CARACTERUL MUSULMANULUI
ȘEIKH MUHAMMED AL-GHAZALI
خلق المسلم
PREFAŢĂ
Astăzi Islamul este adeseori greșit înțeles din cauza diferitelor trăsături de caracter ale musulmanilor care îl reprezintă în mod inadecvat. Cauza constă parțial în ignoranța lor, precum și în faptul că sunt distrași de viața aceasta lumească.
În același timp, mulți musulmani se străduiesc să își dezvolte caracterul și personalitatea după modelul profetului Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) și al companionilor săi. Însă această străduință a lor devine destul de dificilă atunci când ei se confruntă cu multe probleme și încercări în viața de zi cu zi.
Islamul este cuprinzător și, după cum s-a văzut, modelul caracterial musulman a fost capabil să transceandă timpul și situațiile diverse. Aceasta pentru că formula lăsată nouă de Allah și exemplificată de Profetul Său (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) poate fi implementată în toate situațiile.
Încă de pe vremea profetului Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), semnătura musulmanului a fost caracterul său și multe persoane, chiar popoare întregi – precum indienii, malaiezienii, indonezienii și așa mai departe – au îmbrățișat Islamul doar datorită frumuseții manierelor și eticii pe care le-au văzut la musulmani.
Allah Preaînaltul spune:
„Aţi avut voi în Trimisul lui Allah o pildă frumoasă, pentru cel care nădăjduieşte în Allah şi în Ziua de Apoi şi Îl pomeneşte pe Allah mereu.” (Surat Al-‛Ahzab: 21).
Allah Preaînaltul spune în capitolul Al-Qalam din Nobilul Coran:
„Nun. Pe calem şi pe ceea ce ei scriu! Tu nu eşti, prin mila Domnului tău, smintit! Şi tu vei avea parte de o răsplată neîntreruptă! Şi tu ai o fire minunată!” (Surat Al-Qalam: 1-4).
Buna conduită și bunul caracter sunt cele mai valoroase și preţioase avuţii ale oricărei societăţi umane. Sunt comorile mândriei fiecărei persoane. Acestea sunt cele care clădesc naţiuni și care le fac pe acestea inimitabile printre celelalte. Nicio societate nu poate fi umană fără acestea. Naţiunile și popoarele fără bună conduită și caracter ales nu sunt altceva decât un grup de animale care trăiesc după legile junglei. Oamenii cu bună conduită și caracter deosebit au un statut înalt în orice societate.
Profetul nostru Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), ca un învăţător ce manifesta cea mai bună şi elevată conduită și un caracter desăvârşit, era el însuși o întruchipare a tuturor calităţilor nobile și a valorilor morale. Întreaga Mekka a fost martoră a caracterului său nobil timp de patruzeci de ani înainte de primirea primei revelaţii și l-a numit As-Saadiq El-Emin. Nici prietenii și nici dușmanii nu puneau în discuţie caracterul lui sublim.
Este dovedit faptul că aceia care sunt aproape de o persoană, de regulă, nu o apreciază la adevărata ei valoare. Totuşi acest lucru nu se aplică în cazul Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!). Dovezile istorice ne dezvăluie că, pe măsură ce oamenii se apropiau mai mult de Profet (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), erau din ce în ce mai surprinşi de calităţile lui deosebite. Cu cât îl cunoşteau mai bine, cu atât manifestau o mai mare consideraţie. Aceasta nu este nicidecum o exagerare, cele mai mici detalii privind caracterul şi comportamentul Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) fiind consemnate în cărţile de istorie.
Muhammed Al-Ghazali
Șeikhul Muhammed Al-Ghazali (1917–1996) (în arabă: الشيخ محمد الغزالي أحمد السقا ) a fost un şeikh şi un savant ale cărui scrieri „au influenţat generaţii de egipteni”. Autor a nouăzeci şi patru de cărţi, Ghazali a atras un public larg cu lucrări care au căutat să interpreteze Islamul şi cartea sa sfântă, Coranul, într-o lumină modernă. El este recunoscut pe scară largă pentru contribuţia la revigorarea credinţei islamice în Egipt, în ultimul deceniu. O altă sursă îl numeşte „unul dintre cei mai respectaţi şeici din lumea musulmană.”
Prezentare generală
Al-Ghazali s-a născut în anul 1917, într-o mică localitate, Al-Buhayrah, din sud-estul coastei portului Alexandria. A absolvit Universitatea Al-Azhar în anul 1941. A predat la Universitatea din Qatar şi la El-Emir ‘Abd-ul Qaadir, Universitatea pentru Ştiinţe Islamice din Algeria. Şeikhul Al-Ghazali a ocupat postul de Preşedinte al Consiliului Academic al Institutului Internaţional de Studii Islamice din Cairo. A fost autorul a mai mult de şaizeci de cărţi dintre care multe au fost traduse în diverse limbi; a fost, de asemenea, deţinătorul a numeroase premii printre care Primul Ordin al Republicii Egipt (1988), Premiul Regele Faisal (1989) şi Premiul de Excelenţă din Pakistan. A fost căsătorit și a avut şapte copii; a fost înmormântat în Medina, Arabia Saudită, el decedând în timpul unei conferințe ținute în Riyadh.
Discursul şeikhului Yusuf Al-Qardawi despre marele profesor și mentor al său, șeikh Muhammed Al-Ghazali:
Nu este uşor să vorbeşti despre şeikhul nostru Al-Ghazali. Spun „şeikhul nostru”, chiar dacă el este cu doar nouă ani mai bătrân decât mine. Diferenţa de vârstă dintre noi nu este mare, dar mărturisesc că eu sunt un student de-al dumnealui. L-am cunoscut mai întâi citindu-i articolele şi apoi citindu-i cărţile, de la prima sa carte – Islamul şi economia – şi a doua carte – Islamul şi sistemul social. De asemenea, i-am apreciat articolele. La vremea aceea eram preocupat numai de literatură şi poezie. Toate lecturile mele erau concentrate într-o singură direcţie. Dar când am citit articolele lui Al-Ghazali, în revista săptămânală, am descoperit că este un scriitor uimitor de elocvent. La vremea aceea nu ştiam că el era un şeikh Azhari. Şeicii au un stil diferit de al lui de a scrie şi de a discuta diferite subiecte. Pur şi simplu au un spirit complet diferit. Şeikhul Al-Ghazali obişnuia să scrie sub diferite titluri. Asemenea exemple sunt: Cugetări libere, Pagini de glorie şi Oameni defavorizaţi. Acesta nu este stilul unui şeikh. Din această cauză nu mi-am imaginat niciodată că Al-Ghazali din revistă era un şeikh Azhari. Într-o zi a semnat: Muhammed Al-Ghazali Al-Waa’iz (predicatorul). I-am întrebat pe câţiva fraţi: „Este din familia Al-Waa’iz sau este într-adevăr un Waa’iz (predicator)?”. Ei mi-au răspuns: „Da, este predicator. Aceasta este meseria lui.” Am întrebat: „Este un Azhari?”. Ei au răspuns: „Da, este şeikh şi chiar poartă îmbrăcămintea Al-Azhar”. Acest lucru m-a făcut să-l iubesc mai mult şi să citesc mai multe dintre articolele sale. Al-Azhar, la vremea respectivă, era mândră de toţi învăţaţii şi şeicii ei.
Am scris o carte despre şeikh, în timp ce acesta era încă în viaţă, ca o mică mulţumire. Mulţi oameni nu îşi exprimă mulţumirea faţă de marii oameni decât după moartea lor. Din păcate, musulmanii sunt vinovaţi de acest lucru. Alţii (de exemplu marxiştii) îşi aclamă oamenii, scriitorii, poeţii şi gânditorii. Ei exagerează în elogierea măreţiei poporului lor. Se adulează reciproc în ochii publicului; musulmanii nu fac însă acest lucru. Titlul cărţii mele este Şeikhul Al-Ghazali, aşa cum l-am cunoscut: o călătorie de o jumătate de secol. De fapt, această carte a început ca o încercare a unui grup de scriitori de a scrie o carte despre şeikh. A fost plănuită a fi un dar pentru el, pentru a şaptezecea aniversare. S-a format o comisie pentru publicarea cărţii, dar, din păcate, proiectul nu a fost finalizat. Singurul care a publicat ceva a fost fratele nostru, marele profesor doctor Muhammed ‘Imara. A fost o carte mică, intitulată Şeikhul Al-Ghazali şi locul său ca gânditor. Cartea mea a pornit sub forma unui simplu articol. Articolul a devenit prea lung. Mi-am dat seama că nu puteam să scriu doar un articol despre şeikh; trebuia să fie o carte. Deşi s-a dovedit a cuprinde zece capitole, încă mai cred că este prea scurtă pentru a trasa un portret adecvat al şeikhului. Fiecare capitol al acestei cărţi poate fi uşor extins într-o carte independentă despre şeikhul Al-Ghazali.
Înainte de toate, şeikhul Al-Ghazali a fost un om de da`wah. A fost, de fapt, un om de primă clasă în da`wah. Da`wah / a fi un propovăduitor al Islamului făcea parte din natura sa. Muncea ziua şi visa noaptea acest lucru. A trăit pentru da`wah în trecutul, prezentul şi viitorul său – întreaga sa fiinţă era dedicată procesului de da`wah. Când scria, când ţinea khutba sau lecții, făcea aceste lucruri în numele da`wah. Când ataca, când lua apărarea sau când critica, făcea aceste lucruri în beneficiul da`wah. Era un om de da`wah.
El conducea folosind toate mijloacele pentru da`wah şi, în primul rând, Sfântul Coran. A memorat Coranul, aşa cum a spus şi fratele nostru, dr. Ali Jum'ah: „… ca şi cum Coranul era o singură linie în faţa ochilor săi.” Am trăit cu şeikhul şi am văzut cu ochii mei. Cita din Coran ca şi cum ar fi avut totul în faţa sa, pe o pagină. Considera Coranul ca fiind prima sursă pentru da'yi sau pentru cineva care cheamă la Islam. Considera că trebuia să fie judecata supremă, peste toate celelalte surse precum sunnah, qiyas (compararea cazurilor) şi consensul. Credea că Sfântul Coran este sursa fundamentală pentru `aqiydah şi şari`ah. Şeikhul Al-Ghazali a fost un om al Coranului, în toate sensurile. El a văzut în versete lucruri pe care nimeni altcineva nu putea să le vadă uşor. Eram în Algeria, discutând cu câţiva studenţi ai lui Ustaaz Malik Bin Nabi (Allah să-i binecuvânteze sufletul!). Discutau despre teoria lui Malik asupra tendinţei musulmanilor de a cădea pradă imperialismului. Le-am spus că şeikhul Al-Ghazali a fost primul care a dezvoltat această teorie. Ei au întrebat cum şi unde. Le-am răspuns: În cartea sa, Islamul şi economia, Al-Ghazali a scris: „Naţiunile sunt ocupate când manifestă tendinţe de răutate. Ocuparea urmează răului.” A continuat foarte elocvent, citând unele versete din Surat Al-’Isra’. Aceste versete menţionează cât de răi erau fiii lui Israel şi cum acest lucru a dus la asuprirea şi la ocuparea pământurilor lor. Au fost asupriţi de babilonieni, perşi, romani etc.
Şeikhul trăia cu Coranul. Încă de la primele sale cărţi puteam uşor concluziona că a văzut în Coran ceea ce nimeni altcineva nu a fost capabil să vadă. Dr. Al-Assaal a descris cum şeikhul Al-Ghazali scria dedicaţiile de pe toate cărţile sale. La începutul lor scria dedicaţiile după cum urmează: „Pe calea lui Allah şi a defavorizaţilor.” A format un grup cu alţi câţiva savanţi din Al-Azhar. Printre ei era şeikhul Khalid Muhammed Khalid (înainte ca acesta să aibă o altă orientare). Sloganul grupului era „Religia în serviciul maselor”. Sloganul era un răspuns pentru cei care spuneau: „Religia este drogul maselor”. Şeikhul Al-Ghazali a scris acest slogan pe coperţile primei şi a celei de-a doua cărţi ale sale.
Şeikhul Al-Ghazali judeca situaţiile reale ale vieţii, fiqh, qiyas şi, practic, totul, prin cuvintele Coranului. Din această cauză a refuzat să accepte orice lucru care contrazicea învăţăturile Coranului.
De exemplu, el a refuzat să accepte hadisul relatat de Muslim, în colecţia sa autentică, în care se afirma că tatăl Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) este în focul iadului. Din păcate, unii fraţi care depun eforturi în da`wah citează acest hadis. Când vine ziua de naştere a Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), unul dintre primele lucruri pe care ei le spun este: „Oameni, trebuie să ştiţi că tatăl Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) este în focul iadului!”. SubhanAllah! Şeikhul Al-Ghazali a spus: „Hadisul contrazice complet ceea ce este scris în Coran. Allah (Slavă Lui!) a spus: «Nu vom pedepsi un om până când Noi (în primul rând) trimitem un mesager». Arabii nu au primit un mesager, în conformitate cu patru versete din Cartea lui Allah, unul dintre versete precizând, de exemplu: «Pentru a avertiza oamenii a căror strămoşi nu au fost niciodată avertizaţi…» şi altul: «Nu l-am trimis pe el ca avertizare înaintea voastră».”
De aceea el a refuzat acest hadis, chiar dacă poate fi găsit în colecţia autentică a lui Muslim. Coranul, în orice caz, este adevărul absolut. Iar şeikhul Al-Ghazali a fost un om al Coranului. Coranul, din care el a extras învăţături şi experienţe imense, a fost instrumentul său principal utilizat în demersurile realizate în calitate de persoană care chema la Allah.
Al doilea instrument îl constituiau cunoştinţele sale enciclopedice. Într-o carte pe care am editat-o cu mulţi ani în urmă, intitulată Cunoştinţele de bază ale propovăduitorului, am menţionat că acela care cheamă la Islam are nevoie de şase tipuri de cunoaştere. Printre ele este cunoaşterea teoriilor islamice. Ea include cunoaşterea științelor tefsir, hadis, fiqh, bazele jurisprudenţei etc. Un al tip de cunoaştere este cunoaşterea literaturii. Şeikhul Al-Ghazali a fost unul dintre cei mai elocvenţi scriitori ai ummah. A fost foarte atent să nu facă vreo greşeală gramaticală sau semantică. El, ca şi excelenţii savanţi Azhari, avea un bagaj solid de cunoştinţe lingvistice şi religioase.
Acesta este motivul din spatele scrierilor sale perfecte şi al discursului său extrem de logic. Dacă făcea vreodată o greşeală, o mărturisea şi îşi cerea scuze. Într-o zi a fost atât de pasionat în timp ce vorbea, încât a făcut o greşeală gramaticală. Ulterior a spus: „Sentimentele puternice m-au făcut să greşesc în discursul meu. Voi încerca să nu mai fiu atât de pasional.” Când îşi dădea seama de greşeală, pur şi simplu nu mai repeta niciodată acea greşeală. Obişnuia să memoreze mii de versuri de poezie. Cred că a memorat cea mai mare parte din lucrările poetice clasice arabe, dacă nu chiar pe toate.
În plus, avea un bagaj solid de cunoştinţe despre istoria Islamului, în special despre viaţa Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!). Avea, de asemenea, bogate cunoştinţe umaniste şi ştiinţifice. Dr. Fahmi Jud'an a spus că şeikhul Al-Ghazali era interesat de ştiinţe. De fapt, o chemare la Allah nu se poate face fără ştiinţă. Al-Ghazali s-a informat în mod constant despre problemele care apăreau în întreaga lume şi în toate domeniile existenţei. Toate aceste cunoştinţe au constituit al doilea instrument, după Cartea lui Allah (toată Slava fie a Lui!).
Erudiţia Aş’ari are anumite caracteristici. Al-Azhar, ca cele mai multe şcoli religioase şi universităţi, urmează şcoala Aş'ari în aqiydah. Ştiu că fraţilor noştri salafi nu le place acest lucru, dar aş dori să spun că aproape întreaga ummah musulmană urmează şcoala Aş'ari. Atunci întreaga ummah este rătăcită? Azhar, Zaituna, Al-Qaraweyah, şi Dupand din India sunt toate Aş'ari. Toate şcolile religioase din lume sunt Aş'ari. Deci şeikhul Al-Ghazali era un Aş'ari. Doar că nu era fanatic. A studiat şcoala Aş'ari în timpul anilor de învăţământ primar, secundar şi la facultate. Cartea sa, Aqiydah Musulmanului, a fost scrisă în spiritul salafi şi de inspiraţie Aş'ari. Putem observa influenţa Aş'ari în modul în care a definit şi organizat capitolele cărţii. Nimeni nu a putut să ocolească această influenţă. Aş vrea să răspund la ceea ce a spus dr. Fahmi Jud'an. Logica este baza scripturilor. Fără logică nu putem accepta scripturile. Dovada profeţiei este bazată pe logică. Prin urmare, dacă nu suntem de acord cu logica, nu putem dovedi profeţia sau revelaţia. Acesta este motivul pentru care Al-Ghazali, şi savanţii Aş'ari dinaintea lui, au afirmat că logica este baza scripturilor. Un motiv suplimentar din spatele declaraţiei sale este acela că hadisurile venite printr-un singur lanţ (o singură sursă) nu sunt destul de puternice pentru a dovedi aqiydah. Sursele unice al hadisurilor sunt îndoielnice şi niciodată complete. Fraţii noştri care l-au criticat pe şeikhul Al-Ghazali pentru acest lucru trebuie să ştie că el nu a ales în mod arbitrar această modalitate de a judeca hadisurile.
Cei Aş'ari, Maturidi şi majoritatea celor care au vorbit despre baze (usul) sunt de aceeaşi părere. Am menţionat în cartea mea faptul că cei mai buni savanţi hanbelişti consideră la fel. Mă refeream la cartea lui Abu Ya'la Al-Faraa – Al-Oddah (Uneltele lingvistice), la cartea lui Abu Al-Khattab – At-Temhiyd (Introducerea), Ibn Qudamah – Al-Rawdah (Grădina) şi Ibn Teymiyeh – Al-Moswaddah (Schiţe). Chiar cei care au pus bazele şcolii hanbelite spun că hadisurile cu o singură sursă nu sunt sigure. Aceasta este ceea ce rezultă din logica pură. Hadisurile cu o singură sursă sunt slabe, pentru că ele sunt supuse greşelii care poate interveni oriunde de-a lungul relatării.
Logica este un alt mijloc pe care şeikhul Al-Ghazali l-a folosit în da`wah. Prin logică mă refer la logica credinciosului. Şi în acest caz raţionamentul logic funcţionează în cadrul şi prin respectarea fundamentelor islamice.
De aceea aş vrea să discut despre afirmaţia că logica nu are niciun rol în unele domenii. Am înţeles din discursul dr. Fahmi Jud'an că logica nu ar trebui să aibă niciun rol în determinarea normelor şari`ah. El a spus că şari`ah este un domeniu care ar trebui înţeles numai prin intermediul revelaţiei. Eu nu sunt de acord. Analizele şi raţionamentul au un rol de jucat, în special în acest domeniu. Folosirea logicii nu se limitează la fizică. Ea joacă un rol fundamental în revelaţie. Există, de exemplu, probleme care nu sunt clar definite în cadrul revelaţiei; sunt probleme cu care revelaţia se confruntă în termeni generali. Mai mult, există probleme pe care revelaţia le acoperă; în orice caz, scriptura poate fi înţeleasă prin numeroase modalităţi. Aici rolul logicii este integral în deducerea a ceea ce scriptura nu afirmă explicit. Aplicarea raţiunii şi a logicii este crucială pentru înţelegerea (sesizarea) sensurilor scripturii. Prin urmare avem câteva şcoli (curente) de gândire. Şeikhul nostru Al-Ghazali a folosit logica pentru a înţelege şari`ah şi `aqiydah. El refuza astfel să accepte acele câteva hadisuri care sunt împotriva simţului realităţii. De exemplu, el a refuzat hadisuri cum ar fi: „Dacă nu ar fi fost faptele fiilor lui Israel, carnea nu ar fi putrezit astăzi” şi „Dacă nu ar fi fost Eva, nicio soţie nu şi-ar fi înșelat soţul”. Aceste hadisuri sunt din Bukhari. Şeikhul Al-Ghazali a spus: „Carnea se strică pentru că este o acţiune a vieţii, explicabilă ştiinţific, care a fost valabilă înainte şi după fiii lui Israel. Dacă cineva lasă carne la temperatura camerei, se va strica după un timp”. El a adăugat: „Eva nu l-a trădat pe Adam. Noi nu avem această noţiune în Islam”. Astfel, el şi-a folosit intelectul şi logica. Unii oameni l-au ridiculizat pentru acest lucru, spunând: „Cum poate el să nege un hadis autentic?”. Eu declar că şeikhul Al-Ghazali nu a negat niciodată sunnah. Dimpotrivă, a apărat-o în multe dintre cărţile sale, cum ar Fiqh-us Siyrah şi Practici neislamice. Am inclus în cartea mea citatele unde el apără sunnah. El este un om care apără Islamul. El este un om care doreşte să prezinte Islamul într-o manieră logică, acceptabilă şi sensibilă. Dacă un hadis cu o singură sursă contrazicea faptele simple, el îl respingea, deşi părea a fi autentic.
Respingerea hadisurilor îndoielnice nu ar trebui să fie niciodată un motiv de a-l discredita pe şeikhul Al-Ghazali. Pe vremea companionilor, ‛Aişah (Allah să fie mulţumit de ea!) a refuzat câteva hadisuri pe care unii companioni pretindeau că le-au auzit cu propriile lor urechi. Ea a spus: „Nu, ei fie nu au înţeles, fie au schimbat formularea din greşeală!”. Ea şi-a dat seama că pur şi simplu aceste hadisuri veneau în contradicţie cu Coranul. Într-o astfel de situaţie, ea le răspundea companionilor: „Cum puteţi relata acest fapt, când Allah spune aşa şi aşa...”.
Există câteva cărţi care au fost scrise despre ceea ce ‛Aişah (Allah să fie mulţumit de ea!) a respins din relatările altor companioni. Oricum, nimeni nu a spus vreodată că ‛Aișah (Allah să fie mulţumit de ea!) ar fi o apostată pentru că a respins acele hadisuri. De fapt, nu există niciun imam care să nu fi respins unele hadisuri dintr-un motiv sau altul, cum ar fi de exemplu Malik sau Abu Hanifeh. Astfel, pur şi simplu logica a fost cea care l-a împins pe şeikhul Al-Ghazali să-şi formeze propriile păreri în multe chestiuni. Cu siguranţă, atunci când a ales o părere în locul alteia, nu a făcut acest lucru din mofturi personale. El a avut, aşa cum a exemplificat Dr. Al-Sawwa, o metodologie bine definită şi fundamente neclintite. El a folosit simţul realităţii, dar acest motiv nu l-a făcut niciodată să respingă revelaţia. De exemplu, când a ales ideea că răscumpărarea sângelui vărsat pentru o femeie este egală cu cea pentru un bărbat, unii oameni l-au acuzat, pentru că ei au spus că această părere era împotriva celor patru şcoli de gândire. Este corect că aceasta nu reprezintă părerea celor patru şcoli. Dar nu este o problemă a consensului (ijmaa). Al-Assamm şi Ibn Aleya au păreri diferite, aşa cum este menţionat de către Şawkani. În plus, toate hadisurile care au fost citate pentru a susţine pretenţia că răscumpărarea sângelui vărsat pentru o femeie este jumătate din cea pentru un bărbat nu sunt autentice. Acest lucru este acceptat în unanimitate de către cei mai renumiţi savanţi în hadis. Aceasta este părerea şeikhului Al-Ghazali şi a constituit un mijloc util de gândire atunci când a folosit argumente pentru a contrazice atacurile comuniste.
El a considerat întotdeauna că credinţa este dragoste şi ură, ambele de dragul lui Allah. Aş vrea să numesc acest suflet – un suflet de poet. Şeikhul Al-Ghazali a spus: „În anul 1951, tânărul indian propovăduitor al Islamului, şeikhul Abu Hassan Al-Nadwi, a vizitat Egiptul. A adus cu el câteva scrisori pe care le scrisese. Una dintre ele era intitulată Din lume pentru peninsula arabică şi de la arabi pentru lume. Oamenii întrebau peninsula arabică despre misiunea pe care o avea de îndeplinit. Acestea au fost cuvinte foarte puternice şi emoţionante. Ulterior peninsula a răspuns lumii. Pe Allah, nimeni nu poate servi Islamul dacă el sau ea nu are un suflet de poet…
El a considerat întotdeauna că credinţa este dragoste şi ură, ambele de dragul lui Allah. Aş vrea să numesc acest suflet – un suflet de poet. Şeikhul Al-Ghazali a spus: „În anul 1951, tânărul indian propovăduitor al Islamului, şeikhul Abu Hassan Al-Nadwi, a vizitat Egiptul. A adus cu el câteva scrisori pe care le scrisese. Una dintre ele era intitulată Din lume pentru peninsula arabică şi de la arabi pentru lume. Oamenii întrebau peninsula arabică despre misiunea pe care o avea de îndeplinit. Acestea au fost cuvinte foarte puternice şi emoţionante. Ulterior peninsula a răspuns lumii. Pe Allah, nimeni nu poate servi Islamul dacă el sau ea nu are un suflet de poet…
Eu nu ştiam că Al-Ghazali scrie poezie. Dar fiul său, dr. Alaa, a declarat acum ceva vreme că într-adevăr a scris câteva versuri. În orice caz, nu era poet. Dar avea sufletul unui poet. Sentimentele se revărsau din sufletul său. Un propovăduitor trebuie să aibă foarte multe sentimente. El sau ea nu poate fi dur/ă, rigid/ă. Al-Ghazali a reproşat unor oameni că „nu aveau suflet”. Aceştia sunt oamenii cărora le păsa numai de sensul literal al cuvintelor. Aceste „pietre” nu sunt capabile de a chema la Islam. Chemarea la Islam nu este rigidă. Este un sentiment plăcut şi dulce. Din acest motiv toată lumea care-l cunoaştea bine pe şeikhul Al-Ghazali îl iubea – chiar şi cei care aveau păreri diferite faţă de ale lui. Era o persoană tolerantă, blândă şi spirituală. Nu s-a întâmplat vreodată ca cineva care stătea cu el să nu audă o glumă. El glumea uneori chiar şi în da`wah. Odată a fost întrebat dacă un om putea să-şi ghideze propriul destin sau viitorul lui era predestinat. El a răspuns: „În Occident un om îşi controlează propriul destin. Dar în Orient viaţa este predestinată”. Aceasta este, evident, o întrebare complicată, veşnic pusă. Atunci el a rezolvat problema cu această glumă. Aşa era el.
Extraordinara spiritualitate a şeikhului
Al-Ghazali era imposibil de remarcat. A avut o inimă de sufi. Cu toate acestea nu s-a alăturat niciunui grup sufi. L-am invitat acum câţiva ani să fie profesor în Qatar. A stat cu noi trei ani fericiţi. Un frate a venit să-l viziteze, era sufi [...] şi a spus: „O, respectabile şeikh, aş vrea ca înainte de sfârşitul vieţii tale să faci un legământ cu şeikhul meu sufi!”. El l-a întrebat: „Există vreun şeikh după Hassan Al-Banna? Am luat de la Hassan Al-Banna Islamul cu toate înţelesurile sale, cu echilibrul şi profunzimile sale”. Da, Al-Ghazali a învăţat de la Hassan Al-Banna Islamul atotcuprinzător şi l-a trăit precum l-a înțeles. Mai mult, a avut această extraordinară spiritualitate pe care oricine l-a cunoscut a simţit-o. Oricine citeşte ceea ce a scris el este emoţionat de cuvintele sale. Cred că era sincer. Nu am putut să-l ascult niciodată fără să fiu emoţionat. Omul vorbea din suflet şi îşi exprima cele mai personale gânduri. Niciodată în discursurile sale nu se prefăcea şi nu-şi falsifica emoţiile. Se purta foarte firesc şi niciodată nu a amestecat Islamul cu altceva. În cartea sa, Latura spirituală a Islamului, el a explicat o parte a cărţii Cuvinte ale înţelepciunii, scrisă de Ibn Ataa Al-Sakandari. Aceste explicaţii moderne au fost impresionant de elocvente.
Al-Ghazali era imposibil de remarcat. A avut o inimă de sufi. Cu toate acestea nu s-a alăturat niciunui grup sufi. L-am invitat acum câţiva ani să fie profesor în Qatar. A stat cu noi trei ani fericiţi. Un frate a venit să-l viziteze, era sufi [...] şi a spus: „O, respectabile şeikh, aş vrea ca înainte de sfârşitul vieţii tale să faci un legământ cu şeikhul meu sufi!”. El l-a întrebat: „Există vreun şeikh după Hassan Al-Banna? Am luat de la Hassan Al-Banna Islamul cu toate înţelesurile sale, cu echilibrul şi profunzimile sale”. Da, Al-Ghazali a învăţat de la Hassan Al-Banna Islamul atotcuprinzător şi l-a trăit precum l-a înțeles. Mai mult, a avut această extraordinară spiritualitate pe care oricine l-a cunoscut a simţit-o. Oricine citeşte ceea ce a scris el este emoţionat de cuvintele sale. Cred că era sincer. Nu am putut să-l ascult niciodată fără să fiu emoţionat. Omul vorbea din suflet şi îşi exprima cele mai personale gânduri. Niciodată în discursurile sale nu se prefăcea şi nu-şi falsifica emoţiile. Se purta foarte firesc şi niciodată nu a amestecat Islamul cu altceva. În cartea sa, Latura spirituală a Islamului, el a explicat o parte a cărţii Cuvinte ale înţelepciunii, scrisă de Ibn Ataa Al-Sakandari. Aceste explicaţii moderne au fost impresionant de elocvente.
Într-o zi, un om a venit la el şi i-a spus: „O, şeikhule, am comis un păcat şi aş vrea să mă căiesc!” El i-a răspuns: „Cine ştie, poate că omul acesta este mai aproape de Allah decât sunt eu. Poate că din cauză că se simte vinovat de păcatul său, el este mai aproape de Allah decât mine. Cine ştie. Poate acţiunile mele sunt nesincere”. Şeikhul Al-Ghazali a manifestat o spiritualitate extraordinară. Citea, la rugăciunile de noapte, un poem pe care l-a scris Ibn Al-Rumi. Citea acest poem plângând.
Dragii mei fraţi şi surori, acesta este şeikhul Al-Ghazali! Şi-a trăit viaţa pentru a chema la Islam, pentru a apăra Islamul şi pentru a ataca duşmanii Islamului. Cărţile sale constituie atât o apărare a Islamului, cât şi un atac împotriva duşmanilor Islamului. I-a atacat pe sionişti în cartea sa – The Harvest of Pride. I-a atacat pe misionari în cartea sa – A Cry of Warning from the Missionaries. I-a atacat pe orientalişti când i-a răspuns lui Gold Zahir. I-a atacat pe comunişti în cartea sa – Islamul şi Invazia Roşie; a respins violenţa ideilor occidentale în Întunericul din Occident, Imperialismul cu imperialismul său: invidia şi lăcomia şi, în final, secularismul naţional în Realitatea naţionalităţii arabe şi mitul renaşterii arabe.
Toate cărţile sale au constituit fie un atac, fie o apărare. Acesta a fost şeikhul Al-Ghazali. Fraţi şi surori, nu-i pot acorda atenţia care i se cuvine în doar câteva cuvinte… Vorbim despre un mare mentor şi un mare imam al da`wah şi al renaşterii islamice. Vorbim despre o şcoală complet deosebită a da`wah, a gândirii şi a reformei. Avem nevoie de câteva studii de cercetare pentru a defini caracteristicile, poziţia şi efectele acestei şcoli. Al-Ghazali nu aparţine unui grup sau unui popor. El aparţine întregii ummah musulmane.
Vorbim despre un gânditor şi un savant care şi-a dedicat întreaga viaţă Islamului şi nimănui altcuiva. I-a dat Islamului ideile sale, inima, limba, condeiul său, jihad-ul şi strădania sa. A luptat toată viaţa sub stindardul Islamului. Deviza sa era:
„Rugăciunea mea, actele mele de devoţiune, viaţa mea şi moartea mea Îi aparţin lui Allah, Stăpânul Lumilor! El nu are niciun asociat! Astfel mi s-a poruncit şi eu sunt primul dintre musulmani”. (Surat Al-En'aam: 162-163).
Allah îi era singurul prieten, Judecător şi Stăpân.
A trăit cu un sentiment care întotdeauna i-a umplut sufletul – acela că era un apărător al acestei religii şi nu trebuia niciodată să permită ca Islamul să fie atacat. A crezut că întotdeauna trebuie să fie atent la duşmanii din interior şi din exterior.
A fost destinul şeikhului să lupte pe două fronturi: primul – pe frontul duşmanilor Islamului, al celor care urăsc să vadă răspândirea luminii sale şi cărora le displace întoarcerea sa la conducerea lumii. Unii dintre aceştia reprezintă forţe internaţionale care se tem sau urăsc Islamul. Exemplele îi includ pe sionişti, cruciaţi, comunişti şi idolatri. Ei au religii şi moduri de gândire diferite, dar sunt uniţi în misiunea lor de a ataca Islamul şi de a pune obstacole în calea lui. Allah a spus despre ei:
„Aceia care nu cred asemenea sunt aliaţi unul cu altul” (Surat Al-Anfal: 73)
și
„Cei nedrepţi își sunt aliaţi unii altora...” (Surat Al-Geasiyah: 19).
Alţii, din nefericire, sunt musulmani purtând nume musulmane precum Muhammed, Ahmed, Hassan, Hussein, Omar şi Ali. Totuşi intenţiile lor faţă de Islam şi faţă de cei care cheamă la Islam sunt nefaste. Mai mult, ei neagă şari`ah. Islamul este duşmanul lor, pentru că propovăduieşte împotriva faptelor lor păcătoase, împotriva asupririi lor sălbatice, împotriva motivelor lor ascunse şi împotriva excesivei lor lăcomii.
Pe frontul celor ignoranţi, cei care ştirbesc Islamul în timp ce cred că îi aduc un serviciu sunt cei care „zdrobesc” chipul Islamului în încercarea de a strivi musca aşezată pe acest chip. Ei sunt numiţi „propovăduitori care rătăcesc”. Ei îi fac pe oameni să fie ocupaţi cu ramurile şi nu cu lucrurile fundamentale, cu chestiunile particulare şi nu cu întregul, cu controverse şi nu cu lucrurile convenite, cu acţiunile membrelor, nu cu cele ale inimilor.
El s-a plâns de aceşti propovăduitori, mulţi dintre ei provocând dezastre şi nedreptăţind Islamul. Ei nu citesc sau nu luptă niciodată. Informaţiile pe care ei le ştiu nu sunt aşezate în contextul corect. Durerea ummah-ei nu-i afectează. Ei continuă să dezbată evenimente istorice. Ei nu văd ceea ce se întâmplă în lume; nici nu învaţă din salturile incredibile ale schimbărilor care apar în cadrul vieţii pe pământ.
Trupul care este golit de sânge va claca. În mod similar, mintea care este golită de cunoaştere nu poate împlini obligaţiile jihad-ului sau accede la adevăr.
Pericolul în ceea ce priveşte viitorul Islamului, al naţiunilor lui şi reînvierea lui sunt teme abordate de şeikh în ultimele sale cărţi. A sperat că oamenii vor învăţa şi se vor trezi. Şi-a dorit ca ei să devină mai puţin mândri în opiniile lor şi să înceteze a-i dispreţui pe ceilalţi, pe cei pe care-i considerau a se afla mai jos decât ei. Şi-a dorit ca ei să înveţe să fie umili cu credincioşii, să-i respecte pe cei mai în vârstă şi să fie blânzi cu cei tineri.
Aş dori să spun că şeikhul Al-Ghazali nu este perfect, fără defecte. A fost un om normal. Cu toate acestea a fost un om al Islamului. A trăit pentru Islam şi a murit pentru Islam. A rămas pe câmpul de luptă până în ultima clipă şi a murit cu sabia în mână. Acesta a fost şeikhul Al-Ghazali. Dacă oamenii doresc să se oprească asupra greşelilor sale, acest lucru nu-l discreditează. Avem hadisul: „Apa, mai multă de două qallas (o măsură), nu poate fi niciodată murdară”. Dar dacă ar fi fost o mare?
Trupul care este golit de sânge va claca. În mod similar, mintea care este golită de cunoaştere nu poate împlini obligaţiile jihad-ului sau accede la adevăr.
Pericolul în ceea ce priveşte viitorul Islamului, al naţiunilor lui şi reînvierea lui sunt teme abordate de şeikh în ultimele sale cărţi. A sperat că oamenii vor învăţa şi se vor trezi. Şi-a dorit ca ei să devină mai puţin mândri în opiniile lor şi să înceteze a-i dispreţui pe ceilalţi, pe cei pe care-i considerau a se afla mai jos decât ei. Şi-a dorit ca ei să înveţe să fie umili cu credincioşii, să-i respecte pe cei mai în vârstă şi să fie blânzi cu cei tineri.
Aş dori să spun că şeikhul Al-Ghazali nu este perfect, fără defecte. A fost un om normal. Cu toate acestea a fost un om al Islamului. A trăit pentru Islam şi a murit pentru Islam. A rămas pe câmpul de luptă până în ultima clipă şi a murit cu sabia în mână. Acesta a fost şeikhul Al-Ghazali. Dacă oamenii doresc să se oprească asupra greşelilor sale, acest lucru nu-l discreditează. Avem hadisul: „Apa, mai multă de două qallas (o măsură), nu poate fi niciodată murdară”. Dar dacă ar fi fost o mare?
Este posibil să aveţi o părere diferită de a sa în chestiuni minore sau majore, în mai multe sau puţine chestiuni. În orice caz, dacă îl cunoaşteaţi bine, nu v-aţi fi putut abţine să nu-l iubiţi şi să nu-l respectaţi. Cu siguranţă aţi fi simţit cât de sincer este el faţă de Allah, cât de cinstit, cât de deschis şi cât de energic este în apărarea Islamului…
Se supăra imediat când cineva ataca Islamul. Când era supărat, era ca o mare care inundă şi ca un vulcan care arde. Ura asuprirea sinelui şi a oricărei fiinţe umane. Nu putea tolera abaterea, cel puţin din punctul lui de vedere; el nu putea să tacă sau să permită condeiului său să fie inutil. El ataca cu furie, indiferent de consecinţe. Oricum, şeikhul niciodată nu a depăşit limita în duşmăniile sale. De asemenea, nu şi-a calomniat niciodată duşmanii şi nici nu le-a dorit răul.
În acelaşi timp, şeikhul era capabil să se liniştească la fel de rapid. El revenea asupra adevărului, realizând măsura furiei sale. Nu se sfia să-şi facă publice greşelile făcute în orice chestiune. Acesta este un fel de act de curaj care este foarte rar întâlnit.
Allah să binecuvânteze sufletul şeikhului
Al-Ghazali şi să-l pună alături de robii săi drept-credincioşi! Allah să-l răsplătească cu răsplata cea mai mare pe care o dă conducătorilor învăţaţi! Allah să-l răsplătească cu cea mai mare răsplată pentru ceea ce a făcut pentru ummah şi pentru această religie! Allah să aibă grijă de familia şi de copiii săi în felul cel mai bun în care o face cu oamenii sinceri! Îl rog pe Allah să ne îndrume să urmăm paşii şeikhului, să aderăm la dreptate, să rezistăm minciunii şi să-L chemăm pe Allah! „Cine este cel mai bun în discursuri decât cel care cheamă la Allah, cel care face fapte bune şi spune că este dintre musulmani!”
Al-Ghazali şi să-l pună alături de robii săi drept-credincioşi! Allah să-l răsplătească cu răsplata cea mai mare pe care o dă conducătorilor învăţaţi! Allah să-l răsplătească cu cea mai mare răsplată pentru ceea ce a făcut pentru ummah şi pentru această religie! Allah să aibă grijă de familia şi de copiii săi în felul cel mai bun în care o face cu oamenii sinceri! Îl rog pe Allah să ne îndrume să urmăm paşii şeikhului, să aderăm la dreptate, să rezistăm minciunii şi să-L chemăm pe Allah! „Cine este cel mai bun în discursuri decât cel care cheamă la Allah, cel care face fapte bune şi spune că este dintre musulmani!”
În final, Îl rog pe Allah să vă ierte pe voi şi pe mine şi să-l binecuvânteze pe învăţătorul nostru, Muhammed, pe familia sa şi pe companionii săi! Fie ca pacea, binecuvântările şi mila lui Allah să fie asupra voastră!
Acest discurs a fost rostit în cadrul unui seminar ținut în Amman, Iordania, la data de 4 Safar, joi, anul 1417 H (20 iunie 1996).
Capitolul 1
Stâlpii Islamului şi Valorile Morale. Scopul profeţiei – Perfecţionarea principiilor morale
Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a explicat principalul scop al trimiterii sale în această lume, precum şi metoda de îndrumare a oamenilor prin următoarele cuvinte: „Am fost trimis numai pentru a desăvârşi principiile morale.”
(Al-Muwatta).
(Al-Muwatta).
Acest mesaj măreţ a lăsat o impresie de neuitat în istoria omenirii şi a fost util în transmiterea şi aducerea oamenilor sub influenţa Aceluia sub Care se afla permanent profetul Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!). Scopul său nu era altul decât întărirea principiilor morale ale oamenilor pentru ca aceştia să vadă adevărata realitate, o lume plină de perfecţiune şi frumuseţe, şi să încerce să atingă acest ţel în mod conştient.
Preamărirea este un act obligatoriu în Islam şi a fost inclusă în principalii stâlpi ai credinţei islamice. Dar formele islamice de preamărire nu sunt un fel de exerciţiu mistic care leagă oamenii printr-o forţă misterioasă, necunoscută care îl obligă pe om să execute fapte inutile şi mişcări fără sens. Toate formele obligatorii de preamărire sunt similare unor exerciţii care îi antrenează pe oameni să dobândească un comportament corect, să ducă o viaţă cinstită şi să cultive aceste virtuţi toată viaţa, oricare ar fi schimbările care se produc pe parcurs.
Rugăciunea împiedică săvârşirea de păcate, ea fiind o formă obligatorie de adorare de care omul începe să fie atras prin trezirea interesului şi a bunăvoinţei sale. El o practică tot timpul pentru ca viaţa lui să fie ferită de boli, iar trupul său să fie sănătos şi puternic.
Coranul cel Sfânt şi tradiţia Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) sunt dovezi ale acestor realităţi.
Când Allah a poruncit rugăciunile obligatorii, a specificat următoarele:
„Rugăciunea împiedică obscenitatea şi răul.”
Ferirea de rău, de răutăţi şi purificarea de faptele rele sunt realităţi ale rugăciunii. Într-un hadis qudsi este menţionat:
„Accept rugăciunile persoanei care adoptă politica modestiei, este conştientă de Măreţia Mea, nu păcătuieşte împotriva Mea, îşi dedică timpul preamărindu-Mă şi este îngăduitoare cu săracii, călătorii, persoanele slabe şi suferinde!”
Dania este un mijloc de purificare, obligatoriu pentru „sahibe nisab”. Nu reprezintă doar o taxă care este colectată din buzunarele oamenilor; scopul său principal este răspândirea seminţelor bunătăţii, simpatiei şi bunăvoinţei, furnizarea unui mijloc de relaţionare în societate şi stabilirea unei relaţii de iubire şi prietenie.
Scopul daniei a fost menţionat în Coran în următoarele cuvinte:
„O, Profetule! Ia din bunurile lor milostenie prin care să-i curăţeşti şi să-i binecuvântezi…”
(Surat At-Tauba: 103).
(Surat At-Tauba: 103).
Curăţirea sinelui de impurităţile lumeşti şi ridicarea standardelor societăţii la înălţimile decenţei şi purităţii reprezintă înţelepciunea din spatele acestei taxe.
Din acest motiv, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a dat un sens larg noţiunii de zakat şi dania a fost impusă fiecărui musulman. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „A zâmbi în compania fratelui tău reprezintă milostenie. Impunerea săvârşirii de fapte bune şi împiedicarea păcătuirii reprezintă milostenie. Călăuzirea cuiva pe calea cea dreaptă înseamnă milostenie. Îndepărtarea obstacolelor de pe drum, precum ghimpii şi oasele, reprezintă milostenie. A turna apă din vasul tău în vasul fratelui tău reprezintă milostenie. A ghida o persoană cu problem de vedere reprezintă milostenie pentru tine.” (Bukhari)
Împrejurimile deşertului şi viaţa beduinilor – un mediu definit de conflicte interne – au marcat locul în care învăţăturile Islamului au fost expuse lumii; aici ne sunt demonstrate scopurile şi rezultatele acestor învăţături, precum şi efectul avut asupra arabilor din acele vremuri întunecate.
Postul reprezintă de asemenea un stâlp al Islamului, el fiind obligatoriu. Dar nu este luat în considerare faptul că oamenii trebuie să-şi înfrâneze dorinţele carnale şi alte lucruri interzise doar pentru o perioadă fixă. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Postul nu este doar abţinere de la mâncare şi băutură, ci o ferire de lucrurile rele şi obscene. Dacă în timpul postului cineva te insultă sau începe o ceartă, spune: «Eu postesc.»”
În Coran ni se subliniază obligativitatea postului prin următoarele cuvinte:
„O, voi cei care credeţi, v-a fost statornicit vouă Postul, aşa cum le-a fost prescris şi celor dinaintea voastră – poate că veţi fi cu frică!”
(Surat Al-Baqara: 183).
(Surat Al-Baqara: 183).
Hajj este pelerinajul obligatoriu, destinat să diminueze iubirea faţă de lumea care ne înconjoară. Uneori omul crede că a călători în locurile sfinte şi a efectua pelerinajul, care a fost impus oricărui musulman care îşi permite acest lucru şi care este inclus în stâlpii de bază ai Islamului, este numai o formă de preamărire ce nu are legătură cu moralitatea şi caracterul oamenilor.
„Pelerinajul are loc în lunile cunoscute. Aceluia care s-a decis să facă Pelerinajul în aceste luni îi sunt oprite în timpul Pelerinajului împreunarea cu muierea, nesupunerea şi cearta. Şi binele pe care îl faceţi, Allah îl ştie. Luaţi cu voi provizie, dar cea mai bună provizie este evlavia! Şi fiţi cu frică de Mine, voi cei care aveţi minte!” (Surat Al-Baqara: 197).
