clultului lor elemente ale naturii ca aerul, apa, focul etc.,gândindu-se că acestea se află sub controlul unor zei şi că astfel trebuie câştigată bunăvoinţa acestora. În această privinţă ingnoranţa a devenit cauza care a degenerat diferitele curente ale politeismului şi idolatriei, scoţând la iveală mai multe religii. Această epocă este epoca când descendenţii lui Adam s-au răspândit peste tot în lume şi când s-au format mai multe rase şi naţii. Fiecare naţie şi-a însuşit câte o religie, care avea tradiţiile şi obiceiurile ei specifice. Creatorul şi suveranul lumii, Allah, a fost dat complet uitării. Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, urmaşii lui Adam, uitând de modul de viaţă inspirat de Allah, şi-au urmat propria lor cale păgână. În sânul lor au luat amploare obiceiurile nefaste şi au cunoscut o răspândire foarte mare tot felul de idei ignorante. Oamenii şi-au pierdut capacitatea de a discerne adevărul de minciună. Răul a început să fie acceptat ca bine, iar binele, din contră, ca rău.
În această perioadă Allah a început să trimită acestor oameni profeţi înarmaţi cu învăţătura islamului. Fiecare dintre aceştia a chemat propriul său popor la credinţa lui Allah. Ai chemat oamenii să nu mai creadă în alţi zei şi idoli. Au reuşit să elimine toate obiceiurile rele din sânul oamenilor. I-au învăţat pe oameni cum să trăiască în adevăr, ca să se îndeplinească voia lui Allah şi au elaborat legi drepte care să reglementeze viaţa lor în societate. Allah şi-a ales profeţii din sânul tuturor neamurilor. Credinţa fiecăruia a fost credinţa islamică. Desigur, în funcţie de neamul din care se trăgea profetul şi în funcţie de necesităţile şi credinţele acestui neam, învăţatura şi metodele de aplicare alei aceste învăţături prezentau diferite nuanţe. Menirea fiecărui profet a fost determinată de specificul răului pe care urma să-l îndepărteze. Şi căile de aplicare ale acestor reforme sunt diferite, dat fiind faptul că şi ideile erau diferite. În primele perioade ale dezvoltării intelectuale şi culturale ale umanităţii, structura de organizare a societăţii era simplă. O dată cu dezvoltarea societăţii a evoluat şi această structură organizatorică. În realitate, diferenţele amintite mai sus erau superficiale şi de suprafaţă. De fapt, toate religiile au o bază comună, propovăduind credinţa în unicitatea lui Allah, ataşamentul faţă de o viaţă plină de evlavie, bunătatea şi buna înţelegere şi de asemenea credinţa în viaţa de după moarte, când oamenii vor fi, după caz, răsplătiţi sau pedepsiţi.
Atitudinea oamenilor faţă de trimişii lui Allah a fost plină de neprevăzut. La început au avut o atitudine foarte ostilă faţă de profeţi, refuzând să îi asculte şi să le accepte învăţătura. Unii dintre profeţi au fost izgoniţi din patria lor, unii au fost omorâţi, iar alţii în pofida ostilităţii semenilor lor, au pledat toată viaţa lor, în numele lui Allah, deşi au avut adepţi în număr restrâns. În ciuda unei opoziţii puternice şi a unor vicisitudini greu de imaginat, profeţii nu au renunţat o clipă la luptă. Au repurtat succese remarcabile datorită răbdării şi hotărârii cu cre au luptat. Îvăţătura lor, până la urmă, a prins viaţă. Nenumăratele comunităţi umane au recepţionat mesajele lor şi s-au alăturat lor. Obiceiurile rele care apăruseră ca rezultat al unei vieţi desfăşurate, secole de-a rândul, în ignoranţă şi necredinţă, căpătaseră acum o altă tendinţă. Atâta timp cât trăia un profet, oamenii acceptau şi aplicau aşa cum se cuvine învăţăturile lui, dar de îndată ce el murea aceştia se reîntorceau la vechea credinţă. Ei au adoptat o formă destul de stranie de rugăciune. Unii dintre ei au început să creadă numai în profet. Alţii au considerat că profetul lor este chiar Allah, iar alţii credeau că profeţii sunt fii lui Allah, iar alţii îi considerau pe profeţi egalii lui Allah. Ei i-au idolarizat pe aceşti oameni, care aveau menirea de a le distruge definitiv idolii. Oamenii au amestecat în aşa fel obiceiurile, tradiţiile şi legendele false cu religia, încât s-a ajuns într-o situaţie când nu se mai putea distinge unde este adevărata credinţă şi unde este legenda, basmul.
Denaturarea a fost atât de mare încât nu a mai fost posibilă alegerea neghinei de grâu. Nu s-au mulţumit doar cu falsificarea învăţăturii profeţilor, ei au denaturat şi biografia acestora, mistificând-o cu poveşti imaginare şi legende contrafăcute. Această falsificare a fost atât de evidentă că acum nici nu mai este posibil să determinăm ceea ce a fost real, de aceea ce a fost rodul imaginaţiei oamenilor. În ciuda acestor falsificări, strădaniile profeţilor nu au fost în zadar. În ciuda adăugărilor şi schimbărilor, în lume a supravieţuit adevărul pentru care au propovăduit aceştia. A căpătat o formă sau alta ideea despre Allah şi despre viaţa de apoi. În toată lumea au fost unanim acceptate unele principii ale binelui, adevărului şi ale moralei. Şi astfel, profeţii i-au pregătit pe semenii lor în vederea acceptării, fără şovăire, a unei credinţe planetare. Această credinţă planetară este acea credinţă care se potriveşte cel mai bine cu factura fizică şi psihică a omului şi cea mai logică şi plauzibilă, comparativ cu alte credinţe.
Aşa cum s-a arătat mai sus, penru a aăta adevărul oamenilor, pentru a-i atrage pe drumul arătat de Allah, pentru a elimina încet răul şi denaturările din rândul lor, pentru a eradica din rădăcini diferitele manifestări ale ingoranţei şi pentru a-i învăţa să trăiască călăuziţi de principiile nobile ale unei vieţi simple în deplină supuşenie şi în dreptate, ca astfel să fie oameni demni în toate sferele activităţii umane, a fost nevoie să li se trimită profeţi. Doar Allah ştie câte mii de ani să fi trecut de când a început acest proces extraordinar de pregătire, din punct de vedere mental, moral şi spiritual, al oamenilor.
Această evoluţie a omului a continuat fără răgaz şi depăşind faza de copilărie a sa a ajuns la faza maturităţii.
O dată cu dezvoltarea şi lărgirea comerţului, industriei şi artelor s-au stabilit relaţii complexe între oameni. Începând cu China şi Japonia şi până în cele mai îndepărtate colţuri din Europa şi Africa, pe mare şi pe uscat, s-au deschis nenumărate drumuri. Mi mulţi oameni au devenit cunoscători de carte şi astfel ştiinţele au fost accesibile pentru mai mulţi oameni. A început o intensă circulaţie a ideilor şi un schimb larg de cunoştinţe între diferite neamuri şi popoare. Pe firmamentul istoriei au apărut marii cuceritori ai lumii, s-au întemeiat mari imperii, care au unit sub acelaşi sistem politic mai multe naţiuni. În felul acesta popoarele s-au tot apropiat între ele, iar diferenţele dintere ele s-au redus considerabil.
În aceste condiţii a fost posibilă trimiterea, de către Allah, a unei credinţe unice întregii umanităţi, care cuprindea în ea întreaga experienţă de viaţă a tuturor societăţilor, care satisfăcea toate nevoile morale, spirituale, sociale, culturale, economice şi alte numeroase nevoi ale omului şi care cuprindea, în alcătuirea sa, elemente atât religioase cât şi extrareligioase.
Încă cu două mii de ani în urmă gândirea umană atinsese un asemenea nivel de maturitate că numai apariţia unei religii universale putea să o satisfacă.
Budismul, deşi cuprindea unele principii morale valoroase, dar care, totuşi, nu puteau constitui un sistem complet de norme de viaţă, a apărut în India. Apoi a pătruns, pe de o parte în Mongolia şi Japonia, iar pe de altă parte în Afganistan şi Buhara. Misionarii budişti au cutreierat toată lumea.
Peste câteva secole a apărut creştinismul. Această religie propovăduită de Isus, deşi nu este altceva decât islamul, aderenţii ei au reuşit s-o transfome într-o amestecătură numită Creştinism. Şi această religie, apărută sub influenţa religiei israelite, s-a răspândit începând cu cele mai îndepărtate colţuri ale Iranului şi Afganistanului, până în ţările cele mai îndepărtate ale Europei şi Africii.
Într-o fază atât de importantă a civilizaţiei umane, când mintea omenească a simţit nostalgia unei religii universale, din Peninsula Arabică a fost trimis întregii lumi un profet. Religia pe care urma s-o răspândească era tot islamul. De data aceasta religia se prezenta în forma unui sistem complet şi matur , care includea toate aspectele vieţii personale şi materiale ale omului.Acela era profetul întregii rase umane şi avea îndatorirea să-şi facă cunoscută religia în toată lumea. Acest profet al islamului este Muhammed.

PROFEŢIA LUI MUHAMMED

Dacă ne plimbă privirea asupra hărţii lumii vedem că cel mai propice loc pentru a fi leagănul religiei, a cărei apariţie era absolut necesară, nu putea fi altul decât Peninsula Arabică. Arabia are o poziţie centrală faţă de Asia şi Africa, iar în Europa nu se află la o distanţă prea mare de ea. La apariţia lui Muhammed popoarele civilizate şi dezvoltate cultural ale Europei locuiau în partea de sud a acestui continent. Această situaţie conferea Arabiei un rol central.
Dacă privim istoria acelei perioade ne convingem de faptul că nu a existat un alt popor, care să fi meritat alegerea unui membru al său, ca profet, mai mult decât poporul arab.
Marile popoare ale vremii erau implicate în lupta pentru supremaţie în lume. În această luptă, care nu cunoştea sfârşit, acestere popoare îşi pierduseră toată vitalitatea. Pe când arabii erau oameni plini de viaţă şi puternici. Aşa-zisul progres social facilitase apariţia unor obiceiuri nefaste, la aceste popoare avansate, pe când la arabi nu exista un asemenea salt social şi din această cauză ei erau feriţi de imobilismul, dezonoarea şi decăderea determinate de lux şi voluptate. Arabii idolatrii ai secolului cinci rămăseseră în afara influenţei civilizaţiilor şi sistemelor sociale artificiale, aparţinând marilor popoare ale lumii. Ei erau deţinătorii unor valori nealterate. Erau oameni curajoşi, neînfricaţi, generoşi, fideli, iubitori de libertate şi independenţi din punct de vedere politic. Nu erau sub hegemonia nici unei puteri imperialiste. Duceau o viaţă extrem de simplă.
Viaţa în lux şi degradare morală erau lucruri necunoscute lor. Fără îndoială că, aşa cum vom mai reveni asupra acestei chestiuni, viaţa lor avea şi părţi negative, dar acest lucru se datora faptului că de mii de ani din rândul lor nu apăruse nici un profet sau reformator, care să-i civilizeze şi să le cureţe viaţa morală de murdărie. Viaţa liberă şi independentă, care durase secole de-a rândul în deşert, generase şi întreţinuse o ignoranţă imensă. Din această cauză ajunseseră să fie atât de insensibili şi se lăsaseră atât de mult pradă ignoranţei, încât să-i umanizezi nu putea fi treaba unui om de rând. Dar, în acelaşi timp, erau posesorii unui asemenea fond sănătos că, cineva care ar fi posedat puteri miraculoase şi i-ar fi chemat la înfăptuirea unor reforme, dându-le un ideal şi un program ireproşabil, aceştia ar fi răspuns imediat la chemarea lui şi ar fi trecut fărp şovăire la acţiune, pentru înfăptuirea acestui ţel şi n-ar fi precupeţit nimic pentru această cauză. În numele acestei cauze, ei ar fi fost gata să ţină piept întregii lumi. Aşa cum s-a întâmplat mai târziu, învăţătura lui Muhammed adresată umanităţii a fost răspândită în lume de asemenea de oameni tineri, puternici şi curajoşi.
Apoi, să luăm limba arabă. Dacă avem în vedere profunzimea şi subtilităţile ei, ne-am convinge că nu există o altă limbă mai potrivită decât aceasta, care să exprime cu atâta subtilitate măreţele idealuri ale omului, vibraţiile sufletului său şi să înfăţişeze cu atâta forţă semnificaţia gestului de supuşenie faţă de Allah. Cele mai mici expresii şi propoziţii ale ei exprimă un întreg univers de idei şi au o forţă atât de mare că impresionează puternic sufletele, iar timbrul ei îi emoţionează până la lacrimi pe cei care o ascultă. Este o limbă atât de dulce, că ascultând-o ai senzaţia unui plăcut gâdilat în urechi şi este atât de armonioasă că pur şi simplu te înfioară. Ea este atât de bogată că Allah a găsit de cuviinţă ca tocmai limba arabă să fie limba Coranului.
Aceasta este semnificaţia alegerii de către Allah a Arabiei ca loc de naştere a profetului lumii.
Iar acum să vedem cât de neasemuită şi extraordinară este această personalitate sfântă trimisă de Allah întregii lumi.


O PRIVIRE REALISTĂ ASUPRA PROFEȚIEIUI LUI MUHAMMED
Dacă închidem ochii şi ne imaginăm că trăim cu 1400 de ani în urmă, atunci vom vedea că lumea de atunci era foarte diferită de a nostră şi că obiectele de atunci nu au nici o legătură cu cele e astăzi. Schimbul de idei era extrem de limitat. Mijloacele de transport erau foarte rudimentare. Cunoaşterea umană era, de asemenea, limitată. Concepţia despre viaţă era îngustă. Oamenii erau năpădiţi, din toate părţile, de superstiţii, brutalităţi şi minciuni.
Întunericul era la ordinea zilei. Existau doar licăriri palide de informaţii care cu greu reuşeau să lumineze orizontul de cunoştinţe al oamenilor. Nu existau nici comunicaţii fără fir, nici telefonul, nici televiziunea şi nici cinematografia. Nici nu puteau fi imaginate trenul, vehiculele cu motor şi avionul. Tiparul şi tipărirea de cărţi erau doar un vis. Rarele cărţi de literatură, care se transmiteau din generaţie în generaţie erau scrise de mână. Învăţătura şi educaţia erau un lux şi aveau parte de ele numai cei privilegiaţi.
Cel mai cult om al acelor timpuri poate că avea o pregătire mai slabă decât pregătirea unui om de rând al zilelor noastre.
Într-adevăr, omenirea era cufundată în ignoranţă şi superstiţii. Ş tiinţa, care de-abia se înfiripa, dădea o luptă inegală cu ignoranţa şi întunericul. Pentru a fi acceptate cele mai simple descoperiri ştiinţifice era nevoie, uneori, de o viaţă de om. Ceea ce noi astăzi denumim superstiţie sau legendă, erau adevărurile incontestabile ale acelor vremuri. Metodele pe care noi le respingem ca urâte, costituiau esenţa moralei de atunci şi nimeni de atunci nu ar fi putut imagina o altfel de morală. Frica atinsese o asemenea amploare că oamenii, din această cauză, refuzau să accepte orice lucru care nu se înfăţişa ca supranatural, extraordinar, misterios. Cultivaseră între ei un asemenea complex de inferioritate, încât nu se puteau gândii că cineva dintre ei va putea avea un sprit divin, un rol binefăcător asupra lor.


ARABIA CUFUNDATĂ ÎN BEZNĂ
În această epocă de ignoranţă exista un ţinut unde întunericul era mai dens. Ţări ca Iranul, Bizanţul şi Egiptul, cu care se învecina acest ţinut, posedau o civilizaţie înfloritoare. Însă Arabia nu beneficiase, în nici un fel, de această civilizaţie. Din cauza oceanului de nisip rămăsese în continuare izolat de restul lumii. Comercianţii arabi, parcurgând distanţe uriaşe făceau negoţ cu aceste ţări, dar eu nu erau capabili să preia şi ceva din civilizaţia acestor popoare. Acest lucru se poate explica şi prin faptul că în ţara lor nu exista nici un lăcaş de învăţământ sau vreo bibliotecă. Nimeni nu se ocupa de organizarea şi dezvoltarea ştiinţelor. Chiar dacă existau câţiva intelectuali, nici aceştia nu erau capabili să abordeze nişte probleme complexe, limitându-se doar la sfera lor îngustă de activitate. Cu toate acestea aveau o limbă destul de evoluată, capabilă să redea superb gândirea umană. În acelaşi timp, aceşti oameni aveau un talent literar înnăscut.
Arabia era o ţară fără administraţie statală. Fiecare trib se considera suveran şi independent. Nu aveau altă lege decât legea junglei. Era la ordinea zilei jefuirea şi omorârea celor slabi şi nevinovaţi. Viaţa, avuţia şi onoarea oamenilor erau într-un control permanent. Triburile se războiau fără încetare între ele. Sub cele mai iverse pretexte începea războiul între ele şi de multe ori acest război se extindea în toată ţara. Un beduin se considera îndreptăţit să prade şi să omoare pe cineva din alt trib şi nu cocepea să îl ierte.
Educaţia, cultura şi civilizaţia lor erau primitive şi grosolane. Nu puteau face distincţie între curat şi murdar, legitim şi nelegitim, între civilizat şi necivilizat. Duceau o viaţă sălbatică şi acţiunile lor erau pline de cruzime. Adulterul,jocurile de noroc şi băutura erau la ordinea zilei. Iar jaful, crima şi hoţia făceau parte din obiceiurile lor. Fără nici o jenă umblau în pielea goală. Chiar şi femeile, la ceremonia de înconjurare a Kabbei, se dezbrăcau în pielea goală. Sub imperiul unei false mândrii, în sensul că nu suportau ca fiicele lor să ajungă pe mâini străine, le îngropau de vii în pământ. Mai mult, după moartea tatălui, fiul se căsătorea cu mama vitregă. Nu ştiau să-şi coasă haine şi nici obiceiul spălatului nu îl aveau.
În ceea ce priveşte religia, ei credeau în tot felul de pietre, copaci, idoli,aştri şi spirite, doar în Allah nu credeau. Ei nu aveau nici cea mai mică idee despre învăţăturile vechilor profeţi. Ei auziseră precum că Avraam (Ibrahim) şi Ismail sunt strămoşii lor, dar nu ştiau absolut nimic despre învăţătura lor şi despre Allah la cre închinau aceştia. În folclorul lor existau poveşti despre Ad şi Semud, dar ele nu conţineau nici urmă din învăţăturile profeţilor Hud şi Salih. Preluaseră de la iudei şi creştini legendele populare referitoare la profeţii israeliţilor. Aceştia le transmiseseră figurile retuşate ale acestor personalităţi nobile. Îvăţăturile acestor profeţi au fost denaturate şi personalităţile acestora erau prezentate negativ.
Despre gândirea religioasă a acestor oameni putem să ne facem o idee citind despre tradiţiile fiilor lui Israel, în scrierile comentatorilor Coranului.




SE NAŞTE SALVATORUL
Într-o asemenea epocă obscură şi într-o asemenea ţară cufundată în ignoranţă se naşte un om. Încă pe când era mic copil îşi pierde ambii părinţi, iar peste încă doi-trei ani moare şi bunicul care avea grijă de el. Drept rezultat al acestei situaţii, el este lipsit şi de fărâma aceea de educaţie pe care un copil arab putea s-o primească în acele vremuri. În copilărie el paşte oi şi capre împreună cu alţi copii de beduini. Când se face mare se dedică negoţului. Avea relaţii comerciale doar cu arabii. Nu a mers deloc la şcoală, şi de aceea era complet analfabet (ummi). Nu are ocazia să vină în contact cu oameni erudiţi, pentru că asemenea oameni nici nu existau în Arabia. A avut câteva prilejuri să iasă în străinătate, dar nu a putut merge mai departe de Siria, care era ţara unde caravanele arabilor ajungeau frecvent. Aici, în Siria, s-ar fi putut să fi avut anumite contacte culturale cu anumiţi oameni, dar aceste contacte, din cauză că nu aveau un caracter permanent, nu ar fi putut avea un rol decisiv în formarea lui. Într-adevăr, indiferent de spiritul şi influenţa culturală a acestor călătorii, este evident că ele nu aveau cum să-i ofere cunoştinţe în legătură cu ideile şi principiile de etică, cultură şi civilizaţie, care în lumea de atunci nici nu existau în măsura necesară, ca să determine formarea unui om, cu personalitatea lui atât de fără seamăn.


DIAMANTUL DINTR-O GRĂMADĂ DE PIETRICELE
După ce am analizat condiţiile existente, nu numai în lumea arabă, dar şi în întreaga lume, putem aprecia mai bine viaţa şi opera acestui om nobil.
El este complet altfel decât oamenii în sânul cărora s-a născut, şi-a petrecut copilăria şi tinereţea şi mai apoi a atind maturitatea. El nu cunoaşte minciuna. Tot poporul său stă mărturie în ceea ce priveşte integritatea lui morală. Chiar şi cei mai mari duşmani ai săi n-au îndrăznit să-l blameze pentru minciună. Vorbea cu dezinvoldură, niciodată nu se exprima vulgar şi nu vorbea în limbaj jignitor. Avea o personalitate fermecătoare şi un mod atrăgător, care cucerea imediat inimile. În relaţiile cu oamenii, era călăuzit de dreptate şi adevăr. Mulţi ani s-a ocupat cunegoţul, dar niciodată nu a făcut afaceri necinstite. Toţi oamenii cu care făcea negoţ aveau mare încredere în cinstea lui. Oamenii l-au numit El Emin (Integrul). Chiar şiinamicii lui îi dădeau în grijă obiectele lor de valoare. Niciodată nu a făcut vreun gest care să zdruncine încrederea oamenilor. Într-o societate complet lipsită de morală, el este un simbol al moralei. Cu toate că s-a născut şi a crescut în sânul unui popor care practica beţia şi jocurile de noroc, ca virtuţi morale, el nu a consumat niciodată băuturi alcoolice şi nu a practicat jocuri de noroc. Poporul din care se trăgea era grosolan, lipsit de cultură şi murdar, dar el era personificarea unei înalte culturi şi exponent al unui rafinat simţ estetic. Deşi era înconjurat de oameni fără inimă, el avea o inimă plină de dragoste faţă de oameni. Îi ajuta pe orfani ş văuve. Ăi primea ca oaspeţi acasă pe călătorii ocazionali. Nu avea obiceiul să deranjeze pe cei din jur, din contră, se deranja el singur ca ceilalţi să se simtă bine. Cu toate că oamenii cu care trăia erau atât de mult obişnuiţi cu războaiele, el era mare iubitor de pace, nesuportând niciodată vărsarea de sânge. Era împotriva urei şi setei de răzbunare. În asemenea situaţii făcea tot ce îi stătea în putinţă să împace oamenii. Deşi poporul lui era idolatru, el avea o clarviziune remarcabilă şi un suflet curat, încât nu putea să creadă în nimic altceva decât în Allah. Încă din fragedă copilărie nu avusese obiceiul să se roage în faţa cuiva şi niciodată nu adusese jertfe idolilor.Avea o aversiune instinctivă faţă de închinăciunea în faţa diferiţilor idoli, având o credinţă profundă faţă de Allah. Se poate afirma, fără riscul de a greşi că, într-o societate cufundată în ignoranţă şi în întuneric, personalitatea superioară şi luminoasă a acsetui om a strălucit aidoma unui diamant într-o grămadă de pietricele.


DECLANŞAREA UNEI REVOLUŢII
După ce şi-a trăit o mare parte din viaţă în deplină puritate, simplitate şi corectitudine, în viaţa lui a survenit o mare prefacere. El nu mai poate să suporte întunericul şi ignoranţa din jurul său. Este hotărât să se debaraseze de apăsarea înspăimântătoarei ignornţe, desfrâului, idolatriei şi dezordinei generale. Simte că totul din jurul său este în contradicţie cu factura sa spirituală. La un moment dat se retrage în munţi, pentru a nu veni în contact cu această lume. Zile şi nopţi în şir trăieşte retras de lume, în post, rugăciuni, meditaţie şi contemplare. Este în căutarea unei raze de lumină care să înlăture întunericul din jur. Atunci el doreşte din tot sufletul să fie investit cu asemenea putere, care să dărâme lumea acea putredă şi dezorganizată şi să pună temeliile unei lumi noi şi mai bune.
Se poate afirma că, din acest moment el este foarte aproape de revoluţia pe care a declanşat-o mai târziu. Sufletul lui se luminează dintr-o dată cu raza aceea de lumină divină, care i-a dat puterea aceea de care avea atât de multă nevoie. Iese din peştera unde stătuse atâta timp închis şi întorcându-se înapoi, la lume, se adresează oamenilor cu următoarele cuvinte:
„Idolii la care vă închinaţi sunt lucruri false. Să nu vă închinaţi lor, căci nimic trecător în această lume nu este vrednic de închinăciunea omului. De aceea să nu vă aplecaţi capetele înaintea acestor idoli. Tot unversul, cu tot ce există în el aparţine lui Allah, care este atotputernicul. El este creatorul, binefăcătorul şi apărătorul acestei lumi şi de aceea El este unicul suveran în faţa căruia trebuie să ne închinăm şi să ne supunem. Constitue mari păcate în faţa lui Allah, jaful, prădălniciile, omuciderea, nedreptetea, tirania şi alte asemenea deprinderi nefaste, cu care sunteţi obişnuiţi. Abandonaţi imediat apucăturile voastre rele, pentru că Allah are o aversiune puternică împotriva lor. Vorbiţi drept şi fiţi oameni întregi. Nu ucideţi şi nu jefuiţi pe nimeni. Luaţi doar ce vi se cuvine. Fiţi drepţi la îdeplinirea drepturilor altora. Sunteţi oameni şi toţi oamenii sunt egali în faţa lui Allah. Nimeni nu se naşte cu stigmatul ruşinii încrustat pe faţă şi nici cu semne distinctive ale onoarei şi demnităţii. Doar cel care trăieşte cu frica lui Allah şi cel care este drept în vorbe şi în fapte se bucură de onoare şi cinste. Oamenii se nasc egali şi de aceea nu poate exista nici o diferenţă între ei. Ei pornesc în viaţă cu acelaşi posibilităţi. Cei care trăiesc cu frica lui Allah şi fac bine semenilor săi sunt cei mai onoraţi oameni. Cei care nu sunt în graţiile lui Allah vor încerca mari privaţiuni. Există o zi când, după moarte, vă veţi înfăţişa în faţa lui Allah şi veţi fi chemaţi să daţi socoteală pentru tot ce aţi făcut bine sau rău în viaţă. Atunci nimeni nu va putea tăinui cele făptuite. Judecata lui Allah este la curent cu toate faptele voastre. Acolo, nici nu poate fi vorba de mărturii false! Nici nu-l puteţi corupe. Nu se va da ascultare nici mărturiilor părinţilor şi rudelor. Atunci doar credinţa în Allah şi faptele voastre bune vor pleda în apărarea voastră. Cine în viaţa lui a făptuit numai fapte bune, acela îşi va primi locul bine meritat în rai (Al-Djănăh), iar cine a făptuit numai fapte rele, acela va fi arucat în focul iadului (Djăhănnăm) „. Acesta a fost mesajul cu care s-a întors el acasă. Mulţimea ignorantă l-a contestat.
Această personalitate superioară este victima unor injurii grosolane şi este izgonit cu pietre. Este supus unor chinuri şi suplicii care depăşesc orice imaginaţie. Şi această situaţie nu a durat doar câteva zile, ci o perioadă lungă de unsprezece ani, după care a fost surghiunit. Dar nici un surghiun nu este lăsat în pace. La locul unde a fost exilat este supus unui tratament inuman. Toată Arabia este asmuţită împotriva lui. Încă opt ani de zile este în permanenţă urmărit şi supravegheat. În pofida acestor acţiuni de intimidare, el nu renunţă absolut deloc la ideile lui. Este consecvent şi hotărât în lupta pentru realizarea ţelurilor sale.


CARE ESTE CAUZA ACESTEI OSTILITĂŢI?
Se poate pune întrebarea: de ce propriul său popor i-a arătat atâta ostilitate? Oare e la mijloc o luptă pentru împărţirea unor valori materiale? Sau este vorba de vreo vendetă? Sau el predindea unele lucruri de la ei? Nici vorbă de aşa ceva. Toată această ostilitate provenea de la faptul că el cerea de la ei să creadă în Allah şi să înceapă o viaţă nouă, în pocăinţă. Interzicea credinţa în idoli, pledând cu toată fiinţa sa pentru recunoaşterea lui Allah şi cu vehemenţă modul lor de viaţă greşit. A interzis viaţa monhală. A interzis categorisirea oamenilor în superiori şi inferiori. De asemena, a condamnat ca fiind un act de totală ignoranţă împărţirea oamenilor după clase sociale şi rase. A pledat pentru schimbarea definitivă a structurii societăţii, care se perpetua din generaţie în generaţie, din cele mai vechi timpuri. In contrast cu aceste idei ale lui, mulţi concetăţeni âşi exprimau dezaprobarea în legătură cu faptul că el ar încerca să-i determine să abandoneze datinile şi obiceiurile străvechi. Aici se impun unele întrebări. De ce a acceptat, de bună voie, toate aceste privaţiuni? Poporul său i-a promis că-i pune la dispoziţie orice fel de bogăţii doreşte el şi că-l acceptă drept rege al lor, doar să îşi abandoneze ideile şi să renunţe la răspândirea acestor idei. Dar în loc să aleagă aceste oferte tentante, le-a refuzat şi a ales privaţiunile de tot felul, în numele ideii sale. De ce aşa? Ce câştig avea el personal dacă oamenii aceştia începeau să creadă într-un singur Allah şi deveneau credincioşi?
De ce nu l-au tentat, cât de cât, bogăţia şi luxul, faima şi celebritatea, traiul îmbelşugat şi comod? Oare pretenţiile lui materiale erau şi mai mari? Găsirea unui răspuns potrivit la toate aceste întrebări necesită o meditaţie profundă. Oare se poate imagina un alt exemplu de bunătate umană ca a acestui om, care, în pofida tuturor vicisitudinilor îndurate, o lungă perioadă din viaţa lui, de la nişte oameni pentru binele cărora şi-a sacrificat bunăstarea şi fericirea personală?
Dovada cea mai grăitoare a justeţei lui cauzei lui o constitue credinţa şi hotărârea cu care a luptat pentru împlinirea idealului său. Dacă ar fi avut cea mai mică îndoială în această privinţă, el nu ar fi avut tăria extraordinară de a ţine piept vijeliei care a durat douăzeci şi unu de ani.


CUM DE A FOST POSIBIL CA CINEVA LA PATRUZECI DE ANI
SĂ SE SCHIMBE?
Patruzeci de ani a trăit între arabi ca un arab. În această perioadă de timp el nu se remarcase ca un om care să aibă vocaţie de conducător, predicator sau orator. Nu se remarcase prin nimic în domeniul cunoaşterii umane, de care a dat dovadă, în mod srălucit , mai târziu, aşa pe neaşteptate. Nimeni nu-l văzuse dicutând despre metafizică, etică, politică, economie şi sociologie. Nimeni nu ştia că are calităţi de militar, cu atât mai mult, nu şi-ar fi putut închipui vreodată că va ajunge un comandant de oşti. Nu pomenise niciodată ceva înainte despre Allah, îngeri, cărţi sfinte, profeţi, popoare vechi, ziua de apoi, ziua de după moarte şi despre rai şi iad. Fără îndoială că avea o constituţie genială, un carcter fascinant şi, de asemenea, era destul de cult pentru vremea aceea. Cu toate acestea, nu se poate spune că se întrevedea în el omul care urma să schimbe destinele omenirii. Printre cunoscuţi era ştiut ca un om serios, calm, distins şi având o fire blândă. Dar din peşteră ieşise complet alt om.
Atunci când a început să-şi exună învăţătura toată Arabia a fost uluită şi a fost cuprinsă de o mare teamă. Arta sa oratorică şi modul deosebit de a se adresa oamenilor pur şi simplu i-a fermecat pe aceştia. Cuvântările lui erau atât de penetrante şi atrăgătoare încât adversarii lui se fereau să-l aculte, de teamă ca nu cumva, fără voia lor, învăţătura lui să pătrundă şi să se instaleze în inimile lor. Era atât de fără seamăn, atunci când i-a invitat pe adversarii săi, în frunte cu cei mai mari poeţi, oratori şi predicatori arabi să compună măcar un rând pe potriva creaţilor sale, niciunul dintre aceştia nu au reşit această performanţă.


MESAJUL CARE ÎNGLOBEAZĂ ÎN EL TOTUL
Cu toate acestea, până la urmă, el s-a afirmat ca un filozof fără egal, ca un reformator genial, ca un strălucit creator de cultură şi civilizaţie, ca un remarcabil om politic, ca un mare conducător, ca un distins judecător şi ca un comandant de oşti invincibil. Acest beduin simplu, acest locuitor al deşertului, şi-a expus cunoştinţele şi gândurile geniale aşa cum nu reuşise până atunci cineva şi aşa cum nu va reuşi nimeni niciodată. El a reuşit să clarifice cele mai complicate aspecte ale metafizicii şi teologiei. El a ţinut prelegeri legate de cauzele prăbuşirii unor popoare şi imperii, argumentând ideile sale cu mai multe exemple luate din istoria trecută a omenirii. El a studiat succesele unor reformatori vechi. A făcut unele consideraţii în legătură cu diferitele credinţe xistente în lume. Şi-a spus părerea cu deosebirile şi neînţelegirile existente între diferite naţiuni. A supus atenţiei elemente constitutive ale moralei şi culturii. El a reuşit cu o uşurinţă nemaiântâlnită, să elaboreze principiile culturii sociale, organizării economice, conducerii în grup şi relaţiile internaţionale. Într-adevăr, o dată cu dezvoltarea societăţii umane, valabilitatea acestor principii va fi şi mai pregnantă. Acest negustor liniştit şi paşnic care mai înainte nici nu pusese mâna pe vreo sabie, care nu urmase niciodată vreo instrucţie militare şi care doar o singură dată luase parte, ca spectator, la nişte lupte, a devenit, dintr-o dată un brav luptător, participând la cele mai dure bătălii.
A ajuns un comandant de oşti atât de mare încât, în vremurile când armele şi mijloacele de luptă erau atât de rudimentare, doar el, în decurs de nouă ani, a reuşit să supună toată Arabia. Competenţa şi capacitatea lui militară au atins un asemenea grad înalt că, instrucţia militară pe care a dat-o unor arabi dezorganizaţi, care erau departe de spiritul militar de luptă şi care nu aveau mijloacele adecvate de a duce un război, a produs o asemenea minune că, doar în decurs de câţiva ani, aceştia au reuşit să răpună cele două puteri militare ale timpului şi au cucerit o mare parte a regiunilor limitrofe.
Acest bărbat timid şi tăcut, care în decurs de patruzeci de ani nu prezentase niciun fel de interes politic, a apărut pe scena lumii ca un om politic şi de stat atăt de mare că, în vremurile când nu existau mijloace moderne de informare, a reuşit să unească sub acelaşi drapel, aceeaşi lege şi credinţă, aceeaşi culură şi civilizaţie şi sub aceeaşi formă statală un popor războinic îndărătnic, incult şi angajat într-un război fratricid şi care, pe deasupra, trăia răspândit pe un deşert cu o distanţă de un milion şi două sute de mii km pătraţi.
El a reuşit să schimbe mentalitatea, obiceiurile şi factura morală a poporului său. El a reuşit, într-o perioadă nu prea lungă de timp, să-i schimbe complet pe oameni. Dacă înainte erau vulgari şi lipsiţi de caracter, acum erau civilizaţi şi cu credinţa în Allah. Ei, care înainte se remarcau prin nesupunere şi răzvrătiri, acum arătau un respect deosebit legilor şi ordinei publice. Un popor care de-a lungul secolelor nu reuşise să dea umanităţii nici măcar un singur om de teamă, acum, sub conducerea lui, au apărut sute de personalităţi, care au răspândit, în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, ştiinţele despre religie, morală şi civilizaţie.
Datorită conduitei sale nobile şi distinse a atras de partea sa şi mulţi adversari. A cucerit inimile oamenilor printr-o dragoste şi tandreţe fără margini. A fost un conducător drept. Nu a abdicat niciodată de la adevăr şi dreptate. Niciodată nu a fost animat de sentimentul răzbunării, chiar şi în situaţiile când această răzbunare se impunea. Ştia să ierte ca nimeni altul.
Deşi era conducătorul ţării, niciodată nu s-a gândit la propria sa persoană, ducând o viaţă modestă. A continuat să locuiască, ca înainte, în vechea casă sărăcăcioasă din chirpici. Dormea pe saltea, se îmbrăca modest, mânca ceea ce mâncau şi săracii, iar uneori nu mânca deloc. Toate nopţile le petrecea în rugăciuni. Ori de câte ori era nevoie, sărea în ajutorul sărmanilor. Nu i-a fost niciodată ruşine de muncă. Îi făcea o deosebită plăcere să stea de vorbă cu oameni de rând, să se plimbe cu ei şi să împărtăşească necazurile şi bucuriile lor. Era atât de apropiat de popor încât de multe ori era foarte greu să-l distingi din rândurile lui.
Cât a trăit şi-a luptat nu a umblat după câştiguri personale şi nu a lăsat nici urmaşilor săi vreun fel de moştenire. Totul a lăsat poporului său. Tocmai de aceea el a interzis celor din neamul său să primească zekatul (milostenie, putreziciune din avuţie), gândindu-se că în caz contrar, mulţi ar fi dorit să dea zekatul lor.


CONTRIBUŢIA LUI LA GĂNDIREA UMĂNITĂŢII
Succesele acestui mare om nu se sfărşesc aici. Pentru a putea înţelege adevărată lui valoare, trebuie mai întâi de toate, să investigăm locul lui în istorie. Această investigaţie va scoate, fără îndoială la iveală că acest locuitor de rând al deşertului Arabiei, de acum aproximativ 1400 de ani, este ani, este şi adevăratul conducător al epocii moderne şi precursor al întregii umanităţii. El este nu numai coducător celor care işi aşteaptă ca atare, şi şi conducătorul celor care nu-l recunosc şi conducătorul celor care pur şi simplu îl reneagă. Cei care nu-l recunosc sau îl reneagă nu-şi dau seama de acţiunile şi gândirea lor se află sub înrâurirea personalităţii acestui om şi că el pur şi simplu nu+şi dau seama de acest lucru.
El i-a salvat pe oameni din ghearele unor superstiţii asurde, făcându-i să aibă o gândire raţională şi o viaţă în credinţă şi adevăr.El a fost cel care i-a trezit la realitate pe cei care erau obişnuiţi să explice semnele Lui Allah ca fiind manifestări ale naturii.
El a fost cel care a stabilit, cu precizie, limitele şi funcţiile simţurilor, raţiunii şi percepţiei. El a fost cel care a avansat o nouă concepţie în legătură cu afinităţile existente între valorile materiale şi spirituale.
Tot el a fost cel care a lichidat idolatria, credinţa în oamenii obişnuiţi şi cel care a creat o religie puternică întemeiată pe recunoaşterea Lui Allah. El a fost cel care a schimbat concepţia omului despre spirit şi divinitate. El a fost cel care a clarificat valoarea şi menirea adevărată a omului. În calitatea sa de îndrumător spiritual al oamenilor a explicat celor care credeau în existenţa fiului lui Allah că, un pământean nu poate revendica o asemenea însuşire, putând fi vorba doar de calitatea de trimis al lui Allah pe pământ. A reuşit să scoată din mentalitatea oamenilor obiceiul de a accepta, ca sfinţi oameni obişnuiţi ca ei, dar cu personalităţi puternice. El a fost cel care a subliniat, cu cea mai mare vigoare, că nimeni nu se naşte cu anumite drepturi sau privaţiuni, că toţi oamenii sunt egali din naştere, în faţa lui Allah. Învăţătura lui a contribuit decisiv la ideea de unitate umană, egalitate între oameni, democraţie reală şi libertate în lume. El este precursorul a tot ce este sublim în relaţiile dintre oameni. Legile sociale pe care le-e elaborat s-au impus puternic în societate şi acest proces continuă şi în zilele noastre. Pricipiile economice de bază pe care le-a elaborat au şi astăzi valabilitate. Ceea ce a elaborat el şi în alte domenii precum gândirea politicâ şi juridică i-a călăuzit pe oameni de-a lungul secolelor. Acest arab de rând a fost prima personalitate care a făcut lumină în privinţa tuturor aspectelor relaţiilor internaţionale şi care a elaborat regulile războiului şi păcii.


CEL MAI MARE REVOLUŢIONAR
Personalitatea acestui om este atât de marcantă că nu are seamăn în istoria multiseculară a umanităţii. El nu are vreun termen de comparaţie. Ca nimeni altul el a exercitat o înrâurire extraordinară asupra tuturor aspectelor vieţii umane, determinând prefaceri atât de fundamentale că pur şi simplu au schimbat mersul istoriei.
Dacă o personalitate a fost genială într-un domeniu sau altul al activităţii umane, el a fost genial absolut în toate domeniile. El este unic în sensul că tot ce se găseşte genial s-a concentrat în persoana unui singur om. Este filozof, profet şi în acelaşi timp o pildă vie propriei sale învăţături. Pe lângă faptul că este un om de stat, este în acelaşi timp şi un mare comandant de oşti. Este legiuitor şi în acelaşi timp o călăuză religioasă. Cunoştinţele lui vaste acoperă toate aspectele vieţii şi nu există o problemă care să nu o fi abordat sau un lucru pe care să nu-l fi clarificat. Începând cu orânduirea principiilor de relaţii internaţionale şi terminând cu rezolvarea unor probleme legate de trai cotidian privind hrana, băutura şi igiena corporală, poruncile lui vizează absolut toate domeniile activităţii umane. A clădit o civilizaţie şi o cultură având ca bază teoriile sale. A găsit un echilibru între aspectele contraditorii ale vieţii, fără cea mai mică fisură, defecţiune sau lagună. Cine, până la el, a mai avut o asemenea personalitate puternică şi multilaterală?
Se apreciază că majoritatea personalităţilor de excepţie au fost produsul mediului unde au trăit. Doar el face excepţie de la această regulă. Mediul de viaţă nu a influenţat cu nimic formarea personalităţii sale. Apariţia lui istorică nu se poate explica, demonstra prin cerinţele Arabiei din vremea aceea. Totuşi, nu se poate nega faptul că triburile războinice ale Arabiiei simţeau nevoia unui conducător, care să le unească şi mai apoi să supună alte popoare, contribuind astfel la prosperitatea socială şi economică a ţării lor unite. De aici şi concluzia că numai un om poate poseda moravurile cela mai josnice, specifice oricărui arab din vremea aceea, putea să ducă la îndeplinire aceste deziderate de acaparare. Acestea erau condiţiile concrete în Arabia.
Conform filozofiei lui Hegel şi în lumina materialismului istoric a lui Marx, pentru apariţia istorică a unei personalităţi întemeietoare de ţări şi de imperii este nevoie de moment prielnic şi de mediu. Dar filozofiile hegeliană şi marxistă nu pot explica cum de a putut crea mediul acela o asemenea personalitate a cărei scop unic era de a transmite oamenilor principiile unei vieţi morale, de a purifica omenirea de toate murdăriile, de a elimina ideile preconcepute şi superstiţia din miţile oamenilor, de a pune bazele unei suprastructuri morale, spirituale, culturale şi politice, nu numai pentru binele ţării sale, ci şi pentru binele întregii lumi, fără deosebire de rasă, popor sau ţară, de a pune nu numai bazele teoretice, ci şi bazele practice şi morale ale unor domenii ca relaţii de muncă, drepturile cetăţeneşti, relaţii politice şi internaţionale şi ,în sfârşit, de a realiza o sinteză echilibrată şi moderată între viaţa lumească şi progresele în domeniul spiritual, care constitue şi astăzi o capodoperă a gândirii şi inteligenţei umane. Şi atu nci ce om corect şi onest poate afirma că o asemenea personilitate este produsul unei Arabii învăluite complet în întuneric? Apariţia lui este complet independentă de mediul în care a trăit. Când aruncăm o privire asupra extraordinarelor sale realizări, ne dăm seama imediat că acestea nu au limite nici în timp şi nici în spaţiu. Învăţătura lui străpunge toate barierele de timp şi fizice, se întinde ca un arc peste secole şi milenii şi înglobează în ea toată activitatea şi istoria umană.
Aşa cum s-a mai întâmplat cu alţi profeţi, el nu poate fi condamnat la uitare. El este conducătorul fără seamăn al omenirii înaintând în pas cu timpul şi care rămâne pururea modern. Si tocmai de aceea învăţatura lui nu va pirede nimic din modernitatea sa niciodată.
Oamenii pe care noi câteodată îi denumim făuritor de istorie, sunt oamenii pe care i-a creat, într-adevăr istoria. Numai despre el se poate spune fără teama de a greşi că este autentic făuritor de istorie.
Atunci când se investighează viaţa şi condiţiile în care au evoluat geniile lumii, generator de mari transformări în lume, se constată că aceştia au ştiut să evolueze cel mai bine condiţiile favorabile create la un moment dat şi să le canalizeze în direcţia dorită de ei.
Spre deosebire de alte genii, el este singurul, care, pentru a avea la îndemână toate premizele necesare pentru înfăptuirea acestei revoluţii, a fost nevoit să găsească el singur, mijloacele necesare şi tot el singur să pregătească oameni de care avea nevoie pentru atingerea acestui scop al său. Pentru că spiritul revoluţiei şi înzestrarea cu cele necesare acestei revoluţii se aflau în mâinile acestor oameni de care îşi legase destinul.
Cu personalitatea sa puternică a lăsta urme de neşters în inimile miilor săi de adepţi, formându-i precum el a dorit. Cu o voinţă nestrămutată a pregătit premizele revoluţiei, i-a trasat conturile şi i-a stabilit caracteristicile. A canalizat în direcţia dorită evenimentele. Ce alt făuritor de istorie sau revoluţionar poate să-l egaleze?


ULTIMUL ARGUMENT
Oricine poate să reflecteze asupra acestor chestiuni şi să se minuneze cum de un negustor arab rând, un cioban, într-un ţinut ca Arabia învăluită în întuneric, dintr-o perioadă sumbră precum era acea perioadă acum 1400 de ani, a putut fi învrednicit de această rază de lumină miraculoasă, de ştiinţă, de putere, de capacitate si de puterea aceea morală nemaipomenită. El întotdeauna a susţinut că mesajul pe care l-a adus oamenilor este creaţia propriei sale minţi. În caz contrar el ar fi ales calea declarării că este fiul lui Allah sau chiar Allah însuşi. N-ar fi fost deloc greu de convins nişte oameni care nu ezitaseră să recunoască, cu sau fără voia lor drept Allah al lor pe Krihna şi Buda, iar pe Isus îl credeau ca fiu al lui Allah. Mai mult, erau şi dintre aceia care se închinau , fără şovăire, la foc, apă şi aer. Cu atât mai uşor l-ar fi acceptat drept Allah-ul lor pe un asemenea om extraordinar ca Muhammed. Dar el nu a avut niciodată această intenţie. Din contră, el afirma: „Şi eu sunt un om ca voi. Nimic nu v-am adus de la mine. Toate acestea mi-au fost relevate de către Allah. Acest mesaj, care nu poate avea egal în lumea noastră, este mesajul lui Allah. Mesajul acesta nu este produsul minţii mele. Fiecare cuvânt al acestui mesaj este relevat de către Allah şi meritul şi onoarea pentru aceasta aparţine în întregime lui Allah. Nici una din realizările mele extraordinare, legile pe care vi l-am adus şi toate principiile cu cre v-am învredericitit nu-mi aparţin. Mă simt complet incapabil să creez asemenea lucruri care depăşesc capacitatea şi puterea mea. În toate depind numai de Allah. Eu sunt doar un executant fidel al voinţei Lui.”
Observati, ce exemplu superb si exemplar de cinste, de corectitudine şi de onoare este acesta! Dacă un mincinos sau ipocrit ar fi făcut tot ce îi stă în putinţă ca să revendice meritele altora, chiar şi în situaţia când minciuna lui ar fi fost descoperită. Deşi acest mare om ştia că nimeni nu ar fi putut să-l desmintă, pentru că rămâneau învăluite în mister metodele de investigare a surselor sale de inspiraţie, totuşi el nu a încercat vreodată să-şi atribuie aceste merite şi realizări. Oare poate exista o altă dovadă mai concludentă decât aceasta în ceea ce priveşte corectitudinea, cinstea şi măreţia spiritului său? Toţi aceşti factori ne conduc, fără îndoială, la convingerea că acest om este adevăratul trimis al lui Allah.
Iubitul nostru profet Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a fost un astfel de om. El este purtătorul unor valori extraordinare, este un exemplu de virtute şi bunătate, este simbolul dreptăţii şi corectitudinii, este marele profet al lui Allah şi trimisul Lui pe pământ. Viaţa pe care a dus-o, ideile lui, credinţa în Allah şi bunătatea de care dădea dovadă în orice împrejurare, caracterul lui sublim, conduita sa morală ireproşabilă, de fapt toate realizările lui în slujba oamenilor stau mărturie în ceea ce priveşte profeției lui. Cineva care investighează imparţial viaţa şi învăţătura lui, se va convinge de faptul că el este adevăratul profet al lui Allah, iar Coranul pe care l-a adus oamenilor este cartea adevărată a lui Allah. Niciun cercetător imparţial, onest şi serios nu poate să nu ajungă la această convingere.
În plus, trebuie să ştim bine că numai prin Muhammed putem găsi drumul adevărat al islamului. Coranul şi viaţa lui Muhammed constitue singurele surse demne de crezare pentru a putea cunoaşte voinţa lui Allah. Muhammed este un profet trimis de Allah tuturor oamenilor şi şirul lung de profeţi s-a încheiat cu el. Este ultimul dintre profeţi. Toate poruncile sale adresate oamenilor, Allah le-a trimis prin intermediul lui Muhammed şi sunt consemnate în Coran şi în Sunna (tradiţia sacră a islamului). Şi de aceea orice adevărat şi bun musulman acceptă învăţătura lui şi merge pe calea arătată de el. Aceasta este adevărata cale a reuşitei şi a izbăvirii.