Acestea sunt doar trăsăturile esenţiale ale formelor de preamărire care sunt cunoscute şi practicate în Islam, constituind stâlpii de bază ai Islamului. Ele ne arată relaţia profundă care există între religie şi moralitate şi cât de puternică şi durabilă este această relaţie. Cât de variate sunt aceste forme de preamărire şi cât de diferite unele faţă de altele în spirit şi aspect, dar totuşi apropiate din perspectiva scopului şi obiectivelor prin care Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a indicat principala ţintă…
Aşadar salah (rugăciunea), sawm (postul), zakat (dania), hajj (pelerinajul) şi alte forme de preamărire similare acestora sunt pietrele de temelie în atingerea perfecţiunii şi reprezintă mijloace de curăţire şi purificare care duc spre o viaţă liniştită. Datorită atributelor înalte şi calităţilor nobile ce constituie elementele inalienabile, precum şi rezultatele acestor forme de preamărire, acestora le-au fost acordate o poziţie înaltă în religia lui Allah.
Prin aceste forme de preamărire nu sunt purificate inimile oamenilor dacă aceştia nu manifestă cele mai alese calităţi faţă de cei care îi observă şi dacă nu îmbunătăţesc relaţia dintre Allah şi robii Săi; în caz contrar, nu le rămâne decât distrugere şi devastare.
Allah spune:
„Cel care vine nelegiuit la Domnul său, acela va avea parte de Gheena în care el nici nu va muri, dar nici nu va trăi. Iar aceia care vin la El credincioşi şi care au săvârşit fapte bune, aceia vor avea treptele cele mai înalte, Grădinile Edenului pe sub care curg pâraie. Veşnic vor avea ei sălaş în ele, căci aceasta e răsplata acelora care s-au curăţit.” (Surat Ta-Ha: 74-76).
Capitolul 2
LIPSA DE FERMITATE A principiilor morale
– dovadă a lipsei credinţei –
Credinţa este imperfectă fără principiile morale
Credinţa este o putere care îi ţine pe oameni departe de cele mai umilitoare însuşiri şi acţiuni josnice şi îi încurajează să săvârşească numai fapte înălţătoare şi să urmeze învăţături nobile şi curate. De aceea Allah întotdeauna Şi-a îndrumat robii Săi înspre bunătate şi a dorit ca ei să urască ceea ce este rău, aceasta reprezentând o cerinţă esenţială a credinţei din inimile lor. De exemplu, în Surat At-Tauba, atunci când El le porunceşte oamenilor să adopte doar calea dreptăţii şi să vorbească întotdeauna numai adevărul, li se adresează astfel:
„O, voi cei care credeţi! Temeţi-vă de Allah şi fiţi cu cei iubitori de adevăr!” (Surat At-Tauba: 119).
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a explicat foarte frumos că, atunci când credinţa este fermă şi puternică, vor fi dezvoltate principii morale puternice şi durabile, iar dacă moralitatea este scăzută, şi credinţa va fi în consecinţă slabă. Un om care este lipsit de modestie şi prost crescut şi care adoptă obiceiuri urâte fără să îi pese de ceilalţi este precum persoana despre care Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Modestia şi credinţa sunt gemene. Cel care va renunţa la una dintre ele o va pierde, de asemenea, şi pe cealaltă.”
Odată Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a trecut pe lângă un ansar, iar acesta îl certa pe fratele său în privinţa modestiei sale. Atunci Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) l-a sfătuit să îl lase să plece, pentru că modestia este o ramură a credinţei. Un om care îl hărţuieşte pe aproapele său şi îl face să sufere aducându-i orice fel de daune, din punct de vedere al religiei, acesta este un om crud şi cu o inimă de piatră. Referitor la aceasta, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Pe Allah, el nu poate fi un mumin! Pe Allah, el nu poate fi un mumin! Pe Allah, el nu poate fi un mumin!” Atunci a fost întrebat: „Cine?” Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a răspuns: „Acela de ale cărui fapte rele vecinul său nu se află în siguranţă.” (Bukhari).
Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) i-a sfătuit pe companionii săi să stea departe de vorbele urâte, de actele imorale şi de faptele care sunt fără sens. El a spus: „Acela care crede în Allah subhanu wa ta’ala şi în Ziua de Apoi ar trebui să vorbească numai lucruri bune sau, dacă nu, să tacă.” (Bukhari).
În acest fel, prin adevărul credinţei şi prin înţelegerea perfectă a acesteia, calităţile nobile ale omului sunt amplificate şi dezvoltate, sunt păzite şi păstrate în siguranţă până vor aduce rezultate.
Şiruri frânte, inimi triste, rugăciuni insipide
Veţi găsi, de asemenea, oameni care se vor autointitula musulmani; deşi manifestă lene în practicarea rugăciunilor obligatorii, ei vor fi întotdeauna prezenţi în public, ori de câte ori va fi cazul, pentru a arăta tuturor cât de dornici sunt să facă aceste rugăciuni. Însă ei nu vor întârzia, în acelaşi timp, să acţioneze într-un mod contrar cerinţelor unui caracter nobil şi ale unei credinţe perfecte. Astfel de oameni au fost avertizaţi de către Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), iar el a făcut un apel către comunitatea sa şi a atenţionat-o să fie atentă în ceea ce îi priveşte pe aceştia.
Un om care comite greşeala de a îndeplini diferite forme de adorare, fără a înţelege semnificaţia lor, nu poate fi decât un om care nu a înţeles caracterul unui credincios şi care nu a putut să se ridice la acest nivel.
De multe ori chiar şi un copil poate copia mişcările rugăciunii şi este capabil să repete ceea ce este recitat în timpul rugăciunii. Uneori, un actor poate oferi o asemenea rugăciune, chiar realizată cu umilinţă şi concentrare, îndeplinind toate ritualurile necesare. Dar aceste tipuri de mişcări nu ajută în credinţă sau în atingerea scopului pe care îl are un drept-credincios. Există o singură cale de a îndeplini rugăciunile în cel mai bun mod sau de a realiza alte forme de adorare, o cale care nu va da niciodată rezultate greşite: un înalt caracter moral. Oricărei persoane care are această calitate rugăciunea îi va fi utilă; dar adorarea realizată de cel căruia îi lipseşte moralitatea este inutilă.
Imamul Ahmed a consemnat: „O persoană l-a întrebat pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!): «O, Trimis al lui Allah! O femeie este foarte renumită pentru rugăciunile ei, pentru post şi pentru multe acte de caritate. Dar ea vorbeşte urât cu vecinii ei. Spune-mi, care va fi soarta ei?» El a răspuns că va merge în iad. Acea persoană a întrebat din nou: «O, Trimis al lui Allah! O altă femeie nu face multe prin rugăciunile şi postul ei, dar oferă bucăţi de brânză din generozitatea sa şi nu le vorbeşte urât vecinilor.» El a răspuns: «Ea este una dintre [cei din] Paradis.»”
Acest răspuns subliniază valoarea ataşată unui bun caracter. De asemenea, ne arată că generozitatea sau binefacerea este o rugăciune comună care influenţează societatea. De aceea nu există justificare pentru diminuarea acestora. Dat fiind că rugăciunea şi postul sunt, în parte, forme individuale de adorare, renunţarea – într-o măsură foarte mică – la aranjamentele elaborate în ceea ce priveşte aceste manifestări este permisă.
Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) nu a răspuns din întâmplare la întrebarea care explică relaţia dintre moralitate şi religie; el a demonstrat legătura care există cu formele corecte de adorare. Moralitatea constituie fundamentul reformei şi a perfecţionării în această lume şi a salvării în Lumea de Apoi.
Problema moralităţii a fost foarte importantă. A fost necesar ca Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) să ofere continuitate în asigurarea călăuzirii pentru adepţii săi.
El a trebuit să insiste în a da un sfat bun oamenilor din jurul său, astfel încât importanţa moralităţii să fie înrădăcinată în mintea şi în inima omului, devenind destul de clar că credinţa, bunătatea şi moralitatea sunt toate dependente una de cealaltă. Acestea au o strânsă legătură între ele şi nimeni nu le poate separa.
Cine este sărac?
Într-o zi Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) i-a întrebat pe dragii lui companioni (Allah să fie mulţumit de ei!) dacă ştiu ce este sărăcia. Atunci ei au răspuns că este sărac cel care nu are niciun dirham sau dinar (niciun ban). Atunci Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „În comunitatea mea sărac este acel om care va apărea în Ziua Judecăţii în faţa lui Allah subhanu wa ta’ala astfel: a făcut rugăciunea, a plătit zakat-ul, a respectat toate acestea, însă a abuzat de cineva, a acuzat pe nedrept pe cineva, nu a avut dreptul de a lua în posesie proprietatea cuiva, a omorât sau a lovit pe cineva. Toate calităţile pe care le-ar fi avut vor fi fost date victimelor sale. Dacă aceste calităţi ale sale se vor fi terminat înainte ca faptele rele să se termine, atunci greşelile şi păcatele victimelor sale îi vor fi date lui şi apoi va fi aruncat în iad.” (Muslim).
Un astfel de om este foarte sărac. Starea lui este precum cea a unui comerciant care are marfă bună în valoare de o mie de rupii, însă el este dator două mii de rupii. Cum se poate ca un astfel de om să fie numit bogat?
Un om religios care îşi face rugăciunile negreşit şi îndeplineşte acte de adorare sigure şi precise, dar cu toate acestea comite fapte rele cu intenţie, se comportă urât cu oamenii, îi tratează pe oamenii săraci şi neputincioşi cu cruzime, cum ar putea fi numit cinstit sau drept-credincios ?
Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a explicat toate acestea şi a dat un exemplu foarte bun. A spus că şi cel mai bun caracter moral este dizolvat de păcate, aşa cum relele obiceiuri distrug reputaţia omului, iar oţetul distruge mierea.
Identificarea unui ipocrit.
Când răutatea este hrănită de ego, iar prejudiciul creat de aceasta se materializează şi pericolul se intensifică, atunci omul s-a lepădat de religia sa aşa cum cineva se dezbracă de hainele sale. Pretenţia sa de a fi un om bun sau cu credinţă este falsă.
Care va fi valoarea religiei fără un caracter bun? Cum este posibil ca un om să Îi aparţină lui Allah, dar în acelaşi timp să fie o victimă a corupţiei?
Legătura dintre credinţă şi moralitate ne este clar arătată în hadisul Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!): „Omul care are aceste trei obiceiuri este un ipocrit, chiar dacă el se supune, îşi îndeplineşte rugăciunea, efectuează umra (pelerinajul) şi se numeşte musulman: când vorbeşte, spune un neadevăr, atunci când face o promisiune, nu o îndeplineşte şi atunci când i se încredinţează ceva, dă dovadă de lipsă de onestitate.” (Muslim).
Într-o altă relatare, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Există trei semne ale unui ipocrit: atunci când vorbeşte, spune neadevărul, atunci când face o promisiune, nu o respectă şi atunci când încheie un contract, înşeală, deşi acesta [ipocritul] poate îşi îndeplineşte rugăciunile, se supune repede şi spune că este musulman.”
De asemenea, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Există patru semne, iar în oricine se regăsesc acestea, el este un ipocrit, fără îndoială. Dacă în cineva se regăseşte unul dintre aceste obiceiuri, el va avea un obicei distructiv până în clipa când va renunţa la el. Când ceva i se dă lui în încredinţare, el dă dovadă de lipsă de onestitate; atunci când vorbeşte, spune minciuni; când încheie un contract, înşeală şi când se ceartă, începe să insulte.” (Bukhari).
Capitolul 3
Personalitatea ideală / caracterul ideal
Învăţăturile despre moralitate ale Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!)
Aceste învăţături ne arată că Islamul a venit să lumineze vieţile oamenilor cu flacăra virtuţii şi a bunelor maniere, să creeze în ei un caracter strălucit şi să le umple sufletele cu perlele bunei purtări.
Statutul moralităţii nu e precum cel al mijloacelor luxului şi plăcerilor faţă de care poţi fi indiferent. Moralitatea reprezintă numele principiilor vieţii pe care religia trebuie să le adopte şi de care trebuie să aibă grijă din respect faţă de reprezentanţii ei.
Islamul a enumerat toate aceste virtuţi şi principii şi i-a încurajat pe cei care urmează calea Islamului să le asimileze gradat în viaţa lor. Dacă am strânge la un loc toate vorbele Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) despre importanţa caracterului bun şi moral, s-ar forma o carte voluminoasă, cu informaţii necunoscute multora dintre marii reformatori.
Înainte de a enumera şi detalia aceste virtuţi ar fi bine să cităm câteva exemple relevante pentru a demonstra cât de mult a încurajat Islamul oamenii să adopte un caracter moral.
Usama bin Şareek (Allah să fie mulţumit de el!) a spus: „Stăteam în prezenţa Trimisului lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) atât de liniştiţi de parcă aveam păsări aşezate pe capetele noastre. Nimeni nu avea curajul să deschidă gura. În acest timp, nişte oameni au venit şi au întrebat: «Dintre sclavii lui Allah, care Îi este Lui cel mai drag?» Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a răspuns: «Cel care are caracterul cel mai bun.»” (Ibn Haban).
În altă relatare se spune: „Oamenii au întrebat: «Care este cel mai bun lucru dat omului?» Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a răspuns: «Cel mai bun caracter.»” (At-Tirmizi).
Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a fost întrebat: „Care dintre musulmani este perfect în credinţa lui?” El a răspuns: „Cel care are cel mai bun caracter.” (At-Tabarani).
Abdullah bin Amar (Allah să fie mulţumit de el!) a spus: „L-am auzit pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) zicând: «Vreţi să vă spun care dintre voi este mai pe placul meu şi cine îmi va fi cel mai aproape în Ziua Judecăţii?» A repetat întrebarea de două sau trei ori. Oamenii i-au cerut să le spună despre cine e vorba, iar el a răspuns: «Acela dintre voi care are cel mai bun caracter.»” (Ahmed).
Într-un alt hadis Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „În Ziua Judecăţii nimic nu va cântări mai greu în balanţa unui bun mumin decât un caracter bun. Lui Allah nu-i place cel care vorbeşte obscenităţi şi e nepoliticos. Iar cel ce are un bun caracter ajunge la nivelul celui ce se ţine de rugăciune şi posteşte, pornind de la caracterul său.” (Imam Ahmed).
Nu ar fi de mirare dacă aceste învăţături ar veni de la vreun filosof, preocupat intens de problema reformării morale. Însă marea surpriză este că aceste învăţături vin de la un om care s-a străduit să impună o nouă credinţă în contextul în care celelalte religii şi-au îndreptat atenţia mai întâi asupra procesului de adorare şi a altor ritualuri religioase.
Ultimul Profet a chemat la practicarea a variate forme de adorare şi la instaurarea unui mod de conducere care poate face faţă războiului pe termen lung cu numeroşii duşmani. În ciuda dezvoltării religiei sale şi a creşterii imense a diferitelor sarcini ale urmaşilor, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) i-a informat că, în Ziua Judecăţii, nimic nu va avea o mai mare greutate în balanţa lor decât bunul caracter; cu siguranţă acest fapt nu este necunoscut: în Islam valoarea moralităţii este foarte mare. Pe de o parte, religia reprezintă numele bunului comportament între oameni, iar, pe de altă parte, în sensul ei spiritual, reprezintă numele celei mai bune relaţii existente între om şi Allah; ambele aspecte vizează aceeaşi realitate.
Sunt multe religii care transmit ideea că omul poate îmbrăţişa orice credinţă şi păcatele îi vor fi iertate; a-ţi face rugăciunile zilnice fixate în orice religie îţi anulează greşelile. Islamul nu crede însă acest lucru. Conform doctrinei islamice, aceste beneficii vor fi accesibile numai când credinţa va reprezenta un pas conştient spre virtute şi onorarea datoriilor obligatorii; atunci actul de adorare propus poate deveni o reală sursă de ştergere a păcatelor şi o sursă autentică de perfecţionare. Cu alte cuvinte, răul poate fi îndepărtat prin acele virtuţi pe care omul şi le asumă şi prin care este capabil să atingă standarde înalte. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a subliniat insistent aceste principii valoroase, astfel încât ummah să înţeleagă că valoarea moralităţii nu poate scădea, iar importanţa formelor fără fond nu va creşte.
Anas (Allah să fie mulţumit de el!) a relatat: „Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: «Un supus obţine, prin intermediul caracterului său bun, o poziţie înaltă şi mare onoare în Viaţa de Apoi, chiar dacă poate fi mai slab în ceea ce priveşte adorarea. Însă, din cauza unui caracter strâmb, poate fi aruncat în cele mai mari adâncimi ale Iadului.»” (At-Tabarani).
A’işah (Allah să fie mulţumit de ea!) relatează: „L-am auzit pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) spunând: «Mu’min, prin bunătatea caracterului său, atinge poziţia înaltă a celui care ţine post şi îşi face rugăciunile.»” (Abu Daud).
Ibn ‛Omar (Allah să fie mulţumit de el!) a relatat: „L-am auzit pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) spunând: «Un musulman care este moderat în privinţa actelor de adorare poate atinge poziţia celui care ţine post şi recită versetele lui Allah în timpul rugăciunilor de noapte doar datorită bunătăţii caracterului său şi a decenţei.»” (Ahmed).
Abu Hurairah (Allah să fie mulţumit de el!) a relatat că Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Nobleţea unui mu’min este religiozitatea sa, toleranţa îi este inteligenţa, iar descendenţa este bunătatea caracterului său.” (Hakim).
Abu Dhar (Allah să fie mulţumit de el!) a relatat de la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!): „Câştigător este acela care şi-a purificat inima pentru credinţă, şi-a păstrat inima pe calea cea dreaptă şi fiinţa în stare de mulţumire, iar natura sa este pe calea cea dreaptă.” (Ibn Haban).
Excelentul exemplu al Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!)
Simplele învăţături şi porunci referitoare la permis şi interzis nu reprezintă fundaţia bunului caracter în societate; doar aceste elemente nu sunt suficiente pentru a dezvolta în firea omului calităţile amintite mai sus. Un învăţător poate doar să poruncească să se facă aceasta şi să nu se facă aceea, iar societatea devine una moralistă.
Învăţăturile de succes ale bunei purtări au nevoie de timp lung de implementare şi de atenţie în aplicare. Învăţarea nu poate avea succes dacă exemplul oferit societăţii nu este unul de încredere, pentru că o persoană fără caracter nu are cum să lase o impresie bună în jurul său.
Cea mai bună învăţătură este oferită de acel om a cărui personalitate şi moralitate creează admiraţie printre cei din jur. Oamenii vor simţi dorinţa puternică de a-l elogia pentru nobleţea caracterului şi de a-i urma exemplul de viaţă. Lumea ar simţi spontan dorinţa de a-i urma paşii.
Pentru a sădi şi dezvolta seminţele bunului comportament printre companioni, conducătorul trebuie să aibă un caracter nobil şi mai multe calităţi decât aceştia. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) însuşi oferea cel mai bun exemplu de caracter nobil, fiind un bun model pentru urmaşii săi. Înainte de a-i sfătui să adopte un stil de viaţă moral, el a plantat seminţele moralităţii printre companioni prin exemplul propriului său comportament.
Abdullah ibn Amar (Allah să fie mulţumit de el!) a spus: „Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) nu era nici fără maniere, nici nepoliticos. Obişnuia să spună: «Cei mai buni dintre voi sunt cei cu cel mai bun caracter.»” (Bukhari).
Anas (Allah să fie mulţumit de el!) a spus: „L-am slujit pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) vreme de zece ani. Niciodată nu a zis: «Of» (ca expresie a nemulţumirii), nici nu m-a întrebat de ce am făcut sau nu am făcut un anume lucru.” (Muslim).
Tot el a mai spus: „Mama mea obişnuia să-l ţină pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) de mână şi să-l ducă pe unde voia ea. Dacă cineva venea să-i strângă mâna, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) niciodată nu-şi retrăgea mâna din mâna celuilalt până când acesta nu şi-o retrăgea pe a lui şi niciodată nu-şi îndepărta privirea de la cel cu care vorbea până când acesta nu o îndepărta. În întâlniri nu stătea niciodată în aşa fel încât genunchii lui să iasă în evidenţă faţă de cei ai companionilor.” (Tirmizi).
A’işah (Allah să fie mulţumit de ea!) a spus: „Dacă existau două opţiuni, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) o alegea pe cea mai uşoară, cu condiţia ca ea să nu implice vreun păcat. Dacă implica păcat, atunci el fugea cel mai departe de ea. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) nu s-a răzbunat pe nimeni mânat de motive personale. Însă dacă era stârnită mânia lui Allah, atunci şi mânia lui era stârnită. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) nu a bătut pe nimeni cu mâinile lui: nici pe soţiile sale, nici pe servitori. Însă, da, lupta în războaie pentru cauza lui Allah.” (Muslim).
Anas (Allah să fie mulţumit de el!) a relatat: „Mergeam odată cu Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!). Corpul îi era înfăşurat într-un chadar gros. Un arab a tras atât de tare de chadar, încât i-am putut vedea o parte a umărului şi am fost îngrijorat de tăria cu care acela a tras de chadar. Arabul a spus: «O, Muhammed, dă-mi partea mea din ceea ce Allah ţi-a dat ţie!». Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) s-a întors către el, a râs şi a dat ordin ca să-i fie dată pomana.” (Bukhari).
A’işah (Allah să fie mulţumit de ea!) a relatat că Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Allah are inima bună. Îi plac cei cu inima bună. Iar răsplata ce o oferă pentru o inimă bună, El nu o dă pentru o inimă împietrită, nu, o asemenea răsplată El nu o oferă pentru nimic…” (Muslim).
Într-o altă relatare se spune: „Bunătatea în orice lucru îl face pe acesta frumos, iar orice lucru din care se ia bunătatea va deveni urât.”
Jarir (Allah să fie mulţumit de el!) a relatat că Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Răsplata pe care Allah o dă pentru bunătatea inimii El nu o dă pentru nesăbuiţi, iar când Allah ia un supus printre favoriţii Lui, îi dă acestuia bunătate. Acele familii unde nu e bunătate sunt sărăcite de orice virtute.” (At-Tabarani).
Abdullah bin Harith (Allah să fie mulţumit de el!) a relatat că nu a văzut pe nimeni care să zâmbească mai mult decât Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!). (Tirmizi).
A’işah (Allah să fie mulţumit de ea!) a fost întrebată ce făcea Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) acasă. Ea a răspuns: „Îi servea pe cei de acasă, iar când intra timpul de rugăciune făcea abluţiune şi mergea la rugăciune.” (Muslim).
Anas (Allah să fie mulţumit de el!) a relatat: „Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) avea cele mai bune maniere dintre toţi oamenii. Aveam un frate adoptiv, pe nume Abu Umair. El avea o vrăbiuţă bolnavă pe care o chema Naghiyr. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) se juca cu el şi îl întreba: «O, Abu Umair, ce s-a întâmplat cu Naghiyr a ta?»” (Bukhari).
Dintre toate trăsăturile Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) una era extrem de cunoscută: era extraordinar de generos. Nu era niciodată zgârcit. Era mereu curajos. Niciodată nu a întors spatele Adevărului. Era drept şi inimos. În deciziile pe care le-a luat niciodată nu a comis excese sau nedreptăţi. Toată viaţa lui a fost sincer şi de încredere.
Acelaşi Coran, acelaşi Criteriu, aceeaşi sură Yasin, aceeaşi sură Ta-Ha
Allah le-a poruncit tuturor musulmanilor să urmeze deprinderile alese şi cele mai bune trăsături ale Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), călăuzindu-se după viaţa sfântă a acestuia:
„Aţi avut voi în Trimisul lui Allah o pildă frumoasă, pentru cel care nădăjduieşte în Allah şi în Ziua de Apoi şi Îl pomeneşte pe Allah mereu.” (Surat Al-‛Ahzab: 21).
Qazi A'yaz a afirmat că Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) era „cel mai manierat, cel mai generos şi cel mai viteaz dintre toţi. Într-o noapte, locuitorii Medinei au fost foarte înspăimântaţi. Câţiva oameni s-au îndreptat către locul de unde venea un anumit zgomot (unde se afla, probabil, cauza lui). Ei l-au văzut pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) venind din direcţia respectivă. El se grăbise înaintea tuturor celorlalţi pentru a afla ce se petrecuse. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) călărea pe calul lui Abu Talha, fără şa, cu sabia atârnându-i la gât; el i-a liniştit pe oameni ca să nu se sperie, spunându-le că nu era nimic de care să se teamă.”
Ali (Allah să fie mulţumit de el!) relatează: „În timpul bătăliilor, când începea lupta, obişnuiam să ne facem multe griji pentru Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), pentru că nimeni nu se apropia mai mult de duşman în luptă decât Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!).”
Jabir bin Abdullah (Allah să fie mulţumit de el!) afirma că, oricând cineva îi cerea ceva, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) nu spunea niciodată „nu”.
Khadijah (Allah să fie mulţumit de ea!) i s-a adresat acestuia, atunci când a fost binecuvântat cu revelaţia divină: „Tu porţi poverile celor slabi, agoniseşti pentru săraci şi îl ajuţi pe cel care întâmpină orice greutate în urmarea Adevărului.”
Odată Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a primit şaptezeci de mii de dirhami (monedă antică). Erau aşezaţi pe covoraş în faţa lui. El i-a împărţit stând în picioare. Nu a refuzat nici măcar un cerşetor şi a terminat de împărţit întreaga sumă. Un bărbat s-a apropiat de el şi i-a cerut ceva. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) i-a spus: „În prezent nu am nimic; cumpără ceva în numele meu şi, când vom obţine ceva bani, vom plăti pentru acel lucru.”
‛Omar (Allah să fie mulţumit de el!) a spus: „Allah nu a decretat ca fiind obligatoriu de îndeplinit un lucru asupra căruia nu ai putere sau control.” Acest lucru l-a întristat pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!). Unul dintre ansari a spus: „O, Profet al lui Allah! Cheltuieşte şi nu te teme de condiţiile grele impuse de Allah!” Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zâmbit şi faţa sa strălucitoare radia. El a spus: „Mi s-a poruncit să fac doar acest lucru.”
Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) îi iubea pe companionii săi. El nu-i ura. El respecta orice persoană decentă din orice alt neam şi obişnuia să desemneze acea persoană drept căpetenie a neamului său. El obişnuia să se intereseze de companioni şi să le dea partea la care aveau ei dreptul. Niciun companion nu se gândea că altcineva în afară de el însuşi ar fi fost mai respectat în ochii Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!).
Oricine devenea companion al Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) sau oricine venea la el cu nevoile sale era sfătuit de către Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) să fie răbdător până ce îl va putea mulţumi. Dacă cineva îi cerea ceva, el îi dădea sau îi vorbea cu atâta dragoste, încât persoana respectivă se întorcea mulţumită. Izvorul bunătăţii sale se revărsa pentru toţi. El era un protector pentru companionii săi, iar în ceea ce priveşte Adevărul, toţi erau egali în faţa sa.
Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) era chipeş, cu bun simţ, smerit şi avea o inimă blândă. El nu era îngust la minte şi nu era un om dur. Nu-i stătea în obicei să se certe. El niciodată nu spunea cuvinte obscene. A-i condamna pe ceilalţi sau a lăuda pe cineva în mod excesiv nu făcea parte din caracterul său. El manifesta indiferenţă faţă de lucrurile inutile, dar nu aluneca niciodată în pesimism.
‛Aișah (Allah să fie mulţumit de ea!) relatează că nu era nimeni care să posede un caracter mai moral decît al Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!). Oricând îl chemau prietenii sau familia, el răspundea bucuros.
Jarir bin Abdullah (Allah să fie mulţumit de el!) povestea: „De când am devenit musulman, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) nu m-a împiedicat să intru în casa sa; îmi zâmbea întotdeauna când mă privea.”
El obişnuia să schimbe replici cu companionii săi, să li se alăture cu sinceritate şi încerca să se apropie mai mult de ei. El se juca cu copiii acestora şi îi lua în poala sa. Accepta invitaţiile din partea bărbaţilor liberi, a sclavilor şi sclavelor sau a persoanelor sărace. El vizita bolnavii şi invalizii din îndepărtatele zone ale Medinei. El accepta justificările celor cu adevărat fără ajutor.
Anas (Allah să fie mulţumit de el!) relatează că, dacă cineva îi şoptea Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) ceva la ureche, el niciodată nu-şi retrăgea urechea de la gura celui care şoptea până ce acesta însuşi nu se îndepărta. Când cineva îl lua de mână, niciodată nu-şi retrăgea mâna decât dacă cealaltă persoană şi-o retrăgea. El obişnuia să fie întotdeauna primul care îl saluta pe cel cu care se întâlnea sau să fie primul care să dea mâna cu companionii săi. El niciodată nu-şi întindea picioarele în mijlocul companionilor săi, pentru ca aceştia să nu fie deranjaţi.
Oricine venea la el era respectat cum se cuvine. De multe ori obişnuia să întindă postavul său pentru musafiri şi să pună perna folosită de el la spatele musafirului. Dacă musafirul ezita să se aşeze pe postav, el obişnuia să insiste.
El le-a dat nume noi de familie companionilor săi. În onoarea acestora, obişnuia să-i cheme cu nume frumoase. Nu obişnuia niciodată să întrerupă pe cineva din ceea ce avea de spus până ce acesta se oprea sau se ridica în picioare.
Anas (Allah să fie mulţumit de el!) povesteşte că, dacă cineva îi aducea un dar Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), acesta obişnuia să roage persoana respectivă să ducă darul la o anumită casă pentru că acolo locuia o prietenă iubită odinioară de către Khadija.
A’ișah (Allah să fie mulţumit de ea!) relatează: „Nu eram geloasă pe nicio femeie, nici nu simţeam vreo ostilitate faţă de Khadija, căci obişnuiam să aud despre ea de la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) în mod repetat. Dacă era sacrificată o capră, el obişnuia să o trimită în dar la casa prietenelor acesteia.”
Odată sora Khadijei (Allah să fie mulţumit de ea!) a cerut permisiunea să intre. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a fost foarte încântat să o vadă.
O femeie a venit la el şi a vorbit cu duioşie despre Khadija (Allah să fie mulţumit de ea!), punând întrebări despre ea cu afecţiune. Când aceasta a plecat, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Această femeie obişnuia să vină când trăia Khadija. O relaţie bună este un semn de credinţă.”
El îşi trata rudele cu bunătate, dar nu le acorda prioritate faţă de alte persoane mai bune. Abu Qatawa a relatat că, atunci când o delegaţie din Najaşi a venit la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), acesta s-a ridicat să-i servească. Companionii săi i-au spus că ei sunt suficient de numeroşi ca să-i servească. El a răspuns: „Ei i-au cinstit pe companionii noştri, de aceea doresc să-i servesc eu însumi.”
Abu Usama a povestit că, odată, Profetul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) s-a înfăţişat companionilor sprijinindu-se de un toiag, iar companionii săi s-au ridicat în picioare. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Nu vă ridicaţi în picioare! Nu adoptaţi obiceiul acestor nearabi care se ridică în picioare pentru a-şi arăta respectul unul faţă de altul.” El a spus: „Sunt un slujitor al lui Allah; mănânc cum mănâncă şi ceilalţi oameni, mă aşez aşa cum se aşează şi ceilalţi oameni.”
Când călărea un catâr, îi permitea şi altcuiva să călărească în spatele său. El obişnuia să-i viziteze pe neputincioşii săraci. El le permitea cerşetorilor să stea la întâlniri. Se alătura companionilor săi fără rezerve. Unde se termina adunarea, acolo obişnuia să se aşeze.
Odată Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a îndeplinit pelerinajul (hajj) pe o kajawa ieftină pe spatele unei cămile; pe ea era întinsă o chadar veche şi ruptă care nu putea să coste mai mult de patru dirhami. El a spus: „O, Allah, acesta este hajj-ul meu, în care nu este nici ipocrizie, nici etalare!”
Când Mekka a fost cucerită, iar soldaţii musulmani au intrat în oraş, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) călărea o cămilă, iar capul său era aplecat cu smerenie atât de mult, încât se părea că atinge o parte din kajawa.
El era o fire tăcută. Niciodată nu vorbea fără să fie necesar. Dacă cineva vorbea înţepat, obişnuia să fie indiferent la acesta şi să-l ignore.
Zâmbetul era râsul său. Vorba lui era dreaptă, directă şi fără excese. Companionii săi, din respect şi urmându-l pe el, considerau suficient să zâmbească în prezenţa sa.
În cadrul întâlnirilor sale se manifesta spiritul de toleranţă, grija faţă de ceilalţi, onestitatea, virtutea şi dreptatea. Nimeni nu ridica vocea acolo, iar bârfa nu era permisă.
Oricând începea să vorbească Profetul
(Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), companionii săi obişnuiau să păstreze tăcerea, purtându-se de parcă pe capetele lor ar fi fost cocoţate păsări.
(Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), companionii săi obişnuiau să păstreze tăcerea, purtându-se de parcă pe capetele lor ar fi fost cocoţate păsări.
Când umbla, o făcea cu un pas echilibrat. Nu era nici teamă, nici grabă în pasul său, dar nici lene.
Ibn Abi Hala relatează: „Tăcerea lui se datora toleranţei, vederii lui largi, calculului, reflectării şi contemplării.”
A’işah (Allah să fie mulţumit de ea!) relatează că Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) vorbea în aşa fel încât, dacă cineva dorea să-i numere cuvintele, o putea face.
Profetul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) îndrăgea miresmele şi folosea parfum de multe ori.
Această lume i-a fost dăruită cu toate farmecele şi plăcerile ei. Armatele sale au câştigat victorii, dar Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a rămas indiferent faţă de lux şi plăceri. El a murit sărac, armura sa fiind dată drept garanţie unui evreu.
Capitolul 4
Aparţinând atât de Rai, cât şi de Iad
Prima ţintă – îndreptarea personalităţii
Şi Islamul, la fel ca alte religii divine, păstrează pe primul loc în planul său de reforme modelarea personalităţii omului. Islamul consideră persoana umană ca fiind prima ţintă a eforturilor sale şi sădeşte seminţele învăţăturilor sale în adâncurile individului, astfel ca sinele şi instruirea să devină inseparabile.
Învăţăturile profeţilor dăinuie până la sfârşitul lumii, iar grupul oamenilor credincioşi se strânge în jurul lor. Secretul constă în faptul că sinele uman este obiectivul întregii lor străduinţe şi că acesta reprezintă axa tuturor acţiunilor lor. Învăţăturile lor nu erau precum o etichetă lipită în exterior, care putea fi separată de indivizii angrenaţi în activităţile lor zilnice. Acestea nu erau precum vopseaua sau spoiala care se pot şterge odată cu trecerea timpului. Profeţii au impregnat cu principiile şi învăţăturile lor adâncurile inimii omului, ceea ce s-a transformat într-o putere extraordinară, capabilă să protejeze persoana de răutatea naturii omeneşti şi să guverneze deciziile acesteia. De multe ori unele religii divine au generat proteste împotriva societăţii şi structurii sale, împotriva guvernelor şi a naturii acestora, prezentând în acelaşi timp leacurile pentru bolile apărute la acel nivel.
În pofida acestui lucru, natura tuturor religiilor divine a permis menţinerea integrităţii personalităţii umane ca bază pentru programele de reformă, considerând caracterul moral puternic şi solid drept garanţie permanentă a stabilirii şi întreţinerii fiecărei civilizaţii. Dar aceasta nu înseamnă că importanţa celor care se străduiesc pentru a construi un guvern mai bun sau o societate mai bună ar fi redusă ori că eforturile lor sunt mai puţin importante. Nu, chiar deloc. Se încearcă a-i determina pe oameni să conştientizeze valoarea pe care o are îndreptarea personalităţii umane pentru siguranţa vieţii şi pentru protejarea sănătăţii şi a unui trai virtuos.
Sinele care a devenit nelegiuit poate să provoace numai dezmembrare şi dezordine în sistemul de guvernământ şi poate face uz de executarea legilor acelui sistem pentru a-şi îndeplini obiectivele ticăloase şi rele. Dar un sine purificat şi nobil îşi va îndeplini datoria de a coase rupturile din veşmântul anturajului, reparându-le. Va încerca să sporească măreţia şi decenţa societăţii. Va considera aceasta ca fiind responsabilitatea sa de a introduce regularitatea în uzul puterii şi de a îndepărta din guvern toate tipurile de defecte.
El este precum un judecător. Dacă acesta este instruit şi cu bun simţ, poate să îndrepte defectele legii prin deciziile sale altruiste şi prin hotărârile sale drepte. Dar un judecător crud şi nedrept poate să manifeste indiferenţă faţă de ordinele şi autorităţile corecte. La fel este şi condiţia sinelui atunci când este confruntat cu ideile şi viziunile lumii şi cu interesele şi plăcerile personale. De aceea reforma sinelui este primul pilon al temeliei supremaţiei virtuţii în această viaţă.
Dacă nu se acordă atenţie îndreptării personalităţii indivizilor, această lume devine imperiul forţelor întunecate, prezentul şi viitorul omului fiind guvernat de stricăciune. De aceea Allah spune:
„Allah nu schimbă starea unor oameni până ce ei nu schimbă ceea ce se află în sufletele lor. Iar dacă Allah voieşte un rău pentru un neam, acesta nu poate fi respins. Şi ei nu au în locul lui Allah niciun alt ocrotitor.” (Surat Ar-Ra'ad: 11).
Explicând cauza existenţei comunităţilor pervertite, Allah spune:
„[Ei sunt] asemenea neamului lui Faraon şi a celor de dinaintea lor care nu au crezut în semnele lui Allah şi pe care Allah i-a pedepsit pentru păcatele lor. Allah este Puternic [Qawiyy] [şi] aspru la pedeapsă! Aceasta pentru că Allah nu schimbă îndurarea pe care a revărsat-o asupra unui neam decât dacă ei schimbă ceea ce este în sufletele lor.”
(Surat Al-'Anfal: 52-53).
(Surat Al-'Anfal: 52-53).
Din punctul de vedere al îndreptării şi al instruirii, Islamul consideră această problemă sub două aspecte. Primul aspect este acesta: fiecare individ are o natură bună şi pură în sine care se îndreaptă spre ceea ce este drept şi bun, omul simţindu-se fericit când obţine aceasta. Acesta urăşte răutatea şi ticăloşia, întristându-se şi părându-i rău când comite astfel de fapte. Îşi vede prelungirea şi dezvoltarea existenţei sale şi sănătatea vieţii sale în dreptate şi adevăr.
Există şi un al doilea aspect: fiecare individ are în sine emoţii provocatoare şi înclinaţii satanice care-l abat de la calea cea dreaptă. Acestea îi prezintă faptele nocive într-un mod plin de farmec şi îl aruncă în groapa josniciei şi a răutăţii. Nu ne interesează să vorbim despre studiul principiilor şi al bazelor acestei înclinaţii, dăunătoare din punct de vedere istoric, pentru a se stabili dacă aceste emoţii sau dorinţe penetrează natura umană din exterior sau dacă sunt îi sunt inerente. Ne preocupă faptul că ambele condiţii sunt prezente în om, aflându-se într-o luptă crâncenă pentru a obţine supremaţia de a călăuzi viaţa omului. Iar felul de conducere pe care îl acceptă omul decide destinaţia sa finală.
„Şi pe suflet şi pe ceea ce l-a plăsmuit şi i-a insuflat lui nelegiuirea sa şi evlavia sa! Izbândeşte cel care-l curăţeşte şi pierdut este cel care-l strică!” (Surat Aş-Şams: 7-10).
Realizarea Islamului constă în faptul că îl ajută pe deplin pe om ca acesta să fie capabil de a-şi întări şi consolida natura, pentru a-şi răspândi razele sale strălucitoare şi luminoase, iar prin călăuzirea şi conducerea islamică să poată duce la bun sfârşit lunga călătorie a vieţii. În mod similar, îl pregăteşte pe om pentru ca acesta să fie liber de căile răutăţii şi de îndemnurile diavolului; acestea încearcă să-l deruteze şi să-l întoarcă de la calea corectă, iar, în final, îl determină să cadă din poziţia sa înaltă.
Capitolul 5
Islamul este religia firii
Islamul s-a autointitulat o „religie firească”, care este lipsită de toate impurităţile:
„Ridică-ţi faţa ta spre religia cea adevărată! Această [religie] este firea [creată de] Allah, după care El i-a creat pe oameni. Nu există schimbare în creaţia lui Allah. Aceasta este religia cea dreaptă, dar cei mai mulţi oameni nu ştiu.” (Surat Ar-Rum: 30).
Funcţia ochiului este de a vedea până când apare o tulburare în el. Urechea aude sunetul până devine surdă. Funcţia firii este de a urma calea corectă şi de a alerga spre ea cu aceeaşi vioiciune cu care apa se scurge de pe o înălţime, atât timp cât nu este copleşită de stricăciunea şi josnicia care s-ar putea să-i ia frâiele din mână şi să o întoarcă de la calea dreptăţii şi a binecuvântărilor.
Lucrurile care tulbură, care corup firea sunt uneori rezultatul ultimelor secole, alteori reprezintă creaţia anturajului josnic, a obişnuinţelor şi a obiceiurilor; în alte cazuri, ambele cauze sunt responsabile de perturbări. Aceste lucruri reprezintă un pericol foarte mare pentru natura omului. Ele cauzează o diversitate de maladii. Adevăratul jihad al unui reformator este de a lupta împotriva acestor inhibiţii şi obiceiuri şi de a le slăbi puterea. El încearcă să-şi elibereze firea de aceste pericole pentru ca puritatea sa originară să poată fi recâştigată şi să fie capabil să-şi îndeplinească adevărata responsabilitate. Islamul a oferit o clarificare deplină a acestei metode.
După ce a explicat religia firească în versetul citat mai sus, în Sfântul Coran ni se spune:
„Întoarceţi-vă la El căindu-vă! Fiţi cu frică de El şi împliniţi Rugăciunea [As-Salat] şi nu fiţi dintre politeişti, dintre cei care au divizat religia lor şi au devenit secte, fiecare ceată bucurându-se pentru ceea ce are ea!” (Surat Ar-Rum: 31-32).
A încuraja credinţa în locul necredinţei, dreptatea în locul răutăţii, a adopta metoda conştientizării fricii de Allah în locul gândurilor tulburi cu privire la El, unitatea în gândire şi acţiune a oamenilor drepţi – acestea sunt manifestările care ne arată că omul şi-a păstrat natura în integralitatea sa originară. Acest lucru a fost clarificat în următorul verset din Coran:
„Noi l-am creat pe om cu cea mai frumoasă înfăţişare, apoi îl întoarcem pe el în locul cel mai de jos, fără de aceia care cred şi împlinesc fapte bune, căci ei vor avea parte de răsplată neîntreruptă.” (Surat At-Tin: 4-6).
Care este cel mai bun tipar sau model pentru om? Înţelegerea adevărului şi adoptarea acestuia, îndeplinirea cerinţelor lui şi întrunirea revendicărilor sale. Acesta se numeşte ataşament faţă de virtuozitate şi decenţă, iar atenţia acordată acestor două calităţi în viaţa individuală a omului şi în viaţa sa în colectivitate reprezintă adevărata realizare. Încercările de a le face active în toate aspectele vieţii este adevăratul tipar şi model.
Există însă un număr foarte mare de oameni care nu ajung la acest nivel înalt. Ei rămân ataşaţi doar de viaţa de pe acest pământ. Îşi urmează propriile dorinţe, arătând neascultare faţă de poruncile lui Allah. Ei cad astfel la cel mai de jos nivel pe care Coranul îl numeşte „asfala safiliyn” (cel mai de jos dintre cei de jos).
A-i arunca pe oamenii cu o astfel de fire la cel mai de jos nivel este, potrivit legii divine, o chestiune de călăuzire sau de rătăcire. Iar aceste legi sunt drepte şi se bazează pe dreptate. Coranul cel Sfânt le menţionează astfel:
„Allah nu duce în rătăcire un neam, după ce l-a călăuzit, până ce nu-i arată limpede de ce trebuie să-i fie frică. Allah este peste toate ştiutor!” (Surat At-Tauba: 115).
În Surat Al-'A'raf, această lege a relaţiei dintre călăuzire şi păcat a fost amintită:
„Voi să-i îndepărtez de la semnele Mele pe cei care sunt îngâmfaţi, pe pământ, pe nedrept. Chiar de-ar vedea fiecare semn, ei tot nu cred în el. Iar dacă văd calea cea bună, ei nu o primesc drept drum, dar dacă văd calea rătăcirii, o primesc drept drum. Aceasta pentru că ei ţin semnele Noastre de mincinoase şi sunt nepăsători faţă de ele!” (Surat Al-'A'raf: 146).
Atunci cine rămâne „cel mai bun model”, păstrându-se departe de mârşăviile lumii? În versetele imediat următoare din Surat At-Tin, răspunsul ne este oferit:
„Fără de aceia care cred şi împlinesc fapte bune…” (Surat At-Tin).
În paginile anterioare am văzut că rezultatul credinţei şi al faptelor drepte constă în perfecţiunea caracterului moral.
Există un antidot pentru firea rea
Poziţia Islamului referitoare la natura pură a omului, precum şi puterea şi tăria acesteia au fost discutate. În ceea ce priveşte modul în care Islamul tratează firile rele, acest lucru s-a clarificat. Islamul îi avertizează pe oamenii răuvoitori. Islamul încredinţează controlul unei astfel de firi unui intelect sănătos şi încurajează o astfel de fire să se încline în faţa naturii neprihănite din om şi să se predea lui Allah.
Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a făcut aluzie la unele dintre aceste firi: „Fiul lui Adam ajunge la bătrâneţe şi două obiceiuri nu-l părăsesc. Unul este lăcomia, iar al doilea este nesfârşitul lanţ al speranţelor.” (Muslim); „Cel mai mare rău care se găseşte în om este laşitatea înfricoşătoare şi zgârcenia dezonorantă.” (Abu Daud); „Dacă fiului lui Adam i s-ar da o vale (plină) de aur, el şi-ar dori să aibă încă una. Iar dacă i s-ar mai da o alta, el va fi lacom după o a treia. Foamea fiului lui Adam nu va fi satisfăcută decât când rămăşitele lui vor fi amestecate cu ţărâna. Iar aceluia care se întoarce la Allah, Allah îi acceptă pocăinţa.” (Bukhari).
În Coranul cel Sfânt sunt menţionate unele dintre obişnuinţe în Surat ‛Ali ‛Imran:
„Frumoasă a fost făcută să pară în ochii oamenilor dragostea pentru cele jinduite – femeile, progeniturile, multe grămezi de aur şi argint, caii de rasă aleasă, animalele şi ogoarele. Acestea sunt plăcerea vieţii celei pământeşti, în vreme ce la Allah este buna întoarcere.” (Surat ‛Ali ‛Imran: 14).
Primul aspect asupra căruia Islamul îi atrage atenţia omului este faptul că a urmări dorinţele carnale ale egoului şi cerinţele lui fără sfârşit nu îi va aduce niciodată satisfacţie şi mulţumire. Adevărul şi calea corectă nu-i vor fi accesibile. Natura egoului este în aşa fel încât, atunci când o dorinţă îi este satisfăcută, acesta vrea imediat să i se satisfacă o altă dorinţă. Este mereu preocupat de a mânca, a bea, a se relaxa, fiind lacom, dorind să aibă mai mult şi mai mult din orice. Nu ezită să comită păcate şi acte de agresiune şi cruzime. De aceea Coranul i-a interzis omului să-şi urmeze dorinţele care sunt considerate haram:
„Şi nu urma poftei care te abate de la calea lui Allah! Aceia care se abat de la calea lui Allah vor avea parte de osândă aspră, pentru că au uitat de Ziua Socotirii.” (Surat Sad: 26).
Tactica necredincioşilor, necesitatea împotrivirii faţă de aceasta şi importanţa sa au fost menţionate astfel:
„Şi dacă adevărul s-ar fi potrivit cu poftele lor, s-ar fi stricat cerurile şi pământul, precum şi toţi cei care se află în ele. Însă noi le-am adus pomenirea lor, dar ei de la pomenirea lor se întorc.”
(Surat Al-Mu'minun: 71).
(Surat Al-Mu'minun: 71).
Este necesar să facem distincţia dintre dorinţele interzise ale egoului şi dorinţele legitime, pentru că unii oameni aşa-numiţi religioşi au amestecat aceste două lucruri într-un mod foarte periculos.
Dacă omul vrea să se bucure de bunurile acestei lumi, atunci nu e nimic rău în asta şi este o greşeală foarte mare că acest fel de cerinţe şi dorinţe legitime au fost incluse pe lista lucrurilor interzise, a faptelor rele. Consecinţa acestui lucru este că omul îşi satisface dorinţele sale legitime şi respectabile, dar conştiinţa sa devine precum conştiinţa acelor oameni care acceptă crimele ca fiind legitime, asumându-le în mod conştient. Când acesta realizează că a comis o greşeală şi că acel păcat face parte inevitabil din viaţa sa, atunci el comite păcate şi mai serioase, complăcându-se în acţiuni strict interzise. Altfel spus, de această dată el devine un infractor şi un păcătos în sensul adevărat al cuvântului.
În Coranul cel Sfânt s-a acordat o atenţie specială acestui aspect declarându-se în mod foarte clar că dorinţele pure ale sinelui şi cele legitime sunt bune şi permise, oferind şansa folosirii lucrurilor halal şi curate. Limitarea şi inhibarea anumitor acte ce contravin regulilor acestei sfere a decenţei şi legitimităţii este permisă pentru că închide poarta actelor obscene şi a păcatelor:
„O, oameni, mâncaţi din ceea ce se află pe pământ şi este îngăduit şi bun [ca hrană] şi nu urmaţi paşii lui Şeitan, căci el vă este duşman mărturisit. El vă porunceşte numai răul şi ticăloşia şi să spuneţi despre Allah ceea ce nu ştiţi.”
(Surat Al-Baqara: 168-169).
(Surat Al-Baqara: 168-169).
A restricţiona consumul a ceea ce este legitim (halal) şi curat (tayyib) nu înseamnă decât a-I atribui acuzaţii false lui Allah; acestea sunt relele şi ticăloşiile pe care Satana le porunceşte omului. Islamul nu reprimă astfel de naturi şi înclinaţii prin forţă şi pedeapsă, nici nu le aplanează sau sfărâmă, ci urmează o metodă echilibrată, lipsită de orice fel de excese.
Moralitatea deţine controlul
Cum regulile şi preceptele firii sănătoase sunt garantate de credinţă şi îndreptare, neavând nicio legătură cu erezia şi agnosticismul, reversul este valabil în cazul firilor rebele. În ambele cazuri, numai un caracter moral puternic şi solid le poate controla. Acolo unde Sfântul Coran a menţionat slăbiciunea omului, teama sa, bogăţia şi indiferenţa sa, tot acolo a clarificat şi faptul că remediul împotriva acestor manifestări dezonorante constă în urmarea căii religiei:
„Omul a fost făcut nestatornic; când are parte de rău, el este abătut, iar când are parte de bine, el este zgârcit, afară de cei care fac Rugăciunea, care sunt stăruitori în Rugăciunea lor, din a căror avere este un drept hotărât pentru cerşetor şi pentru cel lipsit; iar aceia care socotesc adevărată Ziua Judecăţii şi aceia care se tem de osânda Domnului lor, căci nu există nicio apărare împotriva chinului Domnului lor, şi aceia care îşi păstrează castitatea.” (Surat Al-Ma'arij: 19-29).
Se cunoaşte faptul că un bun caracter moral nu se dezvoltă dintr-o dată. Nici nu este puternic şi solid de la început. E nevoie consecvenţă şi gradaţie. În consolidarea lui există multe etape. Acesta este motivul pentru care în hrănirea şi creşterea sa ni se cere să îndeplinim unele fapte care trebuie repetate. Acţiunile benefice care se dezvoltă din aceste practici ar trebui să fie marcate de consecvenţă – de exemplu rugăciunea, postul, pelerinajul (hajj), dania (zakat), precum şi îndeplinirea unor alte forme de adorare, mărturisirea credinţei în Ziua de Apoi şi teama faţă de pedepsele Sale etc.
Când firile rele persistă în faptele lor şi sunt statornice în atitudinea lor greşită, continuând să urmeze calea cea rea din când în când, atunci nu există niciun remediu stabilit şi temporar pentru a controla şi preveni aceasta. Excesul şi intensitatea lor pot fi aduse la nivelul normal numai de cineva care este mai puternic şi mai tare decât ele.
Esenţa discuţiei este că Islamul respectă natura umană şi consideră învăţăturile sale ca fiind vocea acestei naturi. Islamul avertizează firile rebele şi le îndreaptă punctul de vedere. Acele forme de adorare care au fost făcute obligatorii în Islam sunt pentru a întări natura umană şi pentru a orienta dorinţele în direcţia corectă. Aceste forme de adorare nu sunt îndeplinite în mod satisfăcător şi obiectivele intenţionate nu pot fi atinse dacă nu este format acel caracter moral ideal responsabil de înclinaţia de a-i trata pe ceilalţi într-un mod exemplar:
„Dar pe acela care se căiește în urma fărădelegilor lui și se îndreaptă Allah îl va ierta, căci Allah este Iertător, Îndurător.” (Surat Al-Ma’ida: 39).
Aceasta este pedeapsa pe care Islamul o impune pentru a salva călăuzitorii, bunăstarea şi societatea dreaptă de necazurile pe care le poate cauza un membru dăunător al său. Un delicvent care răspunde la dreptate prin cruzime şi la reformă prin stricăciune – cine ar considera că un astfel de membru merită milă?
Islamul face apel la inimă
Am menţionat acest exemplu numai pentru a demonstra că pedepsele pentru delictele morale nu au fost stabilite în ideea de a genera în mod forţat bunătate în societate şi nici nu au menirea de a constrânge la urmarea căii corecte.
În Islam, o cale mai bună este aceea de a face apel la inimile oamenilor, de a trezi natura lor adormită, de a le anima înclinaţia reprimată şi dorinţa de a evolua şi a se perfecţiona, de a-i întoarce la Allah şi de a adopta o metodă caracterizată de argumente convingătoare şi de dulceaţa dragostei şi a frăţiei.
Valorile morale ar trebui explicate şi clarificate astfel încât inima să fie convinsă că este necesar să le adopte pentru a obţine acele trăsături de caracter bune şi corecte. Într-un astfel de mediu este necesar să guverneze acea lege care ajută la sporirea capacităţilor umane şi la dezvoltarea obiceiurilor ideale şi a caracterului moral. Nu e nimic greşit dacă acest mădular nefolositor şi inutil este tăiat şi aruncat, deoarece şi în societate, precum în agricultură, trebuie să realizăm diferite operaţiuni de cultivare. Scopul este creşterea şi întreţinerea culturii, indiferent dacă aceasta implică curăţarea buruienilor sau a tufişurilor purtătoare de ţepi.
Protejarea intereselor omului şi siguranţa sa nu reprezintă un lucru minor, de aceea nu există niciun motiv de a privi în mod critic pedepsele impuse de Islam. Acest aspect a fost menţionat în Torah şi toate religiile de inspiraţie divină l-au subliniat.
Responsabilitatea societăţii
Potrivit Islamului, societatea joacă un rol foarte important în răspândirea binelui sau a răului. Islamul doreşte să obţină putere pentru că vrea să formeze o societate centrată pe încurajarea castităţii, a dreptăţii, a aversiunii faţă de răutate, a proliferării faptelor bune, a indiferenţei faţă de această lume, a consecvenţei şi a fermităţii pe calea cea corectă.
Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) ne-a spus povestea unui criminal care a vrut să se pocăiască pentru crimele sale. Acesta a făcut apel la iscusinţa celor mai învăţaţi oameni ai acelui loc. I s-a dat şi numele unui profet pe care s-a dus să-l vadă şi căruia i s-a adresat: „Am comis sute de crime. Există vreo şansă de căinţă pentru mine?”. Acestuia i s-a spus: „Ce lucru poate să stea între tine şi căinţă? Du-te într-un anumit loc unde locuiesc câţiva slujitori buni ai lui Allah şi care se află mereu în adorarea Sa. Alătură-te lor în adorare şi nu te întoarce în oraşul tău, pentru că este un loc rău!” (Bukhari).
Într-o altă versiune se relatează că el a mers la un călugăr căruia i-a spus întreaga lui poveste, prezentându-i greutăţile întâmpinate. Călugărul i-a zis: „Ai făcut o greşeală mare. Cât mă frământă asta… Totuşi există două oraşe. Unul dintre ele se numeşte Nasrah, care înseamnă Adept al lui Allah, iar celălalt se numeşte Kufrah, care înseamnă Cel care-L respinge pe Allah. Locuitorii din Nasrah împlinesc faptele oamenilor raiului. Orice persoană care urmează altă cale nu poate sta acolo. Locuitorii din Kufrah împlinesc faptele oamenilor iadului. Nu e loc pentru cei care urmează alte căi să stea acolo. De aceea mergi la oamenii din Nasrah. Dacă stai acolo şi munceşti ca acei oameni, atunci nu va fi nicio îndoială cu privire la acceptarea căinţei tale.” (At-Tabarani).
Pentru siguranţa naturii sănătoase a omului şi pentru educarea şi îndreptarea tendinţelor rebele, Islamul ne învaţă că trebuie să manifestăm grijă şi vigilenţă în ceea ce priveşte mediul în care se află omul, aspect ce joacă un rol foarte important în formarea unui caracter moral bun. Suntem siguri că, dacă se are grijă de toate aceste aspecte, atunci se poate dezvolta o societate curată şi ordonată în care pot fi întreţinute calităţile pure şi caracterul cinstit.
Capitolul 6
Întreaga umanitate trebuie să beneficieze de moralitatea noastră
Comportamentul nostru faţă de nemusulmani
Fiecare religie are simbolurile ei caracteristice care o diferenţiază de celelalte religii. Fără îndoială sunt anumite forme fixe de adorare în Islam care au devenit obligatorii pentru toţi cei care urmează această cale. În afară de acestea, sunt anumite valori răspândite printre aceia care nu au niciun fel de contact cu cei nemusulmani. Dar învăţăturile morale nu se încadrează în această categorie de principii. Fiecare musulman trebuie să se comporte într-un mod civilizat cu toţi cei trăiesc pe acest pământ şi aceasta fără ezitare. Orice musulman este necesar să fie deschis în ceea ce priveşte contactul cu persoanele nemusulmane. Asemenea calităţi precum caritatea, respectarea promisiunilor, toleranţa, decenţa, generozitatea, într-ajutorarea și așa mai departe trebuie respectate când vorbim cu musulmani, dar şi atunci când avem legături cu nemusulmani. În Coranul cel Sfânt ni se specifică să nu le facem pe plac acelor evrei sau creştini care încurajează antipatia reciprocă, conflictele şi certurile:
„Nu discutaţi cu oamenii Cărţii decât în felul cel mai frumos, afară de aceia care sunt nelegiuiţi cu voi, şi spuneţi: «Noi credem în ceea ce ni s-a trimis nouă şi în ceea ce vi s-a trimis vouă! Domnul nostru şi Domnul vostru este unul singur şi noi Lui Îi suntem supuşi.»” (Surat Al-Ankebut: 46).
Şi discipolii lui Moise şi Iisus (Pacea fie asupra lor!) au fost întrebaţi dacă se lasă prinşi în aceste polemici şi discuţii, surprinzându-se astfel mirarea lor:
„Spune: «Voiţi să disputaţi cu noi în legătură cu Allah? El doar e Domnul nostru şi Domnul vostru! Faptele noastre sunt ale noastre, iar faptele voastre sunt ale voastre. Noi numai Lui Îi suntem devotaţi.»” (Surat Al-Baqara: 139).
Există un incident celebru în biografia Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!); acesta ar fi datorat ceva unui evreu. Evreii au cerut achitarea datoriei şi pe cel mai aspru ton au spus: „O, voi, fii ai lui Abdul Muttalib! Voi intenţionat întârziaţi achitarea datoriilor voastre!” De faţă era şi ‛Omar bin Al-Khattab (Allah să fie mulţumit de el!) care a decis să îi înveţe bunele maniere pe evreii care l-au insultat pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) şi şi-a scos sabia din teacă. Dar Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) l-a calmat pe ‛Omar (Allah să fie mulţumit de el!), spunând: „Atât eu, cât şi el merităm un tratament mai bun. Învaţă-l să îşi ceară banii într-un mod mai frumos şi pe mine să îl recompensez cât mai repede cu putinţă!”
Islamul ne învaţă să îl tratăm cu respect şi corectitudine pe adversarul nostru chiar dacă acesta poate fi un necredincios sau un fățarnic. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) ne spune: „Rugăciunile celor oprimaţi îşi găsesc răspuns. Dar dacă omul este viclean şi necredincios, toate efectele rele se vor întoarce împotriva lui.” (Ahmed).
Într-un alt hadis ni se spune: „Chiar dacă persoana oprimată este un ipocrit, nu este nicio piedică între rugăciunea lui şi răspuns. Renunţă la lucrurile îndoielnice şi îmbrăţişează-le pe cele în care nu există nicio urmă de îndoială!” Prin prisma acestor legi şi porunci, Islamul şi-a sfătuit adepţii să nu îşi trateze adversarii religioşi şi ideologici cu răutate. Legat de obligaţia de a-i trata într-o manieră caldă pe cei de altă religie există un alt hadis în care Ibn ‛Omar (Allah să fie mulţumit de el!) relatează că o capră a fost sacrificată în casa lui. Când s-a întors acasă, a întrebat dacă i s-a oferit o parte şi vecinului său evreu. El a continuat spunând că l-a auzit pe Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) zicând că îngerul Gavriil a insistat atât de mult să îşi trateze cu ospitalitate vecinii, încât s-a gândit că va trebui să îşi facă vecinul urmaş la moştenirea pe care o va lăsa. (Bukhari).
De asemenea, în Islam ni se spune că adepţii acestei credinţe trebuie să fie buni cu rudele lor, chiar dacă acestea nu au îmbrăţişat Islamul sau urmează alte religii. Aşadar a urma calea adevărului nu înseamnă că drepturile rudelor noastre pot să fie încălcate:
„Rămâi împreună cu ei în această lume, cu dreptate, dar urmează calea celor care se întorc către Mine, căci apoi la Mine este întoarcerea şi Eu vă voi vesti ce aţi făcut.” (Surat Luqman: 15).
Moralitatea – o necesitate transindividuală
Am discutat despre importanţa moralităţii la nivelul individului. În ceea ce priveşte importanţa şi nevoia de moralitate la nivelul public, colectiv, în Islam se declară că progresul şi supravieţuirea popoarelor, înflorirea şi dezvoltatea culturii şi civilizaţiei şi consolidarea puterii şi forţei depind de moralitate. Dacă avem un caracter moral bun, atunci toate aceste calităţi se vor regăsi în noi, dar dacă caracterul moral este îndoielnic, atunci totul va lua sfârşit în curând:
„O naţiune trăieşte atât timp cât moralitatea sa trăieşte. Când caracterul său moral se degradează, şi ea se va prăbuşi.”
„O naţiune trăieşte atât timp cât moralitatea sa trăieşte. Când caracterul său moral se degradează, şi ea se va prăbuşi.”
Această realitate ne este explicată pe deplin într-un hadis în care profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) ne spune că, deşi poporul său are control asupra întregii lumi arabe şi are puterea de a decide soarta ţării, deţinând o poziţie importantă în calitate de conducători, puterea sa poate fi păstrată doar datorită moralităţii. Anas bin Malik (Allah să fie mulţumit de el!) spune: „Stăteam într-o casă şi câţiva membri dintre ansari şi muhajiruni erau prezenţi. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a intrat în cameră şi toţi au încercat să îi facă loc cât mai aproape de scaunele lor. Dar el s-a îndreptat către uşă şi, sprijinit de ea, a zis: «Conducătorii vor fi din familia Quraiş şi aşa cum eu am putere asupra voastră, aşa vor avea şi ei. Când li se va cere să fie miloşi, ei o vor face. Când vor judeca, o vor face cu dreptate. Când vor face o promisiune, o vor respecta. Cel căruia nu îi plac toate aceste va întâlni mânia lui Allah, a tuturor îngerilor şi a oamenilor.»” (At-Tabarani).
Acest hadis ne arată, fără îndoială, că orice persoană, comunitate, naţiune sau formă de guvernământ va fi onorată şi respectată doar dacă va manifesta cele mai bune însuşiri dacă se va lupta să atingă obiective măreţe. Dacă un guvern îşi exercită puterea sub egida Islamului şi a Coranului, dar oamenii nu sunt mulţumiţi pentru că cei de la putere nu judecă corect, nu îi ajută pe cei nevoiaşi şi nu îşi respectă promisiunile, este de la sine înţeles că eticheta Islamului şi cea a Coranului sunt doar de formă şi că acest guvern nu respectă valorile principale ale Islamului, deci oamenii săi merită să fie blestemaţi oriunde s-ar duce. Hussein (Allah să fie mulţumit de el!) a spus că Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Când Allah doreşte să îşi îndrepte atenţia către o naţiune, încredinţează poporul în mâinile unei persoane înţelepte şi îi recompensează pe cei generoşi, dar când vrea să pedepsească o naţiune, încredinţează poporul în mâinile unei persoane nesăbuite şi îi răsplăteşte pe cei răufăcători.” (Abu Daud).
Există o zicală celebră a imamului Ibn Taimiyah: „Allah păzeşte guvernul iubitor de dreptate chiar dacă este unul al celor infideli şi distruge guvernul totalitar chiar dacă este al musulmanilor.” Prin prisma Coranului cel Sfânt şi a sunnah-ei, moralitatea este religia perfectă şi, de asemenea, lumea perfectă. Dacă un popor îşi pierde onoarea în faţa lui Allah sau dacă nu îşi respectă semenii, aceasta se întâmplă din cauza faptului că şi-a pierdut calităţile morale şi oamenii sunt lipsiţi de decenţă şi valori onorabile.
Capitolul 7
Cinstea
Sfatul de a fi cinstit
Allah a creat acest întreg univers pe baza dragostei şi le-a poruncit oamenilor să-şi construiască viaţa pe baza adevărului, să facă din comportamentul cinstit şi drept o practică a vieţii lor, să facă loc adevărului nu numai în discuţiile, ci şi în comportamentul lor. Când această înţelepciune este pierdută, iar oamenii, precum şi ideile şi gândurile lor ajung să fie guvernate de poveşti false, superstiţii şi credinţe, atunci răutatea şi asprimea îşi fac drum în inima lor şi ei se îndepărtează de calea cea dreaptă şi renunţă în totalitate la acele însuşiri a căror adoptare era necesară. Din acest motiv, stâlpul puternic şi ferm al caracterului musulman este cinstea. Este de datoria musulmanului să fie ataşat adevărului în orice situaţie şi să vadă orice problemă şi preocupare prin prisma adevărului. A păstra adevărul mereu în faţa sa, în orice decizie, reprezintă cea mai clară manifestare a comportamentului musulmanului.
În mod similar, construirea societăţii în Islam are la bază această fundaţie care ar trebui să se opună simplelor presupuneri şi superstiţii; lucrurile neîntemeiate şi poveştile imaginare ar trebui înlăturate, îndoielile şi presimţirile nu ar trebui încurajate, pentru că numai calităţile reale merită să fie manifestate. Aceste aspecte ar trebui să îşi lase amprenta asupra societăţii, iar ajutorul lor să fie luat în considerare în cadrul diferitelor relaţii. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Feriţi-vă a gândi rău, pentru că gândirea răului este cea mai mare falsitate.” (Bukhari).
Într-un alt hadis ni se spune: „Lăsaţi lucrurile îndoielnice, urmaţi acele lucruri în care nu există îndoieli; pentru adevăr există o satisfacţie şi falsitatea este cauza îndoielilor şi a presimţirilor.” (At-Tirmizi).
Coranul a condamnat acele comunităţi care urmează speculaţiile şi superstiţiile, care au umplut creierii oamenilor cu absurdităţi şi care riscă prezentul şi viitorul umanităţii prin poveştile false şi jocurile corupţiei şi dezbinării:
„Ei nu urmează decât bănuiala şi ceea ce poftesc sufletele, în vreme ce de la Domnul lor le-a venit călăuzirea.” (Surat An-Najm: 23);
„Însă ei nu au știinţă despre aceasta. Ei nu urmează decât bănuiala, însă bănuiala nu este de niciun folos faţă de Adevăr.” (Surat An-Najm: 28).
De vreme ce Islamul respectă foarte mult onestitatea, el întoarce spatele, cu foarte mare asprime, mincinoşilor, mustrându-i cu foarte mare severitate. ‛Aişah (Allah să fie mulţumit de ea!) relatează: „Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) nu ura nimic mai mult decât falsitatea. Dacă i se aducea la cunoştinţă că o anumită persoană a spus o minciună, obişnuia să-şi scoată de la inimă respectul şi onoarea faţă de acel om până în momentul în care era informat că acel om s-a căit pentru ce a făcut.” (Ahmed).
Într-o altă relatare de a ei: „Pentru Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) falsitatea era cel mai prost obicei al unei persoane. Dacă vreun om spunea o minciună în prezenţa sa, omul acela îl tulbura mereu, până în momentul în care era informat că s-a căit.” (Ibn Habban).
Acest obicei al Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) nu este deloc surprinzător. Aceasta era politica străbunilor noştri. Relaţiile lor erau alcătuite pe baza dreptăţii şi a bunului caracter moral. Se cunoşteau reciproc. Dacă cineva îşi păta caracterul şi dacă el putea fi izolat în urma nelegiuirii sale, atunci poziţia sa în societate era identică cu cea a unui om care suferea de o boală contagioasă într-o societate sănătoasă; se considera că nu merită niciun fel de respect până nu se vindecă de acel defect. Caracteristica distinctivă a societăţii musulmane în prima sa perioadă era onestitatea, disciplina, toleranţa şi modul chibzuit de a vorbi. Falsitatea, încălcarea promisiunilor şi fascinaţia manifestată faţă de lucrurile neînsemnate sunt semne ale dezbinării sau ale ruperii legăturilor cu religia. Dacă acestea ar fi atribuite religiei, atunci religia ar fi una a falşilor acuzatori, a înşelătorilor sau a mincinoşilor şi a celor care îşi încalcă promisiunile.
Falsitatea este un mare blestem. Falsitatea este un rău care evidenţiază corupţia lăuntrică şi slăbiciunea mincinoşilor; falsitatea este un nume al comportamentului greşit, al celor acţionează numai pentru a răspândi răul, conducând oamenii la comiterea păcatelor. Unele păcate determină omul să se implice total în ele. Sunt ca bolile care necesită un foarte lung şi elaborat tratament; sunt ca spaima şi laşitatea care întotdeauna împiedică evoluţia omului sau ca lăcomia care-l face pe om avar şi meschin.
Când unii oameni ies la jihad şi îi însoţesc pe soldaţi, tremură. Alţi oameni sunt înspăimântaţi când află suma zakat-ului pe care trebuie să o plătească. Cum pot fi comparate aceste firi laşe şi avare cu firile generoase care se grăbesc spre moarte râzând şi care îşi cheltuiesc averea pentru cauza lui Allah, din toată inima! Acestea sunt câteva scuze care pot fi invocate de către persoanele ce au devenit victime ale temerilor şi îndoielilor lor, când au fost chemate să facă un sacrificiu. Dar nu poate exista nicio scuză pentru cei care fac din minciună un obicei şi pentru cei care, toată viaţa lor, continuă să înşele oamenii prin falsitatea lor.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Toate relele pot fi găsite într-un drept-credincios, cu excepţia necinstei şi a falsităţii.” (Ahmed).
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a fost întrebat dacă vreun musulman poate fi laş. El a răspuns: „Da.” A fost întrebat: „Poate fi un drept-credincios avar?” El a răspuns că da, poate fi un avar. A fost din nou întrebat: „Poate fi un drept-credincios mincinos?” El a răspuns: „Nu!” (Malik).
Răspunsurile Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) ne arată că insuficienţa şi slăbiciunea marchează firea unor persoane şi, atunci când sunt chemate să îşi îndeplinească datoria sau să-şi plătească datoriile faţă de arabi sau faţă de sclavii lor, aceste trăsături de caracter le influenţează negativ. Aceasta nu înseamnă că zgârcenia este tolerată şi că laşitatea reprezintă un rău mai mic. Cum ar fi posibil „când neplata zakat-ului şi fuga de jihad sunt acte care ating limita infidelităţii (kufr)”; măsura în care o persoană mincinoasă şi sfidătoare poate răspândi falsitatea, indiferent cât de vastă ar fi, atrage un păcat la fel de grav.
Jurnaliştii care induc în eroare oamenii prin ştiri false, politicienii care prezintă greşit problemele importante ale oamenilor, sclavii egoismului care ponegresc persoane distinse şi femei cu un caracter bun – toate aceste grupuri comit o crimă teribilă şi pedeapsa lor este foarte grea.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Într-o noapte am văzut doi oameni. Au venit la mine şi mi-au spus: «Pe orice om pe care îl vezi vorbind cu gura larg deschisă consideră-l un mincinos. El zice o minciună care va fi repetată până va ajunge să fie spusă întregii lumi. El continuă să facă acest lucru până la Judecata de Apoi.»” (Fathul Bari). Făcând promisiuni deşarte supuşilor lor, conducătorii intră de asemenea în această categorie, pentru că falsitatea rostită din amvon se răspândeşte în cele patru colţuri ale lumii. Există următoarea tradiţie profetică: „Trei persoane nu vor intra niciodată în Paradis. Primul este bătrânul care întreţine relaţii sexuale nepermise (abuzive), al doilea – bărbatul care spune minciuni şi al treilea – sărmanul care tolerează mândria.” (Al-Bazzar).
A inventa minciuni împotriva religiei lui Allah este cel mai mare rău. Cel care are cea mai plăpândă relaţie cu Allah şi cu Trimisul Lui (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) nu va tolera niciodată acest gen de activităţi. Este cel mai rău tip de minciună şi consecinţele la care va trebui să facă faţă sunt teribile. Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Consecinţele inventării minciunilor despre mine nu sunt atât de grave precum inventarea minciunilor împotriva altcuiva. Lăsaţi-l pe omul care în mod voit şi conştient face mărturisiri false despre mine să-şi croiască drumul spre Iad!” (Bukhari).
Pe lista falselor acuzaţii sunt incluse toate invenţiile şi absurdităţile pe care cei needucaţi le-au născocit împotriva religiei lui Allah şi care nu fac parte din credinţă. Publicul larg le-a luat ca făcând parte din religie, deşi ele nu au nicio legătură cu ea. De fapt, nu sunt decât simple amuzamente şi jocuri. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) i-a avertizat pe adepţii săi împotriva surselor acestor absurdităţi inventate, i-a sfătuit să fie prudenţi în a adopta alte căi în afara celor poruncite de Coran şi de sunnah. El a spus: „În ultima perioadă a ummah-ei mele vor veni oameni care vor fi vicleni, mincinoşi. Vă vor spune lucruri pe care nu le-aţi auzit niciodată, nici voi, nici străbunii voştri. Fiţi prudenţi cu ei; nu-i lăsaţi să vă îndrume greşit şi nu-i lăsaţi să vă atragă în corupţie!” (Muslim).
Obişnuiţi-i pe copiii voştri să fie cinstiţi! Islamul ne porunceşte ca în inima copilului să fie sădite seminţele măreţiei şi importanţei dreptăţii astfel ca ele să poată să crească, să se dezvolte şi să înflorească din adevăr, iar ei să le poată acorda locul cuvenit în discuţiile lor. Abdullah Ibn A'amir (Allah să fie mulţumit de el!) ne povesteşte: „Odată mama mea m-a strigat pe când Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) era prezent în casa mea. Mama mi-a cerut să vin şi a spus că îmi dă un anumit lucru. El a întrebat-o ce vrea să-mi dea. Ea a spus că vroia să-mi dea o curmală. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: «Dacă nu i-ai fi dat această curmală, atunci comiterea minciunii ar fi fost trecută în cartea faptelor tale.»” (Abu Daud).
Abu Hurairah (Allah să fie mulţumit de el!) ne relatează că profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Oricine a chemat un copil spunând că îi va da un anumit lucru şi nu i l-a dat a spus o minciună.” (Ahmed).
Merită remarcată metoda înţeleaptă prin care şi-a instruit profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) adepţii în pregătirea copiilor lor pentru ca aceştia să recunoască dreptatea şi comportamentul cinstit în calitate de manifestări respectabile şi să poată evita minciunile. Dacă profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) ar fi ignorat aceste lucruri şi nu le-ar fi reamintit categoric, atunci ar fi existat riscul ca toţi copiii, crescând, să nu recunoască spunerea unei minciuni ca păcat. S-a insistat foarte mult asupra adoptării unui comportament cinstit şi asupra spunerii adevărului, atât de mult încât s-a poruncit să se aibă grijă de acest lucru chiar şi în problemele minore ale gospodăriei. Asma Bint Yazid (Allah să fie mulţumit de ea!) ne relatează că l-a întrebat odată pe Profetul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!): „Dacă una dintre noi, femeile, a declarat că nu doreşte să aibă un anumit lucru, deşi are această dorinţă, atunci ar fi considerat acest lucru o minciună?” El a răspuns: „Minciuna este scrisă ca minciună şi o minciună mică este scrisă ca o minciună mică.” (Muslim).
Interzicând spunerea unei minciuni chiar şi în glumă, întemeietorul şariah-ei a avertizat asupra tuturor situaţiilor în care se poate manifesta falsitatea şi asupra consecinţelor sale negative în aşa mod, încât este imposibil, chiar şi pentru un om al legii obişnuit, să îndrume greşit oamenii în ceea ce priveşte moralitatea sau să îi diminueze importanţa. Un om tinde să facă afirmaţii false în glumă, crezând că, dat fiind scopul distrării (amuzării) oamenilor, nu este deloc greşit să fie date informaţii neîntemeiate sau false şi să fie relatate evenimente imaginare. Dar Islamul, care valorizează acordarea ajutorului dat inimilor oamenilor, a stabilit numai acele metode adecvate şi permise; de exemplu: limitele adevărului, pentru că halal este mult mai vast decât haram, iar adevărul este independent de fals. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Moarte omului care se complace în spunerea poveştilor pentru a-i face pe unii oameni să râdă şi, pentru aceasta, el se bazează pe minciună. Există moarte pentru el, există distrugere pentru el.” (At-Tirmizi).
Într-un alt hadis se declară: „Garantez cu o casă în mijlocul Paradisului pentru omul care renunţă la falsitate, deşi i s-a cerut să se complacă în a face haz.” (Baihaqi).
Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Un drept-credincios nu poate avea credinţă completă dacă nu renunţă la falsitate în glumele şi dezbaterile sale, chiar dacă în toate celelalte chestiuni spune adevărul.” (Ahmed).
Aceasta este observaţia noastră zilnică: oamenii dau frâu liber limbilor lor cu ocazia discuţiilor pline de umor pentru a-i face pe alţii să râdă şi nu ezită în a răspândi basme şi poveşti inventate despre prieteni sau duşmani numai pentru a câştiga puţină plăcere sau pentru a lua pe cineva peste picior, când lumea a interzis total o asemenea politică greşită. Acesta este un fapt prin care un asemenea tip de amuzament, de distracţie şi de falsitate creează duşmănii şi rivalităţi.
Evitarea exagerării în laude
Unii oameni, când laudă pe cineva, ajung să exagereze şi să facă afirmaţii false. Pentru un musulman este obligatoriu ca, atunci când laudă pe cineva, să o facă în limitele cunoaşterii sale vis-a-vis de acel om. El trebuie să evite exagerarea şi falsitatea în a lăuda, chiar dacă omul merită laudele, pentru că exagerarea reprezintă un tip de falsitate care este interzis. Unei persoane care îl lăuda pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), acesta i-a spus: „Nu aluneca în exagerări când mă lauzi, aşa cum au făcut creştinii în cazul fiului Mariei (Christos)! Nu sunt decât un rob, deci spune numai că sunt un rob al lui Allah şi Trimisul Lui.” (Razin).
Un grup de astfel de persoane este întotdeauna gata să-i linguşească pe conducătorii ţării şi să-i laude până la ceruri. Scopul principal al vieţii lor este să compună lungi poeme sau să scrie eseuri lungi lăudându-şi binefăcătorii. Astfel, ei încearcă să facă un munte dintr-un muşuroi şi plasează o persoană necunoscută în palatul faimei. Uneori, ei nu ezită să-i numească pe tiranii conducători drept exponenţi ai justiţiei, iar pe soldaţii laşi şi fricoşi – luptători curajoşi şi neînfricaţi. Singurul lor scop este câştigarea averilor. Acesta este cel mai rău tip de falsitate. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) ne-a sfătuit să-i respingem în totalitate şi să îi abandonăm până când vor renunţa la aceste practici greşite. Abu Hurairah (Allah să fie mulţumit de el!) ne spune că profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) ne-a poruncit să aruncăm praf în ochii celor care exagerează în laudele lor. (At-Tirmizi).
Comentatorii au subliniat că persoanele menţionate aici sunt cei cărora le stă în obicei să exagereze şi, prin aceasta, să câştige daruri de la cei lăudaţi; acele persoane care îi laudă pe cei care fac fapte bune cu scopul de a-i încuraja şi de a-i îndemna pe ceilalţi să le urmeze exemplul nu sunt supuşi criticii. Limitele la care un musulman se opreşte şi care îl ţin departe de linguşitori şi de cei care exagerează constau în faptul că el îl laudă pe binefăcătorul său sau pe o persoană bună, dar nu îi permite să se complacă în îngâmfare şi mândrie. Aceste limite au fost clarificate de către Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!).
Abu Bekr (Allah să fie mulţumit de el!) ne relatează că un bărbat a lăudat pe cineva în prezenţa Trimisului lui Allah şi profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) i-a spus: „Vai ţie, ai tăiat capul companionului tău!” A repetat aceste cuvinte, apoi a spus: „Dacă cineva vrea să-şi laude fratele şi dacă este conştient de faptele sale, atunci trebuie să spună: «Eu cred că el este aşa şi aşa, dar Allah este Cunoscătorul adevărat şi nu există nimeni mai pur şi mai lipsit de vină decât Allah, ... eu îl consider purtătorul acestor calităţi.»” (Bukhari).
Staţi departe de falsitate şi înşelăciune în negustorie. Negustorii fac afirmaţii false, expunându-şi mărfurile şi hotărându-şi preţurile. Bazele negoţului, în mijlocul nostru, sunt constituite de lăcomia fără margini. Prăvăliaşul vrea ca bunurile lui să fie cele mai căutate, în timp ce cumpărătorul vrea să ia mărfurile gratuit. Averea este cea care controlează activităţile de cumpărare şi vânzare în pieţe şi în diferite domenii. Islamul condamnă acest fel de afaceri înşelătoare, dezbateri fără sens şi dispute latente. Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Cumpărătorii şi vânzătorii sunt liberi până când nu se separă şi, dacă s-au purtat cu cinste şi au explicat defectele mărfurilor, atunci Allah îi va binecuvânta cu prosperitate. Dacă amândoi au încercat să facă o afacere necinstită şi au încercat să ascundă defectele, atunci este posibil ca ei să fi putut face un profit, dar prosperitatea va dispărea din negoţul lor.”
Într-o altă relatare ni se spune: „Prosperitatea afacerilor ambelor persoane este distrusă. Neadevărul şi falsul jurământ îl va ajuta să vândă marfa, dar îi va reduce câştigul.” (Ahmed).
În marea lor majoritate, cumpărătorii care se duc la negustori nu cunosc situaţia reală şi, indiferent ce spune negustorul, ei cred. Cinstit este să nu profiţi de avantajele necuvenite ale simplităţii omului cu scopul de a obţine preţ dublu sau pentru a ascunde defectele mărfii. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Există oare o necinste mai mare decât aceea ca, atunci când vorbeşti cu fratele tău, el să creadă că îi spui adevărul, în timp ce tu îl înşeli spunând minciuni?” (Bukhari). De asemenea, el a mai spus: „Nu îi este permis unui musulman să vândă o marfă care are un defect, cu excepţia cazului când defectul îi este arătat cumpărătorului.” (Bukhari).
Ibn Abi Adna relatează că un bărbat a deschis o prăvălie în piaţă şi a jurat că va vinde un tip de marfă pe care alţi vânzători nu o aveau şi astfel va putea să-i înșele pe unii musulmani. Atunci următoarele versete au fost revelate:
„Cei care ascund ceea ce a pogorât Allah din Scriptură și obţin prin această [ascundere] un preţ de nimic, aceia nu înghit în burţile lor decât focul. Și Allah nu le va vorbi în Ziua Învierii și nu-i va curăţi și ei vor avea [parte de] chin dureros.” (Surat Al-Baqara: 174).
Desconsiderarea adevărului în depunerea mărturiei reprezintă cel mai rău tip de falsitate. Când un musulman se ridică pentru a depune mărturie, trebuie să declare adevărul fără şovăire, indiferent de faptul că este împotriva prietenului său apropiat sau a unei persoane favorite. Nicio relaţie sau preferinţă nu trebuie să îl determine să se abată de la calea dreaptă; lăcomia sau mita nu ar trebui să-l facă să ezite în declaraţia sa:
„O, voi cei care credeţi! Fiţi făptuitori neclintiţi ai dreptăţii, martori înaintea lui Allah, chiar împotriva voastră, împotriva părinţilor și rudelor voastre – fie bogat sau sărac, căci Allah cunoaște cel mai bine ce este spre binele lor! Nu urmaţi poftei, ca să nu vă abateţi [de la dreptate]! Iar dacă voi faceţi o mărturie mincinoasă sau vă sustrageţi, [să știţi că] Allah este Bineștiutor a ceea ce faceţi [Khabir]!” (Surat An-Nisa’: 135).
Abu Bekr (Allah să fie mulţumit de el!) ne relatează că Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Nu pot să vă spun vouă păcatele majore?”. De trei ori a repetat acelaşi lucru. Noi am răspuns: „De ce nu, o, Trimis al lui Allah?”. El a răspuns: „Să Îi asociezi pe cineva lui Allah, să-ţi nesocoteşti părinţii, să ucizi pe cineva pe nedrept.” El stătea întins. Apoi s-a ridicat şi a spus: „Să spui minciuni şi să mărturiseşti fals.” A continuat să repete până ne-am gândit că ar fi fost mai bine dacă nu ar fi vorbit atunci. (Bukhari)
Trucurile şi înşelăciunea sunt falsităţi care atrag straturi şi straturi de întuneric. Nu implică numai ascunderea adevărului, ci încearcă să dovedească faptul că falsitatea este adevărată. În anumite situaţii au de suferit numai unele persoane, dar în probleme publice devin un pericol serios şi fatal pentru întreaga naţiune. Din acest motiv, profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) ne-a poruncit foarte categoric să ne ferim de astfel de lucruri şi ne-a avertizat în ceea ce priveşte pericolul lor.
Să nu îţi încalci promisiunea
În special comercianţii trebuie să aibă o grijă deosebită în a vedea dacă îşi ţin promisiunile, dacă sunt drepţi în ceea ce rostesc şi dacă nu îşi schimbă afirmaţiile. Remarcăm însă o stare a lucrurilor foarte tristă: printre musulmani, tendinţa nerespectării promisiunilor şi încălcarea limitelor au devenit foarte răspândite, deşi religia lor a considerat promisiunile false drept un simbol al dezbinării. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a considerat cuvintele rostite ca fiind sfinte şi cuvintele care ajung la urechile sale ca fiind respectabile. Înainte de primirea profeţiei, decenţa şi bărbăţia erau dominante ale caracterului său. Abdullah bin Abi Hama a spus că a încheiat un contract de vânzare a unei mărfi cu profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) înainte ca acesta să fi fost binecuvântat cu profeţia; unele mărfuri au rămas să fie vândute. El i-a promis Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) că-i va preda un anumit lucru, într-un anumit loc. Apoi a uitat despre aceasta. După trei zile şi-a adus aminte de promisiunea sa şi s-a dus la locul stabilit. A văzut că Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) era prezent la locul respectiv. A spus doar atât: „O, tinere! M-ai îngrijorat. Te-am aşteptat aici în ultimele trei zile.” (Abu Daud).
S-a relatat că profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) i-a promis lui Jabir bin Abdullah că-i va da câteva daruri din marfa sosită din Bahrain, dar, înainte de a-şi împlini promisiunea, a murit. Când marfa din Bahrain a sosit la casa Primului Calif, el a solicitat să facă un anunţ public; oricui Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) i-ar fi promis că-i va dărui ceva din acest stoc sau oricine i-ar fi împrumutat ceva Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) trebuia să vină la el să-şi ia datoria. (Bukhari).
Este demn de remarcat modul în care cuvintele sunt evaluate şi materializate astfel încât acestea să nu devină inutile dacă sunt neglijate. Promisiunile false creează un rău cumplit societăţii. Ele produc neplăceri oamenilor şi reprezintă o pierdere de timp. Respectarea angajamentelor este o calitate lăudabilă. Allah consideră împlinirea promisiunilor drept unul dintre atributele profeţiei:
„Și pomenește-l în Carte pe Ismail! El a fost credincios făgăduinţei sale și a fost un trimis și un profet. El a poruncit neamului său Rugăciunea [As-Salat] și Dania [Az-Zakat] și a fost pentru Domnul său un rob plăcut.” (Surat Maryam: 54-55).
În aceste versete, înşiruirea bunelor calităţi ne indică poziţia superioară pe care o deţine calitatea de a împlini o promisiune; Ismail a demonstrat că era cinstit în vorbire. Tatăl lui i-a spus că a avut un vis în care îşi sacrifica fiul, pe Ismail, şi l-a întrebat ce credea despre aceasta. Fiul, care era cinstit şi la vorbă, i-a răspuns: „Cu Voia lui Allah, voi fi răbdător şi neclintit!”.
Uneori omul se bazează pe minciună când comite o greşeală şi vrea să se elibereze de consecinţele acelei greşeli. Acest lucru este foarte nechibzuit şi îi aduce o faimă proastă. Răul mai mic creşte şi devine mai malefic decât cel iniţial. Este obligatoriu ca un om să-şi recunoască greşelile. Este posibil ca dreptatea şi mâhnirea de a fi greşit să-l poată salva de consecinţele nefaste şi să poată fi iertat. Când un musulman simte vreun pericol sau îi este frică să spună adevărul, este mai indicat să manifeste curaj şi să încerce să evite să cadă în plasa minciunii.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Însuşiţi-vă adevărul, chiar dacă vedeţi în el distrugerea voastră, pentru că în el este salvarea (finală)!” (Ibn Abi-Duniya).
Într-un alt hadis este menţionat: „Când o persoană spune o minciună, mirosul urât emanat ţine îngerii la o distanţă de o milă depărtare.”
(At-Tirmizi).
(At-Tirmizi).
Adevărul cuvântului duce la adevărul faptei. Dacă un om este cinstit şi drept în vorbele sale şi în relaţiile sale, atunci, inevitabil, va exista cinste şi sinceritate în faptele sale şi bine şi schimbare a condiţiei sale. Adoptând dreptatea şi metodele cinstite în relaţiile cu ceilalţi, această lumină a adevărului luminează de asemenea şi sufletul omului, disipând obscuritatea:
„O, voi cei care credeţi! Fiţi cu frică de Allah și spuneţi vorbe adevărate. Pentru ca El să vă îndrepte faptele voastre și să vă ierte greșelile voastre! Acela care este cu supunere faţă de Allah și faţă de Trimisul Său va dobândi marea izbândă.”
(Surat Al-‛Azhab: 70-71).
(Surat Al-‛Azhab: 70-71).
Fapta cea dreaptă este de dorit, iar în privinţa dreptăţii ei nu există nicio îndoială, căci ea este creaţia certitudinii. Nu există niciun neajuns în această idee, pentru că dreptatea este sora sincerităţii. Nu există nicio îndoială, pentru că sursa sa este adevărul. Reuşita comunităţilor şi a popoarelor în problema transmiterii mesajului lor depinde de îndeplinirea faptelor corecte. Dacă ei au o încărcătură cuprinzătoare de fapte drepte şi adevărate, atunci pot atinge apogeul succesului şi al gloriei, altminteri, ei se abat de la destinaţia lor în viaţă; cele mai neînsemnate activităţi, zarva şi lauda de sine nu le vor fi de niciun folos. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Fiţi alături de adevăr, pentru că adevărul arată calea dreptăţii şi dreptatea arată calea spre paradis. Un om spune adevărul mereu şi adoptă căile drepte până când este recunoscut ca fiind o persoană cinstită în faţa lui Allah; el se fereşte de minciună, pentru că minciuna conduce la slăbiciune şi slăbiciunea te aruncă în Iad. O persoană care spune mereu minciuni se ataşează de minciună până când este menţionată ca fiind o persoană mincinoasă în faţa lui Allah.” (Fathul Bari). Răul şi slăbiciunea spre care duce obiceiul de a spune minciuni este ultimul stadiu al distrugerii de sine şi conduce la diminuarea credinţei.