III
SFÂRŞITUL PROFEȚIEI
Iată că am epuizat problema profețieiui în general. În paragrafele următoare se va discuta doar despre profeției lui Muhammed.
Mai înainte analizasem trăsăturile, caracteristicile profețieiui. Această analiză stabilise faptul că apariţia profeţilor este un fenomen neobişnuit. De aceea nu este neapărat necesară existenţa unui profet pentru fiecare ţară, popor şi perioadă în parte. Viţa şi învăţătura profeţilor constitue un far călăuzitor pentru toţi oamenii. Atât timp cât învăţătura profetului şi rolul călăuzitor al acestei învăţături sunt vii în conştiinţele oamenilor va rămâne vie şi figura lui luminoasă în mintea şi sufletele lor. Moartea adevărată a unui profet nu înseamnă, nici pe departe, dispariţia lui fizică, ci mai degrabă, diminuarea forţei învăţăturii lui sau, de ce nu, chiar dispariţia totală a acestuia.
Profeţii până la Muhammed au murit, pentru că adepţii lor le-au denaturat învăţătura, le-au schimbat poruncile şi prin diferite exagerări le-au deformat biografiile. În acest sens este edificator faptul că niciuna din cele trei cărţi sfânte vechi ( Teurat „Tora” sau „Pantateuhul”, Zebur „Psalmii din Vechiul Testament” ai lui David, Indjil „Evanghelia” ) nu s-au păstrat în original. Chiar şi oamenii care cred în aceste cărţi, recunosc că acestea nu sunt în original. Biografiile profeţilor până la Muhammed au fost aât de mult falsificate, încât este foarte greu astăzi să cunoaştem, cât de cât nişte date reale despre viaţa lor. Vieţile lor au fost expuse într-o formă romanţată, pierzându-se din vedere datele reale şi adevărate. Mai mult, nu există niciun document autentic care să consemneze data şi locul naşterii lor şi alte asemenea date autobiografice. În aceeaşi ordine de idei se poate afirma că învăţăturile lor nu pot fi individualizate cu precizie.
Comparativ cu relaţiile consemnate mai sus, nimeni nu poate contesta faptul că Muhammed este viu, el încă trăieşte, ca de astfel şi învăţătura lui. Această învăţătură nu s-a alterat, nu s-a deformat şi nu se va întâmpla niciodată aşa ceva. Coranul, care a fost trimis oamenilor, a ajuns până la noi, cu tot textul în original; nu i-a schimbat sau înlocuit nici măcar un cuvânt. Toate aspectele vieţii profetului au fost păstrate cu sfinţenie. Toate spusele, poruncile şi activităţile lui au fost consemnate cu fidelitate. De aceea, în pofida faptului că de atunci au trecut pisprezece secole, imaginea lui este atât de vie, încât parcă îl vedem aievea în faţa ochilor. Biografia nimănui nu a fost păstrată cu atâta exactitate ca a lui Muhammed, profetul islamului. De aceea, în toate aspectele vieţii noastre, noi nu putem să ne inspirăm şi să luăm pildă din viaţa lui. În aceasta rezidă cauza pentru care omenirea nu are nevoie de un alt profet, după Muhammed. Sunt trei condiţii care impun apariţia unui profet. În niciun caz moartea fizică a profet nu cauzează apariţia unui alt profet. Dăm mai jos condiţiile care fac necesară apariţia unui nou profet:
1.Denaturarea şi deformarea învăţăturii predecesorului său, după care această învăţătură este eliminată complet.În această situaţie este nevoie de un alt profet, care să purifice răul în viaţa oamenilor şi să restabilească principiile iniţiale ale religiei.
2.Atunci când se simte necesitatea corectării, îmbunătăţirii sau completării învăţăturii unui profet decedat, care învăţătură prezenta unele neajunsuri. Pentru a realiza această reformă este trimis un alt profet.
3.În situaţia când profetul dinainte era trimis unui anume popor sau zonă geografică, iar celelalte popoare şi zone geografice erau lipsite de profet.
Deci, acestea sunt cele treu situaţii care fac necesară apariţia unui nou profet. Analizând cele trei situaţii ajungem la concluzia că în etapa actuală nimic din toate acestea nu ar putea justifica apariţia unui profet. Învăţătura ultimului profet, care este Muhammed, este plină de vitalitate, este conservată în întregime şi este nemuritoare. Mesajul adus de el omenirii este desăvârşit şi acest mesaj este consemnat în întregime în marea carte a islamului care este Coranul. Sursele islamului n-au suferit niciun fel de modificări. Poruncile şi îndrumările sublimului profet sunt ascultate şi respectate, cu cea mai mare sfinţenie. Întrucât învăţătura lui a dăinuit nealterată, de aceea nu se simte nevoia apariţiei unui alt profet.
În sfârşit, mesajul lui Muhammed nu era destinat unor anume popoare sau anumite perioade. El a fost trimis întregii umanităţi, în calitate de profet al adevărului. Coranul l-a investit pe Muhammed să spună oamenilor: „O, oameni, pentru voi toţi eu sunt trimisul lui Allah”. El este investit ca „salvator al lumii” şi menirea lui este universală, fiind profetul tuturor oamenilor de pe planeta noastră. Tocmai de aceea omenirea nu are nevoie de alt profet, iar în Coran acest lucru este definit cu expresia Khatem’un-nebiyyin (Ultimul dintre profeţi).
Tocmai de aceea Muhammed este singurul purtător de cuvântal voinţei şi căii lui Allah. Lumea nu simte nevoia apariţiei unui nou profet; în schimb este nevoie de oameni care să arate o nemărginită credinţă în Muhammed, care să-i recepţioneze mesajul şi să-l transimită mai departe întregii lumi şi care să lupte întru instaurarea culturii şi civilizaţiei alese de Muhammed pentru omenire. Omenirea are nevoie de oameni care să transpună cu fidelitate, în viaţă, învăţătura lui şi să contribuie la trimful islamului in lume. Aceasta este maniera lui Muhammed pentru umanitate şi reişita lui înseamnă reuşita fiecărui om în parte.

CAPITOLUL 4
FUNDAMENTELE CREDINŢEI
Înainte de a începe abordarea altor teme, credem că este nimerit la început, să sintetizăm cele afirmate şi descrise anterior, astfel:
1. Chiar dacă islamul presupune supunere şi credinţă numai în Allah, totuşi el poate fi înţeles şi ca supunere faţă de Muhammed şi în calea arătată de el, întrucât doar el, în calitatea sa de trimis al lui Allah, constitue cea mai sigură şi de încredere sursă de cunoaştere a voinţei şi legilor lui Allah. În această ordine de idei, se poate arăta că nu este musulman cel care nu vrea să-l recunoască pe trimisul lui Allah pe pământ, pretextând că el crede direct în Allah, fără intermediari.
2. În vremuri mai vechi oamenilor le-au fost trimişi mai mulţi profeţi. În istoria profețieiui se cunosc cazuri când un singur popor au fost trimişi, unul după altul, mai mulţi profeţi. În perioada aceea islamul semnifica religia predicată de profetul sau profeţii unei anumite comunităţi limitate. Deşi esenţa şi conţinutul islamului, în toate epocile şi ţările, au rămas aceleaşi, totuşi, el a cunoscut, pe plan local, unele perticularităţi privind procedeele de rugăciune, aplicarea normelor de drept şi alte reguli şi reglementări ale diferitelor situaţii şi activităţi. Tocmai de aceea, un anumit popor nu avea nevoie să urmeze profetul unui alt popor. Responsabilitatea acelui popor consta în a respecta doar drumul arătat de propriul profet.
3. Odată cu apariţia lui Muhammed a luat sfârşit şi această epocă cu mulţi profeţi. Prin el învăţătura islamică s-a completat, s-a întregit. Pentru toţi oamenii din lume s-a instituit o singură credinţă, iar el a fost ales ca profet al tuturor oamenilor. El a fost trimis profet nu pentru un anumit popor, ţară sau epocă. Mesajul lui se adresează întregii umanităţi şi tuturor timpurilor. Prin venirea ca profet a lui Muhammed, care a adus lumii norme şi principii de viaţă desăvârşite, celelalte credinţe sunt anulate. Până la sfârşitul lumii nu va apărea niciun alt profet şi până în ziua de apoi nu vor fi create alte principii religioase. Învăţătura lui Muhammed îi are în vedere pe toţi fiii lui Adam, toată umanitatea. Islamul înseamnă să-l urmezi pe Muhammed, adică să-l accepţi ca profet, să lupţi să fie ca el din absolut toate punctele de vedere şi să te supui tuturor poruncilor şi îndemnurilor lui, ca şi cum ele sânt venite de la Allah. Acesta este islamul.
Această situaţie ne conduce la următoarea întrebare: de ce Muhammed ne cere să fim credincioşi? Care sunt normele şi principiile de bază ale islamului? Mai departe vom încerca să analizăm aceste principii şi norme de bază şi vom vedea cât de simple, cât de drepte, cât de interesante, cât de valoroase şi cât de mult se ocupă ele de destinul omului aici, pe pământ şi în lumea cealaltă.


I. TEUHID-UL
(CREDINŢA ÎNTR-UN SINGUR ALLAH)
Doctrina fundamentală a islamului este recunoaşterea unui singur Allah. Acest concept se redă prin următoarea propoziţie: La ilahe illAllah(Nu există altă divinitate în afară de Allah). Această scurtă propoziţie constitue fundamentul şi esenţa islamului. Ceea ce deosebeşte pe un musulman credincios, de un idolatru sau de un ateu constitue recunoaşterea şi mărturisirea acestei convingeri. Acceptarea sau negarea acestei formule de credinţă crează importante deosebiri între oameni. Cei care cred în această formulă formează o comunitate aparte, iar cei care cred au parte de nenumărate binefaceri pe pământ şi în lumea de apoi, iar cei care nu cred au parte, din contră, numai de nereuşite şi josnicii. Dar, diferenţierea existentă între credincioşi şi necredincioşi nu se stabileşte doar dintr-o simplă pronunţare a acestor cuvinte. Adevărata diferenţiere are loc prin accptarea conştientă a semnificaţiei acestor cuvinte şi ataşamentul arătat faţă de această doctrină în viaţa practică.
Aşa cum repetând cuvântul mâncare nu ne putem astâmpăra foamea, iar printr-o simplă lectură a unei reţete nu ne putem vindeca, tot aşa repetând mecanic această sfântă formulă, fără să-i înţelegem semnificaţia şi utilitatea, nu putem afirma că ne putem schimba. Această propoziţie, care în limba arabă poartă denumirea de Kelimetul teuhid, nu-şi poate îndeplini menirea sa până când sensul ei nu este perceput în toată profunzimea lui.
Ne ferim de foc pentru că ştim că frige. Nu ne apropiem de otravă, pentru că ştim sigur că este ucigătoare. To aşa, cunoscând cu precizie sensul adevărat al lui Teuhid, fără îndoială că ne vom feri de necredinţă, ateism şi idolatrie.


SEMNIFICAŢIA LUI KELIMETUL TEUHID
În limba arabă cuvântul illah inseamnă divinitate, adică acea făptură în faţa căreia, datorită măreţiei şi puterii sale, ne simţim datori să ne închinăm şi să ne supunem cu evlavie. Cuvântul ilah pe lângă multe alte sensuri, mai semnifică şi ceva tainic, misterios, adică o făptură nevăzută, necomprehensibilă. Cam acelaşi lucru semnifică Huda în persană. Deva în hindi, God în engleză şi Dumnezeu în română. Şi în celelalte limbi ale lumii există, de asemenea, cuvinte semnificând acelaşi lucru.
Pe de altă parte cuvântul lui Allah semnifică numele original şi personal al lui Allah. La ilaha allallah semnifică: nu există altă divinitate în afară de cea cunoscută sub numele de Allah.
Din vremurile cele mai vechi oamenii au avut obiceiul să-şi aleagă zeii şi să se roage lor. Chiar şi în epoca contemporană, comunităţile existente în lume, atât cele primitive cât şi cele civilizate au zeii lor şi se închină lor. Acest lucru demonstrează că omul, prin factura sa, este înclinat să creadă şi să roage la divinitate. În sufletul lui există ceva care-l determină să se comporte ăn acest fel.
Aici se pune o întrebare: ce este acel ceva şi de ce omul se simte obligat să se comporte astfel? Răspunsul la această întrebare îl aflăm cercetând poziţia omului în această lume. Studiul omului şi al naturii din această perspectivă, arată că omul este neputincios, dezarmat în faţa unei situaţii. Puterea omului nu este nelimitată. Din contră, în multe situaţii este slab şi neajutorat. Este dependent de nenumărate alte forţe şi fără sprijinul acestora nu poate să se descurce de unul singur. Pentru a-şi perpetua existenţa sunt necesare foarte multe lucruri. În foarte multe cazuri el nu poate să le dobândească de sine stătător. Câteodată el le dobândeşte destul de uşor, dar în multe cazuri nu poate ajunge la ele. Are la îndemână mai multe căi şi mijloace pentru a dobândi, dar uneori reuşeşte, iar alteori nu. Se întâmplă aşa pentru că nu întotdeauna el este capabil de reuşită, întrucât tot timpul este întâmpinat de obstacole de tot felul. Astfel, diferitele calamităţi spulberă, într-o clipă, tot ce a agonisit el o viaţă întreagă, diferitele întâmplări şi situaţii nefaste îl descurajează, în permanenţă este ameninţat de boli, nelinişti şi nenorociri care-l împiedică să fie fericit. Luptă să scape de strânsoarea acestor situaţii, dar nu întotdeauna el are sorţi de izbândă. Există o sumedenie de lucruri cere îl sperie prin măreţia lor, ca munţii, râurilr, animalele sălbatice. El este martor neputincios în faţa cutremurelor, uraganelor şi în faţa altor asemenea dezlănţuiri ale naturii. Urmăreşte norii negrii de pe cer şi vede cum aceşti nori însoţiţi de tunete şi fulgere se transformă într-un adevărat potop. Observă mişcarea permanentă a soarelui, lunii şi a altor aştrii. Înţelege cât de neînsemnat şi mic este el în contrast cu acestea. El se simte slab, mic şi neajutorat, gândindu-se, pe de o parte la aceste minuni, iar pe de altă parte având conştiinţa slăbiciunii sale.
Fără îndoială că primele sentimente religioase la om au apărut ăn aceste condiţii. Omul este predispus să mediteze asupre puterii care dirijează aceste forţe. Gândul la măreţia acestei puteri îl face să se supună ei şi să-i implore ajutorul. Mai mult, el caută, prin diferite mijloace, să-i intre în voie, pentru a se bucura de ajutorul ei. Se teme de această putere şi face tot ce-i stă în putinţă ca să-i câştige bunăvoinţa, pentru a se feri de mânia ei.
Omul primitiv s-a închinat la lucruri de care se teme datorită imensităţii lor, la lucruri vitale pentru existenţa sa, sau, din contră, la lucruri care îi amărau viaţa. De aceea obiectele închinăciunii lui erau copacii, animalele, râurile, munţii, focul, ploaia, aerul şi alte multe asemenea lucruri. Acesta este stadiul cel mai obscur al ignoranţei.
O dată cu începerea risipirii ignoranţei şi lărgirii orizontului lor de cunoaştere, oamenii încep să-şi dea seama că aceste lucruri la care s-au încheiat şi au crezut, nu au o poziţie mai privilegiată decât a lor, din care cauză nu se pot aştepta la vreo protecţie din partea lor. Astfel, ei au considerat că nivelul apelor unui râu şi creşte, şi descreşte, iar uneori râul se şi usucă, munţii semeţi pot fi mutaţi din loc, de către om, productivitatea solului, de multe ori, nu depinde de el însuşi, ce de ploaie. Dar şi existenţa ploii are în vedere anumite condiţionări. Ea, la rândul ei, depinde de nori şi de curenţii care transportă aceşti nori. Curenţii de aer, de asemenea, depind de alte fenomene. Evoluţia tuturor aştrilor este în strictă dependenţă de unele legi imuabile.
În faţa acestor realităţi gândirea umană încearcă să descopere care este totuşi legea aceea supremă care orânduieşte întregul univers. Câtă organizare şi armonie există în acest univers! Desigur că acest echilibru perfect existent între aceste puteri şi fenomene se datorează unei legi, unei voinţe supreme. În faţa acestei unităţi şi subordonări ale tuturor acestor puteri şi fenomene unei singure voinţe supreme, omul a renunţat să se mai roage unor aşa zişi zei, concentrându-şi atenţia asupra unei singure divinităţi, care era deasupra tuturor acestor zei. El a înţeles că dacă ar fi existat mai mulţi zei independenţi unul de celălalt, acest echilibru al unuversului ar fi fost afectat grav.
Observând cu atenţie tot ce se întâmplă în jurul său şi în natură, în general, omul a ajuns la concluzia că şi lucrurile ca şi focul, apa, anumite animale etc., la care se închina înainte, se află sub autoritatea unei puteri absolute înainte, se află sub autoritatea unei puteri absolute. El începe să privească lucrurile şi mai în profunzime, punându-şi diferite întrebări.
Câtă perfecţiune există în faptul că soarele răsare şi apune cu o precizie greu de imaginat şi câtă armonie şi concordanţă există în manifestarea ciclică a unor fenomene ca zi şi noapte, anotimpuri, ploaie şi vânt etc..
Omul a denumit această putere supremă Allah, Permeşvar, God, Huda-i Hudagan, Dumnezeu. Dar, din cauză că bezna ignoranţei încă persistă, oamenii nu renunţă uşor la zeii care se închinau închinau înainte de a-l descoperi pe Allah. Oamenii se gândesc că pentru a câştiga bunăvoinţa lui Allah, înainte de toate trebuie să câştige bunăvoinţa zeilor mai mărunţi. Aici se pot imagina treptele ierarhice ale unui mister, unde, pentru a ajunge la ministrul plin, trebuie să treci pe la mai multe trepte ierarhice în structura ministerului respectiv. Astfel după această concepţie, zeii mai mici sunt folosiţi ca mijloc care asigură apropierea de zeul cel mare.
Odată cu lărgirea orizontului de cunoaştere a omului, creşte şi nemulşumirea lui din cauza numărului mare de zei. Oamenii mai instruiţi studiază mai în profunzime aceste lucruri şi din ce în ce mai mulţi dintre aceştia ajung la concluzia că aşa-zişi zei, cu înfăţişare de om, nu posedă însuşiri divine, mai mult, ei îşi dau seama că aceştia sunt nişte creaturi mai neajutorate decât omul. Dar ideea de monoteism mai poartă în ea unele rămăşiţe ale ignoranţei. Tocmai de aceea unii oameni cred că Allah este o fiinţă în carne şi oase şi că are o reşedinţă determinată. Unii cred că Allah coboară pe pământ, sub înfăţişare de om, iar alţii nutresc convingerea că Allah, după ce pus la punct toate treburile universului, acuma se odihneşte undeva retras. Oamenii mai cred că pot intra în voia lui Allah doar prin intermediul unor sfinţi şi spirite şi că până nu se câştigă bunăvoinţa acestora nu se poate face nimic. Mai sunt o serie de oameni care cred că Allah este o fiinţă în carne şi oase şi găsesc de cuviinţă să şină undeva la verdere figura lui, pentru a se închina. Aceste idei denaturate au continuat să existe multă vreme şi nu au dispărut aşa uşor. Aceste obiceiuri mai persistă şi astăzi în rândul unor categorii de oameni.
Teuhid’ul este o chintesenţă a tuturor ideilor transmise oamenilor de Allah, prin intermeiul profeţilor, privind noţiunea de Allah. La început acest mesaj a fost transmis, pe pământ, prin intermediul lui Adam. Acelaşi mesaj l-au transmis oamenilor Noe, Avraam, Moise şi Isus. Mesajul transmis oamenilor de Muhammed a fost acelaşi ca al precedesorilor săi. Acest mesaj este cea mai mare valoare. Ştiinţa cuprinsă în acest mesaj este simplă, categorică şi cu desăvârşire ferită de ignoranţă. Omul a greşit şi a păcătuit devenind idolatru, numai atunci când nu a vrut să ştie de acest mesaj al profeţilor. Însă Teuhid-ul risipeşte toţi norii ignoranţei şi luminează orizontul cu raza adevărului.
Acum să vedem ce adevăruri mari exprimă această propoziţie scurtă La ilaha illallah.
În primul rând ne întâlnim aici cu problema divinităţii. Ne aflăm faţă în faţă cu o lume imensă şi fără limite. Gândirea omenească nu poate înţelege începuturile ei şi nu-şi poate imgina care îi va fi sfârşitul. Din vremuri imemorabile ea acţionează pe un drum prestabilit şi se întinde spre viitor. În univers au apărut diferite fiinţe şi încă continuă să mai apară. Evenimentele se derulează atât de ameţitor, chiar şi o inteligenţă vie se găseşte în dificultate de a le putea urmări. Fără un sprijin din altă parte omul nu poate percepe sau intui, de unul singur, acest adevăr. De aceea el este înclinat să creadă că totul a apărut ca rezultat al hazardului.
Universul nu este o formaţiune întâmpătoare de materie, un conglomerat haotic de lucruri, o acumulare absurdă de obiecte, lucruri şi fenomene. Desăvârşirea şi perfecţiunea existente în univers nu sunt posibile în afara unui unic ziditor, conducător şi supraveghetor suprem. Dar cine poate să fie creatorul şi suveranul acestui univers? Acest lucru poate să-l îndeplinească doar unul care este suveranul tuturor lucrurilor, unul care este veşnic, unul care are puteri nelimitate şi în sfărşit, unul care este la curent cu tot ce există în univers într-un cuvânt, unul atotputernic. În acelaşi timp, pe lângă puterile nelimitate pe care le deţine, trebuie să fie, fără vicii. Numai o asemenea făptură poate fi creatorul, suveranul şi supraveghetorul universului.
Mai mult, toate aceste însuşiri divine trebuie să se concentreze într-o singură făptură. Se exclude ideea existenţei a două sau mai multe făpturi cu însuşiri şi caracteristici egale. În caz contrar, ar fi existat contradicţii între acestea. De aceea există o singură făptură cu puteri nelimitate, de care depind şi căruia se supun celelalte făpturi şi fenomene. Această situaţie se poate compara cu unele realităţi din viaţa socială. Aşa spre exemplu, la conducerea unui judeţ nu pot exista doi prefecţi, aşa cum o armată nu poate avea doi comandanţi supremi.
Universul este tot invizibil şi de aceea existenţa unor mai mulţi zei care să aibe misiuni şi atribuţii separate şi distincte se exclude; altfel ar fi existat un haos general în univers.
Cu cât ne gândim mai mult asupra acestei chestiuni, cu atât ajungem la convingerea că există un singur creator şi un singur suveran al acestui univers. Tocmai de aceea politeismul constitue o formă a ignoranţei şi nu are un temei raţional. Realităţile existente în viaţă şi în natură atestă aceste afirmaţii. Aceste realităţi îl conduc pe om la adevăr, adică la teuhid (Allah este unic).
Având în vedere această convingere, această credinţă în faptul că Allah este unic, să observăm cu atenţie acest univers infinit. Oare puteţisă întâlniţi între tot ce vă înconjoară, între tot ce vedeţi, observaţi, percepeţi sau între tot ce sânteţi capabili să imaginaţi o asemenea făptură, un asemenea lucru sau fenomen? Soarele, luna, stelele, animalele, păsările, peştii, materia, banul sau cineva dintre oameni posedă asemenea însuşiri? Desigur că nu! Pentru că tot ce există în univers a fost creat, se află sub un control permanent şi este orânduit până în cele mai mici amănunte. Ele depind unele de altele şi sunt nemuritoare şi trecătoare. Nu au independenţa de acţiune şi nu-şi pot continua existenţa. Starea de neajutorare în care se află fiecare dintre ele, reprezintă dovada faptului că haina divinităţii nu li se potriveşte. Ele nu prezintă nici cel mai mic semn al divinităţii şi nu au absolut nicio legătura cu divinitatea. Ele sunt lipsite de această putere divină şi a le atribui un statut divin constitue o mare nedpeptate şi ignoranţă. Semnificaţia lui La ilaha (alt Allah nu există) este aceasta. Nu există vreun om sau lucru care să merite credinţa sau închinarea noastră.
Investigaţiile în această direcţie nu se opresc aici. Mai înainte am înţeles că nicio fiinţă umană şi nici altceva din univers nu posedă însuşiri divine. Această investigaţie a noastră ne conduce, cu certitudine, la acel adevăr de netăgăduit, că tot ce există în acest univers a fost creat de o putere supremă, că tot ce se întâmplă în univers este supus voinţei Lui. Această putere se numeşte Allah, iar în ceea ce priveşte însuşirea sa divină este unic şi nu poate avea vreun termen de comparaţie.
Această nouă cunoaştere este superioară tuturor celorlalte care au precedat-o pe aceasta. Această cunoaştere constitue punctul de plecare pentru celelalte cunoaşteri. Absolut în toate domeniile de cercetare ca fizica, economia, politica, sociologia, arta şi alte domenii, semnificaţia şi însemnătatea acestei mici sintagme (La ilaha illallah) va fi şi mai mare, o dată cu aprofundarea investigaţiilor în aceste domenii. Dar acest mod de înţelegere a lucrurilor constitue cheia care deschide orice uşă în domeniul cercetării, lumina care călăuzeşte drumul cercetătorului spre adevăr. Dacă acest adevăr este contestat, atunci acest drum nu va conduce niciodată la adevăr şi cei care vor merge pe acest drum greşit vor fi întotedeauna deziluzionaţi.