Imam Malik a relatat un hadis menţionat de Ibn Mes’ud: „O persoană care spune minciuni regulat şi care adoptă falsitatea (ca tactică proprie), până când un punct negru este imprimat în inima sa şi încet, încet, toată inima sa devine neagră, în acel moment numele său este introdus în lista mincinoşilor în faţa lui Allah.”
Allah a declarat în Coran:
„Ci plăsmuiesc minciună numai cei care nu cred în versetele lui Allah și aceia sunt mincinoși.” (Surat An-Nahl: 105).
Dreptatea, a cărei cale este arătată de adevăr, reprezintă cea mai înaltă culme a bunătăţii la care au acces numai oamenii foarte hotărâţi. În acest sens, următoarele versete ale Sfântului Coran ar fi suficiente:
„Cuvioşia nu stă în a vă întoarce feţele spre Răsărit sau spre Apus, ci cuvioşia este a crede în Allah şi în Ziua de Apoi, în îngeri, în Carte şi în profeţi, a da din avere – în pofida iubirii pentru ea – rudelor, orfanilor, sărmanilor, călătorului, cerşetorului şi pentru răscumpărarea robilor, a împlini Rugăciunea [As-Salat], a da Dania [Az-Zakat], a-şi ţine legământul dacă s-a legat, a fi răbdător la nenorocire, la rău şi în momentele de primejdie. Aceştia sunt cei drepţi, aceştia sunt cei evlavioşi [Al-Mu’taqun]!” (Surat Al-Baqara: 177).
Capitolul 8
Încrederea şi cinstea
Însemnătatea încrederii
Islamul speră ca adepţii săi să aibă o inimă bună şi o conştiinţă trează care să le asigure protecţia drepturilor pe care le-au primit de la Allah şi din partea umanităţii şi care să-i apere totodată de excese de orice fel.
Din această pricină este necesar ca fiecare musulman să fie credincios, demn de încredere.
Potrivit şariah-ei, încrederea are un înţeles destul de cuprinzător. Acest cuvânt are un conţinut adânc, dar în esenţă se referă la simţul responsabilităţii, la faptul că trebuie să apari în faţa lui Allah şi să dai socoteală de faptele tale, detalii care ne sunt specificate în această relatare: „Fiecare dintre voi este un paznic şi fiecare va fi tras la răspundere cu privire la supuşii săi. Imamul este un paznic. El va fi întrebat despre supuşii săi. Un bărbat este păzitorul celor din gospodăria lui. El va fi tras la răspundere pentru ei. Femeia este păzitoarea casei soţului ei. Ea va fi întrebată despre responsabilităţile sale. Slujitorul este paznicul bunurilor stăpânului său. Şi el va fi tras la răspundere pentru această responsabilitate a sa.” (Bukhari).
Cel ce a transmis relatarea, Ibn ‛Omar (Allah să fie mulţumit de el!), spune că a auzit aceste lucruri de la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) şi crede că Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a mai spus: „Bărbatul este păzitorul neamului tatălui său şi este răspunzător pentru acesta.”
Oamenii înţeleg încrederea într-un sens foarte limitat şi cred că înseamnă protejarea zălogului altora, deşi în religia lui Allah aceasta are un sens foarte larg, nelimitat. Încrederea înseamnă datoria de a păstra ceea ce un musulman îl sfătuieşte pe alt musulman; în acest sens, el caută ajutorul lui Allah.
Când un musulman se pregăteşte să plece într-o călătorie, fratele său se roagă pentru el în acest fel: „Mă rog lui Allah pentru religia ta, pentru încrederea pe care o ai şi pentru ca lucrarea ta să se încheie în chip fericit!” (At-Tirmizi).
Anas (Allah să fie mulţumit de el!) ne povesteşte că, întotdeauna când Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) ţinea o predică, repeta în mod invariabil această frază: „Cel care nu-şi păstrează încrederea nu are credinţă, iar cel care nu-şi respectă promisiunile nu are religie.”
Deoarece cea mai înaltă culme a bunăstării şi succesului înseamnă să fii apărat de nenorocirile din această lume şi de consecinţele negative din Viaţa de Apoi, profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) se ruga pentru ambele binecuvântări.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) spunea: „O, Allah! Caut adăpost la Tine de chinurile foamei, fiindcă rea tovarăşă este ea, şi caut adăpost la Tine de necinste, fiindcă groaznică prietenă este ea!” (Abu Daud).
Foamea reprezintă numele lipsurilor din această lume şi necinstea reprezintă numele distrugerii religiei, de aceea Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) s-a rugat să fie ocolit de ambele. Înainte de a fi primit profeţia, el era cunoscut printre oameni sub numele de Amin (Cel demn de încredere).
În acelaşi fel, cinstea lui Moise (Pacea lui Allah fie asupra lui!) a ieşit în evidenţă când a adus apa pentru turma celor două fiice ale bunului bătrân; el le-a ajutat, le-a respectat feminitatea şi le-a tratat cu delicateţe şi decenţă.
El a adăpat [turmele] în locul lor, apoi s-a întors la umbră şi a zis: „O, Doamne al meu! Am într-adevăr nevoie (disperată) de orice bun pe care vrei să mi-l trimiţi!” După aceea una dintre fete s-a întors la el, călcând cu paşi sfioşi. Ea a spus: „Tatăl meu te invită la el, căci vrea să te răsplătească fiindcă ai adăpat [turma] pentru noi.” Şi când a mers la bătrân şi i-a spus povestea sa, acesta a zis: „Nu te teme, ai scăpat cu bine din mâinile unor oameni nedrepţi.” Iar una dintre fete a spus:
„Tată, ia-l cu simbrie, căci cel mai bun pe care-l poţi lua cu simbrie este cel mai puternic şi vrednic de încredere!” (Surat Al-Qasas: 26).
Această întâmplare a avut loc când Moise (Pacea lui Allah fie asupra lui!) nu era încă profet şi nu fusese trimis la Faraon.
Întâmplarea nu este deloc surprinzătoare, fiindcă Allah i-a ales ca Trimişi ai Săi doar pe aceia care s-au dovedit a fi mai demni, mai cinstiţi şi mai virtuoşi dintre oameni. Spiritul ce continuă să rămână ataşat de un înalt caracter moral, chiar şi după ce a îndurat cele mai aspre manifestări ale sărăciei şi neputinţei, aparţine cu siguranţă unui om foarte puternic şi demn de încredere, iar apărarea drepturilor Domnului şi supuşilor Săi necesită doar un asemenea caracter ce nu se modifică în funcţie de condiţii, bune sau rele. Acesta este spiritul de încredere.
Desemnarea în funcţii şi poziţii înalte – o dovadă de încredere
Mai există şi un alt sens al încrederii: fiecare lucru trebuie aşezat la locul cuvenit şi pe care îl merită. O sarcină sau o funcţie trebuie oferită numai celui ce o merită, iar o responsabilitate trebuie dată numai unei persoane capabile să o poarte pe umeri, unei persoane capabile să facă dreptate prin încrederea ce i-a fost acordată.
Asumarea responsabilităţilor unui partid, ale unei naţiuni sau ţări, oferite pe baza încrederii faţă de persoanele în cauză, reprezintă adevărate dovezi de încredere de care ei sunt răspunzători.
Abu Dhar (Allah să fie mulţumit de el!) ne relatează că l-a întrebat pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) dacă nu-l poate numi guvernator undeva. Când a auzit acest lucru, profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) l-a bătut pe umăr şi a spus: „O, Abu Dhar! Tu eşti slab şi această responsabilitate înseamnă încredere. În Ziua Judecăţii acest lucru va fi cauza ruşinii şi a dezonoarei. Oricum, vor fi cruţaţi acei oameni care vor fi acceptat-o cu toate responsabilităţile ei şi vor fi împlinit toate sarcinile care le revin în legătură cu aceasta.” (Muslim).
Este adevărat că doar perfecţiunea educaţiei sau experienţa nu fac o persoană mai potrivită pentru o anumită funcţie. Este posibil ca un om să posede un bun caracter moral şi să fie o persoană virtuoasă, dar să nu aibă capacitatea de a îndeplini responsabilităţile unei anumite poziţii.
losif a fost profet. El a reprezentat un exemplu viu de pietate şi virtute, dar nu s-a oferit să poarte responsabilităţile ţării în baza pietăţii sale şi a profeţiei. El a preluat frâiele conducerii datorită erudiţiei şi memoriei sale:
„A zis: «Pune-mă pe mine peste hambarele ţării, căci eu voi fi bun păzitor şi priceput!»” (Surat Yusuf: 55).
Încrederea presupune ca noi să încredinţăm astfel de responsabilităţi şi funcţii acelor oameni care sunt în stare să le reprezinte aşa cum se cuvine. Dacă prin mită, nepotism sau din alte motive ne abatem de la acest principiu şi alegem o persoană nepotrivită pentru o poziţie sau funcţie, atunci, dacă am ignorat o persoană potrivită şi am numit o persoană nepotrivită şi care nu merită, înseamnă că am făcut o alegere vădit greşită.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus că oricine a numit un administrator prin nepotism, deşi printre oameni se afla un individ mult mai bun înaintea lui Allah decât acea persoană, atunci el a făcut o greşeală faţă de Allah, faţă de Trimisul Său şi faţă de toţi musulmanii. (Hakim).
Yazid bin Ali Sufan ne relatează că, atunci când Abu Bekr (Allah să fie mulţumit de el!) l-a trimis în Siria, el l-a sfătuit astfel: „O, Yazid! Tu ai multe relaţii. Este posibil să fii influenţat de ei când vei dori să faci nişte numiri importante. Mă tem tare pentru tine, încă de când profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: «Oricine a fost făcut responsabil de anumite treburi ale musulmanilor şi, influenţat de rude, a încredinţat o slujbă ce presupune responsabilitate unei persoane nepotrivite va avea parte de blestemul lui Allah. Niciuna dintre virtuţile sau faptele lui drepte nu vor avea valoare înaintea lui Allah şi el va fi aruncat în flăcările ladului.»” (Hakim).
Comunitatea din care a dispărut calitatea de a păstra încrederea poate fi recunoscută astfel: distribuirea funcţiilor şi poziţiilor în acea comunitate devine un joc al favorurilor. Valoarea oamenilor capabili scade şi, în locul lor, sunt numiţi oameni nepotriviţi, care nu merită statutul oferit. Tradiţia ne arată că aceasta face parte dintre acele manifestări ale corupţiei care vor apărea în vremurile din urmă.
Un om a venit la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) şi a întrebat când va veni Ziua Judecăţii. Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a răspuns: „Când încrederea va începe să se piardă, atunci poţi să aştepţi Ziua Judecăţii.” Apoi a fost întrebat din nou: „Ce înseamnă pierderea încrederii?” El a răspuns: „Când responsabilităţile sunt încredinţate unor persoane nepotrivite, atunci aşteaptă Ziua Judecăţii.” (Bukhari).
Să-ţi faci datoria înseamnă încredere
Noţiunea de încredere se referă şi la faptul că omul căruia i-a fost încredinţată o responsabilitate ar trebui să aibă înclinaţia sinceră de a împlini satisfăcător această responsabilitate şi de a-şi concentra întreaga energie pentru a duce sarcina la îndeplinire. Fără îndoială, aceasta este încredere. Islamul consideră că este demn de respect omul care se dovedeşte sincer în munca lui, care se străduieşte să lucreze într-un mod cât mai eficient şi să protejeze drepturile celor care se află în grija sa, fiindcă, oricât de banală ar fi acea responsabilitate, o cât de mică neglijenţă poate cauza probleme nedorite întregii comunităţi şi societăţi, iar germenii corupţiei şi ticăloşiei pătrund în întregul corp politic. Necinstea în îndeplinirea îndatoririlor oficiale generează numeroase boli morale în societate, aduce mari daune religiei, comunităţii musulmane şi ţării. Acest păcat, precum şi pedeapsa şi răul din el apar în diferite forme.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „În Ziua Judecăţii, când Allah îi va aduna pe toţi oamenii, trecuţi şi prezenţi, fiecare mincinos va purta o flamură prin care va fi recunoscut. Şi astfel se va spune că acela este grupul de cutare şi cutare mincinoşi.” (Bukhari).
Într-o altă variantă se afirmă: „Lângă capul fiecărui mincinos va flutura un steag; cu cât mai sus, cu atât mai mare este păcatul. Ascultă! Nu există un mincinos mai mare decât acel conducător (amir) ce amăgeşte lumea.” (Muslim).
Cu alte cuvinte, nu există persoană mai înşelătoare care să-şi merite pedeapsa mai mult decât acela care răspunde de treburile oamenilor şi doarme netulburat în vreme ce lumea înfruntă greutăţi şi se află în pragul distrugerii.
Abuzul de putere – înşelare a încrederii
Încrederea presupune ca o persoană numită într-o funcţie importantă să nu se folosească de poziţia sa pentru a trage foloase în interes propriu sau în interesul rudelor sale, deoarece utilizarea fondurilor publice în scopuri personale este o crimă.
Este un lucru obişnuit ca guvernele sau companiile să ofere salarii fixe angajaţilor lor; pe de altă parte, este lipsit de respect, josnic şi meschin să cauţi surse suplimentare de venit. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Celui căruia îi vom încredinţa o slujbă avem de asemenea responsabilitatea de a-i asigura şi traiul necesar. Dacă acesta îşi însuşeşte mai mult decât atât, el săvârşeşte o faptă nedreaptă.” (Abu Daud).
Este greşit deoarece persoana în cauză a folosit proprietatea organizaţiei în scop personal, în loc să uzeze de ea pentru a-i ajuta pe cei sărmani şi nevoiaşi sau pentru o cauză nobilă:
„Un profet nu poate să-şi însuşească o pradă! lar acela care şi-o va însuşi va veni în Ziua de Apoi cu ceea ce şi-a însuşit. Atunci fiecare suflet va primi pe de-a-ntregul răsplata care şi-a agonisit-o. Şi lor nu li se va face nedreptate.” (Surat ‛Ali ‛Imran: 161).
Cel care ţine însă cont de poruncile lui Allah în îndeplinirea sarcinilor sale şi nu se lasă târât în activităţi necinstite va fi considerat înaintea lui Allah drept unul dintre luptătorii pentru supremaţia religiei.
Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Când administratorul primeşte o slujbă, el trebuie să-şi primească partea ce i se cuvine şi să plătească celorlalţi partea ce li se cuvine şi atunci va fi ca un luptător pentru cauza lui Allah, până ce ajunge acasă.” (At-Tabarani).
Islamul interzice ca o persoană să profite de poziţia pe care o deţine în scopuri personale şi a optat foarte strict pentru închiderea tuturor căilor ce duc spre câştigarea unor venituri necinstite.
Abi bin 'Umaira ne povesteşte că l-a auzit pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) spunând: „Cel căruia i s-a oferit o slujbă şi el a furat un ac sau chiar mai puţin decât atât a făcut o greşeală cu care va trebui să apară în Ziua Judecăţii.” Atunci un „ajutor” (ansar) cu pielea închisă s-a ridicat şi a spus: „O, Trimis al lui Allah! Nu mai vreau să fiu guvernator!” Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) l-a întrebat ce s-a întâmplat. El a răspuns: „Am ascultat cu mare atenţie tot ce ai spus acum.” Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Eu totuşi spun că, dacă numim pe cineva guvernator, acela trebuie să aducă totul dinaintea noastră [să ne facă totul cunoscut]. Să primească tot ce i se oferă şi să se abţină de la tot ceea ce i se cere să se abţină.” (Muslim).
Se spune că un om din tribul Uzd, pe nume Abu Labtih, a fost trimis de Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) să adune milosteniile şi daniile. Când s-a întors cu darurile, a spus: „Acestea sunt lucrurile tale şi acestea mi-au fost oferite mie.” Cel ce a relatat acest hadis ne spune că, auzind acestea, profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) s-a ridicat şi, după ce a adus laudă lui Allah, a zis: „... numesc dintre voi un administrator pentru treburile pentru care Allah m-a făcut răspunzător pe mine. Când acel om se întoarce, îmi spune că aceasta este pentru noi şi aceasta i-a fost dăruit lui. Dacă spune adevărul, atunci de ce nu stă în casa parinţilor lui? Haideţi să vedem aşadar de unde îi vin aceste daruri… Pe Allah, dacă vreunul dintre noi primeşte chiar şi cel mai mic lucru care nu i se cuvine, el va trebui să apară înaintea lui Allah purtând acest lucru. Nu vreau să-l văd pe niciunul dintre voi în această stare, la întâlnirea cu Allah, purtând pe cap o cămilă sau o vacă care muge, ori o capră care behăie.” Apoi şi-a ridicat mâinile atât de sus încât i se vedeau subsuorile şi a spus: „O, Allah! Am făcut cunoscut mesajul tău!” (Muslim).
Bunăstarea şi resursele dăruite de Allah înseamnă încredere
Încrederea mai înseamnă şi o analiză a puterii de percepţie cu care Allah ne-a binecuvântat. Ar trebui să acorzi puţină atenţie acelor capacităţi speciale cu care te-a înzestrat Allah. Dacă te uiţi la averea şi la copiii tăi, care îţi sunt foarte dragi, simţi că toate acestea reprezintă încrederea pe care Allah o are în tine. De aceea este necesar ca acestea să fie sacrificate pentru cauza Lui şi să fie folosite pentru a-I împlini voia. Dacă pierzi vreunul dintre aceste lucruri să nu începi să plângi şi să te vaiţi şi să nu te gândeşti că ai fost deposedat de avutul tău personal, fiindcă în comparaţie cu tine Allah este mai îndreptăţit şi El are dreptul să-l folosească după cum Îi place. Dacă eşti pus la încercare printr-o înmulţire a bunurilor tale, atunci să nu şovăi să participi la jihad, când eşti chemat să faci astfel, şi să nu te răzvrăteşti faţă de Allah din cauza lor. Nici să nu te simţi convins de puterea lor:
„O, voi cei care credeţi! Nu-L vicleniţi pe Allah şi pe Trimis! Nici nu vicleniţi asupra celor ce v-au fost încredinţate, cu bună ştiinţă! Şi să ştiţi că bunurile voastre şi copiii voştri nu sunt decât o încercare şi că la Allah se află răsplata mare.” (Surat Al-‛Anfal: 27-28).
Să păstraţi secretele altora – o dovadă de încredere
Încrederea mai înseamnă şi să aperi drepturile adunărilor la care participi. Să nu dezvălui informaţiile şi secretele lor altora.
Numeroase relaţii sunt afectate, prieteniile se destramă şi interesele sunt periclitate când cineva dezvăluie informaţii şi secrete ale adunărilor, citând corect sau incorect sursa, punând astfel în pericol toate planurile.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Când un om spune ceva cuiva şi apoi îţi mărturiseşte ţie reprezintă un semn de încredere.”
Discuţia confidenţială a întâlnirilor trebuie apărată potrivit legilor morale şi principiilor religiei; altfel, sfinţenia ei dispare.
Dacă un musulman este prezent la o astfel de întâlnire unde criminalii conspiră între ei pentru a face rău altora, atunci el este responsabil să încerce să prevină acest păcat, aşa cum se pricepe mai bine.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Secretele adunărilor reprezintă o dovadă de încredere, însă fac excepţie trei feluri de adunări: cea în care se varsă sânge haram (nevinovat), cea în care se permite sexul haram (interzis) sau cea în care proprietatea este contestată în mod ilegal.” (Abu Daud).
Legăturile conjugale sunt sfinte în ochii Islamului. Relaţiile familiale dintre soţ şi soţie şi problemele lor mutuale trebuie protejate pe deplin. Nici măcar persoana cea mai apropiată nu trebuie informată despre acestea.
Oamenii nesăbuiţi îşi povestesc însă problemele intime şi oferă detalii despre relaţiile familiale peste tot, chiar şi unor oameni străini. Acesta este un nărav foarte urât şi Allah l-a declarat haram.
Asma bint Yazid (Allah să fie mulţumit de ea!) povesteşte că se afla alături de Profet (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) şi tot acolo şedeau doi soţi. Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Se află aici vreun om care povesteşte despre lucrurile pe care le face nevasta lui? Şi se află vreo nevastă care povesteşte altora despre relaţia pe care o are cu soţul ei?” Oamenii, de frică, nu au spus nimic. Eu am zis: „O, Trimis al lui Allah! Pe Allah, şi soţii, şi nevestele lor fac acest lucru!” El a zis: „Să nu mai ziceţi aşa ceva! Exemplul ce rezultă din aceasta este a unui diavol ce întâlneşte o diavoliţă şi se împreunează cu ea în văzul lumii.” (Ahmed).
Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „În Ziua Judecăţii, cea mai mare necinste în faţa lui Allah va fi că un bărbat îşi iubeşte nevasta şi nevasta este şi ea apropiată de soţul ei, însă el dezvăluie altora secretele nevestei sale.” (Muslim).
Unele lucruri ni se încredinţează pentru a fi protejate o perioadă fixă de timp şi a fi apoi returnate la cerere. Noi suntem răspunzători pentru aceste bunuri.
Atunci când a emigrat la Medina, profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) l-a lăsat în urmă pe vărul său ca acesta să poată înapoia politeiştilor bunurile pe care le primise el în păstrare, deşi politeiştii erau membrii comunităţii care-l alungase din locul său de baştină. El a fost obligat să părăsească locuinţa din cauza credinţei sale, însă cum poate un om decent să se poarte necuviincios chiar şi cu oamenii necuviincioşi şi ticăloşi?
Maimun din Mehran spune că trei feluri de comportament au definit întotdeauna atât omul bun, cât şi pe cel rău: păstrarea încrederii, respectarea promisiunii şi bunătatea.
Să consideri lucrurile date în păstrare ca fiind proprietate personală este o ticăloşie, un furt.
Abdullah bin Mes’ud (Allah să fie mulţumit de el!) a spus că lupta pentru cauza lui Allah şterge toate păcatele, mai puţin însuşirea ilegală a lucrurilor aflate în păstrare. El a zis că în Ziua Judecăţii va fi adusă o persoană care a luptat pentru cauza lui Allah şi care va spune: „O, Stăpân al nostru! Cum este posibil când lumea s-a sfârşit?” Atunci se va spune: „Aruncaţi-l în iad!” În prezenţa lui vor fi aduse lucrurile ce i-au fost date în păstrare, în aceeaşi formă în care i-au fost încredinţate în această lume. El le va vedea şi le va recunoaşte. Se va îndrepta spre ele, le va apuca şi le va căra pe umeri până ce va avea impresia că a reuşit să iasă, dar atunci lucrurile îi vor aluneca de pe umeri. El va alerga din nou să le prindă. Şi tot aşa se va întâmpla cu el pe vecie. Apoi el a zis că rugăciunea (salat) este o garanţie, abluţiunea (wudhu) este o garanţie, să cântăreşti sau să măsori un lucru este o garanţie. A enumerat o grămadă de lucruri, după care a adăugat că garanţia cea mai importantă este avuţia sau lucrurile ce se păstrează sau se înapoiază.
Cel care a relatat acest hadis ne spune că a mers la Bara bin A'azid şi l-a întrebat ce părere are despre cele spuse de Ibn Mes’ud. Bara bin A'azid a răspuns: „A grăit adevărul. Nu ai auzit această poruncă a lui Alah:
«Allah vă porunceşte să daţi înapoi stăpânilor lor lucrurile încredinţate, iar dacă judecaţi între oameni, să judecaţi cu dreptate!» (Surat An-Nisa’: 58)?”
Păstrarea garanţiei apără drepturile lui Allah şi pe cele ale supuşilor Săi, îi fereşte pe oameni de josnicie şi meschinărie; această calitate trebuie să fie absorbită de firea şi conştiinţa oamenilor, ea trebuie să coboare în adâncul inimilor lor şi să fie protejată de influenţele legăturilor apropiate sau îndepărtate.
Astfel poate fi explicat sensul acestui hadis relatat de Huzaifa bin Yaman: „Păstrarea garanţiei a fost clădită în adâncul inimilor oamenilor. Apoi a apărut Coranul şi oamenii au învăţat din Coran şi sunnah.” (Muslim).
Ştiinţa şariah-ei nu poate fi indiferentă faţă de comportamentul virtuos; păstrarea garanţiei semnifică o cunoaştere corectă a Coranului şi a sunnah-ei, precum şi o conştiinţă trează. Dacă moare conştiinţa, atunci dispare şi calitatea de a păstra garanţia. Într-un astfel de moment, recitarea versetelor din Coran şi studierea hadisurilor nu este de niciun folos, dar aspiranţii Islamului cred despre alţii (şi chiar despre ei înşişi) că sunt purtători ai acestei calităţi. Atunci se naşte următoarea întrebare: „Cum poate cel ce respinge adevărul să păstreze o garanţie?”
Din această pricină Huzaifa a afirmat că cel care nu are credinţă îşi pierde calitatea de garant. Tot în acest sens, el povesteşte: „Apoi am început să discutăm despre dispariţia calităţii de a păstra garanţia şi Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: «Când omul cade într-o stare asemenea somnului, încrederea se scurge din inima lui până când nu mai rămâne decât o urmă. Apoi intră într-un altfel de somn şi încrederea se zbârceşte în inima lui, ajungând să arate ca o crestătură.» Apoi profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: «Atunci oamenii vând şi cumpără, dar nimeni nu mai dă un lucru spre păstrare, astfel încât se va spune că într-o anumită familie există un om demn de încredere şi se povesteşte cât de îngăduitor, bine crescut şi înţelept este el! Cu toate acestea nu există niciun pic de credinţă în inima lui.»”
Acest hadis schiţează o imagine oribilă a dispariţiei calităţilor din inimile oamenilor necinstiţi. Este ca şi când găseşti uneori urme de bunătate în firea celor ticăloşi, deşi aceasta nu are nicio influenţă în viaţa lor. Deseori faptele bune acoperă faptele rele, dar în mod clar nu pot reînvia inimile moarte. Această persoană lipsită de conştiinţă apreciază oamenii conform propriilor ei dorinţe şi preferinţe. El nu face distincţie între credinţa şi necredinţa din ei.
Păstrarea lucrurilor încredinţate este o calitate foarte importantă. Oamenii cu credinţă slabă nu au parte de ea. Allah a dat un exemplu despre cum poate povara ei să pună la încercare întreaga existenţă a omului. De aceea această responsabilitate nu poate fi considerată un lucru obişnuit şi nu este permisă nicio neglijenţă în împlinirea cerinţelor ei:
„Noi am propus cerurilor, pământului şi munţilor sarcina de a purta povara Adevărului, dar ele au refuzat să o poarte şi le-a fost teamă de ea, însă s-a încărcat omul cu ea, căci el este tare nedrept [faţă de el însuşi] şi tare neştiutor.”
(Surat Al-‛Ahzab: 72).
(Surat Al-‛Ahzab: 72).
Nedreptatea şi neştiinţa sunt două păcate ce l-au împresurat pe om şi omul trebuie să înceapă o luptă sfântă (jihad) împotriva lor. Credinţa nu va fi deplină dacă nu este curăţată şi purificată de dreptate.
„Cei care cred şi nu amestecă puritatea credinţei lor cu nedreptatea, aceia sunt în siguranţă şi ei sunt bine călăuziţi.” (Surat Al-‛An‛am: 82);
„Şi se tem de Allah singuri învăţaţii dintre robii Săi. Dar Allah este Puternic şi Iertător.”
(Surat Fatir: 28).
(Surat Fatir: 28).
Acesta este motivul pentru care, după ce se menţionează calitatea de păstrător a omului, în următoarele versete din Surat Al-‛Ahzab se spune că cei nedrepţi şi neştiutori se dedau la păcate, sunt ipocriţi şi merită pedeapsa lui Allah; Allah îi ocroteşte pe cei credincioşi şi cinstiţi:
„[Este astfel] pentru ca Allah să-i osândească pe făţarnici şi pe făţarnice, pe politeişti şi pe politeiste. Însă Allah primeşte căinţa drept-credincioşilor şi drept-credincioaselor. Allah este Iertător şi Îndurător.” (Surat Al-‛Ahzab: 73).
Capitolul 9
Respectarea promisiunii
Respectarea promisiunii – trăsătură esenţială a
comportamentului musulman
Când un musulman îşi asumă o responsabilitate, el trebuie să o ducă la îndeplinire. Dacă încheie un contract, el trebuie să îl onoreze până la sfârşit. Aceasta este o cerinţă a credinţei; atunci când un om vorbeşte de vreo afacere, trebuie să aibă intenţia de a o duce la îndeplinire, precum apa care nu-şi găseşte odihna până ce nu ajunge să se reverse în mare. El trebuie să fie cunoscut printre oameni ca o persoană de cuvânt, de care să nu-ţi fie teamă că-şi va încălca promisiunile sau că va face vreo afacere necurată.
Respectarea promisiunii este necesară. La fel şi când se face un legământ – acesta trebuie respectat. Dar împlinirea promisiunii şi respectarea jurământului sunt necesare când afacerea este legală şi priveşte adevărul; altfel, onorarea promisiunii legată de ceva păcătos şi nesupunerea faţă de Allah nu are nicio valoare, iar legământul în păcat nu are nicio importanţă.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Dacă cineva a făcut un legământ, dar a observat un aspect benefic la alt lucru, poate să-şi încalce legământul şi să plătească răscumpărarea şi apoi să se apuce de lucrul care este mai avantajos şi benefic.” (Muslim).
Nu este potrivit ca un om să insiste să-şi împlinească legământul. În astfel de ocazii este mai bine să-şi încalce legământul. Într-o relatare ni se spune: „Este păcat ca unul dintre voi să meargă la nevasta sa cu legământul nerăscumpărat, dacă nu plăteşte compensaţia pe care El a stabilit-o pentru încălcarea legământului.” (Bukhari).
Din această pricină nicio promisiune sau convenţie nu este corectă decât dacă se referă la aspecte cinstite. Dacă cineva a promis să facă un anumit lucru bun, atunci trebuie să se străduiască sa-l realizeze, cât timp i se pare bun. Să fie conştient că trebuie să se menţină în limitele unei discuţii ferme, a încrederii şi credinţei. Nu se admite încălcarea promisiunilor şi nu există loc de îndoială sau şovăială.
Anas bin Malik (Allah să fie mulţumit de el!) a spus că unchiul său, Anas bin Nadar, n-a putut participa la bătălia de la Badr şi i-a spus Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!): „O, Trimis al lui Allah! La prima bătălie în care ai luptat împotriva politeiştilor n-am putut lua parte. Dacă Allah mă va păstra lângă Profet, atunci vor vedea ei cu siguranţă isprăvile mele în a doua bătălie împotriva politeiştilor.”
În timpul bătăliei de la Uhud a avut loc o încleştare aprigă şi musulmanii se retrăgeau. El s-a rugat lui Allah: „O, Allah! Îţi cer iertare pentru greşeala pe care ei au făcut-o şi mă declar nevinovat de păcatele politeiştilor!” Spunând acestea, s-a repezit în luptă. În cale i-a ieşit Sa'ad bin Ma'az şi i-a spus: „O, Sa'ad bin Ma'az! Pe Dumnezeul lui Nadar, mă îndrept spre Paradis! Pot să-i simt parfumul în valea de la Uhud.” Sa'ad (Allah să fie mulţumit de el!) a spus: „O, Trimis al lui Allah! Dragostea faţă de martiriu pe care a arătat-o nu poate fi exprimată în cuvinte. Apoi a pornit.”
Anas (Allah să fie mulţumit de el!) a relatat că s-au găsit mai mult de optzeci de răni pe corpul lui, generate de săbii, vârfuri de lănci şi de ploaia de săgeţi. Politeiştii i-au ciopârţit trupul şi a fost greu de identificat. Sora lui l-a recunoscut cu foarte mare greutate după o aluniţă pe care o avea pe vârful degetului.
Anas (Allah să fie mulţumit de el!) a spus că el crede că următoarele versete au fost revelate cu referire la el sau la alte persoane asemănătoare lui:
„Între drept-credincioşi sunt oameni care au fost sinceri în legământul pe care l-au făcut faţă de Allah, unii dintre ei au pierit, iar alţii dintre ei aşteaptă fără să schimbe nimic [din legământul lor].” (Surat Al-‘Ahzab: 23).
Memoria şi hotărârea – esenţiale pentru împlinirea unei promisiuni
Împlinirea promisiunilor depinde de doi factori. Cu ajutorul lor este uşor să-ţi împlineşti promisiunile. Adam I-a promis lui Allah că nu se va apropia de pomul oprit, dar şi-a uitat promisiunea după câteva zile. El a căzut pradă slăbiciunii şi a încălcat promisiunea:
„Noi am încheiat un legământ cu Adam mai înainte, însă el l-a uitat şi Noi nu am aflat în el tărie.” (Surat Ta-Ha: 115).
Aceasta ne arată că deficienţa memoriei şi slăbiciunea sunt două piedici ce stau în calea împlinirii datoriei. Este ciudat că omul, copleşit de greutăţile vremurilor, a diferitelor necazuri şi a problemelor presante uită de realităţile clare. În ochii lui, formele clare apar înceţoşate şi realităţile, la fel de izbitoare ca şi lumina zilei, îi dispar din vedere.
De aici reiese că este necesară şi presantă o împrospătare a memoriei pentru a preveni neglijenţa şi uitarea şi pentru a menţine un lucru important în atenţia omului. Există o serie de versete din Coran care au fost revelate pentru împrospătarea memoriei:
„Urmaţi ceea ce vi s-a trimis de la Domnul vostru şi nu urmaţi alţi aliaţi în afară de El! Dar voi numai puţin vă aduceţi aminte.” (Surat Al-‘A’raf: 3);
„Acesta este drumul drept al Domnului tău. Noi am tâlcuit în amănunţime semnele pentru aceia care îşi amintesc.” (Surat Al-‘An’am: 126);
„O, fii ai lui Adam! Noi v-am dat vouă straie care să vă acopere goliciunile, ca şi podoabe. Dar veşmântul smereniei, acesta este cel mai bun! Acesta este [unul] dintre semnele lui Allah; poate că ei îşi vor aminti!” (Surat Al-‘A’raf: 26);
„Astfel îi vom scoate Noi şi pe morţi; poate că vă va fi aminte!” (Surat Al-‘A’raf: 57).
Memoria vie şi trează şi aducerea aminte este esenţială pentru respectarea legămintelor. Cum ar putea un om care îşi uită promisiunile şi legămintele să le îndeplinească? lată de ce următorul verset s-a încheiat într-o nuanţă mustrătoare, după ce s-a poruncit împlinirea legămintelor:
„Şi ţineţi-vă legământul faţă de Allah! Acestea vi le-a poruncit [Allah], poate că voi vă aduceţi aminte!” (Surat Al-‘An’am: 152).
Dacă un om are o memorie foarte bună raportat la respectarea promisiunii pe care a făcut-o, este necesar să fie hotărât să şi procedeze astfel; hotărârea ar trebui să înăbuşe toate dorinţele rebele şi să uşureze povara greutăţilor ce vor veni.
Măsurile cu care sunt „cântăriţi” sau apreciaţi oamenii sunt diferite, în funcţie de oameni. Preţul pe care trebuie să-l plătească cineva pentru a-şi păstra credinţa este uneori foarte mare. În acest scop, câteodată trebuie să-ţi sacrifici tot avutul, toate bunurile şi lucrul pe care ţi-l doreşti cel mai mult.
Dar aceste greutăţi, sacrificii şi încercări decisive se dovedesc la sfârşit a fi paşi hotărâtori spre atingerea măreţiei şi onoarei, după cum spune poetul: „Chiar el, ce-şi ţine la mare preţ viaţa şi inima, trebuie să meargă (şi să-şi caute) iubita pe strada ei.”
Coranul cel Sfânt a adus o critică celor care caută să atingă culmile gloriei, la umbra unui trai confortabil:
„Sau aţi socotit că veţi intra în Rai înainte de a se fi abătut asupra voastră încă asemenea celor [care s-au abătut] asupra celora care au fost înainte de voi? I-au lovit nenorociri şi iar nenorociri şi au fost zgâlţâiţi până într-atât încât au zis Trimisul şi cei care au crezut împreună cu El: «Când vine ajutorul lui Allah?» [Răbdare!] Ajutorul lui Allah este [cu siguranţă] aproape!” (Surat Al-Baqara: 214).
Când un om îşi dezvoltă în interiorul său forţele combinate ale unei minţi conştiente şi vigilente şi ale unei inimi pline de hotărâre, atunci se poate considera îndreptăţit să se alăture grupului de credincioşi.
Cel mai important legământ
Pentru un musulman, cel mai important şi cel mai sfânt legământ este cel făcut cu Domnul său, căci Allah l-a creat cu Puterea Sa. El l-a hrănit şi ocrotit cu bunăvoinţa şi binecuvântările Sale şi i-a cerut să recunoască realitatea şi să o accepte. Nicio influenţă greşită nu trebuie să-l îndepărteze de la calea cea dreaptă; el nu trebuie să refuze aceste realităţi sau să le piardă din vedere:
„Oare nu am făcut Eu legământ cu voi, o, fii ai lui Adam, să nu-l adoraţi pe Şeitan, căci el vă este vouă duşman învederat, şi să Mă adoraţi pe Mine [pentru că] acesta este drumul drept?!”
(Surat Ya-Sin: 60-61).
(Surat Ya-Sin: 60-61).
Cei ce nu-i ascultă pe profeţi şi nu le urmează învăţăturile au totuşi în firea lor o raţiune care-i îmboldeşte, care le arată calea Domnului lor şi îi face să-şi dea seama de măreţia Creatorului, indiferent cât de corupt şi maculat ar fi mediul în care trăiesc.
Acesta este legământul făcut de Allah cu toţi oamenii:
„Şi când Domnul Tău a scos urmaşi din fiii lui Adam, din coapsele lor, şi le-a cerut să mărturisească ei înşişi, [zicându-le]: «Nu sunt Eu Domnul vostru?», au răspuns ei: «Ba da, facem mărturie!», pentru ca voi să nu spuneţi în Ziua Învierii: «Noi am fost fără grijă de aceasta.» Sau să nu spuneţi: «Părinţii noştri au fost politeişti mai înainte, iar noi suntem urmaşi după ei. Vrei Tu să ne pierzi pentru ceea ce au făcut cei mincinoşi?» Astfel facem Noi semnele limpezi; poate că ei se vor întoarce.” (Surat Al-‘A’raf: 172-174).
Aşa cum reiese din aceste versete, nu a avut loc un schimb obişnuit de vorbe. Aceasta este o imagine a drept-credincioşilor ce ilustrează cât de atenţi sunt ei faţă de Allah, că Îl recunosc şi acceptă Unitatea şi Puterea Sa, lepădându-se de toate tradiţiile şi vechile obiceiuri care îi îndepărtează pe oameni de la Domnul lor şi care Îi asociază pe alţii lui Allah. Acest stil de limbaj şi de scriere este obişnuit în limba arabă.
Prin respectarea acestui legământ drept-credincioşii vor avea parte de onoare şi respect în această lume şi vor fi învăluiţi de glorie şi succes în lumea ce va să vină.
Nu trebuie să ne temem şi să fim neliniştiţi că nenorocirile ne vor copleşi dacă ne împlinim legământul făcut cu Allah:
„... aduceţi-vă aminte de binele ce v-am făcut şi ţineţi-vă legământul făcut Mie şi-Mi voi ţine legământul făcut vouă şi de Mine temeţi-vă!” (Surat Al-Baqara: 40).
Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) dădea aceste sfaturi triburilor care-l căutau pe când împărtăşea mesajul Islamului. Însă nu-i obosea cu învăţături grele încă de la început, ci le atrăgea atenţia doar asupra câtorva aspecte, potrivit înţelepciunii şi puterii lor.
‘Auf bin Malik (Allah să fie mulţumit de el!) a spus că era în compania Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) când au venit la el opt-nouă persoane. El a întrebat: „Vreţi să faceţi legământ pe mâna Trimisului lui Allah?” Noi am întins mâinile şi am zis: „Facem legământ pe mâna ta, o, Trimis al lui Allah!” El a zis: „[Legământul vostru este:] Să vă rugaţi lui Allah. Să nu-I faceţi Lui asociaţi, să faceţi salat (rugăciunea) de cinci ori, să ascultaţi şi să vă supuneţi!” Apoi a adăugat cu voce scăzută: „Şi să nu cereţi nimic de la oameni.”
‘Auf bin Malik (Allah să fie mulţumit de el!) a spus: „Am văzut câteva dintre aceste persoane care au făcut legământ că, atunci când vânatul lor cădea la pământ, nu cereau nimănui să-l ridice şi să li-l aducă.” (Muslim).
Acest legământ nu a avut o semnificaţie specială. Fiecare grup era instruit potrivit firii şi mediului din care venea. Căpetenia era sfătuită să fie blândă şi iertătoare. Negustorul era instruit să nu se dedea la adulter şi înşelăciune şi lucrătorii erau mustraţi şi avertizaţi să nu primească recompense nelegitime.
Orice musulman trebuie să urmeze întreaga religie, toate dogmele şi principiile, iar în Ziua Judecăţii va fi întrebat din întreaga şariah. Oricum, în lumea islamică au apărut câteva secte care fac un jurământ special. Aceştia nu trebuie încurajaţi. Ei sunt asemenea vracilor care se dau drept doctori. Ei administrează medicamente contrafăcute şi complică boala, periclitând viaţa pacientului lor.
Învăţăturile islamice nu pot fi dirijate şi distribuite. Ele trebuie urmate în totalitate şi trebuie sublimate în orice loc şi în orice moment.
Jurământul ideal al „ajutoarelor” (ansar)
„Ajutoarele” au făcut un jurământ înaintea Trimisului lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!): vor sprijini acest mesaj cu vieţile şi cu avuţiile lor şi vor face tot ce depinde de ei să apere Profeţia, până când mesajul va fi predat atât arabilor, cât şi celor ce nu sunt arabi.
Legământul făcut de cei din neamul „ajutoarelor” (ansar) este considerat a fi cel mai glorios pact din analele credinţei. Nu există alt termen de comparaţie în ceea ce priveşte sinceritatea, credinţa altruistă şi deplina supunere faţă de adevăr.
Acest legământ a fost încheiat într-o noapte superbă din perioada pelerinajului (hajj). După aceea oamenii au plecat, fiecare pe drumul său, şi s-au ocupat de afacerile pe care le aveau. Dar cei care au făcut jurământul s-au preocupat să împlinească acest legământ istoric şi au acceptat de bunăvoie toate cerinţele şi provocările acestuia.
În bătălia de la Badr şi în alte bătălii pe care Islamul le-a condus împotriva idolatriei, sângele lor a curs în valuri. Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a avut mare încredere în acel legământ făcut pentru supremaţia religiei în vremuri de restrişte şi pentru înălţarea tărâmului lui Allah. În acest sens, când, după primul asalt în bătălia de la Hunain, musulmanii s-au retras, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) nu s-a uitat înspre rândurile de musulmani nou-veniţi, ci şi-a chemat vechii credincioşi care au făcut jurământ în acea vale, în noaptea din perioada de hajj, pentru ca să poată prelua controlul situaţiei.
Anas (Allah să fie mulţumit de el!) ne povesteşte că, pentru bătălia de la Hunain, triburile Hauazan şi Ghatfan au participat la luptă cu toată averea, cu echipamentul şi cu fiii lor. Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) avea o armată de zeci de mii de oameni, din care făceau parte şi cei ce-i erau îndatoraţi pentru victoria de la Mekka, însă toţi l-au părăsit şi a rămas singur.
Atunci a făcut a doua chemare. El s-a întors către dreapta sa şi a chemat: „O, neamul «ajutoarelor»!” Ei au zis: „Aici suntem, o, Trimis al lui Allah! Suntem cu tine, fii pe pace!” Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) călărea pe un catâr cenuşiu. A descălecat şi a zis: „Eu sunt supusul lui Allah şi Trimisul Său!”
Politeiştii au fost înfrânţi şi armata islamică a dobândit o pradă consistentă. Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a împărţit prada între noii veniţi, cei care au acceptat Islamul în ziua în care a fost cucerită Mekka, şi „emigranţi” (muhajerin). El nu a împărţit nimic „ajutoarelor”. Aceştia au fost puţin tulburaţi. Au început să vorbească între ei: „Când situaţia era disperată, noi am fost cei chemaţi, dar când prada a fost capturată, ea este împărţită altora.” Când Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a aflat acest lucru, i-a adunat şi i-a întrebat: „O, neam al ansar-ilor! Ce zvonuri am auzit despre partea voastră?” Ei au rămas tăcuţi. Atunci el a zis: „O, «ajutoarelor»! Nu vă convine ca alţii să aibă parte de bunurile pământeşti, iar voi să vă întoarceţi acasă cu Muhammed?” Ei au răspuns: „De ce nu, o, Trimis al lui Allah! Suntem mulţumiţi.” Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Dacă oamenii umblă pe o vale şi «ajutoarele» (ansar) pe altă vale, atunci eu voi umbla pe valea pe care umblă «ajutoarele».” (Bukhari).
Adevărul este că acest important mesaj avea nevoie de ascuţişul săbiilor „ajutoarelor”. Ei şi-au împlinit promisiunea, sacrificându-şi vieţile şi tot ce aveau. Nu aveau dinaintea ochilor profiturile efemere ale acestei lumi, nici vreo plăcere sau vreun avantaj trecător.
Politica pe care Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a adoptat-o la împărţirea prăzii de război s-a bazat pe sinceritatea şi credinţa lor. Beduinii care au devenit ulterior musulmani aveau nevoie de ajutor financiar ca să nu se descurajeze în faţa greutăţilor cu care aveau să se confrunte pe calea lor, ca o consecinţă a aderării lor la Islam. Din această pricină, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a vrut să-i reasigure şi să-i îmbărbăteze şi, fiindcă „ajutoarele” aveau o credinţă de nezdruncinat, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) i-a lăsat aşa cum erau.
În asemenea condiţii, profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Dau câteva lucruri unui om astfel ca (din cauza faptelor sale rele) Allah să nu-l arunce în iad, deşi există alte persoane care îmi sunt mai dragi.” (Bukhari).
Să uiţi trecutul este un fel de încălcare a promisiunii
De asemenea, împlinirea unei promisiuni implică ca omul să-şi amintească întotdeauna de trecutul său pentru a putea învăţa din el în folosul prezentului şi viitorului. Dacă a fost sărac şi Allah i-a dăruit bogăţie, dacă a fost bolnav şi Allah i-a dăruit sănătate, atunci nu este corect din partea lui să ridice un zid puternic între trecut şi prezent şi să nu-şi amintească de boala sau sărăcia sa. Nu trebuie să-şi construiască prezentul pe temelia acestui orgoliu. Un asemenea comportament înseamnă nerecunoştinţă vădită şi este imoral.
Aceasta este o încălcare a promisiunii ce îl conduce pe om spre distrugere. De multe ori un astfel de om se îndepărtează de binecuvântările lui Allah, după care nu mai simte călăuzirea şi dorinţa de a se pune la umbra acestei binecuvântări.
Se spune că un om din Medina, cunoscut sub numele de Sa'alba, a mers la o întâlnire a „ajutoarelor” şi, luându-i ca martori, a declarat că dacă Allah îl binecuvântează cu har, el va plăti datoriile tuturor celor îndreptăţiţi, va face milostenii şi va fi generos cu rudele sale. Din întâmplare, vărul său a murit şi el i-a moştenit întreaga avere. Însă nu şi-a împlinit promisiunea şi nici nu i-a mai păsat de ceea ce spusese. Atunci Allah a revelat următoarele versete:
„Şi [unii] dintre ei au făcut legământ cu Allah: «De ne va da nouă din harul Său, vom da noi milostenii şi vom fi noi dintre cei evlavioşi!» Dar când El le-a dat din harul Său, s-au dovedit zgârciţi cu El şi I-au întors spatele, lepădându-se. Şi a lăsat El să urmeze făţărnicie în inimile lor până în Ziua când se vor întâlni cu El, pentru că ei nu au ţinut ce I-au făgăduit lui Allah şi pentru că ei au minţit. Oare ei nu ştiu că Allah cunoaşte taina lor, ca şi discuţia lor
într-ascuns, şi că Allah este Bineştiutor al lucrurilor necunoscute?” (Surat At-Tauba: 75-78).
într-ascuns, şi că Allah este Bineştiutor al lucrurilor necunoscute?” (Surat At-Tauba: 75-78).
Cel mai urât exemplu de încălcare a promisiunii, de ingratitudine şi lipsă de loialitate este povestea neamului Israel pe care Abu Hurairah (Allah să fie mulţumit de el!) a citat-o din spusele Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!).
Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Erau trei oameni din neamul Israel: un lepros, un chel şi un orb. Allah a vrut să-i pună la încercare. A trimis la fiecare dintre ei un înger. Îngerul a mers la lepros şi l-a întrebat ce-şi dorea cel mai mult. El a răspuns: «Un ten deschis, o piele frumoasă şi un leac pentru boala din cauza căreia oamenii mă urăsc.» Îngerul i-a atins trupul cu mâna şi boala i-a dispărut, iar el a căpătat un ten deschis şi o piele minunată. Îngerul l-a întrebat iarăşi: «Ce lucru îţi place cel mai mult?» El a zis: «Cămila.» Îngerul i-a dăruit o cămilă ce sta să fete şi s-a rugat: «Fie ca Allah să înmulţească acest avut al tău!» Apoi a mers la orb şi l-a întrebat după ce tânjea mai mult. El a răspuns: «Fie ca Allah să-mi redea vederea!» Îngerul i-a atins ochii şi vederea i-a revenit. Atunci l-a întrebat a doua oară ce lucru îi plăcea cel mai mult. El a răspuns: «O capră.» Îngerul i-a dăruit o capră gata să fete. Apoi a mers la omul cel chel şi l-a întrebat ce şi-ar fi dorit cel mai mult. Chelul a răspuns: «Un păr frumos şi urâţenia mea să dispară, fiindcă oamenii fug de mine.» Îngerul l-a atins şi boala i s-a vindecat. După aceea l-a întrebat ce lucru îi plăcea cel mai mult. El a răspuns: «O vacă.» Îngerul i-a dăruit o vacă gata să fete şi s-a rugat ca Allah să-i dea prosperitate.
Toate animalele au fătat şi au continuat să se înmulţească. Unul avea o turmă de cămile, al doilea avea numeroase vaci şi al treilea a devenit stăpân a numeroase capre. Atunci îngerul s-a arătat dinaintea leprosului sub înfăţişarea unui om şi a zis: «Sunt un om sărac. Toate neamurile mele au fost despărţite de mine în călătorie şi acum singurul meu sprijin este Allah şi, prin El, tu. Te rog, în numele Celui care ţi-a dăruit un ten deschis şi o piele minunată, să-mi dai o cămilă! Vrei să mă ajuţi în această călătorie a mea?» El a răspuns că există numeroase drepturi. Îngerul a spus: «Te recunosc. Nu erai tu acela care sufereai de lepră şi oamenii te urau? Nu erai nevoiaş şi Allah ţi-a dăruit o mulţime de avuţii?»
El a răspuns: «Nu. Aceste avuţii le-am moştenit de la tatăl şi bunicul meu.» Îngerul a spus: «Dacă minţi, fie ca Allah să te facă aşa cum ai fost!»
A mers apoi şi la omul cel chel şi a vorbit cu el în acelaşi mod. Şi el a dat acelaşi răspuns ca şi primul. Îngerul atunci a blestemat şi a zis că, dacă era mincinos, Allah să-l întoarcă la starea lui iniţială.
Pe urmă a mers la orb şi i-a vorbit în acelaşi fel şi a implorat să-i fie dăruită o capră. Orbul a spus: «Chiar am fost orb, dar Allah mi-a redat vederea. Poţi să ceri orice îţi place şi să laşi orice vrei să laşi. Pe Allah, nu pot să mă cert cu tine pentru un lucru pe care l-am primit din dorinţa lui Allah!» Îngerul i-a spus să-şi păstreze lucrurile. Intenţia sa era doar de a-l încerca. Allah a fost mulţumit de el, dar cei doi tovarăşi ai lui au devenit victimele mâniei Sale.” (Bukhari).
În comerţ, afaceri şi în alte domenii financiare şi economice se poate crea un climat de încredere doar dacă respectarea promisiunii este considerată o datorie.
Este necesar ca toate clauzele scrise să se încadreze în limitele şariah-ei, altfel nu există nicio sfinţenie în ele şi un musulman nu va fi obligat să le onoreze.
Islamul a acordat o atenţie deosebită contractului de căsătorie. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Dintre condiţiile cu care sunteţi reciproc de acord cel mai important lucru de respectat este contractul prin care faceţi părţile personale halal (permise) pentru voi.”
Din acest motiv nu este legal ca un soţ să folosească nici măcar un singur ban ce îi aparţine de drept soţiei sale sau să considere legătura care îl ţine legat lipsită de importanţă.
Într-un hadis ni se spune: „Dacă un bărbat s-a însurat cu o femeie pentru o zestre mică sau mare, dar în inima lui nutreşte intenţia de a nu plăti acea zestre, aceasta înseamnă că a înşelat-o. Dacă el moare şi nu i-a plătit ce i se cuvenea, atunci, în Ziua Judecăţii, el va apărea în faţa lui Allah ca un violator. Şi dacă un bărbat a împrumutat bani de la alt bărbat şi n-a avut intenţia să-şi plătească datoria, atunci l-a minţit şi, prin urmare, l-a înşelat. Dacă moare fără să-şi plătească datoria, atunci se va prezenta ca un hoţ dinaintea lui Allah.” (At-Tabarani).
Acesta nu este un lucru de mirare, fiindcă există un număr de versete în Coran care insistă pe respectarea promisiunilor şi atenţionează împotriva neloialităţii şi a încălcării promisiunilor:
„Şi ţineţi legământul, căci cu privire la legământ veţi fi întrebaţi!” (Surat Al-‘Isra’: 34);
„Ţineţi-vă legământul faţă de Allah, după ce l-aţi făcut şi nu călcaţi jurămintele după ce le-aţi întărit şi după ce L-aţi luat pe Allah drept chezaş pentru voi, căci Allah ştie ceea ce faceţi.”
(Surat An-Nahl: 91).
(Surat An-Nahl: 91).
De multe ori omul încheie un contract pe care apoi îl încalcă din lăcomia de a obţine un profit mai mare în altă parte sau o naţiune încheie un acord cu altă naţiune, dar lăcomia pentru profituri mai mari sau alte considerente o obligă să încalce acordul. Religia consideră discutabil faptul că virtutea este încălcată în picioare de dragul unor avantaje vremelnice şi că în afacerile dintre oameni se strecoară minciuna şi înşelătoria. Islamul susţine că atât individul, cât şi grupul trebuie să manifeste cinste, decenţă şi sinceritate, astfel încât, indiferent de condiţii, fie că este vorba de sărăcie sau bunăstare, victorie sau înfrângere, legămintele să fie protejate.
Iată de ce, după ce porunceşte onorarea rugămintelor, Coranul ne spune:
„Şi nu luaţi jurămintele voastre drept mijloc pentru a vă înşela unii pe alţii, astfel încât să alunece piciorul [vostru], după ce a fost bine întărit şi să gustaţi voi răul, pentru că aţi împiedicat de la calea lui Allah, şi să aveti parte de osândă cumplită! Şi nu vindeţi legământul cu Allah pentru un preţ de nimic, căci numai la Allah se află ceea ce e mai bun pentru voi, dacă pricepeţi!” (Surat An-Nahl: 94-95).
Întreaga omenire trebuie onorată prin respectarea promisiunilor
Promisiunea trebuie respectată indiferent cui îi este făcută, chiar dacă celălalt partener este musulman sau necredincios, deoarece moralitatea, măreţia şi virtutea nu pot fi tăiate în bucăţele, astfel încât unii oameni să fie trataţi în mod meschin, iar ceilalţi cu decenţă.
Împlinirea promisiunii şi a legământului are la bază respectarea adevărului şi o relaţie cinstită. Atâta vreme cât se bazează pe virtute, promisiunea trebuie împlinită faţă de fiecare om, oricând.
Referitor la convenţiile încheiate cu cei ce nu sunt musulmani se relatează că profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus că, dacă pe vremea Islamului era invitat să încheie un asemenea contract, el accepta bucuros oferta.
A'mar bin Al-Hamaq a zis că l-a auzit pe Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) spunând: „Dacă un om i-a oferit altuia adăpost pe viaţă şi apoi l-a ucis, atunci nu am nimic de-a face cu ucigaşul, chiar dacă cel ucis este un necredincios.” (Ibn Habban).
Această declaraţie a Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) ne arată cum îi tratează Islamul chiar şi pe cei care nu au îmbrăţişat această religie. Pe de altă parte, este demn de luat în seamă comportamentul evreilor. Lor nu le place să-şi împlinească promisiunile faţă de alţii şi nu consideră un lucru bun să-i trateze pe ceilalţi cu dreptate şi decenţă. Poporul evreu se auto-consideră „fiul lui Allah şi alesul Său”. Credinţa lor este că Allah a păstrat binecuvântarea şi ocrotirea Sa doar pentru rasa iudaică. În opoziţie cu aceasta să analizăm succint învăţăturile islamice. Acestea se preocupă cu multă seriozitate de protejarea tuturor celor faţă de care şi-au asumat responsabilitatea şi cu care au încheiat un legământ. Coranul se adresează musulmanilor şi vorbeşte despre necredincioşi astfel:
„Vă sunt oprite mortăciunea, sângele [scurs], carnea de porc, animalele cele asupra cărora a fost pomenit numele altcuiva decât al lui Allah [la junghierea lor], ce a pierit înăbuşit, lovit, în urma căderii sau împuns cu coarnele [de altă vită], ce a fost sfâşiat de fiare – doar dacă aţi junghiat [aceste vietăţi înainte de a muri] – ca şi vitele junghiate pe pietrele înălţate [ale idolilor] şi cele pe care le împărţiţi prin tragere la sorţi cu săgeţi. Acestea sunt pentru voi păcat. Aceia care nu cred sunt astăzi deznădăjduiţi [că ar mai putea] să vă îndepărteze de la religia voastră. Deci nu vă mai temeţi de ei, ci temeţi-vă de Mine! În ziua aceasta am desăvârşit religia voastră şi am împlinit harul meu asupra voastră şi am încuviinţat Islamul ca religie pentru voi! Şi dacă cineva este silit de foame [să mănânce din cele oprite], fără pornire spre păcat, [să ştie că] Allah este Iertător, Îndurător.” (Surat Al-Ma’ida: 3).
Este remarcabil cât de minunat au fost exprimate credinţele şi punctul de vedere al celor ce nu sunt credincioşi. Deşi sunt idolatri, au fost totuşi menţionaţi ca cei care caută binecuvântările şi plăcerea lui Allah şi musulmanii, oricât de puternici ar fi, au fost rugaţi să coopereze unul cu altul în faptele virtuoase şi cucernice şi să nu se susţină unul pe altul în păcat şi ranchiună.
Într-un alt loc am făcut o trecere în revistă a convenţiilor dintre musulmani şi cei ce nu sunt musulmani şi, legat de acestea, a învăţăturilor relevate de Allah (referire la o carte scrisă de autor, în limba arabă).
Plata datoriilor este necesară
Unul dintre lucrurile asupra căruia Islamul a insistat foarte mult şi pe care l-a considerat foarte important este înapoierea împrumutului. Pentru Allah, comportamentul corect în acest sens este mai important decât respectarea altor drepturi.
Islamul a ajuns la concluzia că datornicul este victima tuturor neliniştilor, zgârceniei şi lăcomiei, sub influenţa cărora încearcă să găsească scuze ca să evite plata datoriilor sau, în final, să nu plătească deloc.
În acest sens, Islamul a îndemnat ca împrumutul să fie luat doar în ultimă instanţă. Să încerci să împrumuţi bani pentru o problemă care poate fi rezolvată şi altfel este un lucru foarte periculos, care trebuie evitat. Într-o relatare se menţionează că este unul dintre acele păcate pentru care pedeapsa este necesară: „Când moare un datornic, el va fi supus pedepsei în Ziua Judecăţii. Totuşi există trei cazuri care fac excepţie: când un om îşi pierde forţa luptând pentru cauza lui Allah şi împrumută pentru a se pregăti de lupta împotriva duşmanilor lui şi ai lui Allah; al doilea, când este vorba de cineva în vecinătatea căruia a murit un musulman şi el împrumută pentru a plăti cheltuielile de înmormântare şi al treilea, când un om care se teme că va rămâne neînsurat, pentru a-şi proteja religia, împrumută pentru a susţine cheltuielile de căsătorie. Pe aceştia, Allah îi va ierta în Ziua Judecăţii.” (Ibn Maageh).
Într-o altă variantă se afirmă că Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „În Ziua Judecăţii, Allah îl va chema pe datornic şi acesta va fi obligat să stea dinaintea Lui. Atunci va fi întrebat: «O, fiu al lui Adam! În ce scop ai luat împrumutul? Şi de ce ai risipit drepturile altora?» El va răspunde: «O, Stăpâne al nostru! Tu ştii că m-am împrumutat, dar n-am mâncat banii, nici nu i-am băut, nici nu i-am risipit, dar uneori a luat foc ceva, ori s-au furat, ori s-au pierdut, sau am suferit vreo pagubă.» Allah va spune: «O, supus al Meu! Ai spus adevărul. Eu sunt mai îndreptăţit să plătesc.» Allah va lua nişte fapte bune şi le va pune în balanţă şi acestea vor atârna mai greu decât păcatele lui şi el va intra în Paradis, din mila Domnului său.” (Ahmed).
Aceasta ne arată că Allah va primi scuzele celor care au fost obligaţi să se împrumute, fiind forţaţi de împrejurări, dar n-au fost capabili să-şi plătească datoria, împiedicaţi de numeroase greutăţi reale.
Există însă oameni care sunt sclavii poftelor şi plăcerilor lor carnale şi a căror avere nu este suficientă pentru a şi le satisface. Aceştia se grăbesc să se împrumute, indiferent de consecinţe. Potrivit unei relatări, un asemenea om este un hoţ neruşinat.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Celui care ia banul altuia (sub formă de împrumut), cu intenţia de a da înapoi (şi pe urmă nu mai este în stare să plătească), Allah îi plăteşte datoria făcută. Dar pe cel care face un împrumut cu intenţia de a nu mai plăti, Allah îl va distruge şi ruina.” (Bukhari).
Islamul doreşte ca împrumuturile să implice diferite tipuri de garanţii astfel încât acestea să poată fi considerate bunuri active, înapoierea lor să fie stabilită cu exactitate şi nimeni să nu scape fără să-şi plătească datoria, cu obligaţii în scris, deşi prin realizarea altor fapte de credinţă se dobândeşte o mai mare răsplată.
Abu Qatawa ne spune că cineva a întrebat: „O, Trimis al lui Allah! Dacă sunt ucis pentru cauza lui Allah, vor fi iertate toate păcatele mele?” El a răspuns: „Da, dacă eşti ucis şi dacă eşti răbdător, recunoscător, cauţi plăcerea lui Allah, rămâi în primele rânduri, ataci duşmanul şi nu te retragi.” Apoi Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) l-a întrebat ce a spus. Persoana a repetat întrebarea şi profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a răspuns: „Păcatele tale vor fi iertate, dar împrumutul tău nu va fi iertat. Chiar acum m-a informat Gavriil despre acest lucru.” (Muslim).
Înţelepţii ştiau că datoria are efectul unui fulger asupra onoarei unui musulman şi asupra câştigurilor lui în Viaţa de Apoi; de aceea îi povăţuiau pe oameni să-şi plătească toate datoriile înainte de a-şi pune viaţa în pericol.
Abu Darda (Allah să fie mulţumit de el!) ne povesteşte că, în vreme ce mărşăluia împreună cu companionii în războiul sfânt (jihad), profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) se oprea la câte o răscruce de drumuri şi le striga soldaţilor: „O, oameni! Dacă vreunul dintre voi are de plătit o datorie şi simte că va muri în luptă şi datoria nu va fi plătită, atunci să se întoarcă. Nu trebuie să vină cu mine, fiindcă acest lucru nu va fi de ajuns să-l scape de iad.” (Razin).
Astăzi musulmanii au făcut o glumă din a da şi a lua cu împrumut. Pentru a-şi potoli foamea şi dorinţele sexuale, ei s-au împrumutat şi se complac în a plăti dobândă evreilor şi creştinilor, lucru pe care Allah l-a interzis pe deplin, fiind haram. În consecinţă, ei au devenit străini în propria lor ţară şi au fost deposedaţi de bunurile lor şi rătăcesc neajutoraţi.
Înapoierea împrumutului este foarte dificilă. Câte drepturi ar fi fost călcate în picioare, dacă nu era frica de constrângerea legii?
Allah îi iubeşte pe aceia dintre supuşii Săi care-şi respectă legămintele; după ce a distrus un număr de comunităţi, El a afirmat:
„Noi nu i-am găsit pe cei mai mulţi dintre ei ţinând un legământ, ci pe cei mai mulţi dintre ei i-am aflat abătuţi din drum.” (Surat Al-‛A’raf: 102).
Capitolul 10
Sinceritatea
Faptele omului depind de intenţiile lui
Motivaţiile şi factorii care-l îndeamnă pe om să facă mai bine o muncă, să se străduiască şi să suporte toate încercările şi nenorocirile, determinându-l să-şi sacrifice viaţa şi averea pentru un lucru, sunt numeroase şi variate.
Una dintre motivaţii se manifestă odată cu interesul şi implicarea omului în munca sa, dar există o altă motivaţie care rămâne ascunsă în adâncurile inimii şi nu poate fi percepută din exterior. De multe ori cel care prestează munca respectivă nu o recunoaşte, deşi este influenţat de ea şi în ea se ascunde secretul acceptării sau neacceptării lui în ceea ce priveşte un anumit lucru.
Natura umană obişnuită decide care sunt regulile generale de comportament într-un anume caz. Foarte uşor poţi stabili care sunt motivaţiile unei anumite persoane, care procedează într-o anumită manieră, doar privindu-l cum lucrează. El va fi perceput înfăşurat în dragoste faţă de sine – şi atunci instinctul de autoconservare sau lăcomia de a acumula mai multă avere îi va aduce nelinişte – sau sentimentele de mândrie şi importanţa de sine îi vor genera nopţi fără somn, sau ipocrizia şi dorinţa de faimă îl vor împinge înainte.
Ascultaţi ce vorbesc oamenii... Faceţi o analiză atentă a activităţilor lor cotidiene. Veţi descoperi că în centrul discuţiilor şi eforturilor lor nu există altceva decât sentimentele lor de bucurie şi ură, mândrie şi dispreţ.
Islamul judecă faptele şi acţiunile şi decide asupra importanţei lor pe baza intenţiilor, sentimentelor şi senzaţiilor ce se ascund în spatele lor. Pentru Islam, valoarea unei acţiuni depinde de natura motivaţiei care a generat-o.
Uneori omul face daruri şi donaţii scumpe astfel încât prin aceasta să atragă atenţia asupra sa şi să se vorbească despre generozitatea sa; alteori scopul său este să ofere cadouri valoroase acelei persoane care l-a tratat într-o manieră lăudabilă şi l-a îndatorat.
Ambele sunt fapte de milostenie şi generozitate, generate direct sau indirect, după cum au subliniat psihologii, de conştiinţa omului. Islamul însă nu ia în considerare milostenia dăruită din ipocrizie sau pentru a atrage atenţia, ci numai pe cea oferită pentru a căuta mulţumirea lui Allah:
„Noi vă hrănim pentru a dobândi Faţa lui Allah şi nu voim de la voi nici răsplată, nici mulţumire.” (Surat Al-‘Insan: 9);
„Care dă averea lui [ca milostenie] şi se curăţeşte şi care nimănui nu-i face un bine pentru a fi răsplătit, ci numai căutând Faţa Domnului său Cel Preaînalt. Şi el va fi mulţumit!” (Surat Al-Layl: 18-21).
Pentru a îndrepta pornirile inimii şi pentru a o ţine departe de dorinţele superficiale, profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Faptele depind de intenţii. Omul va avea parte de tot ce şi-a dorit. Dacă un om emigrează de dragul lui Allah şi al Trimisului Său, atunci emigrarea lui va fi pentru Allah şi Trimisul Său. Dar dacă cineva emigrează cu intenţia de a cuceri lumea sau de a se căsători cu o anumită femeie, atunci emigrarea lui va fi luată în considerare pentru scopul pentru care şi-a părăsit casa.” (Bukhari).
Distanţa dintre Mekka şi Medina este parcursă de mii de călători, având diferite scopuri, dar scopul de a dobândi supremaţia în religie şi de a se menţine viu este ceea ce distinge muhajirun („emigranţii”) de un călător obişnuit, deşi acţiunile ambelor persoane sunt aceleaşi.
Omul care a părăsit Mekka pentru a merge la Medina pentru a-şi salva religia de diferitele pericole şi pentru a forma un nou guvern într-un nou oraş a fost numit muhajir („emigrant”), însă cel care a călătorit într-un alt scop nu are nicio legătură cu hijrat (emigrarea).
Puritatea scopului este importantă
Corectitudinea intenţiei şi sinceritatea sunt două lucruri care înalţă fapta lumească a omului, transformând-o într-o rugăciune care primeşte răspuns.
Chiar de face rugăciuni, cel ce are intenţii perverse şi inima coruptă este decăzut. El face păcate şi, deşi manifestă interes şi suferă pentru a face închinăciunea, este condamnat la eşec şi pierzanie.
Totuşi, în pofida acestor lucruri, de multe ori omul construieşte palate minunate, clădiri înalte şi spaţioase, aranjează o gradină frumoasă şi plină de pomi fructiferi, apoi începe să trăiască în acest paradis şi este numit rege. Dar cum în eforturile şi munca depusă pentru a clădi aceste palate înalte şi minunate etc. scopul a fost ca omenirea să beneficieze de ele, atunci, pentru aceste fapte, el va beneficia de o răsplată nesfârşită (sawab).
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Cel care, fără a-l supune pe altul la cruzime şi agresiune, construieşte o clădire magnifică sau plantează nişte pomi, fără a manifesta cruzime şi ranchiună, va avea parte de răsplată atâta vreme cât creaturile lui Allah vor beneficia de ceea ce el a lăsat în urmă.” (Ahmed).
Într-o altă variantă se spune: „Dacă un musulman lucrează o grădină sau face agricultură şi o pasăre sau un om mănâncă din ea, atunci el va avea parte în schimbul ei de o virtute (neki).” (Muslim).
Chiar şi plăcerile carnale sunt considerate acte de rugăciune dacă în spatele lor există o intenţie virtuoasă şi un scop curat. Dacă bărbatul merge la nevasta lui pentru a-şi salva castitatea şi a-şi apăra credinţa, atunci pentru acest lucru el primeşte o răsplată.
Indiferent cu ce-şi hrăneşte corpul sau indiferent ce face pentru a-şi susţine nevasta şi copiii, omul va fi răsplătit dacă se dovedeşte că intenţia lui este bună şi cinstită.
Sa'ad Ibn Abi Waqas (Allah să fie mulţumit de el!) ne povesteşte că Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Dacă vei îndeplini chiar şi un lucru obişnuit ca să faci voia lui Allah, vei fi răsplătit atât de mult, încât chiar şi dacă în gura nevestei tale vei pune o bucăţică de hrană, acesta va fi un act de credinţă.”
Într-o altă variantă se spune: „Indiferent cu ce-ţi hrăneşti tatăl, acest lucru este o milostenie din partea ta. Cu orice îţi hrăneşti copilul, eşti demn de răsplată şi orice îi dai de mâncare slujitorului tău este, de asemenea, o milostenie.” (Ahmed).
Adevărul este că, atâta vreme cât omul rămâne un supus ascultător al lui Allah şi intenţia sa este pură şi sinceră, toate faptele şi mişcările lui, somnul şi veghea sa sunt considerate a fi înfăptuite pentru a face voia lui Allah. Uneori se întâmplă ca omul să vrea să facă o faptă bună, însă, din cauza sărăciei, nu este în stare şi atunci Allah, care ştie toate secretele inimii, îi dăruieşte omului doritor de reformă onoarea unui reformator, celui doritor să lupte pentru cauza lui Allah, onoarea unui mugeahid (luptător pentru cauza lui Allah), deoarece, pentru El, curajul şi intenţia cinstită au un mai mare preţ decât nevoia de resurse.
În vremuri dominate de sărăcie şi nevoi trebuia să aibă loc o bătălie. Câţiva oameni au venit la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) cu intenţia de a se alătura oştilor lui şi s-au oferit să se sacrifice pentru cauza lui Allah. Dar Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) nu le-a îngăduit să ia parte la jihad din cauza neputinţei lor. Ei au plecat trişti şi cu inima grea. Erau foarte îndureraţi că nu li s-a îngăduit să participe la jihad. Referitor la ei au fost revelate următoarele versete:
„Şi nici împotriva acelora care au venit la tine, cerând să-i porţi [pe animale de călărie], iar tu le-ai zis: «Nu găsesc pe ce să vă port!» şi care s-au întors cu ochii plini de lacrimi, de mâhnire că ei nu găsesc ce să dea.” (Surat At-Tauba: 92).
Credeţi că o astfel de credinţă puternică se va pierde? Şi această dorinţă arzătoare de sacrificiu va dispărea? Nu, niciodată. Din acest motiv profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) le-a apreciat credinţa şi le-a spus soldaţilor ce mergeau cu el: „Sunt câţiva oameni pe care i-am lăsat în Medina. În orice loc sau în orice vale ne-am afla, ei vor fi cu noi. Pentru ei există scuze suficiente.” (Bukhari).
Deoarece intenţiile lor erau cinstite, ei au fost destinatarii răsplăţii luptătorilor (mujahedin); ei au rămas în Medina împotriva voinţei inimii lor şi cu mare părere de rău.
Dacă acesta este câştigul intenţiei cinstite – anume că persoana care o nutreşte este atât de favorizată, atunci şi intenţia necinstită are parte de pedeapsa ce se cuvine faptelor rele, deşi în aparenţă fapta a fost virtuoasă. O asemenea ipocrizie a fost condamnată:
„Şi vai acelora care fac Rugăciunea fiind fără de grijă faţă de Rugăciunea lor, care sunt numai făţarnici şi opresc de la ajutor!” (Surat Al-Ma’un: 4-7).
Rugăciunea ce are la bază ipocrizia este considerată un păcat, deoarece, lipsită de autenticitate, s-a stins şi a devenit inutilă. Similar este şi cazul daniei (zakat). Aceasta se plăteşte doar pentru mulţumirea lui Allah şi atunci Allah o primeşte, altfel este o pierdere:
„Nu faceţi deşarte milosteniile voastre prin pomenirea lor şi prin necăjire, ca acela care cheltuieşte din averea lui de ochii lumii, fără să creadă în Allah şi în Ziua de Apoi, căci pilda lui este ca pilda unei stânci acoperite de colb peste care vine o ploaie abundentă şi o lasă goală. Ei nu au niciun folos din ceea ce au dobândit.” (Surat Al-Baqara: 264).
Inima lipsită de sinceritate nu este acceptată aşa cum stânca cu puţin pământ pe ea nu poate permite creşterea niciunei seminţe, după ce este spălată de ploaie. Dacă miezul este putred, învelişul superficial nu este de niciun folos.
Totuşi, dacă sufletul este plin de sinceritate, cu ajutorul său până şi un lucru obişnuit capătă greutatea unui munte. Dacă este însă nesincer, atunci ce răsplată aşteaptă de la Allah grămezile de moloz şi pleava?
Iată de ce Trimisul lui Allah (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Purificaţi-vă credinţa! O faptă virtuoasă, oricât de mică, este suficientă pentru a vă salva de iad.” (Al-Hakim).
În relatare se menţionează că răsplata faptelor virtuoase este înzecită sau însutită, în funcţie de intenţia celui care le face şi de sinceritatea ascunsă în inima lui, pe care o cunoaşte doar Cel ce ştie despre toate lucrurile, fie că sunt ascunse sau nu. În concluzie, răsplata creşte în funcţie de sinceritatea intenţiilor.
Faptele superficiale ale omului nu pot atinge mulţumirea lui Allah şi nici grandoarea vieţii pământeşti. Allah acordă atenţie supuşilor Săi credincioşi şi sinceri şi îi acceptă doar pe cei ale căror fapte îi aduc mai aproape de El. În ceea ce priveşte spectacolul lumesc şi ifosele omeneşti, acestea nu au nici importanţă, nici valoare.
Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Allah nu vede trupurile, nici nu priveşte feţele, ci caută în inimile voastre.” (Muslim).
Într-o relatare se menţionează: „Când va veni sfârşitul, faptele lumeşti vor fi prezentate lui Allah. Dintre ele vor fi alese faptele ce au fost făcute în numele lui Allah, iar celelalte ce au avut alte scopuri vor fi aruncate în adâncul iadului.” (Baihaqi).
Cel ce adoptă aceste realităţi în timpul vieţii sale va avea parte de uşurare şi alinare în această lume şi va dobândi lumina eternă în Viaţa de Apoi. Nu va suferi nicio pierdere şi nu-i va părea rău de niciun lucru înfăptuit.
Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Cel ce a părăsit lumea şi [în timpul vieţii] a făcut fapte sincere în numele Unicului Allah, a făcut rugăciuni şi a plătit dania înseamnă că a făcut voia lui Allah.” (Ibn Maageh).
Această relatare este asemănătoare cu ceea ce se spune în Coran:
„Şi nu li s-a poruncit decât să-L adore pe Allah, cu credinţa curată şi statornică în religia Lui, să împlinească Rugăciunea şi să achite Dania. Şi aceasta este credinţa [comunităţii] celei drepte.”
(Surat Al-Bayyina: 5).
(Surat Al-Bayyina: 5).
Sinceritatea este lucrul dorit
În vremuri de greutăţi şi sărăcie, sinceritatea îşi răspândeşte lumina cu forţă deplină. În astfel de vremuri omul se desparte de dorinţele şi poftele trupeşti. El rupe legăturile cu defectele şi greşelile sale. Se căieşte în faţa lui Allah şi plânge şi jeleşte, rugându-se pentru binecuvântarea Lui. El tremură de teamă, gândindu-se la mânia lui Allah.
În Coranul cel Sfânt a fost schiţată o imagine foarte fină a unui astfel de om, înconjurat de greutăţi, care, de frică, a uitat de toate greşelile şi-L caută pe Domnul său Milostiv să-l scoată din această mocirlă:
„Spune: «Cine vă mântuieşte de întunericurile uscatului şi ale mării când voi Îl invocaţi cu smerenie şi într-ascuns; «De ne va mântui de acestea, vom fi printre mulţumitori!»? Spune: «Allah vă mântuieşte de acestea şi de orice primejdie şi totuşi voi Îi faceţi Lui asociaţi!»” (Surat Al-‘An’am: 63-64).
Această sinceritate este vremelnică. Stările acelea care se manifestă la om, iar uneori nu se manifestă, cum ar putea fi ele numite comportament moral? Allah doreşte să fie cu adevărat cunoscut şi recunoscut, respectat şi slăvit, în condiţii bune sau rele, aşa cum numai El merită. În timpul vieţii, oamenii ar trebui să acorde un loc bine meritat intenţiilor cinstite şi sincere şi comportamentului corect. Ataşamentul lor faţă de aceste calităţi trebuie să fie puternic şi continuu, iar idealul lor în viaţă să fie împlinirea voii lui Allah şi sacrificiul de sine.
Acest suflu de sinceritate dispare treptat în favoarea lăcomiei de a acumula avere, a egoismului, dorinţei de funcţii şi măriri, ipocriziei şi dorinţei de renume. Dar înaintea lui Allah contează doar acele fapte care nu conţin aceste impurităţi nedorite:
„Lui Allah I se cuvine credinţa curată.” (Surat Az-Zumar: 3).
Natura superioară se aseamănă cu un fruct copt care trebuie apărat de boli şi accidente pentru ca dulceaţa şi puritatea să-i fie conservate.
Din acest motiv Islamul consideră că ipocrizia manifestată în realizarea faptelor virtuoase este condamnabilă; este ca şi cum I-ai face asociaţi lui Allah.
Adevărul este că această ipocrizie distruge toate faptele, precum furnicile albe care, încet, distrug toate lucrurile cu care vin în contact. Când ipocrizia prinde rădăcini în relaţiile dintre oameni, asemenea germenilor unei boli infecţioase ce cuprind societatea, ea se transformă într-un fel de idolatrie şi-l aruncă pe cel ce o practică în focul iadului.
Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Chiar şi puţină ipocrizie înseamnă tot politeism. Cel care se arată ostil faţă de prietenii lui Allah declară război deschis împotriva lui Allah. Allah îi iubeşte pe cei virtuoşi care se tem de El şi se roagă, pe cei care nu se vor pierde, chiar dacă dispar, şi nu vor fi recunoscuţi chiar dacă sunt de faţă. Inimile lor sunt lumini călăuzitoare. Ei îndepărtează întunericul din fiecare colţ al pământului.” (Hakim).
Ibn Abbas (Allah să fie mulţumit de el!) ne povesteşte că un om l-a întrebat pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!): „O, Trimis al lui Allah! Mă ridic astfel cu intenţia de a căuta voia lui Allah şi aş dori ca oamenii din ţara mea să vadă acest lucru. Ce crezi despre asta?” Înainte ca Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) să dea un răspuns, au fost revelate următoarele versete:
„Acela care nădăjduieşte să-L întâlnească pe Domnul său să savârşească fapte bune şi să nu asocieze pe nimeni altcineva la adorarea Domnului său!” (Surat Al-Kahf: 110).
Islamul a lansat o critică severă şi a atacat păcatele rezultate din ipocrizie şi din lipsa sincerităţii, fiindcă acestea reprezintă un fel de corupţie ce menţine ascunse poftele trupeşti şi dorinţele ticăloase.
Păcatele ce se pot vedea dau naştere la alte păcate şi măresc considerabil rata corupţiei în societate. Asemenea păcate sunt considerate josnice şi meschine şi pe seama acestei conştiinţe şi a acestui sentiment este foarte posibil ca omul care le comite să renunţe la ele, mai devreme sau mai târziu, şi să întoarcă o nouă pagină.
Dar păcatul acela care îmbracă veşmântul veneraţiei are implicaţii negative ascunse vederii păcătosului şi nici societatea nu este în stare să le identifice.
Aceasta se întâmplă fiindcă un criminal rămâne dominat de implicaţiile acţiunilor sale. El are impresia că şi el lucrează pentru mulţumirea lui Allah şi atunci cum poate să-şi dea seama că a păcătuit? Şi cum poate renunţa la un lucru pe care îl consideră virtuos?
În ceea ce priveşte societatea în general, aceasta este afectată mai mult de învăţaţii ipocriţi decât de oamenii săraci şi nevoiaşi ce reprezintă criminalii obişnuiţi ai acestei categorii. Lipsa de sinceritate a celor talentaţi face din dibăcia lor un blestem pentru ţară şi o astfel de societate suferă o decădere în loc să facă progrese. Tot astfel, poluarea unei virtuţi cu impurităţile spiritului propriu înseamnă o degradare a valorii acesteia, păcat ce se comite prin lipsa de sinceritate.
Omul doreşte să facă pe placul altora şi uită să facă voia lui Allah. Din cauza prostiei lui, nu-şi dă seama ce semnificaţie au păcatele sale. El se depărtează de Cel Atotputernic şi Independent de toate lucrurile şi se apropie de acei neputincioşi care nu au nici autoritate, nici bogăţie. Iată de ce Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Când va veni Ziua Învierii, Allah îi va aduna pe toţi oamenii, cei dintâi şi cei de pe urmă, şi un muezin va face o chemare: «Cei care I-au făcut asociaţi lui Allah prin faptele lor să meargă şi să ceară răsplată de la aceia, căci Allah este Unic şi nu are asociaţi!»” (At-Tirmizi).
Luptătorii să-şi dovedească sinceritatea faptelor
Chiar dacă sunt simpli luptători sau căpetenii, soldaţii trebuie să-şi ferească jihad-ul (lupta sfântă) de toate necurăţeniile şi influenţele spectacolului lumesc, deoarece viaţa şi moartea lor este dublată de o datorie sfântă în raport cu care rangul, medaliile, onorurile, banii etc nu valorează nimic.
Ei trebuie să aleagă lucrurile care Îi plac lui Allah şi să-şi sacrifice plăcerile în favoarea credinţei curate şi a supunerii sincere.
Abdullah bin A'mar bin A'as (Allah să fie mulţumit de el!) ne povesteşte că a zis: „O, Trimis al lui Allah! Arată-mi diferenţa dintre jihad şi bătălie!” Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a răspuns: „O, Abdullah bin A'mar! Dacă lupţi cu răbdare şi cauţi mulţumirea lui Allah, atunci El te va înălţa în aceeaşi stare. Dacă lupţi cu fală şi pentru a-i impresiona pe ceilalţi, Allah te va înălţa în aceeaşi stare. O, Abdullah bin A'mar! Indiferent în ce stare lupţi sau eşti ucis, Allah te va ridica în acea stare.” (Abu Daud).
Oamenii să lucreze pentru cauza lui Allah
Lucrările pe care angajaţii le fac în birourile lor, contabilitatea pe care o ţin, energia intelectuală pe care o cheltuiesc, munca fizică pe care o depun, toate aceste activităţi trebuie depuse în interesul ţării lor şi pentru a face voia lui Allah.
Un animal face eforturi ziua întreagă pentru nutreţul cuvenit. Efortul şi munca unui om obişnuit au valoarea eforturilor unui animal şi toată munca şi strădania lui sunt proporţionale cu salariul său şi acesta este scopul şi centrul activităţii.
Un om inteligent şi înţelept cunoaşte însă valoarea ideilor şi faptelor sale şi le foloseşte în slujba unui obiectiv important. Este regretabil faptul că angajaţii obişnuiţi suferă de această boală. Ei nu pricep altceva decât averea, rangul şi promovarea. Ei consideră că lumea şi religia lor sunt şi ele limitate doar la această sferă şi cred că aceasta este esenţa fericirii sau tristeţii lor, a acţiunilor şi lipsei de acţiune, a dorinţei şi ambiţiei, iar vieţile lor se învârt doar în jurul acestui lucru.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Când Ceasul din urmă se va apropia, în comunitatea mea vor fi trei secte. Una dintre ele Îl va slăvi cu sinceritate doar pe Allah. A doua sectă va fi alcătuită din ipocriţi, iar a treia se va preface că-L slăveşte pe Allah doar ca să-i deposedeze pe alţii de bunurile lor. Allah îi va aduna în Ziua Judecăţii şi îi va spune ultimei secte: «Pe Slava şi Mărirea Mea, ce ai sperat să câştigi slăvindu-Mă?» Aceştia vor răspunde: «Pe Slava şi Mărirea Ta, prin aceasta am obţinut în mod fraudulos proprietatea altora.» Allah va spune că, indiferent ce au obţinut, acest lucru nu le este de niciun folos şi va porunci să fie trimişi în iad.
Apoi El se va adresa politeiştilor: «Pe Slava şi Mărirea Mea, spuneţi-Mi care a fost ţinta voastră?» Ei vor zice: «Pe Slava şi Mărirea Ta, ţinta noastră a fost să ne fălim în faţa oamenilor.» Allah va spune: «Nimic din toate acestea nu M-au atins. Duceţi-i în iad!» Apoi Allah Atotputernicul îi va întreba pe drept-credincioşi: «Pe Slava şi Mărirea Mea, ce aţi sperat să căpătaţi slăvindu-Mă?» Ei vor răspunde: «Pe Slava şi Mărirea Ta, Tu cunoşti mai bine starea celui ce a căutat cuvintele Tale şi a dorit să facă voia Ta!» Allah va spune: «Slujitorii Mei au spus adevărul. Duceţi-i în rai!»” (At-Tabarani).
Învăţătorii şi învăţăceii să ia aminte la Voia lui Allah
În domeniul învăţăturii şi culturii este absolut necesară o sinceritate profundă. Cunoaşterea este un element atât de pur şi înălţător, încât pe baza ei i-a dăruit Allah superioritate omului asupra tuturor celorlalte creaturi. Ar fi un lucru josnic ca omul să folosească acest ascendent pentru a-şi sprijini înclinaţiile şi pentru a-şi susţine nelegiuirile, corupţiile şi plăcerile cărnii. Omenirea a suferit o puternică degradare de pe urma acelor învăţaţi lipsiţi de caracter moral, de puritate şi nobleţe.
Islamul l-a obligat atât pe învăţător, cât şi pe cel învăţat să dea dovadă de sinceritate în cunoaştere şi în faţa tuturor lucrurilor, să prefere valorile importante şi interesele publice. Această activitate de predare şi învăţare are ca scop dobândirea bunăstării materiale, ceea ce-i limitează utilitatea doar la nivel individual. În acest fel această valoroasă comoară se risipeşte, dovada vie fiind mulţimile de oameni. De fapt, prin procesul învăţăturii se ajunge să se deprecieze valoarea cunoaşterii şi să se irosească acest măreţ mesaj.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Cel care a învăţat o metodă prin care poate face voia lui Allah, însă ţinta lui este doar aceea de a obţine succes în lume, nu va putea simţi, în Ziua Învierii, mireasma Paradisului.” (Abu Daud).
Islamul dezaprobă cu severitate situaţia când omul, dupa ce îşi încheie studiile şi devine eficient în domeniul respectiv, începe să-i impresioneze pe alţii cu ştiinţa şi măreţia lui şi deschide un câmp de luptă pentru dezbateri şi discuţii contradictorii.
Într-un hadis se menţionează: „Nu învăţaţi doar ca să vă puteţi făli înaintea învăţaţilor (ulama), nici nu vă certaţi, ajutaţi de învăţătura pe care aţi dobândit-o, cu oamenii nebuni, nici nu încercaţi, prin intermediul ei, să copleşiţi întrunirile, căci acela care face astfel va avea parte de focul iadului!” (Ibn Maageh).
Religiile şi învăţăturile lumeşti care-şi flutură steagul în văzul oamenilor au atins această poziţie în vreme ce căutau adevărul şi ocoleau scopurile meschine. Dar aceasta nu înseamnă că învăţaţii şi învăţăceii trebuie în mod obligatoriu să aibă parte de încercări şi nenorociri şi să traverseze vremuri grele. Nu, sensul nu este deloc acesta, deoarece intenţia cinstită nu implică în mod inevitabil că oamenii sinceri trebuie supuşi greutăţilor şi confruntaţi cu diverse nenorociri.
Sunt numeroase bolile generate de lipsa de sinceritate. Când aceste boli evoluează, ele distrug încrederea, iar când se împuţinează, atunci o erodează şi îi dau Satanei prilejul de a pătrunde înăuntru.
Allah Atotputernicul nu îi iubeşte pe supuşii cu avere şi poziţie, deoarece unui musulman i se impune să-şi sacrifice toate interesele, relaţiile şi ambiţiile pentru cauza lui Allah şi nu este indicat ca el să alerge după ele şi să uite de Domnul său şi de voia Lui.
Magii Faraonului au dat un exemplu perfect de credinţă şi sinceritate adevărată când au respins toate ameninţările Faraonului şi au călcat în picioare dragostea de avere, de poziţie şi au răspuns provocării regelui tiran cu aceste cuvinte:
„... «Hotărăşte ceea ce vrei să hotărăşti, dar tu nu vei hotărî decât în această viaţă a lumii! Noi credem în Domnul nostru, pentru ca El să ne ierte păcatele noastre şi vrăjitoria la care ne-ai nevoit!» Iar Allah este mai bun [la răsplată] şi mai statornic [la pedeapsă].” (Surat Ta-Ha: 72-73).
Ce diferenţă mare există între aceste două grupuri. Unul dă sfidător cu piciorul lumii materiale, iar celălalt, ca să ajungă la funcţii înalte sau să dobândească mici câştiguri, îşi bate joc de propria religie şi credinţă şi o sacrifică în folosul succesului lumesc.
CAPITOLUL 11
ETICHETA CONVERSAŢIEI
Manierele care trebuie respectate în conversaţie
Limba şi limbajul sunt daruri nepreţuite dăruite de către Allah. Aceste daruri îl ridică pe om deasupra tuturor celorlalte creature:
„Cel Milostiv l-a învăţat [pe om] Coranul. El l-a creat pe om şi l-a învăţat pe el vorbirea limpede.” (Surat Ar-Rahman: 1-4).