EFECTELE TEU’HIDULUI
ÎN VIAŢA OMULUI
Iar acum să analizăm efectele lui La ilahe illAllahîn viaţa omului şi să vedem de ce oamenii care cred în aceste cuvinte se bucură numai de succese în viaţă, iar cei care nu cred, îi urmăreşte la tot pasul, inssuccesul şi nenorocirea:
1.În primul rând trebuie ştiut că cineva care crede în aceste cuvinte nu poate fi un om îngust la minte. Acesta crede într-un singur Allah, care este creatorul cerurilor şi pământului, stăpânul tuturor zărilor şi binefăcătorul întregii lumi. Cu această credinţă el se simte contopit cu universul. Gândeşte că tot ce există în aceste univers aparţine lui Allah. Nu este deloc părtinitor în gândire şi acţiune. Tandreţea, dragostea lui nu se limitează la un cerc restrâns de oameni şi lucruri. Are vederi largi, i se lărgeşte orizontul în toate privinţele, devine liber şi este infinit în simţiri, aşa cum este infinită lumea creată de Allah. Oare un om care crede în mai mulţi zei sau care se închină la nişte idoli poate să aibă o structură psihică sănătoasă, ca acest om care crede în Allah?
2.Această credinţă conferă omului un respect sdeosebit faţă de sine şi constitue sursa inepuizabilă de mândrie personală. Un credincios ştie cu siguranţă că toată puterea o deţine Allah, că nimeni în afară de El nu poate să-i facă vreun bine sau rău sau să-i dea viaţă şi să-i ia viaţa, să-l sature sau să-l lase flămând etc. Această credinţă în Allah îl face să nu-i fie teamă de niciun pericol ori de unde ar veni. Nu-i e teamă de măreţia nimănui. Doar cei care nu cred în Allah sau cei care se închină la fel de fel de obiecte şi fenomene ale naturii au această teamă şi se roagă în genunchi în faţa acestor fenomene, implorând protecţia lor.
3.Pe lângă aspectul avut faţă de propria persoană, această credintă îl înobilează şi cu însuşirea de a fi modest şi-l apără de ostentaţie şi prefecătorie. Un credincios niciodată nu este îngâmfat şi orgolios. El nu poate fi orbit de puterea, averea şi bogăţia pe care le deţine, pentru că el este conştient de faptul că totul i-a fost dat de către Allah şi că oricând poate să i-l ia inapoi. În contrast cu aceasta, un necredincios când ajunge să fie înstărit, acest lucru îl face să fie îngâmfat şi orgolios. Se întâmplă aşa pentru că el are convingerea că doar prin meritul său personal a intrat în posesia acestor bunuri.
4.Această convingere îl face pe om virtuos şi drept. El nutreşte convingerea că pentru el altă cale de realizare şi izbăvire, în afara purităţii spirituale şi integrităţii morale, nu există. Cel drept este acela care are credinţa deplină în Allah. Tocmai această credinţă determină apariţia în sufletul lui a convingerii că dacă nu duce o viaţă corectă şi nu este animat de sentimentul de dreptate, nu va reuşi în viaţă. El este animat de convingerea că dacă nu are această credinţă nu va reuşi în niciun domeniu. Unii dintre aceştia cred că e de ajuns ca fiul lui Dumnezeu să ceară iertare pentru ca să i se ierte păcatele. Alţii cred că ei sunt supuşii favorizaţi ai lui Dumnezeu şi că de aceea nu vor fi pedepsiţi pentru păcatele lor. Sunt mulţi alţii care păcătuiesc nutrind speranţa că sfinţii îi vor apăra în faţa lui Dumnezeu. Unii păcătoşi îi făgăduiesc diferite daruri şi jertfe lui Dumnezeu, crezând că mituindu-l astfel pe Dumnezeu îl vor îndupleca să le ierte păcatele şi fărădelegile.
Procedând astfel ei se afundă şi mai mult în mrejele necredinţei şi păcatului şi amăgiţi de atitudinea aberantă de felul arătat mai sus, nu se mai îngrjesc să se pocăiască şi să-şi caute calea spre Dumnezeu, atât timp cât încă nu e prea târziu.
În ceea ce-i priveşte pe atei, aceştia, de fel, resping categoric orice credinţă în Dumnezeu, în viaţa de apoi, în nemurirea sufletului. De aceea ei se consideră cu desăvârşire liberi de a înfăptui orice doresc pe această lume, fără a fi preocupaţi de gândul că vor da vreodată socoteală pentru faptele lor. Ei trăiesc ca sclavi ai propriilor pofte şi dorinţe.
5.Un om credincios nu cade, în nicio situaţie, în disperare şi în deznădejde. În momentele grele el îşi păstrează neştirbită speranţa în puterea şi bunătatea lui Allah. Această credinţă îi alină necazul şi durerea şi îl întăreşte fizic şi moral, în vederea depăşirii acestor necazuri. Cel care are credinţă întreagă în Allah se poate întâpla ca toţi să-l fi părăsit, dar credinţa şi încrederea pe care o are în Allah nu-l vor părăsii niciodată şi stimulat şi încurajat de această credinţă el îşi va continua neabătut lupta. De aceea, cei care cred în diferiţi idoli, necredincioşii şi ateii au sufletele anchilozate şi de aceea în momentele grele disperă repede şi în multe cazuri ajung la sinucidere.
6.Credinţa în Allah formează la un om o extraordinară voinţă, puterea de a răbda şi un sentiment puternic de încredere în Allah. Când omul se dedică în întregime să respecte şi să aducă la îndeplinire voinţa lui Allah, atunci el nu are nicio îndoială că Allah nu-l va ajuta în momentele grele. Această încredere în puterea lui Allah de a-l ajuta, îi conferă o fermitate ieşită din comun şi nimeni şi nimic nu poate să-l abată din drumul lui spre Allah. Un idolatru, un necredincios sau un ateu nu poate să fie investit cu o asemenea hotărâre şi fermitate.
7.Această credinţă îi conferă omului un curaj şi o îndrăzneală neobişnuite. Sunt două situaţii care îl fac pe om fricos: a) frica de moarte şi grija pentru siguranţa sa; b) posibilitateaca cineva să-i ia viaţa şi gândul salvârii de la moarte, prin orice miloace.
La ilahe illAllahîl salvează pe om de ambele frici. El nici nu se mai gândeşte la frică din moment ce ştie că situaţia lui, bunurilr şi toate celelalte lucruri pe care le are aparţin lui Allah.
El se simte liber şi de cealaltă frică, ştiind că numai Allah are puterea de a-i lua viaţa. Ştie că îi este predestinat să trăiască un anumit timp. Nicio forţă din lume nu poate lua viaţa atâta timp cât nu soseşte timpul fixat dinainte. Tocmai de aceea nu există cineva mai curajos decât cel care are credinţă în Allah. Nimic nu-l poate intimida şi nu-l poate răpune nici cea mai înfricoşătoare forţă din lume. În lupta pentru credinţa în Allah, el este în stare să învingă forţe mult mai superioare decât el. De unde să aibă o asemenea hotărâre nestrămutată şi curaj un idolatru, un necredincios sau un ateu? Ei consideră propria lor viaţă ca cel mai de preţ lucru din lume şi se tem ca nu cumva să fie omorâţi de către duşmanii lor şi găsesc salvarea numai într-o fugă laşă.
8.La ilahe illAllahaduce credinţă, prosperitate şi fericire, salvează conştiinţele de semntimente urâte ca invidia, pizma şi mânia şi elimină din capul omului acel gând josnic care are în vedere folosirea oricăror mijloace pentru a-şi atinge scopurile. Un musulman înţelege că toate bunurile sunt în mâinile lui Allah, că le repartizează oamenilor cum doreşte şi în cantităţile ştiute numai de El, că onoarea, puterea, renumele şi autoritatea depind de voinţa Lui, că El învredniceşte oamenii cu aceste calităţi şi că datoria omului este de a muncii corect şi cu perseverenţă. Un credincios ştie că orice succes sau insucces depinde numai de bunăvoinţa lui Alah şi că dacă El voieşte să fie într-un fel sau altul, atunci nicio putere nu poate să se opună sau să-l oprească.
Pe de altă parte, idolatri, necredincioşii şi ateii consideră că succesul şi insuccesul depind numai de munca depusă de ei şi că acestea sunt condiţionate de anumite împrejurări favorabile şi nefavorabile pământeşti. De aceea, ei sunt în permanenţă sclavii lăcomiei şi zgârceniei lor. Ei nu ezită nico clipă să dea mită, să linguşească, să apeleze la tot felul de intrigi sau alte căi ilicite şi murdare pentru a-şi astâmpăra setea lor de înavuţire.Ei sunt bolnavi de invidie şi pizmă când alţii reuşesc în viaţă. Nu se dau în lături de a face tot ce le stă în putinţă pentru a-i lichida pe adversarii lor.
9.Cea mai importantă menire a lui La ilahe illAllaheste de-a asigura apropierea şi credinţa omului faţă de Allah. Cel care crede în El este convins că Allah ştie absolut tot ce se întâmplă în lume că nimic nu poate fi asuns de El. Allah cunoaşte toatr gândurile noastre ascunse bune sau rele. Noi putem să tăinuim unele lucruri faţă de semenii noştrii, dae de Allah nu se poate ascunde abdsolut nimic. Cu cât credinţa unui om faţă de Allah este mai mare şi mai puternică, cu atât el fa vi mai supus voinţei Lui şi se va respecta legile lui Allah, respectându-le în orice condiţii. Un credincios procedează astfel pentru că el ştie că se află sun control permanent al puterii divine şi că nimeni nu poate fi scutit de acest control şi supraveghere permanentă.
Aşa cum s-a explicat şi mai înainte, musulman înseamnă un om care crede în Allah şi tocmai de aceea prima condiţie pentru a fi musulman este de a crede în La ilaha illallah, ceea ce înseamnă că dacă omul nu crede în Allah ca unic creator şi suveran al lumii, atunci el nu poate fi musulman.
Principiul de bază în învăţătura lui Muhammed îl constitue credinţa în Allah ca unic creeator şi suveran al lumii. În acest principiu rezidă fundamentul şi forţa islamului. Toate celelalte legi, dispoziţii, porunci se întemeiază pe acest principiu. Fără acest principiu de bază n-ar exista nici islamul.












II.CREDINŢA ÎN ÎNGERII LUI ALLAH
Profetul Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a poruncit musulmanilor să creadă în îngerii lui Allah. Acest crez în îngerii lui Allah constitue al doilea principiu de bază al islamului. Acest principiu are menirea de-a purifica concepţia de monoteism, de toate impurităţile posibile şi de a menţine această concepţie departe de pericolul idolatriei.
Idolatria presupune credinţa în două tipuri de creaturi:
a) În creaturi concrete, cu existenţă materială ca Soarele, Luna, aştrii, focul, apa, diferite animale, chiar şi oameni importanţi, deosebiţi.
b) În creaturi abstacte care nu au existenţa materială. Acestea sunt făpturi, despre care se crede că guvernează universul. Aşa spre exemplu se crede că o asemenea creatură provoacă ploaia. Amândouă aceste laturi ale idolatriei sunt combătute şi desfiinţate de La ilaha illallah, ceea ce înseamnă că Allah este unic şi suveran peste tot universul.
Profetul Muhammed ne învaţă că îngerii sunt acele făpturi ale lui Allah despre care se mai spune că sunt zei sau fii de zei. Îngerii sunt la purunca lui Allah şi sunt atât de supuşi Lui că respectă cu cea mai mare stricteţe poruncile. Allah, pentru a-şi guverna împărăţia îi împuterniceşte pe aceşti îngeri. Aceştia îi îndeplinesc toate poruncile cu cea mai mare migală. Ei nu au nicio împuternicire pentru a acţiona după voia lor. Ei nu pot, în niciun fel să încalce hotărârile lui Allah şi de aceea constitue o înjosire pentru om ca să se roage lor, să implore ajutorul lor. Acest lucru se explixcă şi prin faptul ca atunci când a fost creat omul, Allah i-a obligat să fie supuşi lui Adam şi, mai mult, investindu-l pe Adam cu şi mai multe puteri decât aceşti îngeri, l-a însărcinat ca trimis al său pe pământ. Tocmai de aceea constitue o înjosire pentru om să se roage unor îngeri care la începuturi au sarcina de a se închina în faţa primului om.
Profetul Muhammed ne-a interzis să ne închinăm îngerilor, dar în acelaşi timp ne-a arătat că îngerii sunt făpturi alese ale lui Allah, pentru că sunt făpturi pure, fără păcate, şi împlinesc cu stricteţe voinţa şi poruncile lui Allah. În plus,ne-a mai învăţat că îngerii se află tot timpul în preajma noastră şi că sunt legaţi de noi şi tot timpul sunt împreună cu noi. Ei ne urmăresc tot timpul şi înregistrază toate faptele noastre bune sau rele. La moarte, atunci când ne prezentăm în faţa lui Allah, ei prezintă un raport complet asupra vieţii pe care am dus-o pe pământ. Acest raport este o exactitate desăvârşită.
Profetul nostru ne mai învaţă că îngerii au o substanţă nobilă. Alte amănunte în legătură cu însuşirile şi caracteristicile lor nu cunoaştem. Tocmai de aceea noi nu le putem atribui din propria iniţiativă, nişte însuşiri neadevărate. Iar atunci când ni se cere să ne închinăm lor, să nu facem acest lucru. În acelaşi timp, este mare păcat să renegăm existenţa lor.
În primul rând că nu avem niciun motiv să facem acest lucru. În al doilea rând, renegându-i cădem în păcatul de a-l fi făcut mincinos pe profetul nostru. Noi credem în existenţa îngerilor numai pentru că profetul nostru Muhammed ne-a îndemnat şi ne-a învăţat să procedăm astfel.



III.CREDINŢA ÎN CĂRŢILE LUI ALLAH
Al treilea principiu fundamental, a treia dogmă pe care profetul Muhammed ne-a învăţat să o resăectăm este credinţa în cărţile sfinte ale lui Allah, pe care le-a trimis, în diferite perioade, prin intermediul unor profeţi.
Allah, şi înainte de profetul Muhammed, a trimis profeţilor cărţi sfinte. Aceste cărţi au fost trimise lor în modul cum i-a fost trimis profetului Muhammed , Coranul. Astfel profetul Ibrahim (Avraam) i-a fost trimis Suhuf (Pagini), profetului Musa (Moise) Teurat (Vechiul Testament), profetului David Zebur (Psalmii din „Vechiul Testament”) şi profetul Isa (Isus) Indjil (Evanghelia). Noi nu cunoaştem denumirile altor cărţi sfinte trimise altor profeţi. Cert este faptul că noi credem în toate cărţile sfinte trimise de Allah.
Dintre cărţile sfinte enumerate mai sus doar cartea Suhuf a lui Avraam nu a ajuns până la noi. Celelalte trei cărţi sfinte au ajuns până în zilele noastre aparţinând evreilor şi creştinilor. Numai că în legătură cu acestea Coranul ne face cunoscut că aceste cărţi au fost modificate şi denaturate de către oameni şi că, cuvântul lui Allah este amestecat cu unele invenţii. Această acţiune de modificare şi denaturare a textelor acestor cărţi a fost atât de profundă şi evidentă că însăşi evreii şi creştinii recunosc acest lucru. Din păcate, acest proces de modificare şi denaturare a acestor cărţi sfinte continuă şi în zilele noastre.
Într-adevăr, atunci când ne aplecăm cu mai multă atenţie asupra acestor cărţi, constatăm că multe capitole şi o serie de porunci menţionate în ele nu pot fi atribuite lui Allah. În aceste cărţi cuvântului lui Allah este amestecat cu invenţiile oamenilor. Nu deţinem niciun fel de instrument care să ne ajute să separăm cuvântul lui Allah de creaţiile obişnuite ale oamenilor. Profetul Muhammed îi îndeamnă pe musulmani să creadă în aceste cărţi sfinte, pentru că sunt timise de Allah unor profeţi, deşi mai târziu acestea au fost denaturate şi din care cauză Allah a găsit potrivit să trimită Coranul pentru a repara greşelile comise de oameni faţă de cărţile pe care le trimisese mai înainte.
Coranul este ultima dintre cărţile sfinte trimise oamenilor de către Allah şi există unele deosebiri între această carte şi cele predcedente.
Aceste deosebiri constau în următoarele:
1.La majoritatea celor precedente textul original s-a pierdut, astăzi existând doar textele prelucrate. Pe de altă parte, Coranul a ajuns pănâ la noi în forma în care a fost relevat de Allah profetului Muhammed. Şi de atunci nu a mai suferit nici cea mai mică modificare, rămânând complet original. Există toate premisele ca şi în viitor textul autentic al Coranului se va păstra intact.
2.În cărţile divine anterioare oamenii au denaturat cuvântul lui Allah prin introducerea unor creaţii proprii în textul original. Numai în Coran cuvântul lui Allah a fost păstrat nealterat. Acest adevăr este recunoscut şi de adversarii islamului.
3.Se poate afirma cu argumente istorice că unele popoare nici nu au avut cărţi sfinte şi că aceste cărţi sunt trimise unor profeţi. Dar tot atât de adevărată este şi constatarea că au mai existat şi alte cărţi sfinte trimise, în diferite perioade unor profeţi despre care noi astăzi nu mai ştim nimic. În această privinţă Coranul are complet altă situaţie. Chiar şi adversarii islamului recunosc că există dovezi indubitabile în ceea ce priveşte faptul că Coranul a fost relevat profetului Muhammed. Aceste dovezi sunt atât de zdrobitoare, încât se pot stabili cu exactitate şi perioadele şi împrejurările în care au fost relevate părţile Coranului.
4.Cărţile divine anterioare, de regulă, au fost relevate în antichitate, în nişte limbi moarte. Astăzi niciun popor sau comunitate nu foloseşte acele limbi. Sunt doar câţiva specialişti care susţin că ştiu limbile respective. Din această cauză, chiar dacă aceste cărţi s-ar fi păstrat în forma lor originală, astăzi ar fi fost imposibil de descifrat aceste cărţi.
În contrast cu această realitate, limba Coranului este o limbă vie, o limbă care este limba maternă a milioane de oameni şi de asemenea alte milioane de oameni au învăţat-o şi o înţeleg. Această limbă se studiază aproape în toate universităţile din lume. Orice om simplu poate să înveţe această limbă, iar dacă nu are destul timp, poate găsii oriunde pe cineva să cunoască această limbă şi să-l ajute la înţelegerea textului Coranului.
5.Cărţile divine existente, la început, au avut în vedere doar anumite popoare şi cuprindeau principii şi percepte specifice perioadei respective. Astăzi conţinutul lor este depăşit din care cauză nu sunt urmate cu atâta străşnicie. De aici se poate trage concluzia că aceste cărţi aveau o adresă îngustă, neavând în vedere toţi oamenii de pe planetă.
În contrast cu această situaţie, Coranul vizează întreaga unitate. Nici măcar o singură normă, precept, învăţătură nu se limitează la un grup restrâns de oameni. Tot aşa, toate poruncile, toate normele şi perceptele din Coran au o valabilitate nelimitată în timp. Toate aceste argumente confirmă încă o dată universalitatea Coranului.
6.Nu se poate contesta că şi celelalte cărţi divine preamăresc binele şi virtutea, educă în spiritul dreptăţii şi adevărului şi îndeamnă oamenii să trăiască o viaţă care să fie conformă cu voinţa lui Allah. Dar dogmele, principiile cuprinse în aceste cărţi nu aveau vastitatea şi profunzimea celor cuprinse în Coran. Numai şi numai Coranu este cartea divină care rezolvă absolut toate laturile vieţii umane, în cel mai înalt grad.
7.Datorită intervenţiei oamenilor şi a denaturării de către ei a acestor cărţi divine, în ele s-au strecurat multe percepte, reguli, norme care astăzi nu pot fi acceptate de logica umană. Mai mult, în aceste cărţi sunt strecurate şi unele lucruri obscene, neadmisibile.
Coranul în schimb este ferit de asemenea denaturări şi falsificări. El nu conţine absolut nimic care să contravină logicii elementare şi nimic din el nu poate fi calificat ca fiind necanform cu realitatea.
Nu conţine nici măcar un cuvânt care să îndemne omul la nişte comportări şi acţiuni greşite, la tot felul de atitudini contrare firii umane. Coranul este încărcat, de la început până la sfârşit, de adevăruri, învăţături şi pilde de necontestat. Cuprinde ideile cele mai bune şi legile cele mai perfecte pentru civilizaţia umană. Este o călăuză inestimabilă în viaţa omului şi un îndrumător de neânlocuit, care ne conduce la mântuire.
Datorită acestor însuşiri ale Coranului, tot mai mulţi oameni îşi exprimă credinţa în această carte sfântă şi tot mai mulţi oameni părăsesc celelalte cărţi în favoarea ei, pentru că numai Coranul conţine toate cunoştinţele de care are nevoie omul pentru a fi în voia lui Allah. Tocmai de aceea umanitatea nu mai are nevoie de altă carte divină.
Analiza deosebirilor existente între Coran şi celelate cărţi sfinte ne conduce, fără îndoială, la recunoaşterea faptului că simţim, în sufletele noastre o credinţă incomparabil mai mare în Coran, decât în celelalte cărţi sfinte.
Respectul şi credinţa de celelalte cărţi sfinte se datorează faptului că şi ele au fost relevate de Allah. Dar credinţa noastră în Coran trebuie să fie cu atât mai mare, cu cât, spre deosebire de celelalte cârţi sfinte, în el s-a păstrat intact cuvântul lui Allah, aşa cum el a fost relevat profetului nostru Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!).


IV.CREDINŢA ÎN PROFEŢII LUI ALLAH
În ultimul capitol analizasem faptul că profeţii au fost numiţi din rândul mai multor neamuri şă că în general ei au propovăduit aceeaşi religie pe care a propovăduit-o şi profetul Muhammed. Din acest punct de vedere toţi profeţii sunt egali între ei. Cineva care acceptă pe unul dintre ei, implicit trebuie să-i accepte şi pe ceilalţi, iar cine reneagă pe unul dintre ei, trebuie să renege şi pe ceilalţi în bloc. Motivul acestei situaţii este destul de simplu. Să ne închipuim că zece persoane fac împreună o declaraţie. Dacă accepţi că unul dintre ei spune adevărul, atunci înseamnă că accepţi şi faptul că şi ceilalţi spun adevărul. Iar dacă refuzaţi pe unul dintre ei, înseamnă că îi refuzaţi şi pe ceilalţi în bloc. Tocmai de aceea în Islam este necesar să credem în toţi profeţii. Este kafir (necredincios) cel care nu recunoaşte unul din profeţi, deşi pe ceilalţi îi recunoaşte şi crede în ei. După tradiţie se afirmă că ar fi existat de-a lungul timpurilor 124.000 de profeţi. Dacă am lua în calcul numărul neamurilor şi popoarelor care au perindat pe pământ de-a lungul istoriei umane, de când s-a întemeiat lumea această cifră n-ar fi exagerată. Dintre aceştia noi trebuie să credem în cei care sunt menţionaţi în Coran, credincioşii sunt îndemnaţi să ştie că şi aceia au fost trimişii lui Allah, pentru a lumina calea oamenilor. De aceea noi credem în toţi profeţii care au apărut în India, China, Iran, Egipt, Africa, Europa şi în multe alte zone şi ţări. Dar din cauză că numele lor nu sunt menţionate în Coran, noi nu avem cunoştinţe privind identitatea lor. Şi nici în ceea ce priveşte personalităţile aparţinând altor religii nu ni s-a permis să vorbim cu dispreţ despre ei. Este posibil ca unii dintre aceştia să fi fost chiar profeţii lui Allah.
Acest lucru nu este permis şi pentru simplu motiv că învăţăturile unora dintre aceştia, aşa cum este cazul profeţilor Moise şi Isus, au fost denaturate, după moartea lor chiar de proprii lor adepţi. De aceea părerile noastre ostle nu vor fi exprimate în niciun caz în legătură cu aceştia ci, mai degrabă, în ce stare a ajuns religia după moartea lor. Noi musulmanii preferăm să tăcem, decăt să comitem un sacrilegiu, criticând vreun profet al lui Allah.
Trebuie să ştim bine faptul că nu există nicio deosebire între ceilalţi trimişi ai lui Allah pe pământ şi profetul Muhammed. Ni s-a poruncit să credem în toţi profeţii, fără niciun fel de discriminare. Cu toate acestea între profetul Muhammed şi ceilalţi profeţi există trei deosebiri:
1. Dacă ceilalţi profeţi au fost destinaţi unor anume popoare şi pentru o anumită perioadă de timp, profetul Muhammed a fost trimis întregii omeniri şi pentru toate timpurile.
2. Învăţăturile celorlalţi profeţi ori nu s-au păstrat deloc, ori s-au păstrat parţial şi cu multe modificări şi denaturări. De aceea este foarte dificil să se stabilească astăzi cu precizie, esenţa învăţăturii acesor profeţi. În contrast, se cunoaşte până în cele mai mici amănunte învăţătura lui Muhammed, biogafia şi predicile lui, modul de viaţă, trăsăturile lui morale, obiceiurile şi virtuţile lui. Pe scurt, întreaga lui viaţă. De aceea profetul Muhammed este singurul profet din şirul lung al profeţilor, pe urmele căruia se poate merge fără frica de a rătăci şi în cea mai mare siguranţă.
3. Învăţăturile trimise cu ceilalţi profeţi nu erau atotcuprinzătoare. Fiecare nou profet a preluat învăţătura predecesorului său, a completat-o şi a actualizat-o. Tocmai prin acest fenomen se explică de ce învăţăturile profeţilor erau sortite uitării. Nu se mai simţea nevoia păstrării unei învăţături care fusese înlocuită cu alta care corespundea mai bine mersului socităţii în etapa respectivă.
În cele din urmă, cea mai perfectă învăţătură a fost transmisă omenirii prin intermediul profetului Muhammed şi toate celelalte învăţături anterioare au fost anulate de la sine. Într-adevăr, n-ar fi avut niciun sens ca oamenii să urmeze o învăţătură cu multe imperfecţiuni, în situaţia existenţei unei învăţături, unei doctrine perfecte. Cine îl urmează pe profetul Muhammed implicit înseamnă că îi urmează şi pe toţi ceilalţi profeţi. Pentru că tot ce există bun şi durabil în învăţăturile acestora, se regăseşte concentrat în învăţătura lui Muhammed.
De aceea un credincios care preferă să urmeze învăţătura unui alt profet riscă să nu găsească toate preceptele şi dogmele necesare lui la acesta. Dar învăţătura lui Muhammed este perfectă şi numai ea poate să satisfacă complet cerinţele acestuia.
Tocmai de aceea credincioşii au datoria sfântă de a-l urma pe Muhammed şi învăţătura sa. Un bun musulman trebuie să creadă, fără şovăire, în Muhammed şi să fie pătruns de faptul că:
a) Muhammed este profetul adevărat, de netăgăduit al lui Allah!
b) Învăţătura, credinţa adusă de el este perfectă şi este la adăpost de orice fel de lacune sau erori.
c) Muhammed este ultimul profet al lui Allah, după el nu v-a mai veni altul până la sfârşitul lumii şi nu va exista o altă persoană pe pământ care să se bucure de credinţa semenilor săi.




V.CREDINŢA ÎN ZIUA DE APOI
Al cincilea principiu, dogmă a islamului, este crezul (credinţa) în ziua de apoi. Profetul Muhammed ne îndeamnă să credem în faptul că morţii vor învia la sfârşitul lumii şi va avea loc judecata de apoi, judecata divină.
Această lume şi tot ce există în ea, într-o bună zi, vor avea un sfârşit. Totul va dispărea. Această zi se numeşte sfârşitul lumii. În ziua respectivă, toţi morţii, fără excepţie, vor învia şi se vor prezenta în faţa lui Allah, pentru judecată. Această zi poartă denumirea de haşr (adunare).
Un registru în care sunt condemnate toate faptele bune sau rele ale tuturor bărbaţilor şi femeilor va fi înmânat lui Allah, în vederea judecăţii de apoi, iar Allah va lua o hotărâre pentru fiecare om în parte, în funcţie de ceea ce este consemnat în acest registru. Vor fi cântărite toate faptele bune şi rele ale fiecăruia. În funcţie de cum vor arăta talgerele balanţei, Allah va hotărâ soarta fiecăruia: raiul şi fericirea veşnică sau iadul şi osânda veşnică.


NECESITATEA ACESTEI CREDINŢE
Credinţa în lumea de apoi a constituit mereu o patre componentă a credinţelor propovăduite de toţi profeţii fără excepţie. Aşa cum a procedat Muhammed şi ceilalţi profeţi au propovăduit la rândul lor acest crez în iminenţa zilei de apoi. Acest principiu constitue condiţia de bază pentru a deveni un bun musulman. Toţi profeţii au arătat, cu hotărâre, că cei care nu cred în ziua de apoi sau cei care se îndoiesc de ea, nu pot fi consideraţi credincioşi, întrucât negarea existenţei acestei zile anulează toate celelalte credinţe. Negarea credinţei în lumea de apoi anulează şi toate sancţiunile puse în vederea realizării unei vieţi normale şi îl împinge pe om în ghearele ignoranţei şi fărădelegilor. Un mic efort de gândire ne înlesneşte lămurirea acestei probleme.
De obicei atunci când doriţi să făptuiţi ceva în viaţa dv. cotidiană, mai înainte de toate vă gândiţi la consecinţele favorabile şi nefavorabile ale acesteia. Aşa este firea omului. Din instinct omul distinge ceea ce îi convine de ceea ce nu îi este folsitor. Nimeni nu doreşte să-şi piardă timpul şi energia făcând lucruri care nu-i folosesc la nimic, numai de dragul de a face ceva. Dar este ceva normal ca interesul omului să crească faţă de o muncă oarecare atunci când se convinge de utilitatea ei şi acest interes scade în măsura în care el este conştient de faptul că acea muncă nu este utilă pentru el. Un alt exemplu. De ce un copil îşi bagă mâna în foc? El face acest lucru pentru că nu-şi dă seama că focul frige. Tot aşa, de ce un copil nu vrea să-şi pregătească temele în mod conştiincios? Acest lucru se întâmplă pentru că el încă nu-şi dă prea bine seama de imporanţa invăţăturii şi ăn acelaşi timp nu prea are încă încredere în îndemnurile celor mari în această direcţie.
Iar acum să vă gândiţi la cinea care nu crede în lumea de apoi. Oare un astfel de om va mai accepta de bunăvoie credinţa lui Allah şi un mod de viaţă conformă cu voia şi legi Lui? Ce importanţă va acorda el unei asemenea vieţi? În concepţia lui, credinţa în Allah, nu-i schimbă viaţa cu nimic. Şi atunci, cum de va fi posibil ca acest om să mai aibe credinţă în poruncile lui Allah, în profeţii şi cărţile Lui? Ce altă putere îl mai poate îndemna pe acest om la luptă şi scarificii şi feri de tot felul de capcane ademenitoare?
Mai mult, dacă ne gândim mai bine vom înţelege că această credinţă în existenţa vieţii de aopi constitue cel mai important factor de orânduire a vieţii sale în această lume. Acceptarea sau refuzul acestei credinţe determină drumul unui om în viaţă.
Un om care are în vedere numai reuşitele şi nereuşitele sale în această lume este preocupat de foloasele şi pagubele care le poate avea doar în aeastă lume. În contrast cu acesta, cineva care crede în viaţa de apoi va trata ca fiind lucruri trecătoare toate câştigurile şi pierderile cu care se va confrunta în această lume şi de dragul unor foloase efemere, trecătoare, el nu-şi va periclita fericirea sa veşnică. Acesta va privi lucurile dintr-un unghi larg şi va avea în permanent în vedere binele şi răul veşnic. El va face bine semenilor săi, oricât de mare ar fi preţul plătit pentru acest bine şi se va feri de rău oricât de scump l-ar costa. El va aprecia lucrurile din unghiul de vedere al veşniciei lor şi nu va fi niciodată sclavul propriilorsale toane şi capricii.
Deşi, cei doi au concepţii diametral opuse despre ceastă viaţă. La primul, noţiunea de bine se confundă cu avantajele pe care i le oferă banul, bogăţia, aplauzele altora şi alte asemenea lucruri care îi aduc plăceri pământeşti. El luptă prin toate mijloacele pentru o poziţie socială de putere şi de renume. Să realizeze toate aceste scopuri ale sale şi să se înalţe cât mai sus constitue unica sa raţiune de a fi. Ca să reuşească în această direcţie el nu se dă înapoi de la niciun fel de căi murdare şi ilicite.
Încontrast cu acesta, un credincios musulman are compet altă concepţie despre bine şi rău. După concepţia lui tot ce este după voia lui Allah este bine şi tot ce îl mânie este de rău. Oricât de greu ar fi preţul pentru un bine făcut oamenilor el continuă să fie un om bun şi cumsecade. El este convins că pentru binele acesta, care l-a costat atât de scump, va fi răsplătit de către Allah şi că adevărata răslată pentru el va fi răsplata care vine de la bunul Allah. El mai ştie că un om care a comis fapte rele, murdare, chiar dacă a scăpat de judecata oamenilor, el nu va putea scăpa de judecata lui Allah şi va răspunde după faptele comise.
Tocmai credinţa sau lipsa de cdredinţă constitue cauzele comportamentului diferit al oamenilor pe acest pământ. Cel care nu crede în viaţa de apoi, acela nu-şi poate modela viaţa după principiile şi canoanele islamului. Islamul porunceşte: Daţi milostenii celor săraci. La această poruncă răspunsul unui astfel de om va fi: „Nu dau, pentru că dacă dau milostenie mi se va împuţina averea, mai degrabă caut câştig şi mai mult pentru a avea şi mai mult”. Acest soi de om nu va ezita să fure în situaţii dramatice şi pâinea din gura nevoiaşilor.
Islamul ne învaţă următorul lucru: „ Spuneţi totdeauna adevărul şi fugiţi de minciună, chiar dacă ştiţi că urmează să câştigaţi imens spunând minciună şi că veţi pierde şi mai mult spunând adevărul”. Dar aceşti necredincioşi în replică spun: „Ce să fac cu adevărul care nu-mi foloseşte la nimic, ba din contră îmi provoacă numai prejudicii? De ce să nu folosesc minciuna care, fără niciun risc, îmi aduce numai beneficii, fără nici măcar să-mi păteze onoarea?”. Când cineva plimbându-se undeva ferit de ochii lumii găseşte întâmplător, ceva valoros, după islam el trebuie să-şi pună problema: „ Acest lucru găsit nu este al tău, deci nu-l lua!”. Dar acesta se gândeşte astfel: „ De ce să nu-l iau din moment ce nu am plătit niciun ban pentru el şi nu am depus niciun fel de efort ca să-l dobândesc! Nu m-a văzut nimeni ca să mă reclame la poliţie sau să mă condamne pentru acest gest al meu necinstit. Atunci de ce să nu-l însuşesc?” .
În situaţia când cineva în secret, dă altcuiva un obiect spre păstrare, după care, întâmplător decedează, atunci islamul îl avertizează pe acesta, zicând: „ Nu însuşiţi ceea ce vi s-a încredinţat spre păstrare şi daţi-l moştenitorului celui decedat!” . Dar acesta în replică spune: „ De ce să îl dau? Doar nu ştie nimeni că acela înainte de moarte, mi-a dat mie ceva. Atâta timp cât există posibilitatea să câştig ceva fără să am consecinţe neplăcute, atunci de ce să mă feresc!”.
În consecinţă, trebuie subliniat faptul că islamul oferă căile cele mai bune de urmat în diferitele împrejurări ale vieţii. Dar necredinciosul este întotdeauna tentat să nu ţină seama de acest lucru.
Islamul apreciază şi evaluează lucrurile având în vedere scopul lor final, pe când necredinciosul urmăreşte câştigul imediat, câştigul în această lume.
A fi musulman este un lucru deosebit de important. Nu se poate concepe umanismul, bunătatea, în afara acestei credinţe.


O CONCEPŢIE RAŢIONALĂ ASUPRA CREDINŢEI ÎN VIAŢA DE APOI
Este un adevăr de necantestat faptul că mintea omenească acceptă şi înăreşte autencitate şi adevărul celor afirmate de profetul Muhammed, în legătură cu viaţa de apoi.
Deşi noi credem în viaţa de apoi doar după îndemnurile profeţilor, totuşi dintre toate celelalte învăţături, cea a lui Muhammed, în legătură cu această chestiune, este mai logică şi cea mai clară.
În legătură cu viaţa de apoi există următoarele concepţii în lume:
1. Unii oameni susţin că după moarte nu mai rămâne nimic din om şi că după viaţa pământească nu mai există o altă viaţă. După aceşti oameni, credinţa în viaţa de apoi, n-are nicio legătură cu realitatea. Ei afirmă că aşa ceva nu este posibil şi că o asemenea concepţie este antiştiinţifică.
Această concepţie aparţine ateiştilor, care susţin că se bazează pe o abordare ştiinţifică a problemei şi că această concepţie a lor este susţinută şi de ştiinţele occidentale.
2. Alţii, pentru a justifica faptele lor, pe acest pământ, susţin că oamenii, după moarte, se nasc din nou. Dacă cineva a dus o viaţă nedemnă, a doua oară se naşte cu înfăţişare de animal sau plantă, sau cu înfăţişare de om rău, de om nedemn. Această concepţie apare în unele credinţe orientale.
3. Există o altă concepţie care este concepţia conform căreia se spune că morţii ar învia la sfârşitul lumii şi că toţi oamenii vor fi prezentaţi la judecata de apoi, adică la judecata divină unde se hotărăşte soarta lor: raiul şi fericire sau iadul şi osânda veşnică. Acum să analizăm fiecare concepţie în parte.
Cei din prima categorie care au, spun ei, de partea lor autoritatea şi sprijinul ştiinţei, suţin că nu există o altă viaţa după moarte. Ei susţin că nu au întâlnit pe nimeni care să fi revenit la viaţă, după moarte, ca oricine să vadă că oamenii după moarte se transformă în praf şi pulbere şi de aceea moartea constitue sfârşitul vieţii, neexistând nicio formă de viaţă după moarte. Să fim atenţi puţin la logica acestora. Ceea ce susţin ei are într-adevăr o bază raţională? În această situaţie când n-au întâlnit niciun caz de revenire la viaţă, ei logic ar trebui să spună că nu ştiu ce se întâmplă cu omul după moarte. În loc de această atitudine loială şi corectă ei susţin sus şi tare că după moarte nu există nicio formă de viaţă şi când spun acest lucru ei nu uită să amintească că această afirmaţie a lor are o bază ştiinţifică. În realitate, toate aceste afirmaţii ale lor sunt pure speculaţii.
În această problemă ştiinţa nu poate să ne dea un răspuns afirmativ sau negativ, din contră, ne atrage atenţia că afirmaţiile legate de inexistenţa unei alte vieţi după moarte, sunt nefondate. Această atitudine a lor nu se poate asemui cu cel al unuia care, dacă nu a văzut niciodată vreun avion în viaţa lui, susţine că nu poate exista un asemenea aparat zburător făcut de mâna omului. Dacă un om sau chiar mai mulţi oameni n-au văzut cu ochii lor ceva, asta nu înseamnă că acel ceva nu există în realitate.
A doua concepţie susţine că oamenii se nasc şi mor de mai multe ori. Dacă în prima generaţie a trăit o viaţă nedemnă atunci a doua oară se naşte animal, iar dacă în prima generaţie a trăit ca un animal, datorită bunei comportări, a doua oară se naşte om. Şi tot aşa viaţa şi moartea intră într-un cerc vicios, care nu poate să aibă nicio fundamentare raţională.
Acum să analizăm a treia concepţie. Prima argumentare de la care pleacă această concepţie este următoarea: Într-o bună zi această lume va avea un sfărşit. Allah va distruge acest univers şi în locul lui va crea un sistem superior.
Acest argument este corect fără posibilitatea de a fi contestat într-un fel. Cu cât ne concentrăm gândirea asupra esenţei acestui univers, cu atât ne dăm seama că el nu este dat o dată pentru totdeauna. Această concluzie se degajă din cel adevăr că resursele sale de energie nu sunt nelimitate. Este aproape cert că acestea se vor epuiza într-o zi. Tocmai de aceea oamenii de ştiinţă acceptă ipoteza că la un moment dat soarele se va răci şi îşi va pierde toată energia, că aştrii se vor ciocnii între ei şi că toate sistemele universului se vor transforma într-un haos general.
Admiţând distrugerea completă a universului trebuie să admitem implicit că va intra într-o altă etapă de evoluţie, superioară.
A doua argumentare a acestei concepţii este următoarea: Omul va căpăta din nou viaţă. Oare acest lucru este imposibil? Să zicem că acest lucru n-ar fi posibil, atunci cum de a fostposibilă actuala viaţă a omului. Este fără îndoială că Allah, care a creat omul pe lumea aceasta, va proceda la fel şi pe lumea cealaltă. Acest lucru nu este doar o probabilitate, ci o certitudine.
A treia argumentare: Toate faptele oamenilor sunt înregistrate cu precizie, fiind mai apoi prezentate lui Allah, în ziua judecăţii de apoi.
Autenticitatea acestui argument este confirmată chiar de ştiinţa însăşi. Mai mult se consideră că sunetul determină apariţia unor unde uşoare în aer şi că apoi dispare cu totul. În momentul actual se ştie că sunetul lasă nişte amprente asupra obiectelor cu care vine în contract şi că datorită acestor amprente acest sunet poate fi reconstituit. Discurile de gramofon sunt făcute conform acestui principiu.
Al patrulea argument se bazează pe faptul că în ziua judecăţii de apoi Allah va cere socoteală oamenilor pentru faptele lor din timpul vieţii, hotărând raiul şi fericirea pentru cei cu credinţă şi cei buni şi osânda veşnică pentru cei necredincioşi şi răi.
Oare în această idee există ceva care să vină în contradicţie cu logica? Deseori ne este dat să vedem că cineva, deşi făptuieşte numai fapte bune, totuşi nu beneficiază de pe urma acestei comportări a sa, dar, ăn acelaşi timp, ne este dat deseori să ne întâlnim cu oameni care, deşi câştigă enorm datorită comportării loe nedemne şi mârşave, nu sunt pedepsiţi de nimeni. Observând la tot pasul o asemenea nedreptate, involuntar ne gândim că odată şi odată primul va fi recompensat pentru faptele sale bune, iar cel de-al doilea va fi pedepsit aspru pentru faptele sale rele. La această judecată de apoi vor fi dezvăluite toate păcatele, fără excepţie, chiar şi acele păcate săvârşite cu gândul. În urma acestei judecăţi de apoi va fi hotărâtă soarta oamenilor în funcţie de comportamentul practic şi mental pe care l-au avut în trecerea lor pe pământ. În lumea de apoi, spre deosebire de lumea aceasta, lumea pământeană, nu există anomalii de felul celor existente pe pământ când un om de o valoare deosebită să fie în slujba unui prost sau un om cu o integritate morală aparte să fie batjocorit de unul lipsit de orice scrupule.
Ultimul argument al acestei concepţii este legat de probabilitatea existenţei raiului şi iadului.
Din moment ce Allah a putut să creeze soarele, luna, stelele şi pământul, atunci de ce n-ar fi putut crea raiul şi iadul?! Când toţi morţii vor învia la sfârşitul lumii şi vor răspunde, înaintea lui Allah pentru faptele bune şi rele pe care le-au făptuit în funcţie de gravitatea lor, Atotputernicul va hotărâ pentru unii recompensa, iar pentru alţii osânda şi de asemenea va stabili şi locul unde vor sta cei buni, cei fără păcate, adică raiul şi locul unde îşi vor ispăşii osânda veşnică cei răi, cei păcătoşi, adică iadul.
După analiza tuturor acestestor aspecte ale acestei chestiuni, credem că nimeni cu o gândire raţională şi nimeni de bună credinţă, nu va putea să nu admită , să creadă în existenţa unei vieţi după moarte. Mai mult, oamenii cred în viaţa de apoi, şi pentru că profetul Muhammed îi învaţă că nu trebuie să se îndoiască de existenţa ei şi că această credinţă este numai şi numai pentru binele nostru.
Principiile enumerate mai sus constitue cele cinci dogme fundamentale ale Islamului. Esenţa lor este concentrată într-o mică prpoziţie numită Al-Kalimatul Tayyiba (Cuvinte de împăcare). Când un credincios pronunţă cuvintele La ilahe illAllah( Nu există alt Allah înafara lui Allah) înseamnă că el nu recunoaşte nicio altă divinitate înafară de Allah. Şi dacă la aceste cuvinte adaugă şi cuvintele Muhammed un –resulullah ( Muhammed este trimisul şi profetul lui Allah), înseamnă că el atestă şi acceptă faptul că Muhammed este trimisul lui Allah. Deci, alături de recunoaşterea ca profet a lui Muhammed, un musulman crede în Allah şi arată supunere devotată faţă de voia Lui, crede în toate cărţile sfinte vestite de Dumnezeu, în îngerii Lui şi în viaţa de apoi. Deasemenea, un bun musulman trebuie să respecte căile şi mijloacele de manifestare a credinţei şi a supunerii noastre faţă de Allah, definite şi cerute de profetul Muhammed. Aceasta este singura cale de mântuire şi izbăvire...

CAPITOLUL 5
RUGĂCIUNEA
Analiza noastră de mai înainte a clarificat faptul că profetul Muhammed ne îndeamnă să urmăm următoarele cinci principii ale islamului:
1. Credinţa în Allah şi numai în Allah şi supunerea devotată faţă de voia lui.
2. Credinţa în îngerii Lui Allah.
3. Credinţa în cărţile sfinte vestite de Allah şi credinţa în Coran, ultima carte sfântă vestită de Allah.
4. Credinţa în profeţii lui Allah şi în ultimul profet al său care este Muhammed.
5. Credinţa în lumea de apoi.
Aceste cinci principii constitue fundamentul islamului. Cineva care arată respect şi credinţă faţă de aceste cinci principii intră în comunitatea islamică şi devine un membru al acestei comunităţi. Dar, trebuie avut în vedere faptul că cineva nu poate să devină musulmsn doar prin vorbe. Cineva devine un bun musulman, mai ales, respectând şi îndeplinind, cu stricteţe, toate canoanele pe care le-a vestit Allah prin vestitul său Muhammed. Această credinţă în Allah presupune manifestarea deschisă a supunerii faţă de voia Lui. Recunoaştere Lui Allah ca unic creator şi suprem judecător al lumii presupune implicit şi obligativitatea îndeplinirii unor îndatoriri pentru a câştiga îndurarea lui Allah.
Credinţa în Allah presupune direct şi credinţa în Coran, cartea sfântă vetită de Allah, şi în tot ce cuprinde această acrte sfântă. Un bun musulman acceptă fără şovăire faptul că Muhammed este trimisul lui Allah. Această acceptare semnifică, implicit şi acceptarea poruncilor lui Muhammed ca porunci venite de la Allah. Acest lucru înseamnă că trebuie să avem credinţă în Muhammed. Deci, trebuie să se ştie că simpla acceptare şi aderare prin vorbe la islam nu înseamnă nicidecum că cineva a devenitun bun musulman. Această calitate presupune, înainte de toate, respectarea şi aplicarea în viaţă a tuturor cerinţelor şi principiilor islamului. Care sunt aceste cerinţe şi principii. Prima cerinţă şi principiu este cel al rugăciunii. Rugăciunea însemnând îndeplinirea unor datorii sfinte de bază.


ESENŢA RUGĂCIUNII
Ibadet provine de la cuvântul arab abd „ sclav” şi are înţelesul de supunere, închinare. În islam acest cuvânt semnifică faptul că Allah este stăpânul omului, omul este robul lui Allah şi de aceea aşa cum un rob, un sclav este supus faţă de stăpânul său şi se închină lui, tot aşa şi un bun musulman trebuie să arate supunere faţă de Allah şi să se roage la El ca să-i ierte greşelile.
În islam cuvântul ibadet are un înţeles foarte larg. Atfel, dacă cineva, conştient de faptul că aşa e bine să fie un bun musulman nu minte, nu jigneşte pe nimeni, nu încalcă drepturile nimănui, nu atentează la bunul altuia, ba din contră, este corect, drept şi bun în tot ceea ce face, aceastp comportare a lui înseamnă ibadet. Tot ibadet înseamnă când cineva respectă întrutotul poruncile lui Allah, în activitatea comercială şi economică şi respectă voinţa lui Allah în toate relaţiile sale cu părinţii, rudele, prietenii şi cu alte persoane cu care vine în contact.
Tot ibadet se numeşte atunci când cineva, doar pentru a câştiga bunăvoinţa lui Allah, îi ajută pe cei săraci, îi satură pe cei flămânzi şi într-un fel sau altul alină suferinţa bolnavilor. Deci, dacă toate activităţile unui om se desfăşoară după voinţa lui Allah, dacă trăieşte cu frica lui Allah şi dacă este conştient de faptul că tot ce face tot ce întreprinde este doar pentru a câştiga bunăvoinţa lui Allah, atunci toate aceste activităţi ale lui, de fapt toată viaţa lui este ibadet.
Mai mult, înseamnă că un om îşi îndeplineşte îndatoririle sale de bun musulman atunci când, de teamă să nu-l mânieze pe Allah, este preocupat, în permanenţă, să nu facă vreun rău semenilor săi, făcând tot timpul numai bine.
Pentru ca un om să-şi îndeplinească în mod fericit toate îndatoririle de bun musulman, au fost create o serie de forme de închinare. De aceea ibadet ( închinarea) reprezintă stâlpul pe care se sprijină islamul.