Cu cât darul este mai nepreţuit, cu atât mai mare este răsplata sa. Trebuie să fii recunoscător şi este condamnabil să nu ai recunoştinţă.
Islamul a explicat cum pot oamenii să tragă foloase din această binecuvântare fără egal şi cum pot vorbele pe care le grăiesc să servească adevărul şi dreptatea. Majoritatea oamenilor nu obosesc niciodată să vorbească.
Dacă eşti atent la o conversaţie, vei descoperi că, în cea mai mare parte, aceasta cuprinde lucruri fără sens, absurde şi inutile, însă Allah nu le-a dat oamenilor limba şi aceste posibilităţi în acest scop:
„Nu este nimic bun în cea mai mare parte a vorbelor lor tainice, în afara acelora care poruncesc milostenia, fapta bună şi împăcarea între oameni. Iar aceluia care face aceasta, căutând mulţumirea lui Allah, îi vom dărui mare răsplată.” (Surat An-Nisa’: 114).
Islamul a acordat o atenţie specială limbajului, stilului, etichetei şi regulilor sale, fiindcă vorbele care ies din gura unui om dezvăluie nivelul său intelectual şi natura morală; eticheta limbajului, într-un grup, dezvăluie nivelul său general şi subliniază standardul moralităţii din mediul lor.
Supraveghează-ţi comportamentul
Înainte de a te adresa altora, întreabă-te dacă aceasta este o ocazie în care se impune ca tu să vorbeşti. Dacă răspunsul este afirmativ, atunci poţi să vorbeşti, dacă nu, mult mai bine este să taci. Să eviţi vorbirea inutilă, când este necesar, este un prilej de a dobândi o mare răsplată.
Abdullah bin Mes’ud (Allah să fie mulţumit de el!) a spus: „Pe Cel în afară de care nu mai există altă divinitate, nu se mai află pe acest pământ altceva care să merite o mai lungă detenţie decât limba!” (At-Tabarani).
Abdullah bin Abbas (Allah să fie mulţumit de el!) a zis: „Există cinci lucruri mai valoroase decât caii cu picioare vărgate:
1. Nu vă complaceţi în discuţii fără sens, fiindcă este inutil şi absurd şi eu nu mă simt în largul meu de teamă că aţi putea păcătui;
2. Vorbiţi cu înţeles când ocazia o impune, fiindcă sunt mulţi cei care vorbesc fără să li se ofere ocazia;
3. Nu încingeţi discuţia nici cu cel înţelept, nici cu cel nebun. Dacă este un înţelept, se va înfuria pe voi şi vă va urî, iar dacă este un nebun şi un incult va încerca să vă facă rău;
4. În lipsa fratelui tău, vorbeşte despre el în acelaşi fel în care ţi-ai dori ca el să vorbească despre tine în lipsa ta şi consideră-l nevinovat de lucrul de care ţi-ar plăcea ca şi el să te considere nevinovat;
5. Procedează ca unul care se gândeşte că va fi răsplătit pentru o faptă bună şi va fi pedepsit dacă a comis o crimă.” (Ibn Abi-al-Duniya).
Un musulman îşi poate dezvolta aceste calităţi dacă îşi va ţine limba în frâu şi este în stare să păstreze tăcerea oricând este necesar. El trebuie să-şi stăpânească limba şi, oriunde este necesar, să vorbească, iar unde nu este necesar, să tacă.
Cei ce se lasă conduşi de limba lor sunt marginalizaţi şi în toate planurile vieţii vor primi insulte şi vor avea o reputaţie proastă.
Siguranţa se află în tăcere
Când omul vorbeşte absurdităţi şi fără a avea un anumit scop, sensul se pierde. Cei care vor să-şi impresioneze auditoriul la adunări, cu discursurile lor, vorbesc atât de curgător şi de mult, încât cuvintele se revarsă din gura lor precum apa de ploaie. Deşi încearcă să-i convingă pe ceilalţi că sunt înţelepţi, inteligenţi şi cu vederi largi, uneori impresia creată de discursurile lor interminabile este total opusă. Din tot ceea ce spun oamenii simt că nu există nicio legătură între ceea ce vor ei ca lumea să creadă despre ei şi ceea ce sunt de fapt.
Când omul vrea să reflecteze asupra poziţiei sale şi să-şi pună în ordine gândurile religioase, fuge de atmosfera zgomotoasă şi tumultuoasă, refugiindu-se într-un loc liniştit. Din acest motiv nu este deloc surprinzător faptul că Islamul recomandă tăcerea şi o consideră un mijloc de pregătire civilizat.
Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) l-a sfătuit pe Abu Dhar (Allah să fie mulţumit de el!) astfel: „Adoptă tăcerea. Acesta este un mod de a-l alunga pe Satana, este un sprijin pentru tine în probleme de religie.” (Ahmed).
Fără îndoială că limba este o funie în mâinile Satanei. El o manevrează aşa cum doreşte. Când omul nu este în stare să-şi ţină sub control problemele, gura sa se transformă într-un canal prin care se scurg tot felul de vorbe negative ce contaminează inima şi o acoperă cu pânza neglijenţei.
Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Credinţa unui om nu poate fi sinceră dacă sinceritatea nu porneşte din inimă, iar inima nu poate fi sinceră dacă limba nu spune adevărul.” (Ahmed).
Într-o primă etapă a acestei sincerităţi şi corectitudini, omul trebuie să lase la o parte toate problemele irelevante şi să nu se amestece în acele lucruri de care nu este răspunzător. „Omul îşi desăvârşeşte credinţa atunci când renunţă la activităţi fără sens.” (At-Tirmizi).
Evitarea vorbelor deşarte – o condiţie a succesului
Evitarea lucrurilor irelevante şi prosteşti este o condiţie a succesului şi o dovadă a perfecţiunii. Coranul a menţionat acest lucru între două îndatoriri esenţiale ale musulmanilor, subliniind astfel importanţa sa:
„Fără îndoială că izbândesc şi sunt fericiţi drept-credincioşii, care sunt smeriţi în Rugăciunea lor şi care rămân departe de vorbele deşarte şi care fac Dania.” (Surat Al-Mu’minun: 1-4).
Dacă toţi oamenii din lume ar ţine cont de eforturile pe care le depun în discuţii şi acţiuni zadarnice, şi-ar da seama că o foarte mare parte din discuţiile şi poveştile interminabile, veştile de largă circulaţie, povestirile, descrierile, discursurile şi ştirile constă în lucruri inutile, zadarnice şi fără substanţă care sunt primite şi ascultate cu nesaţ, dar nu generează niciun câştig.
Islamul şi-a exprimat dezaprobarea faţă de lucrurile şi discuţiile fără sens, fiindcă lucrurile inutile şi superficiale nu au nicio valoare în ochii săi. De asemenea, Islamul dezaprobă faptul că omul nu se ocupă de problemele pentru care a fost creat şi îşi iroseşte viaţa dedicându-şi atenţia altor probleme irelevante.
Cu cât un musulman se ţine mai departe de un lucru irelevant şi absurd, cu atât va fi mai înalt locul său înaintea lui Allah.
Anas bin Malik (Allah să fie mulţumit de el!) ne spune că, odată, după moartea unui om, un altul a spus, în timp ce Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) era de faţă, că acela va merge în Paradis. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) l-a întrerupt şi a zis: „Chiar nu ştii? Este posibil ca el să se fi dedat la discuţii inutile sau să-şi fi cheltuit averea cu zgârcenie, deşi aceasta nu ar fi dus la împuţinarea ei.” (At-Tirmizi).
Un orator slab, din cauza slabei coordonări dintre gândul şi limba sa, spune tot ce-i vine la gură. Uneori spune ceva care-l pune în pericol şi îşi distruge viitorul. Se spune că, cu cât o persoană vorbeşte mai mult, cu atât face mai multe greşeli. Un poet arab a zis: „Cel tânăr moare din vina limbii sale şi nu pentru că i se clatină picioarele.”
În sunnah ni se spune: „Omul spune un lucru pentru a-i face pe cei din jurul său să râdă, deşi din această pricină el este aruncat în locul cel mai îndepărtat dintre cer şi pământ. Nesiguranţa picioarelor generează mult mai puţină pagubă decât nesiguranţa limbii.” (Baihaqi).
Vorba blândă – unealta de lucru a unui misionar
Când omul este obligat să vorbească, trebuie să spună ceva bun şi important. El trebuie să-şi obişnuiască limba cu o conversaţie corectă, decentă şi respectabilă, fiindcă cea mai bună manifestare a gândurilor şi sentimentelor este literatura clasică, cu care Allah i-a binecuvântat pe adepţii tuturor religiilor.
Coranul a menţionat clar că legământul pe care Moise (Pacea lui Allah fie asupra lui!) l-a făcut cu neamul lui Israel se referea şi la faptul că aceştia trebuiau să poarte o conversaţie corectă, care să merite osteneala:
„Şi luaţi aminte [când] Noi am făcut legământ cu fiii lui Israel: «Să nu-L adoraţi decât pe Allah şi cu părinţii voştri să vă purtaţi bine, ca şi cu rudele, cu orfanii şi cu sărmanii! Şi să spuneţi oamenilor vorbe bune, să împliniţi Rugăciunea şi să daţi Dania!»” (Surat Al-Baqara: 83).
Conversaţia curată şi decentă impresionează atât prietenii, cât şi duşmanii, iar roadele ei dulci sunt imediat plăcute. Aceasta păzeşte dragostea dintre prieteni, le întăreşte prietenia, o face durabilă şi înfrânge toate şireteniile diavolului care caută să le slăbească relaţia şi să semene seminţele discordiei între ei:
„Şi zi-le robilor Mei să spună ceea ce este mai frumos, căci Şeitan stârneşte vrajbă între ei, iar Şeitan este un duşman învederat al omului.” (Surat Al-’Isra’: 53).
Diavolul îi pregăteşte omului capcane ascunse. El încearcă să semene seminţele discordiei, duşmăniei şi geloziei între ei. Gândul lui este ca discuţiile obişnuite să se transforme în bătălii sângeroase şi lucrările lui să nu fie tulburate de vorbe blânde şi cuviincioase.
Dacă vorbeşti cu dulceaţă duşmanilor tăi, ura lor se topeşte, firea lor se răcoreşte sau, cel puţin, în atitudinea lor ostilă apare o îmbunătăţire sensibilă:
„Nu este fapta cea bună deopotrivă cu fapta cea rea. Respinge [fapta cea rea] cu cea care este mai bună şi iartă-l pe acela care a fost între tine şi el duşmănie ca şi cum ar fi fost un prieten apropiat.” (Surat Fussilat: 34).
Pentru a-i face pe toţi musulmanii civilizaţi şi cu maniere alese, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Nu datorită averii voastre veţi putea cârmui oamenii, ci datorită unei înfăţişări potrivite şi unor maniere alese le puteţi câştiga inima.” (Al-Bazzar).
Islamul consideră că o vorbă bună este mai preţioasă decât un cadou oferit necuviincios ce poate provoca durere:
„O vorbă cuviincioasă şi de iertare este mai bună decât o milostenie după care urmează necăjirea. Iar Allah este Înstărit Îndeajuns şi Blând.” (Surat Al-Baqara: 263).
Conversaţia decentă este o deprindere ce se numără printre virtuţile şi bunele calităţi, iar cel care adoptă acest obicei are meritul de a se face plăcut lui Allah şi lui i se cuvine lumina eternă.
Anas (Allah să fie mulţumit de el!) ne povesteşte că un om i-a cerut Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) să-l înveţe să facă fapte care să-i permită să intre în Paradis. Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a răspuns: „Să îi hrăneşti pe cei săraci, să practici salutul (salaam), noaptea, când oamenii dorm, să faci rugăciuni şi vei intra liniştit în Paradis!” (Al-Bazzar).
Allah ne-a poruncit să adoptăm un mod serios şi decent de vorbire atunci când discutăm despre anumite probleme cu adepţii altor religii. Discuţia să nu fie vehementă, aprinsă sau mânioasă; cei care manifestă agresiune împotriva noastră trebuie şi ei să-şi stăpânească această pornire:
„Nu discutaţi cu oamenii Cărţii decât în felul cel mai frumos, afară de aceia dintre ei care sunt nelegiuiţi [cu voi]!” (Surat Al-‘Ankabut: 46).
Oamenii bine orientaţi au întotdeauna grijă să nu le iasă din gură cuvinte inutile şi să nu se arate făloşi ori să dea dovadă de prostie în faţa celorlalţi.
Malik a relatat că Iahia bin Saud i-a spus că într-o zi un porc a trecut pe lângă Iisus (Christos). Iisus (Pacea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Mergi în pace!” Atunci a fost întrebat: „Vorbeşti astfel cu un porc?!” El a răspuns: „Mă tem ca limba mea să nu se obişnuiască cu vorbe necuviincioase.”
Răspunsul pentru cei neştiutori este tăcerea
Unii oameni au maniere proaste, o fire aprigă şi sunt desfrânaţi pe tot parcursul vieţii lor. Încrederea şi credinţa lor nu suferă deloc din cauza acestor neajunsuri şi nici nu-i mustră cugetul din cauza atitudinii lor. Nu ezită nicio clipă să spună lucruri neplăcute altora. În orice moment aceştia găsesc teren propice ca să-şi verse năduful, iar limbile lor se avântă în discuţii obscene şi vulgare. Niciun ţipăt nu-i opreşte şi nicio voce nu-i reţine.
O atitudine politicoasă cu astfel de oameni înseamnă să nu te implici în niciun fel de discuţie cu ei, fiindcă orice provocare poate duce la un scandal de proporţii şi este necesar să se pecetluiască această sursă de necazuri. Din acest motiv, Islamul a poruncit ca oamenii neştiutori şi ignoranţi să nu fie luaţi în seamă.
Odată, unul dintre aceşti oameni needucaţi stătea la uşa casei Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), cu intenţia de a intra. Bunul Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) l-a tratat foarte cuviincios şi a reuşit să-l convingă să plece. Alte incidente nu au mai avut loc, fiindcă toleranţa şi îndurarea este căluşul cu care gura celor neştiutori şi proşti poate fi astupată. Dacă profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) i-ar fi permis să facă ceea ce avea el de gând să facă, atunci ar fi trebuit să suporte toată trăncăneala şi discuţia prostească, însă în acest fel urechile lui au fost cruţate.
‛Aişah (Allah să fie mulţumit de ea!) a spus că un om i-a cerut permisiunea Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) de a intra în casă şi Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a remarcat: „Ce rău este acest om în familia lui!” Când omul a intrat, profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) i-a vorbit în mod plăcut şi cu blândeţe. După ce a plecat, ea l-a întrebat: „O, Trimis al lui Allah! L-ai auzit pe omul acesta vorbind astfel şi totuşi pe faţa ta nu s-a zărit nicio urmă de neplăcere, dimpotrivă, i-ai vorbit frumos...” Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a răspuns: „O, ‛Aişah! Când m-ai auzit tu vorbind vulgar? În Ziua Judecăţii omul cel mai păcătos în faţa lui Allah este cel pe care oamenii îl ocolesc din pricina vorbelor sale necuviincioase.” (Bukhari).
Experienţa noastră zilnică ne arată justeţea acestei metode, căci cum poate un astfel de om să-şi maculeze bunele maniere încurcându-se cu unul lipsit de bună-cuviinţă? Dacă începe să-i înveţe bunele maniere pe toţi nesăbuiţii şi pe toţi neştiutorii, atunci va avea parte de o mulţime de necazuri. Din această pricină, în Coranul cel Sfânt sunt enumerate calităţile slujitorilor lui Allah şi este menţionat, în primul rând, spiritul lor de toleranţă:
„Robii Celui Milostiv sunt aceia care merg pe pământ cu smerenie, iar atunci când cei neştiutori le vorbesc lor, ei le răspund: «Pace!»”
(Surat Al-Furqan: 63).
(Surat Al-Furqan: 63).
Omul îşi înfrânează mânia o dată sau de două ori, dar după aceea nu se poate stăpâni şi răbufneşte. Islamul speră însă ca un musulman educat să rabde mai multe necazuri şi probleme astfel ca păcatul să nu găsească teren propice pe care să prindă rădăcini.
Sa'id bin Musaiieb a spus: „Pe când Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) se afla în compania tovarăşilor săi, o persoană l-a insultat pe Abu Bekr, provocându-i suferinţă, însă Abu Bekr nu a spus nimic. Acela l-a ocărât încă o dată şi din nou Abu Bekr a rămas tăcut. Când omul l-a jignit şi a treia oară, Abu Bekr a încercat să-i răspundă. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) s-a ridicat şi Abu Bekr l-a întrebat: «Eşti mulţumit de mine, o, Trimis al lui Allah?» Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a răspuns: «Nu. Din cer s-a pogorât un înger care a respins cuvintele acelui om, dar când tu ai început să îi răspunzi provocării îngerul a plecat şi Satana i-a luat locul. Şi eu nu pot să şed în acelaşi loc cu diavolul.»”
(Abu Daud).
(Abu Daud).
Să-i respecţi pe nesăbuiţi şi neştiutori nu înseamnă să le şi accepţi faptele josnice şi superficiale. Aceste două situaţii diferă foarte mult una de cealaltă. În prima situaţie omul trebuie să-şi stăpânească impulsurile atunci când prostia şi ignoranţa se manifestă şi să nu le dea ocazia celor care au astfel de manifestări să-şi materializeze adevărata fire, purtătoare a mâniei şi a urii, posibil răzbunătoare.
Al doilea caz implică un aspect total opus. În acea situaţie omul ajunge să îi îngăduie spiritului să se supună prostiei şi josniciei şi să accepte dezonoarea şi acele lucruri nelegiuite pe care niciun om înţelept şi cuviincios nu le-ar accepta.
Coranul cel Sfânt a tratat problema respectului faţă de cei nesăbuiţi şi mârşăvia faptelor lor în această manieră:
„Lui Allah nu-I place rostirea de vorbe urâte în auzul lumii, doar dacă cineva este nedreptăţit. Iar Allah este Cel care Aude Totul şi Atoateştiutor. Dacă voi faceţi bine pe faţă sau într-ascuns sau dacă iertaţi o faptă rea, Allah este Îndurător şi Atotputernic.” (Surat An-Nisa’: 148-149).
Evitaţi polemica
Islamul a poruncit ca oamenii să se ferească să discute despre lucruri nefondate şi fără sens, încercând să limiteze accesul musulmanilor la polemică şi dezbateri controversate, indiferent dacă acestea sunt sau nu îndreptăţite.
Există situaţii în care omul încearcă să mascheze o realitate şi să-şi depăşească adversarul. În dorinţa de a-şi îngenunchia potrivnicul cu vorbele sale, el se foloseşte chiar de lucruri dubioase şi fără suport ce-i pot susţine punctul de vedere şi citează fără şovăire afirmaţii care-l pot ajuta în sarcina sa. Într-o astfel de situaţie oamenii consideră mai important să câştige în faţa potrivnicilor lor decât să spună adevărul. Acest lucru poate să dea naştere ranchiunii şi neînţelegerilor, iar atunci mulţumirea şi claritatea sunt afectate. Islamul este împotriva acestor situaţii şi le consideră un pericol pentru religie şi moralitate.
Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Pentru cel care a renunţat la discuţiile contradictorii în problemele false şi fără sens se va înălţa o casă în valea Paradisului. Pentru cel care şi-a corectat trăsăturile morale se va ridica o casă pe înălţimile Paradisului.” (Abu Daud).
Există unii oameni cărora Allah le-a dăruit darul vorbirii şi i-a făcut specialişti în acest domeniu. Acest lucru îi determină să-şi practice arta asupra tuturor oamenilor, educaţi sau nu. În inima lor, această calitate se transformă într-o dorinţă arzătoare şi nu se mulţumesc până ce nu şi-o împlinesc.
Când cei din acest grup fac din ceilalţi o victimă a elocvenţei lor şi îşi demonstrează măiestria, le rănesc sentimentele, această calitate este pusă în slujba exprimării relaţiilor religioase şi atunci toată frumuseţea şi grandoarea elocvenţei lor dispare.
Islamul este cu desăvârşire împotriva celor ce spun absurdităţi şi a celor ce urlă din toţi rărunchii. Pe aceştia îi critică cu mare severitate.
Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Cei mai urâţi înaintea lui Allah sunt cei ce caută cearta cu tot dinadinsul.” (Bukhari).
Într-o altă versiune se afirmă: „După ce a fost călăuzită, nicio comunitate nu s-a mai rătăcit şi nu s-a abătut de la calea pe care o urma decât atunci când discuţiile au determinat-o să facă acest lucru.” (At-Tirmizi).
Din cauza debitului lor verbal, cei din acest grup nu cunosc limitele. Ei vorbesc continuu, sunt plini de sine şi păşesc ţanţoşi. Poziţia cuvintelor are pentru ei o mare importanţă, sensul cuvintelor fiind secundar. În ceea ce priveşte scopul curat şi măreţ, adeseori acesta se află pe ultimul loc, iar uneori nu mai contează deloc.
Se povesteşte că, odată, un şarlatan îmbrăcat în haine frumoase a mers înaintea Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) şi, în timpul discuţiei, a ridicat vocea mai mult decât cea a Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!). După ce a plecat, profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Lui Allah nu-I plac oamenii de felul acesta. Ei îşi folosesc limba precum vaca ce-şi rumegă hrana. Tot astfel le va schimonosi Allah feţele şi gurile în Ziua de Apoi, în focul iadului.” (At-Tabarani).
Când aşa-zişii oratori şi scriitori se apucă de dezbateri şi polemici decisive în domeniul religiei, politicii sau a altor ramuri ale ştiinţei, spiritul religiei nu se regăseşte în astfel de discuţii. Faţa politicii, erudiţiei şi ştiintei este desfigurată. Probabil acest lucru a grăbit declinul civilizaţiei şi culturii noastre, prin formarea unor grupuri în cadrul şcolii de jurisprudenţă (fiqh), prin divizarea comunităţii pe baze sectare şi a altor boli nimicitoare. De asemenea, această discuţie în contradictoriu şi-a răspândit otrava şi la nivelul altor probleme religioase şi laice.
Discuţia în contradictoriu se deosebeşte de la cer la pământ de vorbirea curată, de argumentaţia sobră şi plăcută.
Câţiva companioni ai profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) au relatat că odată comentau şi discutau pe marginea unui aspect religios, când a sosit Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!). Când i-a auzit, s-a înfuriat groaznic. Niciodată nu-l mai văzuseră atât de mânios. El i-a mustrat şi a spus: „Linişteşte-te, o, comunitate a lui Muhammed! Popoarele de dinaintea ta au fost nimicite numai din această pricină. Renunţă la această dezbatere! În ea există numai o părticică bună. Renunţă la această discuţie şi controversă pentru că asta nu este o calitate a unui credincios! Evită polemica şi disputa, fiindcă pierderea ce o suferă cel ce se complace în ea este deplină! Renunţă la această dezbatere, fiindcă în Ziua Învierii nu va mijloci nimeni pentru tine! Spală-te pe mâini de acest nărav ticălos, fiindcă în Paradis eu voi arăta calea doar spre trei feluri de locuinţe: catul inferior, cel mijlociu şi cel superior, de care va avea parte cel ce a renunţat la controversă cu sinceritate şi bună intenţie. Fereşte-te de acest prost obicei, deoarece, după idolatrie, primul lucru pe care Domnul meu l-a interzis este chiar această dezbatere!”
Oamenii se adună în acest fel acolo unde se discută despre lucruri noi şi atractive. Islamul condamnă asemenea adunări unde oamenii stau şi-şi irosesc timpul, bârfind şi discutând despre defectele altora. Au averi peste măsură la adăpostul cărora încearcă să se distreze. Nu au altă treabă decât să-şi găsească plăcerea amestecându-se în afacerile altora:
„Vai pentru tot clevetitorul şi defăimătorul care strânge avere şi o socoteşte, crezând că averea sa îl va face nemuritor! Dar nu! El va fi aruncat în AI-Hutama!” (Surat Al-Humaza: 1-4).
Astăzi, astfel de adunări prin cluburi şi diverse săli sunt la ordinea zilei. Aceasta este o calamitate care a copleşit şi contaminat societatea cu numeroase boli. Această calamitate se găseşte din abundenţă în marile oraşe, dar şi în târguri, chiar dacă nu există nicio necesitate religioasă.
Într-o relatare ni se spune: „Evitaţi să staţi pe drumuri!” Oamenii au întrebat: „O, Trimis al lui Allah! Ce s-ar întâmpla cu acele adunări ale noastre, fără de care n-am simţi că trăim?” El a spus: „Dacă totuşi insistaţi să vă adunaţi, atunci să faceţi aşa cum se cuvine.” Oamenii au întrebat: „Ce înseamnă acest lucru, o, Trimis al lui Allah?” El a răspuns: „Ţineţi privirea plecată, eliminaţi lucrurile periculoase, răspundeţi la salut, recomandaţi lucrurile bune şi împiedicaţi comiterea lucrurilor rele!” (Muslim).
Capitolul 12
Feriţi-vă sufletul de ranchiună şi duşmănie
Recunoaşterea mărinimiei
Ce cale poate fi mai bună pentru a linişti inimile, a îndepărta tristeţea şi a răcori ochii decât ca omul să-şi trăiască viaţa cu sufletul împăcat şi curat... Sufletul lui trebuie eliberat de chinul ranchiunii, geloziei şi resentimentelor faţă de ceilalţi. El ar trebui să fie fericit văzându-i pe ceilalţi că se bucură de o binecuvântare de la Allah şi să fie conştient că toţi slujitorii depind de mila Sa. Să-şi amintească de vorba Trimisului lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!): „O, Allah! Darurile cu care m-ai binecuvântat pe mine sau pe celelalte fiinţe sunt doar din mila Ta şi nimeni nu se compară cu Tine. Toate laudele şi mulţumirile Ţie ţi se cuvin!” (Abu Daud).
Când omul îşi vede seamănul în durere şi suferinţă, să-i fie milă de el şi să se roage lui Allah să-i îndepărteze necazul, să-i ierte păcatele şi să-şi amintească acea rugăciune pe care profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a înălţat-o Domnului: „O, Allah! Dacă eşti iertător, atunci iartă păcatele tuturor fiinţelor! Şi niciun rob al Tău să nu se afle în necaz!”
Un musulman trebuie să trăiască în aşa fel încât să fie iubitor de oameni şi să ia parte la suferinţele omenirii. Să fie mulţumit şi recunoscător pentru viaţa lui şi fericit cu orice lucru pe care Allah i l-a dăruit. Sufletul său să fie curat de gelozie şi ranchiună. Inima cotropită de ranchiună şi gelozie nu mai are leac; dintr-o astfel de inimă credinţa dispare pe loc, precum lichidul care se scurge dintr-un recipient găurit.
Islamul îi acordă inimii o atenţie deosebită, fiindcă o inimă pervertită mânjeşte faptele bune, desfigurează frumuseţea, pătează şi murdăreşte strălucirea. Dacă inima străluceşte, atunci Allah îi dăruieşte prosperitatea, chiar în urma unui fapt neînsemnat de credinţă, şi în acea inimă îşi găsesc locul toate însuşirile bune.
Abdullah bin A’mar (Allah să fie mulţumit de el!) ne povesteşte: „Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a fost întrebat care sunt oamenii importanţi (ca virtute).” Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a răspuns: „Cel a cărui inimă este curată şi pură şi a cărui limbă grăieşte adevărul.” Atunci i s-a spus: „Ştim ce înseamnă limba care spune adevărul, dar care este sensul pentru o inimă curată şi pură?” El a răspuns: „Inima care se teme de Allah este curăţată de rău, nu adăposteşte în ea niciun păcat, nesupunere, gelozie sau ranchiună.” (Ibn Maageh).
Din acest motiv, în realitate, adevărata societate musulmană este aceea care se bazează pe dragoste reciprocă, pe prietenie şi fraternitate, pe cooperare şi pe afaceri cinstite. În această societate nu există loc pentru o persoană nerecunoscătoare sau care-şi hrăneşte sufletul cu gelozie şi ranchiună. În Coran se spune:
„Şi acelora care au venit după ei şi au zis: «Doamne, iartă-ne nouă şi fraţilor noştri care ne-au luat-o înainte întru credinţă şi nu ne lăsa în sufletele noastre niciun fel de pizmă faţă de aceia care au crezut! Tu eşti Iertător, Îndurător!»” (Surat Al-Haşr: 10).
Feriţi-vă de duşmănia reciprocă
Când cearta se intensifică, rădăcinile ei se adâncesc, spinii ei se transformă în ramuri, iar ramurile se înmulţesc şi atunci prospeţimea roadelor credinţei este afectată într-un mod negativ. Blândeţea, mila, mulţumirea şi pacea pe care învăţăturile islamice le susţin se diminuează. Rugăciunea îşi pierde virtutea şi sufletul nu mai beneficiază de pe urma ei.
De multe ori certurile reciproce tulbură persoanele ce pretind că sunt înţelepte. Prin aceasta, ele se întorc la lucrurile josnice şi superficiale şi uneori se implică în asemenea fapte periculoase care nu fac decât să înmulţească necazurile şi să aducă probleme. Când omul este nemulţumit, vederea i se tulbură şi el nu mai vede cămila şi se opune unor fleacuri. O astfel de percepţie nu sesizează frumuseţea păunului; ochii tulburaţi observă doar picioarele şi ghearele dizgraţioase. Dacă apare un uşor cusur, acesta face din ţânţar armăsar. Iar uneori ranchiuna şi gelozia interioară afectează ochii atât de puternic, încât omul nu ezită să născocească poveşti. Islamul dezaprobă toate aceste manifestări negative şi ne îndeamnă să ne ferim de ele; de asemenea, consideră că a le evita reprezintă cea mai virtuoasă formă de smerenie.
Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Iată, aţi vrea să vă povestesc despre un lucru mai important decât rugăciunea, postul şi milostenia?” Oamenii l-au rugat să le spună. El a zis: „Păstraţi legăturile reciproce în bune relaţii, căci neînţelegerea ce intervine în legăturile reciproce este un lucru care roade suprafaţa unui lucru curat, adică nu rade părul, ci rade (îndepărtează) religia.” (At-Tirmizi).
Adeseori Satana nu reuşeşte să-i convingă pe înţelepţi să se închine idolilor, dar fiindcă abia aşteaptă să-i înşele şi să-i distrugă pe oameni, el reuşeşte să-i îndepărteze de Allah; aceşti înţelepţi devin mai nepăsători faţă de legile Domnului decât chiar idolatrii înşişi. Cea mai bună metodă pe care o adoptă diavolul în acest scop este să semene seminţele discordiei în inimile oamenilor. Când această discordie se transformă într-un foc ce arde la suprafaţă, el se bucură de rezultat. Focul acesta mistuie până la cenuşă prezentul şi viitorul omului şi distruge complet relaţiile şi calităţile sale.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Satana este dezamăgit că oamenii din Peninsula Arabică nu i se închină lui, dar continuă să aţâţe focul luptei dintre oameni.”
Aceasta înseamnă că, atunci când răutatea prinde rădăcini în inimile oamenilor, aceştia încep să urască dragostea şi spiritul de fraternitate şi unitate; când toate acestea sunt distruse, oamenii se întorc la cruzime şi duşmănie şi întrerup toate acele legături şi relaţii pe care le-a poruncit Allah. În felul acesta răspândesc ei corupţia pe faţa pământului.
Nu rupeţi relaţiile
Islamul acordă o atenţie sporită cauzelor distructive ale agresiunii, ale exceselor şi încearcă să le remedieze înainte ca acestea să depăşească limita. Este bine cunoscut faptul că oamenii diferă unii de alţii ca fire şi temperament. Dacă legătura lor reciprocă dă naştere la ciocniri şi înstrăinare, inevitabil vor apărea tulburări. Din această pricină, Islamul a formulat astfel de principii care să-i ferească pe musulmani de dezbinare şi nelegiuire şi care să genereze în inimile lor sentimente de dragoste şi prietenie. Islamul le-a interzis adepţilor săi să-şi strice relaţiile şi să se urască reciproc.
Dacă în viaţă se întâmplă să suferim din cauza altor persoane, acest lucru ne îndurerează şi imediat rupem legăturile cu acestea. Allah nu doreşte însă ca relaţiile dintre musulmani să fie supuse unor astfel de consecinţe negative.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Nu rupeţi legăturile! Nu vă dedaţi la duşmănie reciprocă! Nu întreţineţi ranchiuna şi gelozia unul împotriva celuilalt şi nu fiţi geloşi pe alţii! Aveţi-vă între voi ca fraţii şi fiţi supuşi lui Allah! Nu este îngăduit ca omul să-şi întrerupă relaţiile cu niciunul dintre fraţii săi mai mult de trei zile.” (Bukhari).
Într-o altă versiune se menţionează: „Unui credincios nu-i este îngăduit să nu ţină legătura cu un alt credincios mai mult de trei zile. Dacă au trecut trei zile şi se întâmplă ca el să-l întâlnească pe fratele său, atunci amândoi vor împărţi răsplata (ajr), iar dacă cealaltă persoană nu răspunde la salut, păcatul va fi al lui şi musulmanul va fi absolvit de păcatul de a fi rupt relaţiile.” (Abu Daud).
În această relatare se menţionează perioada de trei zile pentru ca în acest răstimp să se stingă mânia şi să se răcorească sufletele. După aceea devine responsabilitatea fiecărui musulman de a-şi relua legăturile cu fraţii săi şi de a se întoarce la vechea rutină ca şi când întreruperea legăturii a fost un nor care s-a îngrămădit din anumite motive până ce a suflat vântul şi l-a risipit, purificând aerul.
În orice dispută sau ceartă, omul se află într-o stare sau alta: el este ori asupritor, ori asuprit. Dacă este asupritor, înseamnă că a călcat drepturile celorlalţi şi atunci trebuie să renunţe la această politică greşită şi să-şi schimbe caracterul. Trebuie să înţeleagă că potrivnicul său va renunţa la ostilitatea şi ranchiuna la adresa lui, dar numai dacă face un pas înainte în această privinţă. În acest sens, Islamul a poruncit ca el să-şi roage potrivnicul să ajungă la o înţelegere paşnică şi astfel să-i dea satisfacţie.
Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Cel care a încălcat drepturile fratelui său sau i-a ştirbit onoarea să-i dea satisfacţie astăzi, înainte să vină ziua când nu va mai avea nici dirhami, nici dinari. Dacă are calităţi, atunci acestea trebuie considerate proporţional cu agresiunea pe care a comis-o. Dacă nu are calităţi, atunci faptele rele ale celui oprimat vor fi aruncate în cârca sa (a asupritorului).” (Bukhari).
Acesta este sfatul Islamului pentru asupritori, dar cei care sunt oprimaţi şi ale căror drepturi au fost ştirbite, trebuie ca, în momentul în care asupritorul îşi cere scuze şi caută iertarea Domnului, să le acorde iertarea şi să le arate blândeţe. În astfel de circumstanţe, să refuzi iertarea este un mare păcat.
În sunnah se menţionează: „Dacă un frate musulman se scuză faţă de alt musulman şi acesta din urmă nu-i acceptă scuzele, atunci el va avea acelaşi păcat ca şi persoana care adună o taxă ce nu se cuvine.” (Ibn Maageh); „Dacă o persoană îşi pledează nevinovăţia faţă de alta şi aceasta o respinge, atunci nu va fi adusă la izvorul de apă.” (At-Tabarani).
Prin această călăuzire limpede a celor două părţi, Islamul combate ranchiuna şi ura şi îi distruge germenii încă din faşă, aducând astfel societatea musulmană la nivelul cel mai înalt al unei vieţi pline de dragoste, prietenie şi dreptate.
Islamul consideră o meschinărie şi o josnicie a firii omeneşti faptul că ura prinde rădăcini în inimi şi nu poate să iasă la suprafaţă, continuând să mocnească în interior, ca un vulcan. Cei care nutresc ranchiună şi ură în inimile lor caută întotdeauna ocazia să-şi reverse sentimentele ascunse. Se declară mulţumiţi doar atunci când urlă de furie şi împroaşcă cu insulte. Ei jignesc sentimentele altora şi răspândesc corupţia şi nelegiuirea pe pământ.
Ibn Abbas (Allah să fie mulţumit de el!) ne povesteşte că Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Să nu vă arăt eu oare semnul oamenilor vicioşi?”. Oamenii au zis: „Te rugăm să ne spui!”. El a zis: „Cel mai vicios este cel ce stă retras faţă de ceilalţi, este dur cu sclavii săi şi nu oferă niciun dar altora. Pot să vă povestesc şi despre un altul mai vicios decât acesta?”. Oamenii au răspuns: „Cu siguranţă, o, Trimis al lui Allah! Dacă eşti atât de bun, spune-ne!”. El a zis: „Cel care ţine ranchiună împotriva oamenilor şi oamenii ţin ranchiună împotriva lui”. Apoi a întrebat: „Vreţi să vă povestesc şi despre un alt om şi mai vicios decât acesta?”. Oamenii au zis: „Cum de nu, o, Trimis al lui Allah! Dacă-ţi face plăcere...”. El a zis: „Cel care nu iartă greşelile altora, nu le acceptă scuzele şi nu le iartă crimele”. Apoi a întrebat din nou: „Dar pot să vă povestesc despre o persoană şi mai vicioasă decât acesta?”. Oamenii au răspuns: „Desigur, o, Trimis al lui Allah! Dacă eşti atât de bun, spune-ne!” El a zis: „Cel de la care nu poţi aştepta nimic bun şi de a cărui răutate nu ai scăpare.” (At-Tabarani).
Tendinţele vicioase subliniate de această relatare reprezintă etape diferite ale ranchiunii şi urii, dar apar proporţional cu boala sau cusurul omului. Acesta nu este un lucru ciudat, deoarece şi oamenii din timpurile străvechi aveau cunoştinţă de el. Încă din perioada pre-islamică (jaihiliya), ranchiuna era considerată cea mai joasă treaptă a comportării vicioase, iar oamenii cuviincioşi o ocoleau întotdeauna. Un poet din acea perioadă, Antara, spunea: „Oamenii de seamă nu poartă-n inimi ranchiună, iar cel mânios din fire nu atinge rang înalt vreodată”.
Ranchiuna şi gelozia – surse ale răului
Există numeroase nelegiuiri în societate asupra cărora Islamul a atras atenţia. Dacă ne gândim serios, nu va fi dificil să descoperim care este sursa lor.
Deşi toate aceste nelegiuiri au forme şi exprimări diferite, ele se învârt în jurul unui singur nucleu care este ranchiuna şi duşmănia.
Să acuzi pe nedrept oameni nevinovaţi este o crimă şi aceasta este adevărata cauză a urii şi resentimentelor. Deoarece aceasta este extrem de eficace în mutilarea realităţilor şi în condamnarea oamenilor nevinovaţi, Islamul a declarat-o cel mai groaznic tip de minciună.
‛Aişah (Allah să fie mulţumit de ea!) ne povesteşte că Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) şi-a întrebat companionii: „Ştiţi care este cea mai mare agresiune?”. Ei au spus: „Allah şi Trimisul lui ştiu mai bine”. El a zis: „Dinaintea lui Allah cea mai mare agresiune este să faci halal (permisă) pentru tine onoarea altui musulman”. Apoi el a recitat următorul verset din Coran:
„Iar aceia care îi vor necăji pe drept-credincioşi şi pe drept-credincioase, fără ca ei să fi agonisit [ceva pentru care să merite aceasta], aceia vor avea parte de ponegrire şi de păcat învederat.” (Surat Al-‛Ahzab: 58).
Fără îndoială, tendinţa de a căuta cu tot dinadinsul cusururi la ceilalţi oameni şi a le pune pe seama lor este o dovadă de josnicie şi răutate. Islamul a decretat şi în lumea aceasta o pedeapsă pentru cei care se fac vinovaţi de acuzaţii mincinoase asupra altor persoane şi este greu de imaginat pedeapsa pe care păcătosul o va primi pe lumea cealaltă.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Pe acela care vrea să găsească vină cuiva şi spune lucruri despre o persoană care nu se află de faţă Allah îl va arunca în iad ca să guste pe săturate din ceea ce a scornit.”
Într-o altă tradiţie profetică (sunnah) se menţionează: „Dacă un om răspândeşte un zvon despre o persoană care este nevinovată, doar pentru a-i ştirbi reputaţia, atunci, în Ziua Judecăţii, Allah îl va arde în foc ca să se sature de bârfe.”
Feriţi-vă de bârfe
Prin curăţirea şi purificarea sufletului se înţelege şi situaţia când, chiar dacă omul nu lucrează pentru binele altora, măcar le doreşte binele. Însă omul ce nu găseşte la alţii cusururi, dar îi învinovăţeşte totuşi de acele lucruri şi încearcă să-i acuze pe nedrept, este un mincinos, un înşelător şi un neruşinat. Allah a spus:
„Aceia care vor ca printre drept-credincioşi să se răspândească ticăloşia vor avea parte de osândă dureroasă atât în această lume, cât şi în Lumea de Apoi. Allah ştie, în vreme ce voi nu ştiţi”. (Surat An-Nur: 19).
Allah îşi pogoară marea Sa bunăvoinţă asupra supuşilor Săi, căci este de acord să acopere cusururile oamenilor chiar dacă acele cusururi există. Unui musulman nu-i este îngăduit să se bucure de pedeapsa altui musulman, chiar dacă pedeapsa lui este dreaptă, căci oamenii cu judecată sănătoasă suferă când văd suferinţele altora şi se roagă pentru însănătoşirea şi bunăstarea lor. Să te bucuri de nenorocirea altora, să bârfeşti defectele altora şi să le arăţi păcatele cu degetul nu sunt manifestări reprezentative pentru caracterul unui adevărat musulman.
Din această pricină, Islamul consideră bârfa ca fiind haram (interzisă), căci prin aceasta ranchiuna mocnită găseşte portiţa să iasă la iveală şi omul nu mai are parte de milă şi binecuvântare.
Abu Hurairah (Allah să fie mulţumit de el!) a povestit că Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Ştiţi voi ce este bârfa?”. Oamenii au răspuns: „Allah şi Trimisul lui ştiu mai bine!”. El a zis: „Să-l pomeniţi pe fratele vostru într-un mod care poate să-i displacă”. Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a fost întrebat: „Dacă fratele meu are un cusur pe care eu îl pomenesc atunci şi aceasta este bârfă?”. Şi el a răspuns: „Dacă omul are acel cusur, este bârfă, dar dacă nu are acel cusur de care vorbiţi, atunci este o acuzaţie mincinoasă.” (Muslim).
Eticheta şi principiile formulate de Islam pentru ocrotirea prieteniilor şi ca măsură de siguranţă împotriva tendinţelor separaţioniste includ interzicerea fabulaţiilor (bârfelor), fiindcă acestea generează resentimente între prieteni şi distrug puritatea sufletului.
Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) îşi obliga companionii să nu rostească ceea ar putea răni sentimentele altora. El a zis: „Niciunul dintre voi să nu-mi împărtăşească vreun lucru dureros legat de companionii mei, căci vreau ca, atâta vreme cât sunt printre voi, sufletul meu să fie împăcat cu voi toţi”. (Abu Daud).
Dacă cineva aude un lucru rău despre altcineva, să nu toarne gaz pe foc, discutând la rândul lui cu alţii. Numeroase bârfe se sting de la sine dacă nu sunt luate în seamă şi multe afirmaţii generează războaie, deoarece masele le copiază şi le susţin. Acestea sunt ca nişte scântei ce zboară prin aer, purtând cu ele distrugerea.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Niciun născocitor nu va intra în Paradis”.
Într-o altă sunnah a fost folosit cuvântul qattat. Învăţaţii spun că qattat şi nemmam au acelaşi sens. Dar există o opinie conform căreia nemmam este cel care ascultă nişte oameni discutând şi apoi repetă ce au zis ei, iar qattat este cel care trage cu urechea la discuţiile altora şi apoi repetă ce a auzit, pe ici şi colo.
Într-o relatare ni se spune: „Vorbăria falsă şi ranchiuna vor sfârşi în iad. Aceste lucruri nu pot sălăşlui în inima unui musulman.” (At-Tabarani).
Din cauza duşmăniei şi a ranchiunii, omul îşi face impresii greşite, începe să îi caute defecte potrivnicului său şi suferă în sufletul său când îi vede pe alţii că au poziţii mai bune şi bunăstare. Islamul a dezaprobat puternic toate aceste lucruri.
Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Celui ce cunoaşte defectele altui frate al său musulman şi le ascunde Allah îi va acoperi (propriile defecte) în Ziua Judecăţii.” (At-Tabarani).
Într-o altă tradiţie profetică se spune: „Cel care a acoperit greşeala unui credincios a făcut ca şi când ar fi adus la viaţă o fată dintr-un mormânt.” (At-Tabarani).
Majoritatea persoanelor care se află în permanenţă în căutarea defectelor altora comit crime mai groaznice decât cele făptuite de criminalii profesionişti. Inimile unor astfel de oameni se află la mare distanţă de Domnul lor. Să cercetezi o crimă doar ca să o faci cunoscută este mai condamnabil chiar decât dacă ai comite acea crimă. Ce mare diferenţă este între aceste două sentimente şi atitudini? O atitudine ia în consideraţie lucrurile interzise de Allah şi manifestă preocupare faţă de protejarea lor; pe de altă parte, există ranchiuna împotriva supuşilor lui Allah şi dorinţa de a-i umili.
Primul simţământ poate chiar să ajungă la limită, dar nu este atât de grav precum cel de-al doilea care creează plăcere şi satisfacţie prin constatarea nenorocirii celorlalte fiinţe; unii oameni aşteaptă ca alţii să şovăie şi îşi bat joc de necazurile lor.
Feriţi-vă de ranchiună
Siguranţa şi puritatea sufletului unui musulman este un dar atât de minunat ce nu permite ca acesta să-şi lege viaţa, soarta sau înclinaţiile sale de lume; de multe ori, el nu reuşeşte să realizeze acest lucru, pe când ceilalţi reuşesc. Uneori rămâne şi el printre cei care au participat la cursa vieţii, însă ceilalţi merg înainte.