SALAT-UL ( RUGĂCIUNEA )
Salat-ul este una din îndatoririle cele mai importante ale unui musulman. Ce este de fapt salat-ul? Este o rugăciune zilnică care se realizaeză prin repetarea, de cinci ori pe zi, a credinţei pe care se întemeiază religia noastră. Un bun musulman se scoală de dimineaţă, se spală, se purifică şi se prezintă în faţa lui Allah, pentru salat, pentru rugăciune. Diferetele mişcări pe care le execută în timpul salat-ul constitue simbolul supuşeniei umane faţă de atotputernicia lui Allah. Rugăciunile exprimate în tinmpul salat-ul sunt legământul unui musulman faţă de Allah.
Rugăciunile exprimate în timpul salat-ului sunt legământul unui musulman faţă de Allah. În timpul salat-ului un musulman imploră de la Allah să-i lumineze calea, să-i ierte păcatele şi să fie bun cu el. El recită diferite versete din Coran, îşi îndreaptă cu pioşenie gândurile către profeţi, îşi reânnoieşte credinţa în ziua de apoi şi îşi aminteşte că într-o zi se va înfăţişa în faţa bunului Allah şi că atunci va fi nevoit să dea socoteală pentru toate faptele sale bune şi rele înfăptuite. Ziua unui bun musulman aşa începe. Doar peste câteva ore muezinul îl cheamă din nou la rugăciune şi iarăşi apleacă capul cu supuşenie în faţa lui Allah şi iarăşi repetă legământul pe care-l are faţă de El.
Lasă, pentru câteva minute, toate preocupările lumeşti şi se roagă pentru a fi primit în faţa lui Allah. Acest moment îl determină să-şi aducă aminte de adevărata menire pe care o are în această lume. Apoi, el se întoarce la preocupările sale lumeşti, ca peste încă câteva ore să se înfăţişeze din nou înaintea lui Allah.
Odată cu venirea serii şi lăsarea întunericului se roagă din nou, pentru ca întunericul nopţii să nu-l facă să-şi uite îndatoririle pe care le are faţă de Allah. Apoi, spre miezul nopţii el îşi săvârşeşte ultima rugăciune a zilei, reânnoindu-şi încă o dată credinţa înainte de somn.
Nu este nevoie de prea multe explicaţii ca să înţelegem cum că salat-ul fortifică fundamentele credinţei noastre, cum că această rugăciune ne învaţă supuşenia faţă de Allah şi cum că ea reănnoieşte şi împrospătează credinţa, care constitue izvorul purităţii morale şi spirituale.
Cum ne pregătim pentru salat? Mai întâi de toate săvârşim spălarea rituală, care se realizează în forma în care ne-a poruncit profetul nostru Muhammed. De ce trebuie să procedăm aşa? Tocmai de aceea pentru că noi credem în profetul nostru şi considerăm de datoria noastră ca să-i urmăm calea.
De ce nu citim intenţionat cu greşeli Coranul? Nu-l citim aşa întrucât ştim că această carte sfântă cuprinde în ea cuvântul lui Allah şi de aceea ştim că greşelile ar constitui o ofensă adusă lui Allah. De multe ori, la spălat, noi citim în gând, rugăciunile. Şi ştim foarte bine că nimeni nu ne poate auzi sau vedea dacă noi le citim cu adevărat sau nu. Dar ştim, în acelaşi timp că un bun musulman niciodată nu se preface. De ce? Tocmai pentru că noi toţi ştim că Allah ne urmăreşte pe fiecare din noi, că aude şi vede dacă citim sau nu şi ştim că pentru El nu există nicio taină.
Ce anume ne împinge pe noi să săvârşim salat-ul, din moment ce nimeni nu ne obligă să facem acest lucru sau nimeni nu ne urmăreşte în mod expres să-l facem? Oare nu săvârşim salat-ul doar pentru că suntem conştienţi de faptul că Allah vede întotdeauna totul? Ce anume vă determină să lăsaţi baltă toate preocupările dv. şi să alrgaţi la geamie pentru a săvârşi salat-ul? Ce anume vă determină să vă sculaţi dis-de-dimineaţă, întrerupându-vă somnul dulce, pentru spălat sau să mergeţi la geamie, suportând arşiţa soarelui de prânz sau să sacrificaţi o distracţie foarte tentantă pentru a săvârşi salat-ul de seară? De ce ne temem ca nu cumva să comitem o greşeală când săvârşim salat-ul? Se întâmplă aşa pentru că există în noi teama de Allah şi ştim că în ziua judecăţii de apoi ne prezentăm înaintea Lui şi atunci suntem obligaţi să dăm socoteală. Să ne gândim puţin, oare există un mijloc mai bun de educaţie morală şi spirituală decât salat-ul? Tocmai această educaţie este cea care formează un musulman desăvârşit. Salat-ul îi aminteşte tot timpul unui om legământul pe care îl are cu Allah. Îl determină să-şi reânnoiască credinţa în El, îl face să nu uite nici măcar pentru o clipă credinţa în ziua judecăţii. Salat-ul este un mijloc de educaţie desăvârşit care ajută să se stabilească un echilibru perfect între gândirea şi acţiunile omului.
Un om care săvârşeşte de cinci ori pe zi salat-ul, fără îndoială că se poate considera că este un bun msulman, un om care în trecerea lui prin acesată lume a ştiut să fie un adevărat credincios. Orice poate avea încredere într-un asemenea om. Acest fel de om nu se va împăca niciodată cu nedreptatea sau cu o hotărâre strâmbă.
Există obligaţia pentru un musulman să săvârşească salat-ul de vineri împreună cu ceilalţi coreleigionari. Aceasta cultivă între musulmani un raport de dragoste şi înţelegere reciprocă. Acest salat de vineri dezvoltă la musulmani sentimentul de solidaritate şi în aceeaşi măsură sentimentul de frăţie. Salat-ul totodată este simbolul egalităţii. Pentru că bogaţii şi săracii, conducătorii şi conduşii, cei cu şcoală şi ignoranţii, fără deosebire, formează un singur şir şi toţi împreună se închină lui Allah. Pe scurt, namazul cultivă la oameni o viaţă individuală şi colectivă deosebit de sănătoasă.
Binefacerile salat-ului sunt foarte multe. Cei care nu săvârşesc salat-ul nici nu-şi dau seama cât de mult pierd. Numai un musulman care practică salat-ul zi de zi, absolut fără nicio derogare de la această practică, ştie ce binefacere imensă este pentru un om atât în viaţa lui pământească, dar mai ales, pentru viaţa de apoi. Săvârşirea salat-ului de cinci ori pe zi constitue una din poruncile profetului Muhammed pentru toţi musulmanii.


SAUM ( POSTUL )
Postul ţinut de musulman în luna ramadanului ( a noua lună din calendarul musulman ) îndeplineşte aceeaşi funcţie pe care o îndeplineşte şi săvârşirea salat-ului. Un musulman, în decurs de o lună de zile, îşi impune să nu mănânce şi să nu bea absolut nimic, din zori până seara. Oare ce anume îl determină pe el să se expună, de bună voie, la o asemenea încercare? Răspunsul la această întrebare nu este greu de ghicit. Credinţa în Allah, teama de El şi de ziua judecăţii de apoi constitue principala cauză a unui asemenea comportament.
Atâta timp cât un musulman ţine post el îşi înnăbuşă toatele dorinţele, toate pasiunile, toate poftele. Conştiinţa datoriei împlinite şi însuşirea d a îndura anumite privaţiuni de ordin fizic şi moral au rol de a întări credinţa oamenilor. Privaţiunil şi disciplina de fier pe care şi-o impun oamenii în această lună, îl fac să înţeleagă, nemijlocit, realităţile vieţii, să se confrunte ei înşişi cu aceste greutăţi şi privaţiuni. Tocmai acest contact direct cu realitatea îi determină pe oameni să ducă o viaţă echilibrată, o viaţă plină de supuşenie faţă de Allah.
Pe de altă parte, postul are o influenţă deosebit de mare în viaţa socială, pentru că în această lună toţi oamenii, indiferent de statutul lor în societate, ţin post. Această situaţie crează un grad de egalitate între toţi oamenii şi de aceea postul are şi menirea de a cultiva dragostea şi frăţia între oameni. Luna ramadanului este şi luna când răul este în defensivă totală, iar binele se afirmă cu toată forţa. În tot decursul acestei luni adie un vânt al credinţei şi al purităţii sufleteşti. Această disciplină ni s-a impus numai şi numai pentru binele oamenilor. Cineva care nu-şi îndeplineşte această îndatorire de bază pentru un musulman, este foarte probabil că nu le respectă nici pe celelalte îndatoriri cei revin unui bun musulman.
Cei mai răi oameni sunt cei care în această lună mănâncă şi beau în văzul tuturor. Cu această comportare a lor ei nu fac altceva decât să arate că nu vor să recunoască că Allah este creatorul şi ocrotitorul lor, de aceea desconsideră poruncile Lui. Prin această atitudine a lor ei arată că nu sunt nişte membrii devotaţi ai comunităţii musulmane, ba din contră prin asta ei demonstrează că nu au nicio legătură cu ea. Musulmanii nu pot să aibă încredere în asemenea oameni făţarnici.


ZEKAT-UL
A treia îndatorire a unui musulman este zekat-ul. Un musulman care are o situaţie financiară peste o limită determinată, trebuie să dea de persoană 2,5% ( o patruzecime parte ) din bani unui om care a devenit recent musulman, unui călător sau unui datornic. Aceste sume sunt limite minime. Însă cu cât mărimea zakat-ului este mai mare, cu atât bunăvoinţa lui Allah faţă de persoana respectivă va fi mai mare. Dacă musulmanii cu stare îi ajută pe fraţii lor mai nevoiaşi, atunci Allah îi va răsplătii cu generozitate pe aceştia. Pentru că zekat-ul să-şi atingă scopul pentru care a fost instituit, trebuie să îndeplinească 2 condiţii: în primul rând cel care dă zekat-ul să nu aştepte vreun profit personal de pe urma acestui gest al său şi în al doilea rând să nu urmărească laude precum că este un mare filantrop.
Şi zakat-ul , ca şi salat-ul şi postul, constitue o îndatorire de bază faţă de credinţa sa a unui musulman. Importanţa ei rezidă în faptul că cultivă la oameni, într-un mod excepţional, sentimentul de sacrificiu, având în vedere că omul renunţă de bună voie la o parte din avuţie pentru binele şi folosul semenilor săi şi să se eliberează de egoism şi de zgârcenie. Islamul nu are nicio legătură cu oamenii egoişti şi zgârciţi. Un adevărat musulman, atunci când trebuie, îşi poate sacrifica toată avuţia în numele lui Allah. Pentru că zekat-ul în acest spirit îi educă pe musulmani.
Într-o comunitate islamică zekat-ul are o importanţă deosebită. Constitue o datorie sfântă pentru musulmanii mai înstăriţi să-i ajute pe fraţii lor mai nevoiaşi. Un musulman nu trebuie să-şi cheltuiască averea numai pentru confortul şi luxul său. Şi alţii au dreptul la averea lui. Văduvele, orfanii, săracii şi handicapaţii, şomerii care nu-şi pot folosi forţa lor de muncă din cauza lipsei unui loc de muncă, cei talentaţi şi inteligenţi, care, învăţând ar fi putut ajunge oameni deosebit de valoroşi pentru societate, dar din lipsa mijloacelor necesare nu pot face acest lucru, se numără printre cei care au dreptul la averea acestuia. Este un om crud, inuman cel care nu vrea să recunoască faptul că şi aceştia au dreptul la o parte din avuţia lui. Să înnoţi în bogăţie când în jurul tău există atâta mizerie, cum poate fi calificată această lipsă de omenie?! Islamul este un inamic neânduplecat al acestui soi de oameni. Doar cei lipsiţi de credinţă sunt lipsiţi de dragostea universală. Aceştia n-au altă problemă decât să se îmbogăţească cu orice preţ şi oricum. Islamul nu se va împăca niciodată cu o asemenea atitudine şi asemenea oameni.


HAJJ ( PELERINAJUL )
Hajj, adică pelerinajul, constitue a patra îndatorire, cerinţă de bază a islamului. Această îndatorire cade pe umerii acelor musulmani care au posibilităţi materiale pentru a efectua măcar o dată în viaţa lor această calătorie în locurile sfinte ale islamului.
Astazi, Mecca se găseşte în locul unei căsuţe pe care profetul Ibrahim ( Avraam ) a construit-o pentru rugăciuni. Allah l-a însărcinat pe profetul Ibrahim ( Avraam ) s-o transforme într-un lăcaş sfânt. Allah a mai poruncit că măcar o dată în viaţă, musulmanii care au posibilităţi materiale trebuie să efectueze pelerinaj în acest loc sfânt. Această vizită în locul sfânt nu este pur şi simplu o vizită de curtoazie. Şi pelerinajul are rolul de a cultiva în sufletului omului credinţa şi bunătatea. Atunci când un musulman începe pelerinajul, el trebuie să-şi stăpânească pasiunile şi pornirile, să nu provoace vărsare de sânge, să fie pur, neântinat, atât în vorbe cât şi în fapte.
Pelerinajul, dintr-un punct de vedere, constitue cea mai importantă formă de manifestare a credinţei în Allah. Dacă n-ar fi aşa, cine s-ar încumeta să pornească la un asemenea drum lung şi anevios, lăsând în urma sa pe cei dragi şi apropiaţi? Pelerinajul nu are nimic în comun cu o călătorie obişnuită. În această călătorie spre călătorie spre locurile sfinte toată atenţia unui musulman este concentrată, cu o intensitate maximă, asupra lui Allah şi sufletul lui, până în cele mai sensibile coarde ale sale, vibrează de o credinţă şi de o dragoste neţărmuite faţă de Allah. Acolo, în locurile sfinte, el găseşte o atmosferă de credinţă, de pace desăvârşită, de destindere totală. El vizitează toate locurile sfinte care constitue mărturii ale măreţiei islamului, rămânând profund impresionat de cele văzute.
Momentele petrecute în aceste locuri sfinte şi tot ce îi este dat să vadă acolo rămân întipărite pentru totdeauna în mintea şi sufletul pelerinului.
Vorbind de foloasele pelerinajului se poate arăta că Mecca este locul unde se întâlnesc, o dată pe ani, musulmanii din toate zonele geografice ale lumii. Pelerinajul efectuat la Mecca constitue simbolul unităţii şi solidarităţii tuturor musulmanilor din lumea întreagă, indiferent de rasă, neam, culoare sau ţară.


APĂRAREA ISLAMULUI
Deşi apărarea islamului nu constitue unul din principiile de bază, totuşi necesitatea şi importanţa ei se repetă de numărate ori în Coran şi în Hadis ( Ansamblul spuselor şi obiceiurilor lui Muhammed, având semnificţia unor porunci, maxime ).
Dacă cineva susţine că este musulman, atunci el trebuie să apere cu sfinţenie religia în care crede. Singurul scop al tuturor acţiunulor noastre trebuie să fie grija pentru prosperitatea tuturor musulmanilor din lume, iar atunci când este nevoie, să jertfim tot ce avem pentru a slujii islamul.


JIHADUL
Jihadul constitue o parte integrantă a concepţiei de apărare a islamului. Înţelesul primar, iniţial al cuvântului jihad este: a se strădui din toate puterile pe Calea lui Allah.
Se spune că face jihad despre cineva care depune eforturi fizice şi intelectuale deosebite sau despre cineva care îşi dedică toată avuţia sa în numele lui Allah.
Dar, în realitate, după şeriat, adică după jurespundenţa islamică, acest cuvânt se foloseşte doar pentru a exprima lupta dusă pentru numele lui Allah şi împotriva duşmanilor islamului care recurg la forţă. Fiecare musulman are îndatorirea de a accepta, în orice clipă, sacrificiul suprem în numele lui Allah şi în apărarea islamului. O comunitate se consideră eliberată de această îndatorire doar prin participarea la jihad a unei părţi din musulmanii aparţinând comunităţii respective. În caz contrar, adică în cazul că nimeni din comunitatea respectivă nu participă la jihad, vina aparţine întregii comunităţi.
Dacă o ţară islamică este victima agresiunii din partea unei puteri neislamice, atunci toţi cetăţenii, fără excepţie, ai ţării respective au datoria să participe la jihad. În caz că ţara islamică victimă a agresiunii nu deţine suficientă forţă pentru a respinge agresiunea, atunci datoria sfântă a ţărilor musulmane vecine este de a sări în ajutorul acestei ţări. Şi dacă nici în acest caz duşmanul nu a fost respins, atunci musulmanii din întreaga lume trebuie să se mobilizeze împotriva agresorului.
Jihadul, în asemenea împrejurări, are acceaşi semnificaţie pentru musulmani, precum săvârşirea rugăciunii şi ţinerea postului. Cine se eschivează de jihad păcătuişte mult. Această atitudine a lui semnifică faptul că a rămas repetent la un examen important.

CAPITOLUL 6
RELIGIA ŞI ȘERI’AH ( LEGISLAŢIA ISLAMICĂ )
Până acum am analizat conceptul de credinţă sau religie. În continuare vom încerca să analizăm şeirat-ul profetului. Mai înainte de toate să clarificăm deosebirea între religie şi şariat.

DEOSEBIREA DINTRE RELIGIE ŞI ȘERI’AH

În capitolele precedente susţinusem faptul că toţi profeţii care au apărut de-a lungul timpului au propovăduit islamul. Ei, fără excepţie, au propovăduit islamul, adică credinţa într-un singur Allah, în ziua judecăţii de apoi, în profeţi şi scripturi şi au îndrumat oamenii să ducă o viaţă plină de supuşenie faţă de Allah.
Aceste adevăruri exprimă religia şi ele reies şi din învăţăturile tuturor profeţilor.
Alături de acest mod de percepere a religiei, mai există şi şeiratul ( Legislaţia musulmană ) care cuprinde o serie de legi, norme şi reguli de practicare a credinţei, de comportarea în viaţa de tote zilele, într-un cuvânt un îndreptar care pune în ordine viaţa comunităţii musulmane.
De-a lungul timpurilor aceste legi, aceste norme şi reguli au fost supuse unor modificări, îmbunătăţiri. Fiecare profet în parte, deşi toţi profeţii au propovăduit aceeaşi religie, în funcţie de poporul căruia se adresa şi în funcţie de condiţiile existente într-o perioadă dată, a adus cu sine un alt şeirat.
Acest proces a continuat până la profetul Muhammed, care a adus oamenilor un șeri’ah care îi va călăuzii pe oameni pănâ la sfârsitul lumii. Religia a rămas absolut aceeaşi, dar şeriat-ul atât de cuprinzător şi generos, adus de profetul Muhammed, le-a adunat pe toate celelalte.


SURSELE ŞERIAT-ULUI
Există două surse importante de informare în ceea ce priveşte şeriat-ul profetului Muhammed: Coranul şi Hadis-ul. Coranul este o creaţie divină şi fiecare cuvânt al său aparţine lui Allah, iar Hadis-ul este o colecţie a spuselor lui Muhammed cu diferite prilejuri şi de asemenea consemnări privind obiceiurile profetului. Spusele şi obiceiurile profetului au fost consemnate şi prelucrate de către unele personalităţi ale islamului. În acest sens cărţile elaborate de către imamii Muslim, Timizâ, Ebu Dâuud, Neseâ şi Ebnu Mage.


FIQH-UL ( JURISPRUDENŢA )
Mai mulţi teologi musulmani s-au ocupat de jurisprudenţa musulmană, elaborând mai multe lucrări importante în acest domeniu. În pofida acestei situaţii, în prezent toate aceste concepţii şi păreri se concentrează în jurul a patru doctine. Acestea sunt:
1. Jurisprudenţa Hanefi. Aceasta este acea jurisprudenţă care a fost redactată cu colaborarea şi pe baza culegelilor efectuate de către Abu Hanife Numan Ibin Sabit, Abu Yusuf, Zufăr şi alte mari personalităţi ale ştiinţei religiei islamice.
2. Jurisprudenţa Şafii. Este jurisprudenţa întemeiată de către Muhammed Ibni Idris –eş Şafii.
3. Jurisprudenţa Mâliki. Întemeietorul acestei jurisprudenţe este Mălikâ Ibân Anas.
4. Jurisprudenţa Hambeli. Autorul acestei jurisprudenţe este Ahmed Ibin Hanbel.
Toate cele patru doctrine juridice au căpătat contur aproximativ după două sute de ani de la dispariţia profetului. Apariţia celor patru doctrine diferite este determinată de existenţa unor realităţi diferite. Analizând cele patru doctrine ne putem da seama de seriozitatea şi soliditetea părerilor şi argumentelor cuprinse în ele. Tocmai de aceea musulmanii acceptă şi aprobă toate aceste patru doctrine.



TASĂ’ UUF-UL ( MISTICA – MISTICISM )
Fiqh-ul ( jurisprudenţa ) are menirea de a rezolva chestiunile practice, exterioare ale comportamentului uman, pe când Tasă uuf-ul are în vedere spiritul. Astfel, atunci când un musulman săvârşeşte rugăciunea, fiqh-ul are în competenţa sa indicarea unor modalităţi practice de profesare a religiei. Aşa spre exemplu, el indică cum se face abdest-ul ( spălarea rituală ), faptul că rugăciunea se face stând cu faţa spre Mecca, vremea rugăciunii şi modul cum se procedează în timpul salat-ului. Pe când Tasavuuf-ul are în vedere particarea noastră spirituală la salat, puritatea noastră sufletească atunci când ne rugăm.
Astfel, fiqh-ul are în vedere îndeplinirea, până în cele mai mici amănunte, a tuturor poruncilor, pe când adevărata mistică islamică constitue măsura supunerii şi sincerităţii sufletului nostru. Exemplu de mai înainte scoate în evidenţă raportul existent între fiqh şi tasă uuf.
Din păcate, în timp, mistica pură islamică a fost denaturată, fiind poluată cu nişte absurdităţi care nu au legătură nici cu Coranul şi nici cu Hadisul. Au apărut aşa-zişi musulmani care în vorbe se simţeau legaţi într-un fel de șeri’ah, dar în fapte se considerau a fi deasupra lui. Aceşti oameni n-au cunoştinţă despre ceea ce înseamnă islamul, pentru că această religie nu recunoaştere o mistică care să nu aibă legături strânse cu şeriat-ul. Niciun mistic nu are voie să nesocotească legile şi normele şeriat-ului şi nici salat-ul zilnic, postul, zekat-ul sau pelerinajul.
Adevărata semnificaţie a tăsăv uuf-ului este exprimarea unei neţărmuite dragoste faţă de Allah şi de profetul Muhammed. Numai respectând cu devotament poruncile lor noi ne exprimăm această dragoste a noastră. Cine abdică de la poruncile lui Allah, acela nu poate susţine că îl iubeşte pe Allah.

CAPITOL 7
PRINCIPIILE ŞEIRATULUI
Atâta timp cât nu cunoaştem legile islamului şi nu studiem cu atenţie principiile lui şi de asemenea nu încercăm să ne imaginăm tipul de om pe care vrea islamul să-l formeze, atunci cunoştinţele noastre despre această religie ar fi fost incomplete, trunchiate. De aeea, în acest ultim capitol al acestei cărţi, vom încerca să analizăm principiile şeriatului.


ESENŢA ŞI SENSURILE ŞERIATULUI
Omul a fost înzestrat cu multiple însuşiri, nu pentru a face rău, ci pentru a fi în permanenţă în slujba binelui.
După modul cum se folosesc de însuşirile şi calităţile lor, oamenii se împart în două categorii: 1) Cei care îşi folosesc intenţionat denaturat însuşirile şi calităţile lor, din care cauză au de suferit atât ei înşişi, cât şi ceilalţi oameni. 2) Cei care sunt sinceri şi serioşi, dar din cauza ignoranţei lor sunt comfruntaţi cu greşeli.
Cei care, intenţionat, îşi folosesc calităţile pentru a face rău sunt cei mai periculoşi şi păcătoşi oameni. Este nevoie ca aceştia să fie ţinuţi sub control şi sunt necesare măsuri juridice foarte serioase împotriva lor.
În ceea ce priveşte pe cei care greşesc din cauza ignoranţei lor, aceştia au nevoie să fie educaţi şi învăţaţi să aleagă calea cea bună şi să-şi folosească însuşirile în cele mai bune condiţii. În această privinţă şeriat-ul are o importanţă deosebită.
Şeriatul este o expresie a voinţei lui Allah şi constitue o călăuză deosebit de importantă în ordinea, în modul cel mai bun al vieţii oamenilor. Legea lui Allah este numai în interesul oamenilor. În această lege nu există nicio prevedere care să îngrădească, în vreun fel, posibilităţile sau drepturile oamenilor. Ea descurajează ascetismul, viaţa de pustnic. Şeriatul este împotriva unui mod de viaţă caracterizat prin austeritate extremă, restrângerea la maximum a satisfacerii trebuinţelor, în scopul realizării unui ideal religios. Şeriatul nu poate să aibă asemenea pretenţii, din moment ce această lege este expresia voinţei lui Allah şi El niciodată nu cere supuşilor săi o astfel de viaţă. Omul a fost creat cu absolut tot ce este necesar pentru a se bucura de o viaţă demnă şi fericită şi, de asemenea, de a-şi perpetua neamul. Voinţa lui Allah este ca el, în armonie cu celelalte vieţuitoare şi cu natura, să-şi îndeplinească menirea pe care o are în această viaţă, aceea de a acţiona în aşa fel încât să creeze paradisul pe pământ. Şeriat-ul, ca lege care exprimă voinţa lui Allah, interzice tot ce este în detrimentul, în dauna oamenilor şi permite şi încurajează tot ce este în folosul lor.
Principiul de bază al Şeriat-ului este de a deveni în întâmpinarea tuturor necesităţilor şi dorinţelor reale ale omului, de a apăra toate interesele şi de ai facilita, în final, ca omul să reuşească în viaţă şi să fie fericit. În atingerea acestor idealuri nu este suficient ca omul să fie corect, să nu atenteze la bunurile şi drepturile altora, ci trebuie neapărat să ţină seama şi de unele principii morale şi etice ca solidaritatea, într-ajutorarea şi cooperarea cu ceilalţi semeni ai săi. Iar în ceea ce priveşte binele şi răul, câştigul şi paguba, principiul de bază al acestei legi este de a prefera cîştigul modest în dauna câştigului mare şi de a sacrifica, de a pierde un câştig, un profit mic, în faţa unei daune mari iminente. Deşi şeriat-ul este împotriva exagerărilor de orice fel şi de asemenea este împotriva nesocotinţei, lipsei de chibzuinţă şi de înţelepciune.
Nu e secret pentru nimeni faptul că fiecare om are limitele sale. Nu întotdeauna omul poate discerne, de unul singur, ce este bine şi ce este rău, ce este folositor şi ce este dăunător. Sursele lui de informare în direcţia unor realităţi sunt limitate. Tocmai pentru a scuti oamenii de posibilitatea comiterii unor fapte nedemne, în necunoştinţă de cauză, Allah le-a trimis legi şi porunci care-i fereşte de asemenea fapte. Valabilitatea acestor legi şi porunci a fost verificată şi probată de timp şi o dată cu dezvoltarea societăţii umane, pe toate planurile, acestea au căpătat o credibilitate şi mai mare.
Omenirea, în perioada contemporană, arată tendinţe mai mari de apropiere de divinitate, de religie. Experienţa umană de pănâ acum face necesară acceptarea de către din ce în ce mai mulţi oameni a divinităţii, a legilor şi poruncilor lui Allah. După o experienţă amară, din ce în ce mai mulţi oameni se conformează prevederilor şi normelor şerit-ului.
Se poate întâmpla ca unii oameni să nu priceapă în întregime unele prevederi şi norme ale şeriat-ului, dar ei au convingerea că au acceptat un cod de legi care are o bază ştiinţifică şi al cărei singur scop este de a-i izbăvi de ignoranţă şi de unele erori ce se pot comite în necunoştinţă de cauză. Numai aceşti oameni sunt pe calea cea bună şi numai aceştia vor reuşi în viaţă.

DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE OMULUI DUPĂ ȘERI’AH
Sistemul de viaţă pe care îl concepe islamul este alcătuit dintr-un şir de drepturi şi îndatoriri, pe care orice musulman se obligă să le respecte şi să le aducă la îndeplinire. În principiu, islamul prevede patru tipuri de drepturi şi îndatoriri:
I)Drepturile divine pe care orice persoană trebuie să le îndeplinească.
II) Drepturile pe care le are omul faţă de el însuşi, faţă de propria sa persoană.
III) Drepturile unor oameni asupra altor oameni.
IV) Drepturile privind puterea şi posibilitatea pe care le oferă Allah oamenilor, în interesul lor personal.
Aceste drepturi şi îndatoriri constitue piatra unghiulară a islamului. A le respecta, a le îndeplini cu cea mai mare seriozitate şi conştiinciozidate, constitue îndatorirea obligatorie a fiecărui adevărat musulman. Şeriat-ul tratează, abordează toate tipurile de drepturi şi le analizează cu cea mai mare scrupulozitate. În acelaşi timp se apleacă cu cea mai mare atenţie şi asupra mijloacelor de îndeplinire a tuturor îndatoririlor pentru ca toate drepturile, fără nicio excepţie să fie respectate. Şi acum să analizăm pe scurt care sunt aceste drepturi şi îndatoriri.


1.DREPTURILE DIVINE
Înainte de toate trebuie să clarificăm principiul islamic care reglementează relaţia existentă între om şi Creatorul său. Cel mai important şi primordial drept al alui Allah este acela ca omul să se roage Lui. Omul trebuie să accepte fără şovăire autoritatea lui şi nu trebuie să-l asemuiască sau să-l confunde ci absolut nimeni. Cerinţele acestui drept divin noi le îndeplinim arătând credinţă trimisului său pe pământ şi acceptând în întregime rolul lui călăuzitor şi îndrumător.
Al treilea drept al lui Allah asupra noastră este ca noi să arătăm o supunere adevărată şi sinceră faţă de El. Cerinţele acestui drept noi le îndeplinim respectând întocmai legile şi poruncile Lui. Al patrulea drept al lui Allah asupra noastră constă în aceea ca noi să ne rugăm Lui. Acest drept noi îl răsplătim prin săvârşirea salat-ului şi prin celelalte modalităţi de rugă. Aceste drepturi şi îndatoriri le preced pe toatecelelalte. Astfel, prima grijă a unui musulman este de a îndeplini toate îndatoririle pe care le are faţă de Allah şi numai după aceea el se îngrijeşte de îndeplinirea altor îndatoriri sau exercitarea altor drepturi, care vin pe planul al doilea. Aşa sre exemplu, un musulman trebuie, înainte de toate, să săvârşească salat-ul, ori de câte ori este nevoie, să ţină post în luna ramadanului, să dea zekat-ul.
Ceea ce trebuie citit în timpul salat-ului este în aşa fel chibzuit încât în salat, după dorinţă, poate fi surtat sau lungit. Când omul este odihnit şi dispus el poate să citească un fragment din Coran, iar în orele de maximă aglomerare a treburilor, el se poate mulţumi cu citirea doar a câtorva versete din Coran. Mai mult, la salat-urile care se suprapun cu orele de lucru şi săvârşite împreună cu toată comunitatea, se recomandă în mod expres că aceste recitări din Coran să fie cât mai scurte. Într-un cuvânt, islamul ne îndeamnă să stabilim un echilibru între diferitele domenii de activitate ale vieţii.
Şi în cazul ramadanului ( postului ) lucrurile stau la fel. În decurs de un an avem obligaţia de a ţine post doar o lună. În timpul unei călătorii sau în caz de boală omul este absolvit de post, dar cu condiţia să-l recupereze cu alte prilejuri. De asemenea sunt scutite de a ţine post, cu condiţia recuperării lui în condiţii normale, femeile în perioadele de graviditate, lehuzie şi menstruaţie. Postul se ţine exact până în momentul genereal stabilit şi orice întârziere se consideră a fi de rău augur. De la apusul soarelui pănâ la suhur există permisiunea de a mânca şi a bea. Postul ţinut în plus, şi cu alte prilejuri, este foarte preţios. Allah apreciază în mod deosebit acest sacrificiu al credincioşilor dar, în acelaşi timp, nu doreşte, în niciun chip, ca cineva ţinând post, fără întrerupere, să ajungă într-un asemenea stadiu de epuizare încât să nu-şi mai poată îndeplini atribuţiile pe care le are în viaţă.
În ceea ce priveşte zekat-ul se pot afirma cam aceleaşi lucruri. Allah a stabilit doar procentul minim pe care trebuie să-l dea cineva din banii şi bunurile pe care le deţine, lăsând la latitudinea lui cât la sută din bunurile deţinute doreşte să le dea milostenie. Allah apreciază în mod deosebit pe cei generoşi, pe cei care fac bine altora. Dar, în acelaşi timp, Allah nu admite ca cineva să-şi epuizeze toţi banii, toate bunurile în scopuri de binefacere, lipsind familia sa şi pe sine însuşi de anumite drepturi legitime. Allah nu va dori niciodată ca cineva să sărăcească în acest mod. El porunceşte oamenilor să aibă, şi în acest domeniu, o atitudine echilibrată.
Cam acelaşi lucru putem spune şi despre pelerinaj. Acesta intră în obligaţia celor care au destui bani pentru a suporta toate cheltuielile de deplasare şi întrţinere şi, de asemenea, celor care sunt apţi, din punct de vedere fizic, se efectuează o asemenea deplasare dificilă. Mai mult, cel care îndeplineşte cele două condiţii are obligaţia expresă de a desăvârşi acest pelerinaj o singură dată în viaţă, indiferent de ce perioadă îşi alege. În situaţii excepţionale ca starea de război sau orice altă stare care îi pune viaţa în pericol, pelerinajul se poate amâna. În plus, trebuie să existe şi consimţământul părinţilor în vârstă, care sunt în grija fiului care săvârşeşte pelerinajul. Scopul acestui consimţământ este de a preântimpina unele situaţii neplăcute pentru aceşti părinţi în lipsa fiului care săvârşeşte pelerinajul. Şi din aceste exemple se poate lesne deduce că îndatoririle şi obligaţiile pe care le avem faţă de Allah nu le exclud pe cele legate de viaţă, ba din contră, se completează reciproc, într-un deplin echilibru.
Prinosul suprem adus de un musulman lui Allah este participarea la djihad (războiul sfânt în apărarea islamului). Este aşa, pentru că un musulman, în timpul djihad-ului, nu se limitează numai la sacrificarea întregii sale avuţii şi jertfirea propriei sale vieţi, dar este pus în situaţia de a lua şi vieţilor altora.
Se poate afirma cu certitudine că dacă nu s-ar regurge, în caz de nevoie, la djihad, daunele suferite de islam şi de lumea musulmană ar fi incomesurabil mai mari. De aceea, pentru a evita săvârşirea unui asemenea dezastru, Allah ne porunceşte să fim gata oricând să ne sacrificăm viaţa şi bunurile în numele apărării şi propăşirii credinţei noastre, care este islamul.
În acelaşi timp, Allah ne avertizează să nu vărsăm sânge fără cauze bine întemeiate şi mai ales ne interzice să facem vreun rău bătrânilor, femeilor, copiilor, bolnavilor, răniţilor. Porunca Lui este ca să ripostăm împotriva celor care vin cu război asupra noastră. Allah ne mai porunceşte ca să nu ne dedăm la distrugeri inutile, chiar şi pe teritoriul inamicului şi să avem o comportare umană faţă de prizonieri. Allah ne îndeamnă să respectăm tratatele încheiate cu inamicul şi să încetăm imediat lupta, de îndată ce acest inamic încetează confruntarea armată sau alte acţiuni ostile împotriva islamului. Astfel, islamul îndeamnă pe musulani, cu jertfe materiale şi umane minime, să asigure apărarea şi propăşirea islamului. Aceasta este şi voia lui Allah.


2.DREPTURILE INDIVIDUALE
Iar acum să analizăm care sunt drepturile omului. Este un adevăr de necontestat faptul că omul constitue cel mai crud şi cel mai nedrept duşman al său personal. La prima vedere acest lucru s-ar părea ceva incredibil. Cum de este posibil ca omul să fie nedrept faţă de el însuşi, mai ales că este o sumedenie de exemple care arată că el se iubeşte mult pe sine. Cum de poate fi propriul său duşman? Apar destul de ilogice aceste afirmaţii, dar la o găndire mai aprofundată ne dăm seama că lucrurile, din păcate, stau aşa.
Partea cea mai slabă a omului este că el nu poate rezista, întotdeauna, unor tentaţii, devenind victima acestora, cu toate consecinţele ce decurg din această situaţie. Sunt oameni care sunt cuprinşi de patima băuturii. Aceştia după ce consumă băuturi alcoolice îşi pierd judecata şi echilibrul. Cei care sunt cuprinşi de acest viciu nu mai ţin cont de nimic, mergând până la distrugerea lor biologică. Există oameni care, consumând alimente în cantităţi exageate, îşi periclitează propria sănătate. Unii oameni sunt sclavii propriei lor pasiuni sexuale, din care se degradează în ultimul hal.
În acelaşi timp mai există un soi de oameni care sacrifică totul în numele aşa-zise înălţări spirituale. Ei neglijează, în întregime, cerinţele lor fizice, ţin sub control strict pasiunile, îşi leapadă îmbrăcămintea, îşi abandonează casa şi familia, refigiindu-se în munţi, în păduri. Aceştia sunt animaţi de convingerea că lumea nu are niciun sens pentru ei şi nutresc un sentiment de degust faţă de orice este pământesc.
Aceste exemple reprezintă dovezi, de necontestat, ale slăbiciunii umane, care de cele mai multe ori îi conduc la distrugerea personală. Asemenea dovezi de slăbiciune ne este dat să întâlnim la tot pasul.
Islamul propovăduieşte numai şi numai binele şi prosperitatea omului. Scopul lui este de a stabili un echilibru şi o stabilitatea în viaţă. Tocmai de aceea este necesar să arătăm că şeriat-ul are un rol aparte în modelarea sufletului fiecărui musulman.
Şeriat-ul interzice cu desăvârşire orice lucru care prejudiciază grav existenţa fizică, intelectuală şi morală a omului. Se consideră haram ( spurcat, nepermis ) consumarea sâgelui, băuturile alcoolice, cărnii de porc, cărnii animalelor de pradă otrăvitoare şi murdare şi de asemenea consumarea mortăciunilor, întrucât toate acestea au efecte nocive asupra stării fizice intelectuale, morale şi spirituale ale omului. Interzicând consumarea tuturor acestora, islamul înseamnă, în acelaşi timp, oamenii să consume alimente şi băuturi curate, salubre şi folositoare.
Islamul interzice goliciunea şi îndeamnă oamenii să se îmbrace decent. Condamnă lenevia şi viaţa fără muncă, propovăduind necesitatea de a muncii pentru asigurarea celor trebuincioase traiului.
Islamul nu îndeamnă nici la înăbuşirea pornirilor, dorinţelor sexuale. Cere doar ca aceste porniri să se afle tot timpul sun control, subliniind în acest sens importanţa căsniciei.
Islamul interzice cu desăvârşire înrădirile morale şi intelectuale pe care şi le impune omul singur. Permite, chiar porunceşte ca fiecare om să se bucure de binefacerile vieţii, îndemnându-l să lupte pe căi cinstite, să dobândească o viaţă cât mai plăcută.
Nu e neapărat nevoie să părăseşti această lume pentru înălţarea spirituală, puritatea morală, apropierea de Allah, se realizează aici, pe pământ şi de aceea el trebuie să trăiască, supunându-se legilor Lui. Calea izbăvirii nu se află în afara greutăţilor vieţii, ci se află în miezul acestor greutăţi şi în modul cum noi ne achităm de datoriile noastre faţă de Allah.
Islamul interzice cu desăvârşire sinuciderea şi îi înştiinţează pe oameni că viaţa lor aparţine lui Allah. Viaţa este darul dat de către bunul Allah oamenilor, pentru ca ei să se bucure de ea o perioadă de timp determinată. Ea nu ne-a fost dată s-o prăpădim fără niciun rost.


3.DREPTURILE ALTOR OAMENI
Şeriat-ul porunceşte oamenilor, pe de o parte, să-şi folosească drepturile lor personale şi să aibă o atitudine corectă faţă de propria lor persoană, iar pe de altă parte, trebuie să respecte cu sfinţenie drepturile altora. Ca să prevină şi să evite conflictul dintre individ şi societate, islamul s-a străduit să stabilească un echilibru între interesele individului şi cele ale societăţii. Toţi oamenii trebuie să colaboreze în vederea aplicării legilor lui Allah.
Islamul respinge cu hotărâre minciuna sub orice formă s-ar manifesta ea, pentru că ea îl degradează pe omul care minte, provoacă daune celorlalţi oameni şi constitue o ameninţare împotriva societăţii. Interzice cu desăvârşire hoţia, mita, falsul, înşelăciunea, camăta şi cămătăria. Câştigurile obţinute prin mijloacele amintite mai sus sunt prifituri realizate în detrimentul altor oameni. Sunt interzise, de asemenea, intriga, bârfa şi calomnia, aşa cum sunt interzise şi toate jocurile de noroc, sub orice formă s-ar manifesta ele. Sunt interzise toate genurile de afaceri în care o singură parte câştigă. Sunt interzise tendinţele de a monopoliza şi de a acapara bunurile oamenilor. Bursa neagră este de asemenea interzisă. Se consideră o vină gravă crima, vărsarea de sânge şi proliferarea corupţiei.
Adulterul şi orice fel de raport sexual anormal sunt interzise, pentru că cei care comit asemenea delicte nu se limitează numai cu degradarea lor morală şi corporală, ei mai molipsesc şi întreaga societate cu asemenea vicii şi care, devin focare de infecţii pentru unele boli venerice, periclitând grav sănătatea publică, compromit sănătatea morală şi fizică a tinerei generaţii, viciază relaţiile umane normale în societate şi, în sfârşit, prejudiciază grav strctura socială şi culturală a societăţii. Islamul se luptă să smulgă din rădăcini asemenea delicte abdominabile.
Legea islamului orânduieşte viaţa în aşa fel, încât reuşeşte să realizeze, simulta, atât prosperitatea individului cât şi a societăţii.
Pentru realizarea unei depline afirmări a individului şi a societăţii, islamul a înfiinţat o serie de instituţii.
Temelia societăţii este familia. Trăsăturile de caracter fundamentale ale omului se formează în sânul familiei. De aceea, familia, din acest punct de vedere, este şi leagănul civilizaţiei umane. Aceste roluri importante ale familiei impun, înainte de orice, să analizăm principiile şeriat-ului în ceea ce priveşte familia.
O familie este alcătuită din soţ, soţie şi copii. Normele islamului în ceea ce priveşte familia sunt deosebit de clare. Islamul pune în sarcina bărbatului întreţinerea totală a familiei şi apărarea ei în faţa unei situaţii deosebite, iar sarcina femeii este de a asigura administrarea căminului, educarea în cele mai bune condiţii a copiilor, asigurarea unui climat adecvat de viaţă soţului şi copiilor. Datoria copiilor este de a arăta respect şi supunere faţă de părinţi, şi apoi când devin şi ei oameni mari să fie un sprijin de nădejde pentru părinţii lor. Pentru ca familia să constitue într-adevăr o instituţie socială de bază, islamul a prevăzut două lucruri esenţiale:
a) Soţului îi se recunoaşte rolul de şef al familiei. După cum se ştie, nicio instituţie nu funcţionează, în condiţii optime, fără un conducător, un şef de cea mai bună calitate. Nu se poate concepe o şcoală fără un director, sau un oraş fără un conducător. În lipsa acestora apare dezordinea şi haosul. Aşa s-ar putea înâmpla şi în cadrul familiei, dacă n-ar avea un şef. Dcaă într-o familie fiacare membru al ei ar acţiona după bunul său plac, atunci s-ar întrona haosul în acea familie. Ca să nu se înâmple aşa ceva, islamul îl împuterniceşte pe bărbat să fie conducătorul familiei.
b) Conducătorul, şeful familiei este investit cu răspunderi mai mari. El asigură întreţinerea familiei şi rezolvarea problemelor extracasnice. Femeile sunt scutite de rezolvarea unor chestiuni în afara căminului, toate acestea revenind în sarcina bărbatului. Toate problemele existente în cămin, inclusiv educaţia copiilor, revin în sarcina femeii. Pentru că treburile familiei să se rezolve în cele mai bune condiţii, islamul stabileşte această diviziune a responsabilităţilor în cadrul unei familii.
Dar, acest lucru nu însemană că femeia trebuie să stea închisă în casă.Îi este permis, la nevoie, să iasă afară. Ea poate să iasă afară, cu condiţia îndeplinirii unor condiţii.
Islamul stabileşte unele norme în relaţiile între membrii unei familii. Aceste norme pot fi sintetizate în felul următor:
1. Este interzisă căsătoria între unele grade de rudenie. Atfel, este interzisă căsătoria între mamă şi fiu, tată şi fiică, tatăl vitreg şi fiica vitregă, mamă vitregă şi fiul vitreg, frate şă soră, frate de lapte şi soră de lapte, unchi şi nepoată, mătusă şi nepot, soacră şi ginere şi bunic şi noră.
Aceste interdicţii au menirea de a consolida legăturile familiale. Acestea asigură puritatea relaţiilor între membrii familiei. Aceştia se pot întâlnii între ei deschis, fără gânduri ascunse, cu sinceritate.
2. Şeriat-ul îi îndeamnă pe musulmani să încheie relaţii de rudenie cu familii cumsecade şi care într-un fel sunt, în multe privinţe, apropiate între ele. Dar acest lucru nu înseamnă, nicidecum că nu au voie să se incheie relaţii de rudenie între familii care nu se cunosc sau familii din diferite pături sociale.
3. Într-un grup familial, de regulă există şi rude mai bogate şi rude mai sărace. Este un principiu al islamului faptul că rudele au drepturi şi îndatoriri reciproce. Există expresia arabă silatul Ibrahim ( legături de rudenie ) denumeşte exact relaţiile existente între rude. Există porunca de la Allah ca toţi musulmanii să arate respect faţă de relaţiile de rudenie. Este un mare păcat infidelitatea, lipsa de consideraţie faţă de rude sau nesocotirea unor drepturi ale rudelor. În cazul unor necazuri, unor nenorociri care se abat pe capul unui om, atunci toate rudele şi, în primul rând, rudele mai înstărite trebuie să sară în ajutorul acestuia. Când cineva dă zekat ( milostenie ) sau face alte fapte de binefacere, trebuie să se aibă în primul rând grijă de rudele nevoiaşe.
Legile islamului în privinţa moştenirii sunt în aşa fel elaborate, încât ele stipulează că această moştenire nu se poate concentra în mâinile unui singur om. Islamul împarte toată moşteirea, între rudele apropiate, în conformitate cu drepturile fiecăruia la această moştenire. Fiul, fiica, soţul, soţia, tata, mama şi fraţii sunt rudele cele mai apropiate şi de aceea ele au prioritate la împărţirea moştenirii.
În situaţia inexistenţei acestora, moştenirea revine rudelor de gradul al doilea. În toate aceste situaţii se preaântimpină acumularea întregii averi în mâinile unei singure persoane. Acest principui de bază al islamului, în ultima perioadă este adoptat, tot mai mult, şi de către alte naţiuni, aparţinând altor credinţe. Cu regret trebuie să menţionez aici faptul că în unele ţări musulmane acest principiu a început să fie dat uitării. Aşa spre exemplu, în India şi în Pakistan fiicele sunt private de partea lor de moştenire. Aceasta constitue un act flagrant de nedreptate şi un act care încalcă în mod grosolan poruncile Coranului.
Legile islamului îi călăuzesc pe musulmani şi în ceea ce priveşte relaţiile lor cu prietenii, vecinii şi cu consătenii lor. Islamul porunceşte ca un musulman să fie onest, corect, drept şi amabil cu toţi aceştia. Islamul cere de la musulmani ca ei să respecte sentimentele altora, să evite folosirea unui ton neadecvat, jignitor faţă de aceştia, să-i viziteze pe bolnavi, să-i ajute pe cei nevoiaşi, să aibă grijă de văduve şi orfani, să-i hrănească pe cei flămânzi şi să-i ajute pe cei care nu au unde munci, ca să-şi găsească de lucru.
Allah interzice folosirea unor vesele de aur şi din argint, portul unor haine ( de mătase ) deosibit de scumpe şi efectuarea de cheltuieli exagerate pentru a duce o viaţă în mare lux.
Islamul consideră că este un act de cruzime şi de nedreptate flagrante faptul că unii cheltuie uriaşe sume de bani doar pentru o simplă satisfacere a unor capricii egoiste, în timp ce în jurul lui există o mulţime de oameni care trăiesc de azi pe mâine sau oameni şi copii care mor de foame. În acelaşi timp, islamul nu are nicio lege care să-l priveze pe om de avuţia sa. Bunurile câştigate prin muncă cinstită sau prin moştenire aparţin lui şi numai lui. Islamul recunoaşte dreptul acestuia la prosperitate, îndemnându-l s-o folosească în cele mai optime condiţii. Celor înstăriţi nu le recunoaşte dreptul de a se îmbrăca mai bine, să lociască într-o casă mai bună şi să ducă o viaţă mai îmbelşugată.
Esenţial pentru islameste ca omul, în acţiunile sale, să aibă în vedere, în permanenţă, elementul uman, binele oamenilor. Ceea ce repudiază cu hotărâre islamul este egoismul care conduce, în cele din urmă, la individualism excesiv, ceea ce afectează grav binele şi prosperitatea celorlalţi oameni. Islamul luptă, nu pentru propăşirea câtorva oameni, ci pentru propăşirea întregii comunităţi umane. Şi în această privinţă islamul îi îndeamnă pe musulmani să fie cumpătaţi, măsuraţi şi echilibraţi. Sunt îndemnaţi să fie animaţi, tot timpul, de spiritul de bunătate şi într-ajutorare frăţească.
Mai departe vom încerca să analizăm concepţia islamului privind societatea şi ce fel de societate doreşte el să întemeieze.
În acest sens este deosebit de important să arătăm că, cineva când accepte islamul şi intră în rândurile lui devine, implicit, şi membru al comunităţii musulmane. Şeriat-ul a prevăzut o serie de principii şi norme care stipulează esenţa frăţiei musulmane. Aceste principii şi norme sunt următoarele:
1. În vederea protejării moralităţii societăţii şi asigurării dezvoltării ei sănătoase, este interzisă întâlnirea liberă a celor două sexe. Islamul stabileşte răspunderi şi activităţi speciale pentru fiecare sex. Femeile se dedică treburilor casnice, iar bărbaţii activităţilor social-economice. Întâlnirea persoanelor de sex opus, cu excepţia acelor rude care n-au voie să se căsătorească între ele, este interzisă. În cazuri excepţionale, asemenea întâlniri pot avea loc, doar cu condiţia ca femeia să fie acoperită. Tot aşa, când femeile ies în stradă trebuie să fie acoperite cu haine simple. Acest lucru are în vedere şi acoperirea feţei şi mâinilor. În situaţia de forţă majoră ele pot să-şi dezvelească mâinile şi faţa, ca apoi, imediat să se acopere din nou.
Mai mult, bărbaţii nu au voie să se uite la femei. Când un bărbat se uită întâmplător la o femeie, el este obligat de îndată să-şi întoarcă privirea în altă parte. Se consideră o încălcare a normelor islamului încercarea unui bărbat de a vedea o femeie sau de a culege informaţii în legătură cu ea. Cade în sarcina fiecărui bărbat şi femeie de a nu-şi păta în niciun fel onoarea.
Căsnicia este locul unde se satisfac dorinţele sexuale ale oamenilor. Nimeni nu trebuie să încerce să evadeze în afara ei. Un musulman trebuie să fie un om pur şi în această privinţă.
2. Şi bărbaţii şi femeile au obligaţia de a se îmbrăca în aşa fel încât să fie în limitele decenţei. De exemplu, bărbaţii nu au voie să apară dezveliţi de la genunchi până la brâu, iar femeile trebuie să fie în întregime acoperite atunci când ies în societate. Doar în prezenţa rudelor de gradul unu ea poate apărea cu faţa şi mâinile dezvelite. Singura persoană în faţa căruia ea nu are obligaţia de a fi acoperită este soţul. În limbajul şariatului această situaţie poartă denumirea de setr ( acoperire, învelire). Aceste obligaţii religioase pe care trebuie să le respecte fiecare musulman nu urmăresc altceva decât să educe oamenii în spiritul purităţii morale şi corporale.
3. Islamul înfierează distracţiile şi petrecerile care incită oamenii la erotism şi senzualitate. Acestea nu fac altceva decât să tapeze oamenii de bani, timp şi energie. Ele atentează grav la bunele moravuri.
Fără îndoială că oamenii trebuie să se distreze. Distracţia, buna dispoziţie, sunt ca şi aerul şi apa pentru existenţa oamenilor. Mai ales după o zi de muncă asiduă şi încordată. Aceste petreceri trebuie să-l deschidă, să-l odihnească pe om, nu să-i prejudicieze spiritul.
4. Islamul porunceşte tuturor musulmanilor să lupte pentru reconciliere între toţi musulmanii, să meargă la o împăcare socială şi să evite orice fel de partitism în religie, în scopul apărării unităţii tuturor musulmanilor şi pentru ca comunităţile umane să aibă parte de prosperitate şi fericire. Se recomandă ca toate neânţelegerile şi conflictele să se rezolve conform prevederilor Coranului şi Sunnei. În caz că părţile nu ajung la niciun rezultat, atunci, în loc de a se lupta între ele, au obligaţia de a încheia neânţelegerile, lăsându-le pe seama judecăţii lui Allah. Se cere ca în problemele care au în vedere bunăstarea şi prosperitatea întregii comunităţi, toţi musulmanii trebuie să se ajute între ei, să evite orice fel de neânţelegeri şi să nu-şi consume energiile fără rost, din cauza unor chestiuni mărunte. Asemenea conflicte şi neînţelegeri constitue o ruşine pentru comunitatea musulmană şi nu reprezintă altceva decât semnele slăbiciunii acestei comunităţi. Asemenea neînţelegeri şi conflicte trebuie să fie evitate, cu orice preţ.
5. Islamul consideră că ştiinţa şi cunoaşterea sunt un bun al întregii omeniri. Musulmanii se bucură de o deplină libertate şi în a recepţiona ştiinţa, ori de unde ar veni ea. Ei au libertatea de a primi cunoştiinţele ştiinţifice, indiferent de sursa lor, dar în acelaşi timp islamul interzice imitarea culturii şi modului de viaţă al altor popoare. Dat fiind faptul că imitaţia poate fi un semn al slăbiciunii, le este interzisă. Imitarea altora, din punct de vedere cultural, poate să aibă consecinţe tragice asupra unei naţiuni. Aceasta distruge vitalitatea sa internă, îngustează perspicacitatea şi înţelepciunea unui popor, diminuează discernământul său, dă naştere la un complex de inferioritate, distruge izvoarele culturale proprii şi, în consecinţă condamnă la pieire acel popor. Tocmai de aceea, profetul nostru Muhammed a interzis musulmanilor să adopte cultura şi modul de viaţă al nemusulmanilor. Forţa unei naţiuni nu depinde de portul şi de obiceiurile, de tradiţiile şi de artele ei frumoase. Forţa şi vitalitatea unei naţiuni depinde de nivelul său de dezvoltare ştiinţifică, de capacitatea ei de organizare, de disciplină şi, mai ales, de priceperea şi munca ei neobosite. Dacă doriţi să învăţaţi ceva de la alţii, atunci învăţaţi, în primul rând felul lor de a muncii, luaţi lecţii de la disciplina lor socială şi să profitaţi de cuceririle lor în domeniul ştiinţei şi tehnicii. Nu vă lăsaţi tentaţi de aşa-zisele arte ale altora care, pănâ la urmă, vă vor condamna la dependenţă culturală şi la umilire. Musulmanii sunt avertizaţi să fie foarte prudenţi în acest sens.
Am ajuns la problema relaţiilor dintre musulmani şi nemusulmani. Musulmanii sunt îndemnaţi să nu fie intoleranţi şi cu vederi înguste în ceea ce priveşte pe nemusulmani. Musulmanii nu au voie să defăimeze credinţa lor sau pe liderii lor religioşi. Li se porunceşte să nu dea naştere la neânţelegeri, fără motive întemeiate, ba dimpotrivă sunt îndemnaţi să trăiască în bună pace cu aceştia. Dacă nemusulmanii au o atitudine paşnică faţă de musulmani şi nu atentează la pământurile şi alte drepturi ale lor, atunci şi musulmanii trebuie să-şi continue relaţiile de prietenie cu aceştia şi trebuie să fie corecţi şi drepţi în relaţiile cu ei.
Unul din principiile de bază ale religiei noastre este că noi, musulmanii trebuie să fim animaţi, ca nimeni altul, de umanism, dragoste neţărmuită faţă de om, nobleţe sufletească şi modestie sobră. Este complet în contradicţie cu spiritul islamului, intoleranţa, cruzimea şi mărginirea în gândire. Un musulman vine pe lume pentru a fi un simbol al bunătăţii. Numai un astfel de musulman poate fi un ambasador al islamului.