Ar fi însă un lucru josnic şi necivilizat ca omul să se lase copleşit de egoism şi de dorinţa ca alţii să piardă doar pentru că el însuşi nu a fost capabil să înainteze şi să obţină avantaje. Prin urmare un musulman trebuie să aibă vederi largi, să fie un binefăcător al omenirii şi un iubitor de oameni. El ar trebui să privească toate lucrurile din perspectiva binelui public şi să nu se gândească doar la câştigul său egoist.
În general, oamenii întreţin sentimentele de ranchiună şi duşmănie, fiindcă văd că dorinţele şi visele lor nu sunt îndeplinite, în vreme ce alţii primesc mai mult decât li se cuvine din partea lor de pradă. Aceasta este o problemă ce nu le îngăduie să-şi găsească liniştea.
În vremurile străvechi, diavolul a văzut că rangul şi poziţia pe care şi le-a dorit le-a pierdut în favoarea lui Adam. De aceea a hotărât să nu-i îngăduie lui Adam să se bucure de aceste binecuvântări:
„Pentru că m-ai ademenit, îi voi pândi pe ei pe drumul Tău cel drept şi îi voi împresura în valuri, din faţă şi din spatele lor, de la dreapta şi de la stânga lor, şi nu-i vei afla pe cei mai mulţi dintre mulţumitori.” (Surat Al-‛A’raf: 16-17).
Această pornire satanică se dezvoltă în firea oamenilor duşmănoşi şi le distruge inimile. Islamul i-a prevenit pe oameni să se ferească de această pornire interzisă şi să facă loc în viaţa lor păcii şi mulţumirii.
Anas bin Malik (Allah să fie mulţumit de el!) ne povesteşte: „Şedeam alături de Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) când acesta ne-a zis: «Chiar acum se îndreaptă spre noi un om din Paradis.» De îndată s-a înfăţişat acolo un om din neamul «ajutoarelor». Barba lui era zbârlită şi udă de la abluţiune (wudu) şi în mâna stângă îşi purta încălţările. Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a repetat aceleaşi cuvinte şi a doua zi şi dinaintea lor a apărut acelaşi om, în aceeaşi stare. Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a repetat acelaşi lucru şi a treia zi şi «ajutorul» (ansar) a apărut din nou în aceeaşi stare. Când Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) s-a ridicat, Abdullah bin A’mar a mers după omul acela şi i-a spus: «M-am sfădit cu tatăl meu şi am făcut jurământ să nu mai merg acasă vreme de trei zile. Ţi-aş fi recunoscător dacă mi-ai oferi adăpost.» El a zis: «Prea bine.»”
Anas (Allah să fie mulţumit de el!) ne povesteşte că Abdullah bin A’mar a spus că a petrecut trei zile în tovărăşia acelui om, dar nu l-a văzut rugându-se în timpul nopţii, însă, când mergea la culcare, se gândea la Allah toată noaptea până când se ridica din pat pentru rugăciunea de dimineaţă. Abdullah bin A’mar (Allah să fie mulţumit de el!) a relatat că nu a auzit din gura lui decât cuvinte de bunătate.
Abdullah (Allah să fie mulţumit de el!) a zis: „După ce s-au scurs trei nopţi şi în ochii mei purtarea lui nu a căpătat nicio importanţă, i-am spus acelui om: «O, slujitor al lui Allah! Nici nu m-am sfădit cu tatăl meu, nici n-am rupt legătura cu el. Adevărul este că l-am auzit pe Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) spunând în trei rânduri că un om din Paradis se îndreaptă spre noi şi tu te-ai înfăţişat nouă. Atunci am dorit să stau cu tine şi să văd ce făceai – ca să fac şi eu la fel – dar nu te-am văzut făcând nimic deosebit. Din ce pricină a spus Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) un asemenea lucru despre tine?» El a răspuns: «Realitatea este ceea ce ai văzut cu ochii tăi.» Când am vrut să plec, el m-a strigat şi mi-a zis: «Realitatea este aceea la care tu ai fost martor. Eu nu ţin totuşi duşmănie împotriva niciunuia dintre fraţii mei musulmani şi, dacă Allah a binecuvântat pe careva cu vreun lucru bun, nu sunt gelos pe el.»” Abdullah bin A’mar (Allah să fie mulţumit de el!) a spus: „Această calitate a ta trebuie să-l fi impresionat pe Profetul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!).” (Ahmed).
Într-o altă povestire se spune astfel: „Lucrul pe care l-ai văzut este corect. O, nepoate al meu! Eu nu ţin duşmănie împotriva unui musulman, nici măcar pentru o noapte.” (Bazzar).
Nu îngăduiţi gelozia
Islamul a proclamat gelozia ca fiind interzisă (haram). Allah i-a poruncit Trimisului Său (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) să se ferească de ticăloşia oamenilor geloşi, fiindcă gelozia este o scânteie ce arde în suflet şi îl răneşte atât pe cel gelos, cât şi pe ceilalţi.
Omul care doreşte ca lucrurile bune ale vieţii să fie distruse devine o sursă de nenorocire pentru societate. Conştiinţa lui nu este mulţumită de nimic. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „În stomacul unui om, praful ce pluteşte pe calea lui Allah şi flăcările iadului nu pot fi împreună, după cum nici credinţa şi gelozia nu pot sălăşlui în stomacul unui om.” (Baihaqi).
Într-o altă tradiţie profetică se menţionează: „Feriţi-vă de gelozie, fiindcă gelozia mistuie virtuţile precum focul care mistuie lemnul!” (Abu Daud).
Pentru cel care-l urăşte pe cel răsplătit sau pe cel care merită favorurile lui Allah şi doreşte ca el să fie lipsit de acele lucruri există numeroase cauze care să-l îndepărteze de realităţile vieţii. Principala cauză este că el este prizonierul lumii şi al lăcomiei de a acumula averi lumeşti. El luptă pentru aceste lucruri, varsă lacrimi dacă nu-şi atinge scopul material şi îşi hrăneşte gelozia împotriva celor care au succes pe această lume. Este furios pe ei.
Aceasta este o mare greşeală în înţelegerea celor două lumi. Adevărul este că el a nesocotit cu desăvârşire lumea ce va să vină şi a închis ochii în faţa necesităţii de a se pregăti pentru lumea aceea. Această neglijenţă a lui l-a condus la acea stare. Este necesar ca fiecare om să se pregătească pentru Lumea de Apoi şi să regrete dacă pierde ocazia de a face astfel:
„O, voi, oameni! V-a venit vouă îndemn de la Domnul vostru şi tămăduire pentru ceea ce este în piepturi, călăuzire şi îndurare pentru drept-credincioşi! Spune: «De harul lui Allah şi de îndurarea Sa să se bucure, căci ele sunt mai bune decât toate cele care se strâng!»”
(Surat Yunus: 57-58).
(Surat Yunus: 57-58).
Cel gelos este nehotărât, uită de Domnul său şi nesocoteşte principiile Domnului stabilite pentru lumea aceasta. Din această pricină, atunci când nu reuşeşte să dobândească un anumit lucru, el începe să conspire şi să elaboreze un plan împotriva oamenilor de succes. Un poet arab spune: „Lumea-i geloasă pe cel tânăr, căci n-a putut să-i egaleze succesele. Toţi par a-i fi lui duşmani şi potrivnici...”.
Ce i-a rămas de făcut este să se întoarcă la Domnul său şi să caute îndurarea Sa, căci comorile Sale nu sunt rezervate doar unei singure persoane. Să se străduiască apoi să-şi atingă scopul. Este foarte posibil ca tot ce n-a putut obţine din prima încercare să-i fie pus la dispoziţie la cea de-a doua. Fără îndoială, acest lucru este mult mai de dorit decât să-şi alimenteze duşmănia şi ranchiuna din suflet.
Există o foarte mare deosebire între gelozie şi ambiţia puternică, între gelozie şi dorinţă şi invidie, între gelozie şi exprimarea dezgustului împotriva contaminării. Este evident; aceste două lucruri nu pot fi puse laolaltă. Ambiţia este numele dorinţei de a atinge apogeul şi aceasta este calitatea supuşilor credincioşi ai lui Allah. Suleiman (Pacea lui Allah fie asupra lui!) s-a rugat Domnului său astfel:
„Doamne, iartă-mă pe mine şi dăruieşte-mi mie putere cum nu se mai cuvine nimănui după mine, căci Tu eşti Cel Darnic!” (Surat Sad: 35).
O altă calitate a supuşilor Celui Mult Milostiv este aceea că ei se roagă Domnului lor astfel:
„Doamne, dă-ne nouă de la soaţele noastre şi de la vlăstarele noastre mângâiere pentru ochi şi fă din noi călăuză pentru cei evlavioşi!” (Surat Al-Furqan: 74).
Pentru a dobândi binecuvântările lui Allah trebuie să ne străduim să le obţinem şi, în primul rând, să nutrim o dorinţă sinceră de a le avea. Să suferim înlăuntrul nostru, fiindcă altcineva a dobândit binecuvântările Sale, este un lucru interzis. Este o mare deosebire între acestea două.
Invidia se referă la dorinţa de a avea acele daruri pe care Allah le-a dăruit altora. Să nutreşti o asemenea dorinţă şi invidie înseamnă să faci loc ticăloşiei, să încurajezi înclinarea către dorinţele necurate. O asemenea dorinţă aţâţă dorinţa de a dobândi lucrul care în aparenţă poate fi benefic, dar, la o analiză mai atentă, este dăunător.
Din acest motiv, Islamul a fixat reguli pentru lucrurile pe care omul le poate dori şi pentru care este permisă competiţia. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Gelozia nu este permisă decât în două cazuri. În primul: este permis să fii gelos pe omul căruia Allah i-a dăruit avere şi el o cheltuieşte fără nicio şovăire pentru cauza adevărului, iar în al doilea caz: pe omul pe care Allah l-a binecuvântat cu înţelepciune în a cărui lumină el ia hotărâri şi îi învaţă pe alţii”.
Sensul cu care cuvântul „gelozie” a fost folosit în hadisul de mai înainte nu include dorinţa de a pune capăt binecuvântării sau bunăvoinţei, ci se referă la eforturile de a dobândi acea binecuvântare şi de a simţi invidie pentru acea binecuvântare ce a fost denumită „gelozie”.
Ideea este ca lucrul din care omul îşi face un obiectiv să fie important şi măreţ. Este o lipsă de ambiţie sau curaj ca omul să-şi dorească lucruri mărunte şi să-şi facă speranţe pentru acestea. Există numeroase lucruri care nu aduc altceva decât durere şi tristeţe, iar duşmănia împotriva altor oameni se naşte în urma gândirii nesănătoase asupra motivului pentru care alţi oameni au dobândit acele lucruri de care ei au fost deposedaţi.
Despre asemenea lucruri, Allah spune:
„Nu râvniţi la ceea ce Allah a dăruit [cu harul Său] unora dintre voi mai mult decât altora. Bărbaţii vor avea parte de ceea ce au agonisit şi femeile vor avea parte de ceea ce au agonisit. Deci rugaţi-vă lui Allah pentru harul Său, căci Allah pe toate le ştie.” (Surat An-Nisa’: 32).
În ceea ce priveşte dezgustul faţă de comportamentul nepotrivit, ivit în probleme şi situaţii generale, aceasta este o cerinţă îndreptăţită care nu are nimic de-a face cu gelozia vrednică de dispreţ. Dacă ne înfuriem când cineva a dobândit o mulţime de avantaje cu muncă puţină sau a obţinut vreo funcţie înaltă, atunci o asemenea mânie este de înţeles şi demnă de laudă. Acesta este un fel de propăşire publică ce nu are nimic de-a face cu gelozia.
Islamul a ascultat şi a urmărit oamenii la anumite intervale de timp pentru a-i putea curăţa de impurităţile urii şi duşmăniei şi pentru a le hrăni inimile cu sentimente curate şi pure atât pentru binele lor, cât şi pentru religie în sine.
În ceea ce priveşte rugăciunea obligatorie zilnică (salat fard), s-a precizat că răsplata ei nu va fi acordată niciunui musulman, dacă inima sa nu este eliberată de resentimentele faţă de ceilalţi şi de toate divergenţele, certurile, duşmănia şi ranchiuna împotriva oamenilor.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Există trei persoane a căror rugăciune nu se ridică nici măcar o palmă deasupra capetelor lor. Unul este cel ce-i conduce pe alţii în rugăciune fără ca să aibă plăcere. A doua este femeia care îşi petrece noaptea într-un fel care nu-i este pe plac soţului ei. În a treia categorie se numără cei doi fraţi care au întrerupt legătura unul cu celălalt.” (Ibn Maageh).
În fiecare săptămână, faptele musulmanilor sunt cântărite. Allah cercetează în fiecare săptămână ce a adunat un musulman pentru lumea ce va să vină şi ce sentimente se ascund în inima lui. Dacă sufletul său nu este împovărat de ură şi ranchiună, atunci este salvat de la distrugere, dar dacă este plin de sentimente de nemulţumire, gelozie şi rea-voinţă, atunci el rămâne în urmă pe câmpul de acţiune.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „În fiecare luni şi joi, faptele oamenilor sunt aduse dinaintea lui Allah. În aceste zile, Allah iartă păcatele tuturor, mai puţin pe cele ale politeiştilor. Totuşi, dacă există vreun om ce simte pentru fratele său duşmănie şi ranchiună, El spune despre ei: «Lăsaţi-i pe aceştia doi la o parte, în situaţia lor, până ce ajung la o înţelegere!»” (Muslim).
Nu este potrivit pentru un musulman să lase să treacă zilele şi nopţile şi el să rămână înlănţuit întregul an în lanţurile duşmăniei şi urii şi încătuşat de ranchiună şi rea-voinţă. Allah acordă daruri celor care sunt sinceri şi cu vederi largi.
Într-o relatare se menţionează: „În noaptea de cincisprezece a lunii Şa’ban, Allah cercetează starea supuşilor Săi. Astfel, El îi iartă pe cei ce-I caută iertarea, se milostiveşte de cei ce-I imploră mila şi îi lasă pe cei duşmănoşi în pace.” (Baihaqi).
Însă atunci când chiar şi după o purificare atât de amănunţită, omul părăseşte această lume ducând cu el murdăria duşmăniei, ranchiunii şi geloziei, atunci el merită să fie ars în focul iadului. Pe cel a cărui purificare nu a fost posibilă prin şariah, focul iadului îl va ajunge şi îi va mistui păcatele şi duşmănia.
Ura şi gelozia, precum şi bolile create de acestea, au fost condamnate de Islam, însă ele s-au dezvoltat şi au progresat din pricină că omul este prizonierul celor lumeşti şi al dorinţelor de a le dobândi, iar pofta de a se bucura de plăcerile şi desfătările vieţii, alunecând în extreme, îl supune necazurilor.
Dar dacă cineva este urât din pricina lui Allah, dacă un om se mânie pentru cauza adevărului sau dacă afişează o plăcere şi un entuziasm clocotitor pentru a dobândi cinstea şi virtutea, atunci aceasta este o problemă total diferită. Nu este niciun păcat pentru un musulman dacă rupe legătura până la sfârşitul vieţii lui cu cei ce nesocotesc poruncile lui Allah sau depăşesc limitele impuse de şariah. Dacă urăşte astfel de persoane sau îşi declară duşmănia faţă de ele, atunci el nu este de condamnat; dimpotrivă, este un semn al credinţei sale depline, al altruismului şi sincerităţii.
Allah ne-a poruncit să ne ferim de duşmanii Săi, chiar dacă printre aceştia se numără şi rudele noastre:
„O, voi cei care credeţi! Nu-i luaţi pe părinţii voştri şi pe fraţii voştri ca aliaţi, dacă ei iubesc necredinţa mai mult decât credinţa! Aceia dintre voi care îi iau ca aliaţi, aceia sunt nelegiuiţii!” (Surat At-Tauba: 23).
Trebuie să ne ferim de cel a cărui tovărăşie este negativă, care are năravuri josnice şi vorbeşte fără sens şi fără şir. Cel ce a comis o nelegiuire împotriva lui Allah trebuie pedepsit. Nu este nicio greşeală ca acesta să fie izolat şi ocolit o anumită perioadă, fiindcă Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a întrerupt legătura cu unele dintre nevestele lui, pe o perioadă de patruzeci de zile, şi Abdullah bin ‛Omar nu a avut nicio legătură cu unul dintre fiii lui, până la moartea sa, din pricină că respectivul a respins o poruncă a Trimisului lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!). Tatăl său, Abdullah bin ‛Omar, a relatat un hadis în care femeile aveau îngăduinţa să meargă la moschei, însă fiul său a respins această relatare.
Capitolul 13
FORŢA
Credinţa – o forţă revoluţionară
O credinţă puternică şi fermă este ca un izvor din care se revarsă forţa de a face faptele dorite, curajul râvnit şi capacitatea de a îndura necazurile şi de a înfrunta pericolele. Ea creează în om un sentiment de nerăbdare şi un ataşament adânc faţă de idealul său; dacă nu reuşeşte să-şi atingă obiectivul propus, nu ezită să-şi bea partea din cupa morţii.
Când credinţa se strecoară în inima omului şi prinde rădăcini adânci, ea scoate la iveală doar astfel de roade. Ea umple inima şi mintea omului cu o forţă ce acoperă şi influenţează toate celelalte trăsături ale lui. Dacă deschide gura, vorbeşte cu încredere şi siguranţă. Când începe un lucru, îl face cu interes deplin şi sinceritate. Dacă porneşte într-o călătorie, destinaţia se află înaintea ochilor săi. Dacă se bucură de judecată dreaptă, atunci şi lumea inimii este posedată de entuziasm şi curaj nestăvilit. Ezitarea nu-şi găseşte loc în inima sa şi nici vijeliile nu-l urnesc din calea sa, nici nu-l abat de la ţinta pe care şi-a propus-o. Nu este de mirare dacă se adresează tuturor precum a zis un poet (originar – în urdu): „Vino-ncoace, o, tiranule, să ne încercăm măiestria! Tu încearcă-ţi săgeata, eu îmi voi încerca ficatul (curajul)!”. În Coran, ei sunt provocaţi astfel:
„Lucraţi voi după atitudinea voastră şi voi lucra eu [după atitudinea mea] şi [curând] veţi afla voi asupra cui va veni chinul care îl înjoseşte şi asupra cui se va coborî osânda veşnică!”
(Surat Az-Zumar: 39-40).
(Surat Az-Zumar: 39-40).
Acest accent provocator, acest spirit independent în fapte şi acţiuni, această încredere în sine în înţelegerea adevărului şi a tradiţiei sunt calităţi ce desemnează o personalitate marcantă. El îi tratează pe oameni în lumina faptelor văzute şi trăite de către el. Dacă îi află pe oameni procedând cu dreptate şi sinceritate, el îşi întinde mâna pentru cooperare, iar dacă îi vede că fac greşeli, se retrage şi îşi menţine conştiinţa vie şi trează.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Fiecare dintre voi va trebui să înceteze să umble cu orice călător. Să nu spună că se află alături de ceilalţi şi, dacă ceilalţi fac fapte bune, atunci face şi el la fel, iar dacă ceilalţi fac fapte rele, atunci şi el li se alătură. Să vă pregătiţi să cooperaţi cu ei dacă fac fapte cinstite şi să vă feriţi dacă fac fapte josnice.” (At-Tirmizi).
Însă cel slab devine sclavul tradiţiilor şi al obiceiurilor comune. Comportamentul unui astfel de om este condus de lucrurile care sunt comune societăţii. Dacă aceste obiceiuri şi practici sunt greşite şi distructive, atunci el cară povara necazurilor acestei lumi şi a celei ce va să vină. Numeroase tipuri de inovaţii au devenit obişnuinţe, cu ocazia sărbătorilor sau a doliului. Ei acordă mai multă atenţie acestor fapte inovatoare decât realităţilor religiei.
Un drept-credincios nu arată însă niciun interes faţă de astfel de lucruri pentru care în religie nu există o dovadă care să le sprijine. El întâmpină împotrivire şi dificultăţi dacă se opune obiceiurilor populare şi tradiţiilor, dar este evident că nu trebuie să-i pese de părerea nimănui în ceea ce priveşte lucrările lui Allah. El trebuie să-şi atingă idealul. Săgeţile criticii şi înţepăturile limbii nu-i pot sta în cale.
Minciuna, care uneori atrage succesul, este ulterior manevrată de indivizi puternici. Nici minciuna nu poate rezista multă vreme cu ajutorul şi sprijinul aliaţilor ei, fiindcă mulţi duşmani care astăzi o îmbrăţişează, fiind înşelaţi de minciună, mâine vor deveni suporteri ai celorlalţi duşmani. Ei le aprobă ţintele şi obiectivele, după ce le află caracterul, şi îşi promit sprijinul după ostilităţi intense.
Ibn Abbas (Allah să fie mulţumit de el!) a povestit că Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Allah nu este mulţumit de cel ce a căutat să facă pe plac oamenilor, nemulţumindu-L pe El, iar acei oameni sunt şi ei nemulţumiţi, deoarece au făcut pe plac celui ce şi-a atras nemulţumirea lui Allah. Allah este mulţumit de cel ce, nemulţumindu-i pe oameni, i-a făcut Lui pe plac şi i-a făcut acestuia vorbirea minunată şi faptele frumoase în ochii celorlalţi.” (At-Tabarani).
Un musulman trebuie să se ţină de ceea ce el crede că este adevărat şi să nu ia în seamă insultele, bătaia de joc şi necazurile cu care se confruntă. El trebuie să adopte un comportament care să-i permită întotdeauna să încerce să obţină răsplata (sewaab) de la Allah. Dacă aceia care cred în superstiţii şi lucruri absurde îşi bat joc şi râd de cei credincioşi, atunci un drept-credincios trebuie să fie puternic şi să-şi apere drepturile cu hotărâre:
„Iar când te văd, nu te iau ei decât în derâdere: «Acesta este cel pe care l-a trimis Allah ca Trimis?» Puţin a lipsit să ne ducă pe noi în rătăcire de la zeii noştri, dacă noi nu ne-am fi ţinut de ei cu statornicie!» Însă ei vor şti, când vor vedea chinul, cine este mai rătăcit de la drum.”
(Surat Al-Furqan: 41-42).
(Surat Al-Furqan: 41-42).
Fără îndoială, un musulman trebuie să simtă în personalitatea lui forţa credinţei, iar în mintea sa – apăsarea şi teama credinţei. Dacă lucrurile din jurul său nu-l influenţează, atunci el este precum o stâncă ce nu tremură sub biciuirea valurilor mării. Ce rău îi pot face oamenii unuia care simte în inima sa forţa credinţei şi a încrederii, iar, în virtutea legăturii cu Domnul său şi a statorniciei în religia sa, este animat de hotărâre şi un curaj proaspăt? Chiar dacă toţi aceştia se reped şi-l atacă, nu vor fi în stare să-i facă niciun rău.
Ibn Abbas (Allah să fie mulţumit de el!) ne povesteşte că odată călărea în urma Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!). Acesta a zis: „O, copile! Adu-ţi aminte de Allah şi El va avea grijă de tine! Adu-ţi aminte de Allah, pe El Îl vei afla pretutindeni! Recunoaşte dreptul lui Allah în bunăstarea ta şi El te va recunoaşte când vei fi la ananghie! Dacă ai nevoie de ceva, cere-I lui Allah! Dacă îţi trebuie ajutor, caută ajutorul lui Allah, căci nimeni nu te va putea ajuta dacă Allah nu îngăduie să fii ajutat şi ei nu vor avea nicio putere. Dacă alţii vor să-ţi facă rău, însă Allah nu a hotărât acest lucru pentru tine, ei nu-ţi vor putea atinge nici măcar un fir de păr din cap. Cerneala de pe condei s-a uscat şi filele au fost adunate.”
Forţa unui musulman îşi trage seva din credinţa pe care o nutreşte în Unicitatea lui Allah. Celelalte calităţi îl împiedică să accepte vreo ocară sau insultă, fiindcă un musulman este respectat şi i se acordă un rang înalt în funcţie de legătura sa cu cerurile. În propria sferă de credinţă, el are forţa unei întregi comunităţi. Acestea sunt cuvintele lui Allah ce vorbesc pentru el:
„Spune: «Oare să-mi iau eu alt aliat decât Allah, Creatorul cerurilor şi al pământului? El este Cel Mare care îi hrăneşte [pe toţi] şi căruia nu I se dă hrană.» Spune: «Mi s-a poruncit mie să fiu primul care primeşte Islamul! Şi să nu fii dintre politeişti!» (Surat Al-‛An’am: 14).
Statornicia şi încrederea – cea mai bună manifestare a credinţei
Islamul consideră că hotărârea şi puterea sunt esenţiale. Trebuie să fii ferm şi să ai puterea de a-ţi atinge scopul cu mijloacele şi resursele pe care le ai la îndemână. Să încerci tot ce depinde de tine să-ţi atingi ţinta. Să nu laşi niciun lucru nefăcut şi să nu laşi loc întâmplării; apoi lasă rezultatul în mâinile destinului.
Sunt mulţi oameni care se pun sub ocrotirea lui Allah ca să-şi ascundă propriile greşeli, neglijenţa, neputinţa, lenea şi care îşi deplâng soarta. Islamul a dezaprobat această tendinţă.
‘Auf bin Malik (Allah să fie mulţumit de el!) a spus că Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a judecat odată o ceartă dintre doi oameni. Când cel pe care Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) l-a condamnat era pe cale să plece, el a zis: „Pentru mine Allah este Îndeajuns şi El este cel mai bun sprijin al meu.” Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Allah mustră neputinţa şi slăbiciunea. Tu ar trebui să faci dovada înţelepciunii tale. Când eşti covârşit de un necaz, să spui: «Pentru mine Allah este Îndeajuns şi El îmi este cel mai bun sprijin.»” (Abu Daud).
Fiecare are datoria să facă eforturi depline şi să încerce să facă tot ce depinde de el pentru a-şi rezolva problemele şi a-şi atinge obiectivul propus. Dacă reuşeşte să depăşească dificultăţile, înseamnă că şi-a împlinit responsabilitatea. Totuşi, dacă după toată strădania, nu reuşeşte, atunci trebuie să ceară sprijinul lui Allah care-l va ajuta să depăşească sentimentul de frustrare şi dezamăgire. În ambele cazuri, el este plin de forţă. În primul caz – prin munca şi efortul depus, iar în al doilea – prin Domnul său care îl sprijină şi îi dă putere.
Islamul nu aprobă şovăiala şi confuzia în abordarea problemelor. Să nu şovăiţi în alegerea unor alternative mai avantajoase. Să nu vă umpleţi capul de îndoieli şi nelinişti care generează nehotărâre şi vă împiedică să ajungeţi la o concluzie. Nu este bine ca, din cauza slăbiciunii voastre, să nu fiţi în stare să profitaţi şi să trageţi foloasele, iar acestea să vă alunece printre degete. Această nehotărâre şi agitaţie nu caracterizează un musulman.
Profetul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Un credincios puternic este mai bun decât un credincios slab şi mai plăcut lui Allah, dar fiecare are o latură bună. Umblaţi după lucruri folositoare şi căutaţi ajutorul lui Allah cu umilinţă! Când sunteţi dezamăgiţi, nu spuneţi că dacă aţi fi făcut aşa sau aşa, rezultatul ar fi fost altul, ci spuneţi că Allah este Stăpânul care hotărăşte după voia Sa, căci îndoielile şi bănuielile deschid uşa lucrării diavolului.” (Muslim).
Care este lucrarea lui Satan? Să reamintească de problemele şi necazurile din trecut, să nască un sentiment de dezamăgire şi frustrare în inima omului. Omul îşi face planuri pentru prezent şi viitor. Să jeleşti pentru înfrângerile din trecut, să te gândeşti la vechile duşmănii şi să te încurci în plasa ţesută de „dacă” şi „dar” reprezintă porniri ce nu se potrivesc comportamentului unui musulman. Coranul le-a enumerat cu tristeţe şi durere printre manifestările generate în inimile necredincioşilor:
„O, voi cei care credeţi! Nu fiţi asemenea celor care nu cred şi care spun despre fraţii lor ce bat drumurile sau purced la luptă: «Dacă ar fi fost la noi, ei nu ar fi murit şi nu ar fi fost omorâţi!» Allah hotărăşte aceasta spre întristarea inimilor lor, căci Allah este cel care dă viaţă şi moarte. Şi Allah este Cel care Vede toate câte le faceţi.” (Surat ‛Ali ‛Imran: 156).
Într-o relatare se spune aşa: „Cel care vrea să fie puternic printre oameni să se sprijine pe Allah.”
Încrederea în Allah îl face pe om puternic şi îl salvează de la distrugere, atunci când este înconjurat din toate părţile de necazuri îngrozitoare şi nu primeşte ajutor de la nimeni altcineva, nici nu are altă speranţă altundeva. Prin urmare omul capătă o forţă incomensurabilă în momentul confruntării sale cu duşmanul. Dacă speranţa îi este la Allah, atunci, în ciuda lipsei armelor, a armurii şi a numărului mic de ajutoare, omul simte că are un sprijin puternic. Din această încredere în Allah, el primeşte curaj şi forţă să reziste. El rămâne la datorie până când vestea fericită a victoriei ajunge la urechile lui, sfâşiind întunericul înfricoşător. În Coranul cel Sfânt ni se spune că încrederea este o hrană veşnică pe timp de război şi, cu ajutorul ei, profeţii şi adepţii lor i-au înfruntat cu vitejie pe tiranii vremurilor lor:
„Şi cum să nu ne încredem noi în Allah, când El ne-a călăuzit pe căile noastre [pe care trebuia să le urmăm]? Însă noi vom îndura orice durere ne veţi aduce! Şi în Allah trebuie să se încreadă cei care se încred!” (Surat Ibrahim: 12).
Credincioşii şi urmaşii lor îşi apără terenul, ducând mai departe misiunea ce li s-a încredinţat. Ei au speranţe de bunăstare pentru viitor, au încredere deplină că slăbiciunea lor se va transforma într-o forţă izbăvitoare, însă conducătorii nelegiuiţi şi păcătoşi, precum şi învăţăceii lor denumesc această statornicie şi încredere drept mândrie şi nebunie:
„[Şi aduceţi-vă voi aminte] când făţarnicii şi cei care au boală în inimi au zis: «Pe aceştia i-a amăgit religia lor!» Însă cei ce se încred în Allah [vor fi victorioşi, căci] Allah este Puternic [şi] Înţelept.” (Surat Al-’Anfal: 49).
Încrederea adevărată este cea care însoţeşte strădania folositoare şi statornicia. De aceste lucruri a fost deposedată încrederea când faţa Islamului a fost desfigurată şi religia a devenit o jucărie.
Pentru a căpăta putere, un musulman trebuie să se ferească de ticăloşie şi să iubească puritatea şi statornicia. Un neştiutor şi necuviincios nu poate avea putere. El este nevoit să-şi acopere goliciunea cu piei de animale şi să umble dinaintea regilor ca un slujitor. Allah i-a arătat neamului lui Hud, care se răscula împotriva Lui, ce înseamnă puterea:
„Rugaţi-vă de iertare Domnului vostru, apoi căiţi-vă faţă de El, pentru ca El să trimită asupra voastră cerul încărcat de ploaie şi să sporească puterea voastră cu putere! Şi nu vă abateţi ca nişte mari păcătoşi!” (Surat Yusuf: 52).
Bunul profet a vrut să le prezinte oamenilor religia într-o formă frumoasă şi să-i convingă pe oameni să o practice. Când un om face o faptă bună, el se împotriveşte Satanei şi încearcă să se ridice către îngeri. Cât de măreaţă este în acel moment sfinţenia şi frumuseţea lui!
Pentru a îndrepta atenţia asupra acestui lucru, profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) ne-a explicat printr-un exemplu: „Când Allah a creat pământul, acesta se clătina şi nu avea stabilitate. Din acest motiv, Allah l-a întărit cu pinteni de munte şi astfel a devenit stabil, rămânând într-o singură poziţie. Îngerii au fost uimiţi de forţa munţilor şi atunci L-au întrebat pe Creator: «Doamne! Ai creat până acum ceva mai dur decât munţii?» El a răspuns: «Da, fierul este mai puternic decât muntele.» Îngerii au întrebat din nou: «Există ceva mai tare decât fierul?» El a zis: «Da, focul are mai multă putere.» Ei au întrebat: «Există ceva creat de Tine mai tare decât focul?» El a zis: «Da, apa este mai puternică decât acesta.» Îngerii au întrebat: «Există printre lucrurile create de Tine ceva mai puternic decât apa?» El a zis: «Da, aerul are mai multă putere decât aceasta.» Ei au întrebat: «Ai creat ceva mai puternic decât aerul?» El a zis: «Da, fiul lui Adam este mai puternic dacă face milostenii cu mâna dreaptă fără ca stânga lui să afle acest lucru.»” (At-Tirmizi).
Omul este cea mai ciudată creatură din univers. În ziua în care personalitatea sa atinge măreţia şi perfecţiunea unui caracter moral, el devine stăpânul universului. El poate aduce sub stăpânirea sa cele mai puternice lucruri din univers şi poate trage foloase din ele. Dar în momentul în care personalitatea sa decade, el îşi atrage blestemul locuitorilor cerurilor şi pământului şi firele de praf îl poartă cu ele în zborul lor.
În relatarea de mai sus a fost menţionată valoarea şi importanţa omului virtuos care încearcă să câştige în virtute şi să atingă înălţimile perfecţiunii şi moralităţii. Un factor al puterii este că un musulman trebuie să spună adevărul fără nicio şovăială. Relaţiile sale cu oamenii trebuie să fie deschise şi să funcţioneze în baza unor principii şi valori juste. Să nu facă niciun compromis în ceea ce priveşte adevărul; să nu întineze onoarea sa şi pe cea a tovarăşilor săi. El trebuie să-şi considere forţa drept un rezultat direct al credinţei pe care o reprezintă şi pentru care se află în viaţă. Să nu şovăie niciodată şi să demonstreze adevărul cu curaj.
Se povesteşte că, atunci când Ibrahim, fiul Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), a murit, a avut loc o eclipsă de soare. Oamenii au spus că eclipsa s-a datorat morţii lui Ibrahim. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a ţinut oamenilor o predică şi a spus: „Eclipsa de soare şi de lună nu este cauzată de moartea sau viaţa unei persoane, ci ambele sunt semne venite de la Allah, pe care El le arată supuşilor Săi. Aşadar, când vedeţi vreo eclipsă de soare sau de lună, gândiţi-vă să faceţi rugăciunea.” (Bukhari).
Omul care acceptă realităţile ce-l înconjoară nu se compromite prin minciuni şi absurdităţi. El este întotdeauna nepăsător faţă de aceste lucruri şi cuvintele sale sincere subliniază vasta comoară de nobleţe şi măreţie; deţinătorul acestor comori nu trage foloase din dezamăgirea altora, iar firea sa se înalţă pe stânca unui caracter moral desăvârşit.
Împlinirea datoriei de a porunci lucrul permis şi împiedicarea săvârşirii celui interzis este un rezultat al perfecţiunii personale, fiindcă el se naşte din îndrumarea curajoasă a oamenilor sinceri care vor să câştige răsplata lui Allah prin eliminarea propriilor lor înclinaţii egoiste.
Dorim să subliniem faptul că un musulman trebuie să critice deschis nelegiuirile, să le atace cu mult curaj şi să nu se lase intimidat atunci când îşi face datoria, nici de către oamenii de rang înalt, nici din consideraţie faţă de rude sau de cei apropiaţi.
Islamul îl critică pe cel ce simte slăbiciune în faţa păcătoşilor şi nelegiuiţilor, oameni care oricum trebuie trataţi într-o manieră cuviincioasă. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Când un om i se adresează unui politeist cu
«Ya Sayyedi / Stăpâne», aţâţă mânia lui Allah.”
«Ya Sayyedi / Stăpâne», aţâţă mânia lui Allah.”
Omul înfăptuieşte o dublă crimă atunci când nu respectă poruncile lui Allah referitoare la lucrurile interzise şi îi ascultă doar pe cei pe care-i consideră respectabili, fiind nepăsător faţă de cel considerat slab şi umil:
„Iar acela pe care Îl înjoseşte Allah nu va afla pe cineva care să-i dea cinste. Allah face ceea ce voieşte!” (Surat Al-Hajj: 18).
Islamul a proclamat bârfa ca fiind haram (interzisă) pentru ca omul să-şi poată desfăşura existenţa şi să-şi menţină puterea, căci cel ce discută despre cusururile unei persoane în absenţa sa şi se bucură de aceasta este, fără îndoială, ticălos şi josnic. Cel care are însă puterea de a răspunde motivaţiei şi chemării adevărului îi fereşte de păcat pe cei ce-i iubeşte şi îi mustră cu vorbe potrivite. El nu ţine nimic ascuns în inima lui pentru ca apoi să condamne pe cineva pe la spate.
Acest lucru nu înseamnă totuşi că putem vorbi oricum cu cei la care ţinem. Dacă vedem la oameni unele cusururi, trebuie să le abordăm în funcţie de anumite aspecte. Dacă aceste cusururi afectează numai propria persoană sau rangul omului respectiv, atunci este o nesăbuinţă să-l criticăm în absenţa sa.
Dacă paşii lui alunecă spre păcat şi nu sunt semne din care să se vadă că ar vrea să se oprească, asemenea calului ce se poticneşte în mocirlă şi cade la pământ, atunci este o ticăloşie să defăimezi un astfel de om în faţa lumii. Dacă se dovedeşte a fi însă un păcătos împătimit, care încalcă voit poruncile lui Allah şi nesocoteşte drepturile cetăţenilor lui, atunci trebuie confruntat cu adevărul şi, fără ocolişuri, trebuie mustrat aşa cum se cuvine.
Dialogul trebuie să fie direct, dar fără injurii şi ocară şi, mai ales, fără bruscare fizică. Scopul acestui dialog trebuie să fie îndepărtarea prostului obicei, precum şi reforma individuală şi cea socială. Nu înseamnă că persoana în cauză poate fi defăimată înaintea duşmanilor ei, încercând astfel să-i linguşiţi pe cei din urmă şi să trageţi foloase ori să vă dezvinovăţiţi de acele păcate.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Pe cel ce a vândut onoarea unui musulman pentru o lingură de mâncare Allah îl va hrăni în schimb în Ziua Judecăţii cu focul iadului. Pe cel ce a dezonorat un musulman pentru câteva zdrenţe Allah îl va acoperi în schimb cu veşmântul focului iadului, iar pe cel ce şi-a câştigat faima şi respectul judecându-se cu puritatea unui musulman Allah îl va face să plătească cu vârf şi îndesat pentru acest lucru în Ziua Judecăţii.” (Abu Daud).
Bârfa este arma celor slabi şi doar cei ce nu sunt în stare să izbândească încearcă să-i bârfească pe ceilalţi.
Islamul critică paraziţii societăţii
Islamul îi condamnă pe cei ce trăiesc ca o prelungire a altora, din mila acelora, pe cei ce vor să vieţuiască la fel ca vulpile mulţumite că mănâncă resturile de la masa leului.
Un musulman se află cu mult deasupra acestui fel de trai, de a se întreţine pe spatele altora. El trebuie să se ferească de locurile şi situaţiile dezonorante şi să meargă chiar până la capătul lumii, dacă este necesar, în căutarea unei vieţi onorabile şi demne.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a povestit despre locuitorii raiului şi despre companionii lor, precum şi despre locuitorii iadului şi despre acoliţii lor. Astfel, pentru primul grup a menţionat calităţile şi avantajele puterii, bunei cuviinţe şi a moralităţii, în vreme ce pentru al doilea grup a menţionat infamia, josnicia şi plăcerile imorale. „Locuitorii raiului sunt de trei feluri. Primii sunt cei care au avut un comportament cinstit şi echilibrat, care au fost milostivi şi smeriţi şi s-au purtat cu blândeţe şi dreptate. Alţii sunt cei care au fost buni şi plini de blândeţe faţă de toate rudele, apropiaţii şi faţă de toţi musulmanii. În sfârşit, mai sunt aceia care, deşi au avut soţie şi copii, au reuşit să se ţină departe de lucrurile neîngăduite. Între locuitorii iadului se vor număra aceia care au fost necinstiţi, care nu şi-au putut stăpâni lăcomia, ci s-au dedat la păcate. Apoi sunt aceia care te-au înşelat în fiecare dimineaţă şi seară în legătură cu bunurile şi familia ta.”
Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a vorbit despre avariţie, minciună, vulgaritate şi lipsă de cuviinţă şi a zis: „Allah m-a inspirat să spun că trebuie să fiţi umili şi nimeni să nu se fălească şi să nu-i asuprească pe alţii!” (Muslim).
Totuşi nu sunt puţine ocaziile când un musulman se confruntă cu necazuri şi ajunge să se desconsidere pe sine, încătuşat de deprimare. De asemenea, teama că va decădea ca individ şi că va fi dezonorat în ochii lumii îl obligă uneori să se ascundă şi să nu ia nicio iniţiativă. El vede lucrurile printr-o prismă greşită şi consideră că numeroase nenorociri şi necazuri sunt de rău augur. Productivitatea sa în viaţă scade considerabil. Un musulman are însă datoria să rupă aceste lanţuri care-l ţintuiesc în necazuri şi nenorociri şi să muncească din greu pentru a depăşi aceste situaţii zdrobitoare.
Ultimul Profet al lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) se ruga necontenit ca Domnul său să-l ferească de toate relele şi necazurile: „O, Allah! La Tine caut adăpost în faţa necazurilor şi greutăţilor! Tu să mă aperi de umilinţă, de lenevie, de laşitate şi josnicie pentru ca religia mea să triumfe! La Tine caut adăpost de cruzimea şi tirania asupritorilor!” (Abu Daud).
Răbdarea şi speranţa sunt arme ale prezentului şi viitorului. În tovărăşia lor, omul poate să îndure cele mai mari greutăţi şi să nu se simtă umilit; dimpotrivă, toate aspectele vieţii sale dobândesc forţă împotriva răului şi el se înalţă deasupra nelegiuirilor şi ispitelor, căci el este credincios, un sclav drept-credincios care se roagă şi imploră în genunchi, doar înaintea lui Allah.
Capitolul 14
TOLERANŢA ŞI IERTAREA
Toleranţa şi îndurarea
Oamenii reacţionează diferit în funcţie de motivaţiile şi ocaziile care generează sentimente de mâhnire şi durere. Unii sunt provocaţi de lucruri obişnuite şi devin nepăsători la lucrurile ce-i înconjoară, grăbindu-se să facă un pas înainte, fără înţelepciune. Există însă şi persoane care trec prin numeroase necazuri şi greutăţi şi, cu toate acestea, nu uită să se comporte cu seriozitate, înţelepciune, toleranţă şi să manifeste bune maniere.
Este adevărat că firea şi temperamentul firesc al omului joacă un rol important, referitor la impulsivitatea, blândeţea, seriozitatea, nerăbdarea, bunătatea sau răutatea omului. Există însă o relaţie foarte adâncă între încrederea de sine a omului şi comportamentul serios faţă de ceilalţi şi iertarea greşelilor celorlalţi. În realitate, cu cât omul este mai bine educat, cu atât este mai mărinimos şi cercul toleranţei şi îndurării sale se lărgeşte. El va încerca să găsească circumstanţe atenuante pentru greşelile celorlalţi şi le va accepta scuzele când sunt oferite. Dacă cineva vrea să-l atace cu intenţia de a-l răni, el îl va privi aşa cum priveşte un filosof copiii ce se joacă cu pietrele de pe marginea drumului şi nu-l va băga în seamă.
Am văzut deja că furia îl face pe om să-şi piardă minţile. Omul decade în proprii săi ochi când simte că a fost umilit puternic şi simte că această pată nu poate fi ştearsă fără vărsare de sânge.
Ar putea oare cel ce are un înalt caracter moral să facă un asemenea pas doar din pricină că trebuie să treacă prin necazuri şi dureri? Niciodată. Cei care îşi permit să aducă insulte altora decad în proprii lor ochi înainte de a-i insulta pe ceilalţi.
Aceasta este ceea ce înţelegem noi din toleranţa şi îndurarea arătate faţă de neamul lui Hud. El şi-a invitat poporul să accepte credinţa în unicitatea lui Allah. Poporul său l-a întâmpinat cu insulte, înjurături şi acuzaţii pe care el le-a tolerat liniştit. Cei din poporul său au spus:
„... «Noi te vedem pe tine în ignoranţă şi te socotim pe tine dintre mincinoşi!» A zis el: «O, neam al meu! Nu este în mine niciun pic de ignoranţă, ci eu sunt trimis de Stăpânul lumilor. Eu vă vestesc mesajele Domnului meu şi eu sunt pentru voi sfătuitor credincios.” (Surat Al-’A’raf: 66-68).
Insultele şi blestemele neamului lui Hud nu l-au provocat, deoarece există o mare diferenţă între cele două grupuri. Pe de o parte, există un om pe care Allah l-a ales să fie Trimisul Său şi care este un reprezentant al bunătăţii şi virtuţii, iar, pe de altă parte, există persoane învăluite în ignoranţă şi prostie şi care rivalizează unele cu altele în venerarea pietrelor. Din cauza prostiei lor, ei cred că idolii de piatră sunt stăpânii destinului lor. Cum ar putea un bun învăţător să se lase descurajat de proasta comportare a unei astfel de turme?
Din următoarea povestire, ce ilustrează ignoranţa unui arab şi dragostea şi seninătatea Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), putem observa cum a întipărit Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) în sufletele companionilor săi calităţile toleranţei şi ale răbdării.
Se povesteşte că un beduin a venit la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) şi i-a cerut un lucru, iar profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) i-a dat ceva şi i-a spus: „M-am purtat bine cu tine?”. Beduinul a răspuns: „Nu, nu te-ai purtat bine cu mine!” Când au auzit aceasta, musulmanii s-au înfuriat şi au înaintat spre el. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) le-a făcut semn să se oprească. Apoi s-a ridicat, a mers la el acasă şi i-a mai dăruit ceva, după care l-a întrebat iarăşi: „Te-am tratat bine?”. El a răspuns: „Da, Allah să dea bunăstare familiei tale!”. Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) i-a spus: „Ceea ce mi-ai spus mie este bine, dar tovarăşii mei sunt furioşi pe tine; dacă vrei, poţi să repeţi şi în faţa lor ce mi-ai spus mie astfel încât mânia din inimile lor să piară.” El a fost de acord.