4.DREPTUL TUTUROR FIINŢELOR
Am ajuns la analiza ultimilor drepturi. Allah l-a onorat pe om, acordându-i împuterniciri deosebite asupra tuturor celorlalte fiinţe. Lui îi aparţine dreptul de a se folosi de ele, aşa cum doreşte. Acest privilegiu nu înseamnă că Allah îi dă drepturi nelimitate asupra lor. Islamul prevede anumite drepturi ale acestor fiinţe faţă de om. Astfel, omul nu are dreptul să le folosească la munci inutile, să le chinuiască sau să le facă vreun rău. Atunci când le foloseşte la diferite munci, să fie cât se poate de atent, ca să nu le istovească la culme sau să nu le lase fără hrană sau apă.
Şeriat-ul ne dă voie să le tăiem pentru a ne hrăni cu carnea lor. Însă islamul interzice cu desăvârşire să le luăm viaţa cu ocazia unor întruniri distractive sau sportive.
Metoda cea mai potrivită de sacrificare a animalelor, pentru carnea lor, este considerată metoda zebh, adică tăierea. Toate celelalte metode nu sunt bune, oro provoacă mai multă suferinţă animalului tăiat, ori ele fac ca unele părţi ale lui să fie necomestibile.
Islamul permite doar uciderea acelor animale, care constitue oricând un pericol pentru viaţa omului. Dar şi în acest caz nu admite omorârea lor prin schingiuire.
În ceea ce priveşte animalele de călărie , tracţiune şi de povară, islamul interzice oamenilor să le înfometeze, să le folosească la munci care sunt peste puterile lor sau să le bată cu cruzime. De asemenea, este păcat să prinzi fără niciun scop anumite păsări şi să le ţii în captivitate. Mai mult, islamul nu arobă nici tăierea sau distrugerea inutilă a oricărei plante. Asta nu pentru că şi plantele au viaţă, ci pentru că islamul, în general, nu permite distrugerea inutilă a oricărui lucru aflat în jurul său. Astfel, spre exemplu, nu permite să se prăpădească apa curgând în zadar. Menirea islamului este de a educa oamenii să fie cumpătaţi în toate împrejurările şi să se folosească cu măsură şi în cel mai fericit mod, de toate posibilităţile pe care i le oferă viaţa.


ŞERIAT-UL : O LEGE UNIVERSALĂ ŞI ETERNĂ
În paginile precedente am făcut o foarte scurtă trecere în revistă a legilor pe care le-a adus profetul Muhammed. Aceste legi nu admit nicio deosebire între oameni, în afara deosebirilor religioase. Religiile, sistemele sociale, idiologiile politice şi culturale care fac discriminare între oameni după rasa lor, naţionalitate sau după culoare, nu pot să se impună în faţa umanităţii. Ele sunt condamnate să rămână într-un cadru naţional sau geografic limitat.
Nu acelaşi lucru se poate afirma şi despre religia islamică, care este o religie universală. Cine are credinţă în La ilahe illAllahşi se înrolează în rândurile musulmanilor, acela se bucură de aceleaşi drepturi ca şi toţi ceilalţi coreligionari ai săi, fără nicio discriminare. Islamul nu admite discriminare între oameni pe criterii de rasă, naţionalitate, culoare ,ţară, limbă. Această religie se adresează întregii umanităţi şi nu admite nicio toleranţă în această privinţă. De aceea, islamul este o religie universală şi, deasemenea, eternă. Ea nu este expresia spiritualităţii unui singur neam sau popor, ci este chintesenţa spiritualităţii universale şi, deasemenea, nu se limitează la o anumită perioadă ci vizează veşnicia.
Această religie este cea care satisface, în cel mai înalt grad, toate nevoile şi cerinţele de viaţă spirituală ale omului.
Datorită principiilor, normelor şi dogmelor sale general valabile, acestei religii îi este predestinat să fie religia întregii umanităţi, pe vecie.

_____________________________________________________________

Înţelegerea Islamului trebuie să se realizeze în cadrul următoarelor douăzeci de principii expuse succint. الأصول العشرون

1.    Islamul este un sistem atotcuprinzător care implică toate sferele vieţii. Reprezintă o ţară, o patrie sau un guvern şi o naţiune. Reprezintă un tip de conducere şi putere sau îndurare şi dreptate. Reprezintă o cultură şi o lege sau cunoaştere şi jurisprudenţă. Reprezintă resurse şi avere sau câştig şi prosperitate. Este jihad şi chemare sau o armată şi o cauză. În final, Islamul reprezintă credinţa adevărată şi adorarea corectă.

الإسلام نظام شامل يتناول مظاهر الحياة جميعا فهو دولة ووطن أو حكومة وأمة ، وهو خلق وقوة أو رحمة وعدالة ، وهو ثقافة وقانون أو علم وقضاء ، وهو مادة أو كسب وغنى ، وهو جهاد ودعوة أو جيش وفكرة ، كما هو عقيدة صادقة وعبادة صحيحة سواء بسواء

.

2.    Coranul cel glorios şi tradiţia pură (sunnah) a Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) constituie puncte de referinţă pentru fiecare musulman în procesul de cunoaştere a regulilor islamice. Coranul poate fi înţeles prin aplicarea regulilor limbii arabe fără constrângeri sau controverse, iar sunnah poate fi cunoscută apelând la relatatorii de încredere ai spuselor Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) – ai hadisurilor.

·  والقرآن الكريم والسنة المطهرة مرجع كل مسلم في تعرف أحكام الإسلام ، ويفهم القرآن طبقا لقواعد اللغة العربية من غير تكلف ولا تعسف ، ويرجع في فهم السنة المطهرة إلى رجال الحديث الثقات .

3.    Credinţa adevărată, adorarea adecvată şi jihad-ul pe calea lui Allah răspândesc lumină şi căldură. Allah le trimite în inima celui pe care El îl alege dintre slujitorii Săi. Deşi pot fi binecuvântate, viziunile, noţiunile, inspiraţiile şi visele nu reprezintă referinţe autentice pentru legea islamică şi de aceea nu trebuie luate în considerare, cu excepţia cazului în care nu intră în contradicţie cu sursele şi principiile deja stabilite, autentice ale Islamului.

وللإيمان الصادق والعبادة الصحيحة والمجاهدة نور وحلاوة يقذفهما الله في قلب من يشاء من عباده ، ولكن الإلهام والخواطر والكشف والرؤى ليست من أدلة الأحكام الشرعية ، ولا تعتبر إلا بشرط عدم اصطدامها بأحكام الدين ونصوصه

.

4.    Talismanele, incantaţiile, plasarea scoicilor în jurul gâtului, ghicitul prin trasarea de linii pe nisip sau prin astrologie, farmecele, a pretinde că te afli în posesia cunoaşterii Nevăzutului şi toate practicile similare sunt aspecte malefice ce trebuie să fie combătute, cu excepţia a ceea ce este menţionat în Coran sau transmis prin relatările autentice ale Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).

والتمائم والرقي والودع والرمل والمعرفة والكهانة وادعاء معرفة الغيب ، وكل ما كان من هذا الباب منكر تجب محاربته إلا ما كان آية من قرآن أو رقية مأثورة

.

5.    Opinia unui imam este acceptabilă în chestiuni care sunt în mod indiscutabil benefice publicului, dacă opinia sa nu intră în conflict cu orice principiu islamic deja stabilit. Ea poate varia în funcţie de circumstanţe, obiceiuri şi cutume. Fundamentul adorării este pur devoţional, fără a se întreba „de ce”. Totuşi, în alte domenii, poţi continua investigarea prin „de ce”-urile şi descrierile chestiunii respective.

ورأي الإمام ونائبه فيما لا نص فيه ، وفيما يحتمل وجوها عدة وفي المصالح المرسلة معمول به ما لم يصطدم بقاعدة شرعية ، وقد يتغير بحسب الظروف والعرف والعادات ، و الأصل في العبادات التعبد دون الالتفات إلى المعاني ، وفي العاديات الالتفات إلى الأسرار و الحكم و المقاصد

.

6.    Opinia oricărei persoane, cu excepţia celei a credinciosului nostru Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), poate fi supusă schimbărilor şi modificărilor. Acceptăm toate opiniile şi verdictele ce ne-au parvenit de la pioşii predecesori atât timp cât sunt în concordanţă cu Coranul şi sunnah. În caz contrar, Cartea lui Allah şi practica Trimisului Său au prioritate. Totuşi nu le dispreţuim şi nu le atacăm pe acele persoane care au avut opinii diferite, dat fiind că nu le cunoaştem intenţiile şi nici circumstanţele ce le-au condiţionat verdictul.

وكل أحد يؤخذ من كلامه ويترك إلا المعصوم صلى الله عليه وسلم ، وكل ما جاء عن السلف رضوان الله عليهم موافقا للكتاب والسنة قبلناه ، و إلا فكتاب الله وسنة رسوله أولى بالإتباع ، ولكنا لا نعرض للأشخاص ـ فيما اختلف فيه ـ بطعن أو تجريح ، ونكلهم إلى نياتهم وقد أفضوا إلى ما قدموا

.

7.    Orice musulman care nu a atins nivelul la care este capabil să înţeleagă diferitele ramuri ale jurisprudenţei islamice poate să îl urmeze pe unul dintre cei patru imami redutabili ai acestei religii. Procedând astfel, el ar trebui să facă tot posibilul să cunoască dovezile ce îi sunt prezentate, rămânând în acelaşi timp deschis în faţa opiniilor (susţinute de dovezi) aparţinând oamenilor demni de încredere. Astfel va avea acces la o cunoaştere suficientă pentru a fi în stare să găsească soluţii islamice la problemele contemporane ale societăţii. Acei musulmani care nu sunt în stare să procedeze în acest mod sunt sfătuiţi să se străduiască să atingă un astfel de nivel de înţelegere.

·  ولكل مسلم لم يبلغ درجة النظر في أدلة الأحكام الفرعية أن يتبع إماما من أئمة الدين ، ويحسن به مع هذا الإتباع أن يجتهد ما استطاع في تعرف أدلته ، وان يتقبل كل إرشاد مصحوب بالدليل متى صح عنده صلاح من أرشده وكفايته ، وأن يستكمل نقصه العلمي إن كان من أهل العلم حتى يبلغ درجة النظر

.

8.    Diferenţele dintre ramurile jurisprudenţei islamice nu trebuie să genereze divizare, ceartă sau ură printre musulmani. Pentru fiecare căutător de cunoaştere există o răsplată. Atunci când există neînţelegeri, nu este nicio problemă dacă se realizează o cercetare ştiinţifică obiectivă, într-o atmosferă plină de iubire (de dragul lui Allah) şi cooperare, dominată de scopul de a descoperi adevărul. Fanatismul, încăpăţânarea şi controversele nu-şi au locul printre adevăraţii musulmani.

والخلاف الفقهي في الفروع لا يكون سببا للتفرق في الدين ، ولا يؤدي إلى خصومة ولا بغضاء ولكل مجتهد أجره ، ولا مانع من التحقيق العلمي النزيه في مسائل الخلاف في ظل الحب في الله والتعاون على الوصول إلى الحقيقة ، من غير أن يجر ذلك إلى المراء المذموم والتعصب.

9.    A pierde timp şi efort pentru a investiga chestiuni triviale ce nu vor conduce la acţiune este interzis în Islam. Această categorie include dezbaterea unor aspecte nesemnificative ale verdictelor prin raportare la cazuri ce nu au avut loc niciodată, investigarea semnificaţiei versetelor coranice care se află dincolo de limitele cunoaşterii (versetele muteşabihaat), precum şi a face diferenţe între companionii (sahaaba) Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi a investiga neînţelegerile ce au avut loc între ei. Orice sahabi (Allah să fie mulţumit de ei toţi!) deţine onoarea şi distincţia de a fi fost un companion al Trimisului lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi pentru fiecare există o recompensă conform motivelor sale.

وكل مسألة لا ينبني عليها عمل فالخوض فيها من التكلف الذي نهينا عنه شرعا ، ومن ذلك كثرة التفريعات للأحكام التي لم تقع ، والخوض في معاني الآيات القرآنية الكريمة التي لم يصل إليها العلم بعد ، والكلام في المفاضلة بين الأصحاب رضوان الله عليهم وما شجر بينهم من خلاف ، ولكل منهم فضل صحبته وجزاء نيته وفي التأول مندوحة .

10.                      Recunoaşterea credinţei în Allah (Slăvit fie El!), credinţa în Unicitatea Sa şi slăvirea Sa reprezintă credinţele sublime ale Islamului. Noi credem în versetele coranice şi tradiţiile autentice ale Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) care descriu atributele sacre ale lui Allah şi care Îi slăvesc numele. De asemenea, noi credem în versetele coranice alegorice (muteşaabihat), care servesc aceluiaşi scop, fără a respinge nicio parte din ele şi fără a încerca să le interpretăm pe cont propriu. Noi ne ţinem deoparte de neînţelegerile care există printre savanţi referitor la aceste versete; este suficient să adoptăm atitudinea Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi a companionilor săi: „Noi credem în Carte; toată Cartea este de la Domnul nostru.”

ومعرفة الله تبارك وتعالى وتوحيده وتنزيهه أسمى عقائد الإسلام ، وآيات الصفات وأحاديثها الصحيحة وما يليق بذلك من التشابه ، نؤمن بها كما جاءت من غير تأويل ولا تعطيل ، ولا نتعرض لما جاء فيها من خلاف بين العلماء ، ويسعنا ما وسع رسول الله صلى الله عليه وسلم وأصحابه (وَالرَّاسِخُونَ فِي الْعِلْمِ يَقُولُونَ آمَنَّا بِهِ كُلٌّ مِنْ عِنْدِ رَبِّنَا) (آل عمران:7) .

11. Orice inovaţie introdusă de către oameni în religia lui Allah în baza poftelor lor şi fără un fundament autentic, indiferent dacă este vorba despre adăugarea unor principii islamice sau despre îndepărtarea unora dintre ele, reprezintă o deviere gravă ce trebuie combătută şi desfiinţată prin cele mai bune metode, atât timp cât aceasta nu conduce la un rău mai mare.

وكل بدعة في دين الله لا أصل لها ـ استحسنها الناس بأهوائهم سواء بالزيادة فيه أو بالنقص منه ـ ضلالة تجب محاربتها والقضاء عليها بأفضل الوسائل التي لا تؤدي إلى ما هو شر منها

.

12. Există diferite opinii referitoare la inovaţiile care nu contrazic principiile islamice deja stabilite, cum ar fi elogierea imamilor şi a personalităţilor religioase prin declararea credibilităţii lor sau constrângerea oamenilor la acte de adorare ce rămân deschise alegerii individuale. Noi adoptăm ceea ce poate fi confirmat prin dovezi valide.

·  والبدعة الإضافية والتَّركِية والالتزام في العبادات المطلقة خلاف فقهي ، لكل فيه رأيه ، ولا بأس بتمحيص الحقيقة بالدليل والبرهان .

13.                      A iubi oamenii evlavioşi, a-i respecta şi a le onora realizările îl apropie pe om de Allah (Slăvit fie El!). Aceştia (cei care sunt aproape de Allah) au fost menţionaţi de către Allah în versetul coranic: „Cei care au crezut şi au avut teamă de Allah.” Lor li se cuvine onoarea şi prestigiul, în limitele condiţiilor prescrise de legea islamică, dar trebuie să credem cu fermitate că ei (Allah să fie mulţumit de ei!) nu au nicio putere asupra propriei soarte şi, deci, nu pot fi de folos, nici nu pot vătăma pe nimeni după ce au murit.

ومحبة الصالحين و احترامهم والثناء عليهم بما عرف من طيب أعمالهم قربة إلى الله تبارك وتعالى ، والأولياء هم المذكورون بقوله تعالى (الَّذِينَ آمَنُوا وَكَانُوا يَتَّقُونَ) ، والكرامة ثابتة بشرائطها الشرعية ، مع اعتقاد أنهم رضوان الله عليهم لا يملكون لأنفسهم نفعا ولا ضرا في حياتهم أو بعد مماتهم فضلا عن أن يهبوا شيئا من ذلك لغيرهم

.

14. A vizita cimitirele şi mormintele reprezintă o sunnah autentică dacă vizita este realizată în maniera prescrisă de Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). A căuta ajutorul morţilor, oricine ar fi ei, a-i chema, a le cere să le îndeplinească anumite cerinţe, făcând legământ cu ei, jurând pe numele lor în loc de numele lui Allah, construind morminte înalte, acoperindu-le cu draperii, luminându-le, sunt inovaţii malefice ce sunt interzise. Nu trebuie să interpretăm asemenea acţiuni pentru a le scuza.

وزيارة القبور أيا كانت سنة مشروعة بالكيفية المأثورة ، ولكن الاستعانة بالمقبورين أيا كانوا ونداؤهم لذلك وطلب قضاء الحاجات منهم عن قرب أو بعد والنذر لهم وتشيد القبور وسترها وأضاءتها والتمسح بها والحلف بغير الله وما يلحق بذلك من المبتدعات كبائر تجب محاربتها، ولا نتأول لهذه الأعمال سدا للذريعة .

15. A te ruga la Allah printr-un intermediar cunoaşte o diferenţă minoră de opinie ce are mai mult de a face cu metoda îndeplinirii rugii decât cu o chestiune de credinţă (‘Aqideh).

والدعاء إذا قرن بالتوسل إلى الله تعالى بأحد من خلقه خلاف فرعي في كيفية الدعاء وليس من مسائل العقيدة

.

16.                      Faptul că practicile greşite sunt răspândite printre oameni nu schimbă verdictul ce le-a fost desemnat în şeri'ah. Noi trebuie să definim înţelesul intenţionat. De asemenea, trebuie să fim vigilenţi în ceea ce priveşte cuvintele înşelătoare referitoare la chestiuni lumeşti şi religioase. Merită să luăm în considerare nu numele, ci realitatea la care fac referire aceste nume.

والعرف الخاطئ لا يغير حقائق الألفاظ الشرعية ، بل يجب التأكد من حدود المعاني المقصود بها ، والوقوف عندها ، كما يجب الاحتراز من الخداع اللفظي في كل نواحي الدنيا والدين ، فالعبرة المسميات لا بالأسماء

.

17. Credinţa este fundamentul acţiunii. Intenţiile sincere sunt mai importante decât acţiunile exterioare. Totuşi musulmanului i se cere să se perfecţioneze în ambele sensuri: să-şi purifice inima şi să îndeplinească fapte drepte.

والعقيدة أساس العمل ، وعمل القلب أهم من عمل الجارحة ، وتحصيل الكمال في كليهما مطلوب شرعاّ وإن اختلفت مرتبتا الطلب

.

18.                       Islamul eliberează mintea, îndeamnă la contemplarea universului, onorează ştiinţa şi pe oamenii de ştiinţă şi acceptă tot ceea ce este bun şi benefic omenirii: „Înţelepciunea este proprietatea pierdută a credinciosului. Oriunde o găseşte, el o merită mai mult.”

والإسلام يحرر العقل ، ويحث على النظر في الكون ، ويرفع قدر العلم والعلماء ، ويرحب بالصالح والنافع من كل شيء ، والحكمة ضالة المؤمن أنى وجدها فهو أحق الناس بها .

19.                      Principiile islamice pot fi evidente sau incerte, aşa cum sunt principiile ştiinţifice pure. Principiile evidente ale celor două categorii nu vor intra niciodată în conflict, adică este imposibil ca un fapt ştiinţific recunoscut să contrazică un principiu islamic autentic. Totuşi aceasta se poate întâmpla dacă unul sau două dintre ele sunt incerte. Dacă unul dintre ele este incert, atunci ar trebui reinterpretat astfel încât să fie eliminată contradicţia. Dacă ambele sunt incerte, atunci principiul islamic incert va prevala în raport cu cel ştiinţific incert până când ultimul va fi demonstrat.

·  وقد يتناول كل من النظر الشرعي والنظر العقلي ما لا يدخل في دائرة الآخر ، ولكنهما لن يختلفا في القطعي ، فلن تصطدم حقيقة علمية صحيحة بقاعدة شرعية ثابتة ، ويؤول الظني منهما ليتفق مع القطعي ، فإن كانا ظنيين فالنظر الشرعي أولى بالإتباع حتى يثبت العقلي أو ينهار

.

20. Niciodată nu cataloga drept necredincios (kafir) vreun musulman care a făcut cele două declaraţii de credinţă (şehadetein), care acţionează în consecinţă şi îşi îndeplineşte datoriile islamice obligatorii (fard), cu excepţia cazului în care în mod clar declară necredinţa, refuză să recunoască un principiu islamic fundamental, neagă puritatea Coranului sau comite un act clar de necredinţă.

ولا نكفر مسلما أقر بالشهادتين وعمل بمقتضاهما وأدى الفرائض ـ برأي أو بمعصية ـ إلا إن أقر بكلمة الكفر ، أو أنكر معلوما من الدين بالضرورة ، أو كذب صريح القرآن ، أو فسره على وجه لا تحتمله أساليب اللغة العربية بحال ، أو عمل عملا لا يحتمل تأويلا غير الكفر

.

Dacă voi, dragi fraţi, vă înţelegeţi religia conform acestor douăzeci de principii, atunci veţi fi înţeles semnificaţia sloganului: „Coranul este constituţia noastră şi Profetul este exemplul nostru!”

"و إذا علم الأخ المسلم دينه في هذه الأصول ، فقد عرف معنى هتافه دائما (القرآن دستورنا و الرسول قدوتنا)" .