Dimineaţa beduinul a venit din nou, iar profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a arătat spre el şi a zis: „Când acest arab a zis ce a zis, i-am mai dat ceva şi acum el spune că este fericit şi mulţumit. Aşa este?” Beduinul a răspuns: „Da, Allah să dea bunăstare familiei tale!”. Atunci Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Exemplul meu şi al acestui om este ca acela al unui om care şi-a pierdut cămila şi oamenii au alergat după ea să o prindă, dar animalul era foarte speriat; omul le-a spus companionilor săi: «Lăsaţi-mă pe mine şi cămila mea în pace! Eu o cunosc mult mai bine şi o pot aduce pe calea cea dreaptă.» După aceea a rupt nişte iarbă cu ambele mâini, i-a arătat-o cămilei, iar aceasta a venit şi s-a aşezat la picioarele sale. El a aşezat hauda pe spatele ei şi a încălecat. Dacă v-aş fi îngăduit, când el a vorbit prosteşte, l-aţi fi ucis şi el ar fi fost trimis în iad.”
De la început, bunul Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) nu s-a lăsat provocat de obrăznicia beduinului. El i-a înţeles firea şi temperamentul, asemănătoare cu cele ale celor necultivaţi şi obişnuiţi cu sălbăticia şi limbajul respingător. Dacă astfel de oameni ar fi pedepsiţi disciplinar, atunci ar fi distruşi şi acest lucru ar fi nedrept.
Marii reformatori nu îngăduie însă ca greşelile oamenilor să aibă un astfel de sfârşit trist. Ei încearcă să îndepărteze ignoranţa oamenilor prin îngăduinţă şi răbdare atât de insistent, încât aceştia sunt nevoiţi să se întoarcă la probleme serioase şi ajung demni de laudă.
Cel mai înţelept dintre intelectuali şi cel mai bogat dintre oameni nu-şi poate atinge ţelul, oricât de milostiv şi generos ar fi el. Care este folosul acelei milostenii menite să îi îndatoreze pe oameni faţă de cel care o oferă?
Nu este exclus ca beduinul a cărui mulţumire a fost cumpărată cu bani, să fi devenit el însuşi un om bogat şi să fi făcut astfel o faptă vitejească, dându-şi viaţa de bunăvoie. În realitate, averea oferită de aceşti reformatori este menită celor nevoiaşi sau, cu alte cuvinte, o astfel de avere este ca şi iarba ce creşte pe câmp, ruptă cu ambele mâini şi arătată cămilei speriate. Cu ajutorul ei şi cu puţină afecţiune, animalele rătăcite sunt aduse înapoi şi folosite pentru călătorii îndepărtate.
Nobilul Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) se mânia uneori, dar nu depăşea niciodată limitele decenţei şi treapta scuzelor şi iertării. Cât de măreţ este acest aspect al caracterului său... El nu se răzbuna niciodată pentru el însuşi, dar nu şovăia să se răzbune pe cel care încălca sfinţenia legilor lui Allah.
Odată, pe când împărţea prada, un beduin grosolan l-a insultat astfel: „Împarte cu dreptate!”. Fiindcă în împărţirea acelei prăzi se căuta doar mulţumirea lui Allah, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus doar atât: „Ruşine să-ţi fie! Dacă eu nu voi împărţi cu dreptate, atunci cine o poate face? Dacă n-aş proceda astfel, ar însemna că am greşit şi eu sunt cel ce suportă pierderea”. El i-a răspuns omului ignorant şi şi-a împiedicat companionii să-l omoare pe beduin.
Scuzele şi iertarea
Odată, la vremea rugăciunii de după-amiază (asr), în predica sa, profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Fiii lui Adam au fost creaţi în feluri diferite. Există unii care se înfurie greu şi foarte repede îşi revin la starea normală. Unii se mânie repede şi repede îşi revin, iar alţii se înfurie greu, dar tot atât de greu îşi revin la normal. Aceasta înseamnă că revenirea la normal este în concordanţă cu rapiditatea instalării mâniei. Aveţi grijă! Unii oameni se mânie repede şi îşi revin cu greu la normal. Ascultaţi, cei mai buni dintre aceştia sunt cei care se înfurie greu, dar imediat se căiesc şi cei mai răi dintre aceştia sunt cei care se înfurie greu, dar foarte târziu îşi revin la normal. Ascultaţi! Dintre aceştia sunt unii care îşi plătesc datoria într-o manieră mai bună şi care, de asemenea, cer împrumut într-un mod plăcut. Unii oameni nu se grăbesc să dea înapoi, dar ştiu să ceară. Unii cer într-o manieră neplăcută, dar plătesc la timp. Ascultaţi cu atenţie, cei mai buni dintre aceştia sunt cei care cer într-o manieră plăcută şi plătesc la vreme şi cei mai răi sunt cei care fac prost ambele lucruri. Aveţi grijă, mânia se transformă într-o scânteie în inima fiului lui Adam. Nu vedeţi că la vreme de furie ochii omului se înroşesc şi nările i se lărgesc? Dacă cineva observă aceste semne la un om, să nu se urnească din locul în care se află.”
(At-Tirmizi).
(At-Tirmizi).
Aşadar omul să stea liniştit, să nu se mişte ca să nu înrăutăţească lucrurile, fiindcă flăcările mâniei şi furiei ard totul în calea lor. Inteligenţa şi conştiinţa dispar şi omul este înlănţuit de vraja patimilor. Atunci lucrurile nu se îmbunătăţesc.
Istorisirea citată mai sus dă explicaţii referitoare la tipurile de oameni şi realizările lor, precum şi la valoarea mărinimiei şi moralităţii. De câte ori consideră că este necesar, credinciosul cedează el însuşi.
Omul furios manifestă diferite feluri de prostie. Uneori sparge uşa, dacă aceasta nu se deschide imediat în faţa lui. În furia sa, sparge orice aparat sau orice componentă a acestuia pe care o are în mână şi chinuie animalul care ascultă de poruncile sale.
Pânza unui om a fost luată de vânt şi el a blestemat-o. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „N-o blestema, fiindcă ea se supune poruncilor lui Allah şi se află sub stăpânirea Lui. Blestemul se întoarce asupra celui ce blesteamă un lucru ce nu merită.” (At-Tirmizi).
Există numeroase răutăţi născute din mânie şi rezultatele lor sunt devastatoare. De aceea se spune că a avea stăpânire de sine la vreme de mânie este o dovadă demnă de laudă a autocontrolului şi a forţei nobile a toleranţei.
Ibn Mes’ud (Allah să fie mulţumit de el!) a povestit că Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Pe cine numiţi voi puternic?”. Oamenii au răspuns: „Pe cel ce nu este doborât de nimeni îl considerăm noi puternic.” El a zis: „Nu, puternic este cel care se stăpâneşte la mânie.” (Muslim).
Un om l-a rugat pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!): „Dă-mi un sfat, dar nu unul lung pe care l-aş putea uita!” Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Nu te mânia!” (Malik).
Ce răspuns ar putea fi mai scurt şi mai la obiect decât acesta? Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a acordat întotdeauna importanţă temperamentului şi mediului din care proveneau indivizii şi grupurile atunci când le dădea învăţături şi sfaturi. El îşi lungea sau îşi scurta discursul după cum o cerea ocazia.
Eforturile făcute pentru a separa Islamul de perioada pre-islamică au avut la bază eliminarea a două aspecte: ignorarea învăţăturii şi ignorarea îngăduinţei. Prima ignoranţă a fost îndepărtată cu ajutorul cunoaşterii, înţelegerii, predicilor şi sfaturilor, iar a doua a fost îndepărtată prin reprimarea dorinţelor rebele şi prin împiedicarea greşelilor etc.
Arabii din perioada pre-islamică erau mândri de ignoranţa şi răutatea lor, aşa cum spune un poet arab al timpului: „Aveţi grijă! Nimeni să nu-şi arate ignoranţa şi răutatea înaintea noastră, altfel va dovedi că este mai ignorant şi mai ticălos decât toţi.”
Când a apărut Islamul, a eliminat această intensitate a sentimentului şi a introdus în societate practica iertării. Dacă cineva nu putea ierta, atunci primea poruncă să acţioneze cu dreptate. Acest obiectiv putea fi atins doar când furia şi mânia erau ţinute sub control de către intelect.
Există numeroase povestiri prin care profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) le-a dat arabilor sfaturi care să-i conducă spre acest ideal într-o asemenea măsură încât manifestările tiranice, agresiunea, furia şi ura să fie declarate categoric ca fiind situate în afara sferei Islamului. Lucrurile care dezbină, tulbură, insultă au fost considerate a fi agenţi ce distrug unitatea: „Dacă un musulman insultă pe cineva, dă dovadă de răutate, iar dacă se ceartă sau se bate cu cineva, dă dovadă de necredinţă.” (Bukhari); „Când se întâlnesc doi musulmani, Allah coboară între ei o perdea despărţitoare. Dacă unul dintre cei doi adresează celuilalt cuvinte urâte, atunci el sfâşie această perdea a lui Allah.” (Baihaqi).
Un arab a venit la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) pentru a cunoaşte învăţăturile Islamului. Înainte de aceasta nici nu-l mai văzuse pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), nici nu aflase despre mesajul lui. Numele său era Jabir bin Salim. El povesteşte: „Am văzut un om ale cărui păreri erau copiate de oameni. Dacă el spunea ceva, oamenii împărtăşeau acest lucru celorlalţi. I-am întrebat cine era omul acela. Ei au zis că este Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!). Atunci eu i-am spus: «Asupra ta să fie pace (alaik-as-salam), o, Trimis al lui Allah!» El a zis: «Să nu mai saluţi astfel. Acesta este salutul morţilor. Să spui: Pacea fie cu tine (as-salamu aleik)!»”
Arabul acela a zis: „Am întrebat: «Tu eşti Trimisul lui Allah?» El a răspuns: «Eu sunt Trimisul Celui pe care-L chemi la necaz şi El îţi alungă necazurile, Celui care, atunci când te cuprinde foamea şi Îi strigi numele, face iarba să crească pentru tine, Celui care, atunci când îţi pierzi animalul în pustiu şi Îl strigi după ajutor, îţi aduce înapoi animalul pierdut!»”
El povesteşte că i-a spus: „Sfătuieşte-mă!” Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Să nu faci rău nimănui!” După aceea arabul n-a mai făcut rău niciodată, niciunui om liber, niciunui sclav, niciunei cămile sau capre. Apoi Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Să nu consideri nicio virtute ca fiind neînsemnată, chiar dacă ar fi fratele tău ce vorbeşte cu tine zâmbind. Şi acesta este un act de virtute.” Apoi a spus: „Dacă cineva te ceartă şi te face să te simţi ruşinat de vreunul dintre defectele tale, să nu-l faci să se simtă ruşinat de vreuna dintre greşelile lui, fiindcă prin această faptă el îşi arată neliniştea ce-l stăpâneşte.” (Abu Daud).
Mustrarea şi reproşul sunt semne de răutate
Există şi unii oameni a căror mânie nu dispare. Ei sunt întotdeauna tulburaţi şi această furie le imprimă pe faţă trăsături dure şi răceală. Dacă cineva se ciocneşte cu ei, atunci scuipă foc asemenea unui furnal.
Furia, mânia, freamătul nărilor şi înroşirea ochilor sunt semne prevestitoare ce anunţă revărsarea unui şuvoi de insulte şi blesteme. Islamul nu este vinovat de toate aceste defecte murdare.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Un credincios nu batjocoreşte, nici nu blesteamă, nici nu mustră şi nici nu-şi îngăduie vorbe sau fapte obscene.”
(At-Tirmizi).
(At-Tirmizi).
Blestemul şi mustrarea sunt semne de răutate şi reprezintă atribute josnice. Cei ce-i blesteamă pe alţii pentru lucruri mărunte se supun distrugerii. Este de datoria omului să evite o faptă necuviincioasă, chiar dacă potrivnicul său îi face un mare rău.
Dacă în inimă există credinţă, alături de aceasta se va dezvolta generozitatea, spiritul de toleranţă, îngăduinţa şi răbdarea şi va apărea mânia faţă de cei ce ne încalcă drepturile şi dezgustul faţă de dorinţa lor de distrugere.
Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a fost rugat să invoce mânia lui Allah împotriva politeiştilor şi să-i blesteme. El a zis: „Eu am fost trimis ca o binecuvântare (rehmat). Nu am fost trimis să dojenesc şi să reproşez.” (Muslim).
Cu cât un musulman se stăpâneşte mai bine şi îşi controlează furia, cu atât iartă mai mult greşelile altora şi are mai multă milă faţă de ceilalţi pentru greşelile lor şi cu atât va fi mai înalt rangul său dinaintea lui Allah. Din această pricină profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) l-a dezaprobat pe Abu Bekr (Allah să fie mulţumit de el!) atunci când şi-a blestemat sclavul şi a zis: „Nu este potrivit pentru un credincios să mustre şi să reproşeze.” (Muslim). Într-o altă variantă se menţionează că Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Nu este posibil să începeţi să mustraţi şi să reproşaţi şi în acelaşi timp să rămâneţi credincioşi (siddiq) şi cinstiţi.” (Hakim).
Pentru a-şi răscumpăra greşeala, Abu Bekr (Allah să fie mulţumit de el!) şi-a eliberat sclavul, apoi a mers la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) să-şi ceară scuze şi a zis că nu va mai face niciodată un astfel de lucru.
Mustrarea şi reproşul sunt cu atât mai negative, cu cât exprimă mai clar furia oarbă decât ideea de a-i pedepsi pe alţii. Nu este deloc cuviincios să-i insulţi pe ceilalţi strigând la ei.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Când omul blesteamă pe cineva, atunci blestemul se ridică la cer, însă găseşte porţile cerului închise. Apoi se întoarce pe pământ, dar şi aici găseşte porţile închise. De aceea rătăceşte încoace şi încolo şi, dacă nu găseşte loc potrivit, se îndreaptă spre omul care a fost blestemat. Dacă acesta a meritat blestemul, atunci e bine; altfel, se întoarce asupra celui ce a blestemat.” (Abu Daud).
Blestemul şi ocara sunt interzise (haram)
Islamul a declarat blestemul, ocara, schimbul de cuvinte, faptele vulgare şi obscene ca fiind interzise.
Apar numeroase conflicte în care este atacată onoarea omului, precum şi schimburi de acuzaţii şi momente în care se vânează greşelile altora. Este atinsă reputaţia rudelor şi a femeilor casei şi se fac încercări de a răscoli trecutul îndepărtat. Există doar o singură cauză a acestui păcat murdar şi aceasta este că omul este copleşit de mânie şi nu mai ţine cont de respect şi bunele maniere. Întreaga responsabilitate pentru comiterea acestui păcat josnic cade asupra celui ce a aprins primul scânteia. Într-un hadis este scris: „Întregul păcat pentru jignirea şi blestemul reciproc va cădea asupra celui ce a început primul, mai puţin atunci când cel oprimat ajunge la limita îndurării.” (Muslim). Există o singură cale de a scăpa de aceste patimi intense şi aceasta este ca toleranţa să prevaleze asupra furiei şi mâniei şi iertarea să ţină în frâu dorinţa de răzbunare.
Fără nicio îndoială, dacă personalitatea unui om sau a rudelor şi prietenilor lui este afectată, dacă el suferă şi dispune de mijloacele şi de resursele necesare răzbunării, atunci doreşte fără zăbavă să se răzbune şi nu se linişteşte până ce nu-şi satisface setea de răzbunare.
La duritate răspundeţi cu blândeţe
În astfel de cazuri poate fi adoptată o altă politică, mai nobilă şi mai plăcută lui Allah, ce subliniază mărinimia omului şi respectul faţă de bunele relaţii: omul trebuie să-şi controleze furia şi să nu înceapă să ocărască şi să înjure, să se abţină şi să nu fie tentat să se răzbune. El trebuie să considere iertarea greşelilor păcătoşilor ca un fel de recunoştinţă faţă de Allah, Cel care i-a oferit o asemenea poziţie şi care Îşi permite să-Şi ia înapoi ceea ce I se cuvine, oricând doreşte.
Ibn Abbas (Allah să fie mulţumit de el!) ne povesteşte că, atunci când a venit, Ainia bin Hasn a locuit în casa nepotului său, Hur bin Qais, care era respectat foarte mult de ‛Omar (Allah să fie mulţumit de el!), cititorii Coranului fiind membrii Comitetului Consultativ al lui ‛Omar, indiferent dacă erau tineri sau bătrâni. Unchiul şi-a rugat nepotul să-l ducă la amir-ul muminin, ‛Omar bin Al-Khattab (Allah să fie mulţumit de el!). Prin urmare s-a cerut îngăduinţa şi, când amândoi au ajuns în faţa lui ‛Omar, acesta i-a spus cu multă duritate califului: „Să-ţi fie ruşine, o, fiu al lui Khattab, fiindcă nici nu ne oferi daruri şi nici nu ne tratezi cum se cuvine!” ‛Omar (Allah să fie mulţumit de el!) s-a înfuriat şi a vrut să-l pedepsească. Nepotul său, Hur, a intervenit imediat şi a zis: „Amir muminin! Allah îi spune Profetului Său (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!): «Adoptă metoda blândeţii şi îngăduinţei, îndeamnă la fapte bune şi nu te certa cu cei needucaţi!» Acest om este needucat, să fie iertat!” Apoi emirul drept-credincioşilor / amir muminin l-a iertat şi nu s-a abătut deloc de la învăţăturile acelor versete recitate dinaintea sa, urmând cu credinţă Cartea lui Allah. (Bukhari).
‛Omar (Allah să fie mulţumit de el!) s-a înfuriat fiindcă acel arab venise doar ca să-l provoace. Ideea de a-l pedepsi i-a venit în minte, fiindcă el nu mersese acolo cu intenţia de a oferi sfaturi competente sau de a face schimbări. Singurul scop al venirii sale acolo a fost de a-l ocărî pe amir-ul muminin şi de a primi daruri bogate fără să muncească pentru ele. Dar când i s-a spus că omul era needucat, el şi-a stăpânit furia şi i-a îngăduit să plece aşa cum a venit.
Într-o relatare ni se spune: „Pe cel ce-şi controlează furia, deşi a avut puterea să acţioneze mânat de ea, Allah îl va chema primul în Ziua Judecăţii şi îi va da voie să-şi aleagă orice hurie îi este pe plac.” (Abu Daud).
Ibada bin Samit (Allah să fie mulţumit de el!) ne povesteşte că Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Aţi vrea să vă povestesc despre acele calităţi pentru care Allah vă va dărui case înalte în Paradis şi vă va înălţa în rang?”. Oamenii au zis: „Desigur, spune-ne, o, Trimis al lui Allah!” El a zis: „Pe cel ce se comportă cu voi asemenea unui om needucat, trataţi-l cu îngăduinţă, iertaţi-i pe asupritori, daţi-le celor ce vă jecmănesc, iar pe cel ce se depărtează de viu încercaţi să-l însoţiţi!” (At-Tabarani).
Coranul a considerat aceste calităţi şi obiceiuri cuviincioase drept calea bună pe care omul poate intra în Paradis:
„Şi grăbiţi-vă spre iertarea Domnului vostru şi spre Raiul cel întins cât cerurile şi pământul, pregătit pentru cei evlavioşi, care dau milostenii atât atunci când au parte de belşug, cât şi atunci când sunt la necaz, care-şi stăpânesc mânia şi care iartă oamenilor, căci Allah îi iubeşte pe cei care plinesc fapte bune.” (Surat ‛Ali ‛Imran: 133-134).
Exemplul desăvârşit
Felul în care profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) l-a ignorat pe Abdullah bin ‘Ubey, blândeţea pe care i-a arătat-o, maniera în care i-a trecut cu vederea crimele, sunt exemple ce nu se pot regăsi în întreaga istorie a omenirii.
Abdullah bin ‘Ubey a fost cel mai înverşunat duşman al musulmanilor. El căuta întotdeauna diferite modalităţi de a face rău şi de a aduce daune musulmanilor. Nu scăpa nicio ocazie de a-i lovi pe musulmani, de a-i înfrânge şi de a complota împotriva lor. El a răspândit minciuni în ceea ce priveşte castitatea „mamei credincioşilor”, ‛Aişah (Allah să fie mulţumit de ea!), şi i-a aţâţat pe oameni să o bârfească, încercând să slăbească astfel temeliile societăţii islamice, deoarece încă din timpuri străvechi tradiţiile orientale le-au acordat femeilor un înalt statut în ceea ce priveşte decenţa şi nobleţea. Din acest motiv Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) şi iubiţii lui companioni erau foarte neliniştiţi şi tulburaţi. Ei se aflau într-o mare încurcătură din cauza acestei minciuni sfruntate, până când, în final, au fost revelate versetele din Surat An-Nur care respingeau acuzaţiile ipocriţilor, apărau castitatea şi puritatea ‛Aişei (Allah să fie mulţumit de ea!) şi dădeau în vileag tertipurile duşmanilor:
„Cei care au venit cu minciuna sunt un grup dintre voi. Nu o socotiţi a fi un rău pentru voi, ci mai degrabă ea este un bine pentru voi! Fiecare om dintre ei are păcatul ce şi l-a agonisit, iar aceluia căruia îi revine cea mai mare parte din ea va avea parte de mare chin.” (Surat An-Nur: 11).
În această tragedie, cei care au acuzat-o deschis pe „mama credincioşilor” au fost pedepsiţi, dar germenele ce a răspândit această boală nu a fost distrus, astfel că efectele sale vătămătoare i-au afectat pe musulmani.
Allah îi binecuvântează cu victorie şi glorie pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) şi pe armatele Sale. Islamul a purificat guvernarea dezordonată ce a avut loc secole întregi şi a reformat societatea coruptă. Duşmanii Islamului au fost atunci descoperiţi în interiorul societăţii islamice. Abdullah bin ‘Ubey s-a măcinat în sufletul său până ce s-a îmbolnăvit şi a murit, după ce a lăsat în urma sa mireasma ucigătoare a distrugerii.
Fiii săi au mers la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) să ceară iertare pentru faptele tatălui lor. El i-a iertat. Apoi fiii au cerut cămaşa Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) ca giulgiu pentru tatăl lor. El le-a dat-o. L-au rugat apoi să conducă rugăciunea de înmormântare şi să se roage pentru tatăl lor. Milostivul Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) nu a refuzat nici această rugăminte a lor. El s-a ridicat să se roage pentru salvarea celui care în trecut i-a atacat onoarea şi reputaţia. Dar Allah a refuzat să îi îndeplinească toate aceste dorinţe şi a revelat acest verset:
„Roagă-te de iertare pentru ei sau nu te ruga de iertare pentru ei! Chiar de te vei ruga de iertare pentru ei de şaptezeci de ori, Allah tot nu-i va ierta! Şi aceasta pentru că ei nu cred în Allah şi în Trimisul său, iar Allah nu-i călăuzeşte pe cei nelegiuiţi.” (Surat At-Tauba: 80).
În acest tragic eveniment al minciunii a fost implicată şi o rudă apropiată a lui Abu Bekr (Allah să fie mulţumit de el!), un om care trăia din mila sa. Omul acesta nu a şovăit să o acuze pe nedrept pe femeia castă şi pură al cărei tată i-a dat ajutor şi l-a sprijinit. El a uitat dreptul islamic şi nu i-a păsat de rudenie şi a sfâşiat în bucăţi străvechiul obicei. Abu Bekr (Allah să fie mulţumit de el!) a fost foarte revoltat şi a jurat că nu-i va mai da nimic acestei rude apropiate a lui şi nu-i va mai arăta bunătatea din trecut. Atunci a fost revelată următoarea poruncă a lui Allah:
„Să nu jure cei înzestraţi cu belşug şi cu bogăţie dintre voi că ei nu vor mai da [nimic] rudelor, sărmanilor şi celor care purced pe calea lui Allah! Ci să ierte şi să miluiască. Oare nu voiţi ca Allah să vă ierte vouă? Iar Allah este Iertător şi Îndurător.” (Surat An-Nur: 22).
Prin urmare Abu Bekr (Allah să fie mulţumit de el!) a început din nou să-şi ajute ruda, spunând: „Aş dori ca Allah să mă ierte...”
Capitolul 15
FILANTROPIA ŞI BUNĂVOINŢA
Generozitatea – trăsătură esenţială a comportamentului unui musulman
Islamul este o religie a cărei temelie s-a înălţat pe milostenie, generozitate şi filantropie. Obtuzitatea, lăcomia şi zgârcenia sunt trăsături negative ce-i clatină edificiul. De aceea Islamul doreşte ca adepţii săi să fie generoşi şi milostivi. Ei au fost îndrumaţi să-i trateze pe ceilalţi cu bunătate, să facă fapte bune, să-şi ajute vecinii şi să săvârşească toate celelalte lucruri virtuoase. Adepţii Islamului au fost atenţionaţi să-şi facă din traiul cinstit un mod de viaţă util:
„Cei care dăruiesc din bunurile lor [milostenie] noaptea şi ziua, în taină şi făţiş, au răsplata lor de la Domnul lor şi ei nu au a se teme şi nici nu vor fi mâhniţi.” (Surat Al-Baqara: 274).
Este responsabilitatea fiecărui musulman ca, atunci când îşi acoperă necesităţile, să acţioneze în mod echilibrat şi să nu-şi cheltuie toată averea doar pentru nevoile lui personale; este de datoria lui să-i facă părtaşi şi pe alţii la binecuvântările pe care Allah le-a revărsat asupra lui şi să aloce o parte din averea sa pentru ajutorarea şi sprijinirea persoanelor sărace şi nevoiaşe.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „O, fiu al lui Adam, cheltuieşte-ţi averea, este mai bine pentru tine! Şi nu aduna cu avariţie, este rău pentru tine! Averea potrivită nevoilor nu este de condamnat. Cheltuieşte mai întâi pentru familia ta şi pentru cei ce depind de tine, căci mâna care dă este mai bună decât cea care primeşte.” (Muslim).
Coranul a făcut o aluzie clară la acest subiect când le-a poruncit musulmanilor să cheltuie pentru rudele lor şi pentru cei nevoiaşi şi a împiedicat irosirea averii. Un cheltuitor îşi iroseşte averea şi se complace în prostie. El îşi cheltuie banii în plus pentru plăcerile lui personale şi atunci ce-i mai rămâne pentru a respecta drepturile celorlalţi şi a acorda ajutorul necesar celor nevoiaşi?
Allah a poruncit:
„Şi dă-i celui care ţi-e rudă ceea ce i se cuvine, ca şi sărmanului şi călătorului de pe drum [aflat la nevoie], însă nu risipi peste măsură, căci risipitorii sunt fraţii şeitanilor, iar Şeitan este nerecunoscător Domnului Său!” (Surat Al-‛Isra’: 26-27).
După aceea musulmanii sunt îndemnaţi să ţină cont de sentimentele nevoiaşilor şi ale celor ce duc lipsă şi să nu le lezeze onoarea. Dacă nu este nimic care să le poată fi oferit, să fie refuzaţi cu blândeţe şi cu cuviinţă:
„Şi dacă te întorci de la ei, căutând îndurare la Domnul tău, în care tu nădăjduieşti, spune-le lor o vorbă prietenoasă!”.
Islamul îşi cheamă adepţii să cheltuiască pentru cauza lui Allah şi pentru milostenie şi această chemare este binecunoscută. La fel de limpede este şi războiul pe care Islamul l-a declarat împotriva zgârceniei, lăcomiei şi obtuzităţii.
Într-o relatare ni se spune: „Cel ce face milostenii se află aproape de Allah şi de oameni, aproape de paradis şi departe de iad. Un zgârcit însă este departe de Allah şi de oameni, departe de paradis şi aproape de iad. Cel lipsit de învăţătură, dar care face milostenii este mai plăcut lui Allah decât un credincios zgârcit.” (At-Tirmizi).
Nu există niciun sistem în lumea aceasta şi nu există nicio şansă să apară acel sistem în care toată lumea să fie nepăsătoare şi să nu simtă nevoia relaţionării. Atâta vreme cât forţa şi slăbiciunea, bogăţia şi sărăcia coexistă în societatea omenească, pentru instaurarea păcii şi liniştii, pentru asigurarea succesului şi securităţii în societate, este necesar ca cel puternic să fie blând cu cel slab şi cel bogat să-i ajute pe săraci şi nevoiaşi prin daruri şi pomeni.
Dacă oamenii agonisesc averi datorită străduinţei şi calităţilor lor, atunci unii oameni agonisesc o mulţime de bogăţii, iar alţii obţin doar strictul necesar. Acest lucru nu poate fi contestat.
Întrebarea referitoare la nenorocire şi nerecunoştinţă se naşte atunci când aceşti oameni trăiesc o viaţă întreagă izolaţi de societate, când sunt preocupaţi să-şi satisfacă nevoile personale şi să-şi îndeplinească propriile plăceri şi pofte. Allah a menit însă ca oamenii să trăiască împreună şi a declarat că nu diferenţele de stare materială, ci tocmai această convieţuire a lor reprezintă o încercare serioasă pentru ei. Aceasta este o încercare a credinţei lor şi o şansă de a-şi dovedi meritele:
„Şi Noi v-am făcut pe unii dintre voi încercare pentru alţii, [ca să vedem] dacă veţi fi statornici. Iar Domnul tău este Cel care Vede.” (Surat Al-Furqan: 20).
O comunitate poate avea succes în acest domeniu al vieţii doar dacă relaţia dintre indivizi este puternică şi fermă. Niciun individ al societăţii nu trebuie să fie atât de sărac, încât să înfrunte o viaţă de lipsuri şi niciun bogătaş al societăţii nu trebuie să fie atât de lacom, încât să-şi cheltuiască averea doar pentru plăcerile şi poftele personale.
Pentru a atinge aceste înalte obiective, Islamul a emis legi foarte dure. Inimile oamenilor au fost obişnuite cu faptele bune şi virtuoase şi ei au fost îndemnaţi să lucreze cu alţii, să se ajute reciproc şi să acţioneze cu credinţă. Ei au fost lămuriţi că de avantajul de a cheltui pentru Allah nu se bucură doar persoanele sărace şi nevoiaşe, ci şi cei care fac milostenii şi dobândesc astfel bogăţii nepreţuite de pace şi împlinire. Sufletele lor sunt apărate de cutremurele ranchiunii şi geloziei şi sunt salvate de consecinţele negative ale egoismului şi obtuzităţii:
„Iată că voi sunteţi chemaţi să cheltuiţi pe calea lui Allah. Şi unii dintre voi sunt zgârciţi, iar acela care este zgârcit este zgârcit numai în paguba lui însuşi. Allah este de ajuns pentru Sine, iar voi sunteţi săraci.” (Surat Muhammed: 38).
Sărăcia distruge toată frumuseţea
Sărăcia, nevoia reprezintă o stare care generează o mulţime de necazuri omului. Ea îl aruncă din poziţia pe care Allah i-a oferit-o; există întotdeauna o teamă ascunsă că nevoile l-ar putea lipsi de nobleţea pentru care Allah l-a numit pe om cel mai bun dintre toate creaturile.
Firea omenească nu suportă să vadă pe cineva în haine murdare, rupte şi zdrenţăroase, ce expun defectele unui om, fără încălţări care să-i acopere picioarele sau călcâiele, flămând de mai multe zile, uitându-se cu lăcomie la mâncarea gustoasă, dar fără a o putea gusta.
Cei care văd asemenea scene triste, dureroase şi nu sunt deloc înduioşaţi nu se pot numi fiinţe omeneşti, nu sunt musulmani. Este omenesc să te simţi tulburat şi să-ţi pară rău când vezi situaţia grea a celor nefericiţi. Cel care este lipsit de această calitate elementară nu se poate numi om, ci stâncă. Aşa cum spunea un poet (în limba urdu): „Omul a fost creat pentru compasiune (de către Allah), altfel nu ar mai fi existat vreun colţ în care El să fie lăudat.”
Problema care se pune, referitoare la credinţă, este că oamenii ar trebui să se teamă de Domnul lor pentru starea acestor oameni neajutoraţi şi săraci.
Profetul Islamului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a fost martor odată la o asemenea scenă. Lacrimile au început să-i curgă pe obraz şi a fost foarte tulburat. El i-a adunat pe toţi musulmanii şi a ţinut o predică foarte folositoare. Le-a reamintit de drepturile oamenilor asupra altor oameni şi de îndatoririle lor. I-a prevenit de pedeapsa lui Allah şi de consecinţele pe care le vor suporta în Viaţa de Apoi. Predica lui a fost atât de eficace, încât toţi cei prezenţi acolo au donat de bunăvoie tot ce au avut şi s-au adunat atât de mulţi bani, încât omul a cărui stare îl mişcase atât de mult pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a devenit un om bogat în urma acestui ajutor spontan de la companionii Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!); toate lipsurile lui au fost acoperite.
Jarir (Allah să fie mulţumit de el!) a povestit: „Ne aflam în tovărăşia Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), dimineaţa devreme. Nişte oameni au venit înaintea lui. Erau rău îmbrăcaţi. Pânzele ce-i acopereau erau rupte în mai multe locuri. Mulţi dintre ei erau din tribul Madhar. Când profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a văzut în ce stare jalnică se aflau, sângele i-a fugit din obraji. El a intrat în casa sa, apoi a ieşit şi i-a cerut lui Bilal să facă chemarea la rugăciune. El a chemat credincioşii la rugăciune şi Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a condus rugăciunea. Apoi a ţinut o cuvântare şi a zis:
«O, voi, oameni! Fiţi cu frică de Domnul vostru care v-a făcut dintr-o singură fiinţă şi a făcut din aceasta şi pe perechea ei şi care a răspândit din cele două [fiinţe] mulţi bărbaţi şi femei! Fiţi cu frică de Allah în numele căruia vă conjuraţi [unii pe alţii] şi [fiţi cu frică de ruperea] legăturilor de rudenie, căci Allah este Veghetor peste voi!» (Surat An-Nisa’: 1);
«O, voi ce ce credeţi, fiţi cu frică de Allah! Şi fiecare suflet să bage de seamă ce trimite înainte pentru Ziua de mâine!» (Surat Al-Haşr: 18).
Apoi profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: «Toată lumea să dea milostenie bani, haine, curmale, grâu etc.» A continuat şi i-a îmboldit: «Daţi, chiar dacă este şi o curmală uscată ca iasca.»”
Povestitorul ne spune că, după aceea, un om din neamul „ajutoarelor” (ansar) a adus o traistă atât de plină, încât i-a alunecat din mână şi a căzut la pământ înainte ca el să ajungă la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!). Alţi oameni au adus lucruri pentru a fi împărţite ca milostenie până ce s-au format două grămezi mari de alimente şi haine. În momentul acela am văzut că faţa Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) strălucea de bucurie de parcă era aurită. Apoi el a zis: „Oricine a adus o tradiţie (sunnah) bună în Islam va avea parte de răsplata ei (sawab), precum şi de răsplata celorlalţi care făptuiesc după ea, fără nicio împuţinare a răsplăţii celor care făptuiesc după aceea sunnah. Oricine a introdus în Islam un sistem negativ îşi va primi pedeapsa pentru acesta şi aşa îşi vor primi pedeapsa şi cei ce vor urma acel sistem.” (Muslim).
Aceste cuvinte elocvente ne invită să ne încercăm credinţa şi să încercăm să concurăm unii cu alţii în fapte virtuoase, cum ar fi dania, munca pe vreme nefavorabilă sau faptele de într-ajutorare după calamităţi naturale etc. Pe de altă parte, aceste cuvinte îi atenţionează pe cei ce introduc practici negative în societate, sporind prin aceasta problemele şi complicaţiile societăţii şi lăsându-şi urmaşii să înfrunte toate consecinţele negative ale faptelor lor.
Milostenia – o garanţie pentru succesul în lume şi salvarea în Viaţa de Apoi
Iubirea de bunăstare şi lăcomia de a dobândi cât mai mult ţin de firea omenească. Pentru aceasta, omul călătoreşte distanţe lungi şi îndură tot felul de necazuri. Egoismul şi tendinţa de a da întâietate propriilor avantaje în detrimentul tuturor celorlalte lucruri se nasc în om încă din prima zi. El se gândeşte mai mult la el însuşi şi îi pasă mai puţin de ceilalţi.
Dacă i se oferă toată averea de pe pământ şi dacă dobândeşte toate binecuvântările Domnului său, el nu va fi pregătit să cheltuiască din ele de bunăvoie şi manifestările diferite ale egoismului îi vor lega mâinile:
„Spune: «Dacă voi aţi avea visteriile îndurării Domnului meu, voi le-aţi păstra de frică să nu le cheltuiţi, căci omul este zgârcit!»” (Surat Al-’Isra’: 100).
Islamul a catalogat această mentalitate drept grobiană şi meschină; ea trebuie combătută vehement şi tratată cu atenţie. Islamul a afirmat foarte clar că doar acel om care se îndepărtează de obtuzitate şi avariţie şi manifestă compasiune şi generozitate poate avea succes în a dobândi răsplata atât în lumea aceasta, cât şi în cea ce va să vină:
„Deci fiţi cu frică de Allah atâta cât puteţi, ascultaţi, fiţi supuşi şi dăruiţi spre binele sufletelor voastre! Iar aceia ale căror suflete vor fi ferite de zgârcenie, aceia sunt cei care vor izbândi.” (Surat At-Taghabun: 16).
Grămezile de aur şi argint din care nu sunt satisfăcute drepturile celor săraci şi nevoiaşi devin cauza pedepsei proprietarului lor şi a nenorocirilor acestuia în lumea aceasta şi în Cea de Apoi. O asemenea avere este precum un şarpe ce se ascunde în gaura lui, pândindu-i pe oameni ca să-i muşte. Islamul a explicat că această bogăţie se va transforma în şerpi vii în Ziua Judecăţii, şerpi care îi vor ataca şi muşca pe stăpânii lor.
„Bogătaşul ce nu a plătit drepturile celorlalţi din averea sa îşi va vedea averile transformate în şerpi în Ziua Judecăţii, şerpi care îl vor vâna cu gurile deschise, apoi o voce se va auzi: «Stăpâniţi-vă averea pe care aţi ascuns-o, căci Mie nu-Mi pasă de ea!» Când va vedea că nu are scăpare, îşi va băga mâna în gura lor şi aceştia îl vor muşca precum taurul care mănâncă iarbă.” (Bukhari).
Islamul îi explică omului că dragostea sa pentru avere îl conduce spre distrugere, iar dacă ar analiza realitatea impusă de bogăţie şi consecinţele acesteia, şi-ar da seama că milostenia este mai bună decât egoismul şi darul este mai nobil decât zgârcenia. „Omul va zice: «Averea mea! Averea mea!», deşi averea lui era de trei feluri: orice avea mânca, bea şi termina, ori cheltuia pe haine care se rupeau, ori dădea altora şi aduna pentru Viaţa de Apoi şi ceea ce era în plus se termina sau rămânea oamenilor.” (Muslim).
Este ciudat că tot ceea ce lasă omul pentru alţii implică o anumită duritate. Dacă nu-şi va folosi averea pentru a-şi îmbunătăţi propria condiţie economică şi pentru fericire în Viaţa de Apoi, atunci din ce altceva să încerce să tragă foloase?
Nobilul Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a dezvăluit această realitate când a zis: „Cine este acela dintre noi căruia îi place averea moştenitorului său mai mult decât averea sa proprie?”. Însoţitorii săi au răspuns: „O, Trimis al lui Allah! Ne iubim propria noastră bogăţie.” Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis atunci: „Averea fiecăruia dintre noi este ceea ce a trimis Allah, iar averea moştenitorului este ceea ce lasă în urma sa fiecare dintre voi.” (Bukhari).
În ciuda acestui lucru, când Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a declarat că va strânge dania, el a abordat cu îngăduinţă şi blândeţe lăcomia oamenilor de a agonisi bani. El a spus: „În curând vor veni la voi cei care strâng dania. Când vor veni, să-i întâmpinaţi cum se cuvine. Daţi-le libertatea să adune orice doresc. Dacă procedează cinstit, îşi vor face un bine. Dacă sunt nedrepţi, păcatul va fi al lor. Să le daţi satisfacţie, fiindcă plata daniei va fi deplină prin mulţumirea lor şi ei se vor ruga pentru voi.” (Abu Daud).
Dacă un om reuşeşte să îndepărteze piedicile pe care zgârcenia şi obtuzitatea le presară în calea sentimentelor oneste, el câştigă mai mult din perspectivă islamică. În mod obişnuit, omul are speranţe legate de viaţă şi legătura sa cu aceasta este puternică şi fermă dacă el este sănătos şi plin de energie şi priveşte viitorul cu curaj. Într-un astfel de moment, omul îşi cheltuieşte banii cu chibzuinţă şi se gândeşte tot timpul să-şi sporească averea astfel încât să asigure viitorul său şi al copiilor săi. Dacă în aceste condiţii, omul are toţi factorii sub control şi îşi ţine palmele întinse şi cheltuie banii cu bunăvoinţă şi generozitate, dacă nu se va îngrijora nici de sărăcie, de nevoi şi nici nu-i va fi teamă de distrugere, atunci un astfel de om face o faptă foarte bună.
Un om a mers la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) şi l-a întrebat: „O, Trimis al lui Allah! Care este milostenia ce dobândeşte cea mai bună răsplată?” Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Să faceţi milostenii şi dacă sunteţi sănătoşi şi aveţi nevoie de bani, şi dacă v-aţi teme că veţi sărăci, pentru că aveţi speranţă de a vă îmbogăţi şi de a vă elibera de nevoi! Să nu se întâmple să amânaţi să faceţi un testament pentru a da milostenie atâta acestui om şi atâta celuilalt.” (Bukhari).
„Dacă daţi milosteniile mărturisit, binefaceri sunt ele, dar dacă nu le faceţi cunoscute şi le daţi săracilor, atunci ele vor fi încă mai bune pentru voi şi vă vor ispăşi pentru o parte din păcatele voastre, căci Allah este Bineştiutor a ceea ce faceţi voi.” (Surat Al-Baqara: 271);
„Dacă Îi veţi face lui Allah un împrumut frumos, El vi-l va da înapoi înmulţit şi vă va ierta pe voi, căci Allah este Mulţumitor [şi] Blând. El este Ştiutorul celor nevăzute şi al celor văzute, Cel Puternic [şi] Înţelept.” (Surat At-Taghabun: 17- 18).
Când omul comite un păcat şi îşi dă seama că s-a îndepărtat de Stăpânul său, atunci lucrul care-i aduce înapoi curăţenia, lumina şi îi oferă adăpost prin bunăvoinţa şi mulţumirea Domnului său este să-şi cheltuie mult preţuita sa avere şi proprietate pentru cauza lui Allah şi să bucure inimile săracilor şi nevoiaşilor cu ajutorul ei, încercând astfel să-şi câştige locul înaintea Celui Mult Milostiv.
Abu Dhar (Allah să fie mulţumit de el!) a povestit că profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Într-o mânăstire era un credincios din neamul lui Israel care-L slăvea pe Allah şi I se închina lui de şaizeci de ani. Într-o zi a plouat şi tot locul s-a înverzit. Când a văzut acest lucru din mânăstirea lui de pe deal, a simţit că trebuie să coboare să Îi aducă laude lui Allah şi să dobândească mai multă credinţă. Avea cu el una sau două bucăţi de pâine. Între timp a întâlnit o femeie, a vorbit cu ea, femeia s-a bucurat de asemenea, apoi, deodată, s-a împreunat cu femeia şi după aceea l-a copleşit somnul.
Mai târziu s-a dus la un lac să se îmbăieze şi la el a venit un cerşetor să-i ceară pomană. Călugărul i-a dat cele două bucăţi de pâine şi apoi a murit subit. Cei şaizeci de ani de credinţă au cântărit în balanţă cu fapta sexului nepermis şi greutatea păcatului a fost mai mare. Apoi în balanţa credinţei sale au fost puse cele două bucăţi de pâine şi credinţa sa a cântărit mai greu, el dobândind astfel salvarea.” (Ibn Habban).
Rolul pe care milostenia şi generozitatea îl deţin în salvarea sufletului poate fi aflat din exemplul minunat pe care Allah l-a oferit Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) pentru ca acesta să-l încredinţeze adepţilor săi: „Vă poruncesc să faceţi milostenie! Exemplul său este asemănător cu acela al unui om care a fost prins de duşmanii săi care i-au legat mâinile la gât şi l-au târât cu intenţia de a-i tăia capul. Brusc, el întrevede posibilitatea de a-şi salva viaţa, oferind bani. Atunci a început să dea lucrurile de valoare – mai mici sau mai mari – pe care le avea, până când a fost eliberat.” (Hakim).
Zakat, milostenia şi alte fapte generoase au o mare importanţă în viaţa aceasta şi în Viaţa de Apoi. Pe această bază, relaţia unui musulman cu religia sa ori devine puternică, ori slăbeşte. Nu este nimic mai reprobabil decât să manifeşti zgârcenie când trebuie să respecţi drepturile altora sau să faci ticăloşii împotriva Domnului. Nimic nu contribuie mai mult la dobândirea gloriei şi succesului decât încrederea în harul lui Allah şi milostenia şi generozitatea omului.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Faptele de credinţă şi dreptatea salvează omul de consecinţe negative şi de fapte rele. Milostenia răcoreşte mânia lui Allah, iar bunătatea arătată rudelor prelungeşte viaţa omului.” (At-Tabarani).
Într-o altă povestire se spune: „Curăţaţi-vă plătind dania (zakat) din averea voastră! Ajutaţi-i pe cei bolnavi cu milostenii şi luptaţi cu valurile de greutăţi, rugându-vă lui Allah cu blândeţe şi umilinţă!” (Abu Daud).
Cea mai grea lovitură dată Satanei, metoda cea mai reuşită de a-i dejuca planurile şi cel mai puternic scut împotriva înşelăciunilor lui este ca omul să facă milostenii din averea sa şi să-şi cheltuiască banii pentru cauza lui Allah. Din acest motiv, diavolul îl împinge pe om să manifeste slăbiciune şi obtuzitate şi încearcă să-i pună obstacole în rezolvarea problemelor lumii materiale:
„Şeitan vă ameninţă cu sărăcia şi vă porunceşte lucruri urâte, în vreme ce Allah vă făgăduieşte iertare şi har, căci Allah este Cel cu Har Nemărginit, Atoateştiutor.” (Surat Al-Baqara: 268).
Într-un hadis se menţionează: „Când un om se hotărăşte să dea ceva de pomană, un grup de şaptezeci de diavoli se agaţă de el şi încearcă să-l facă să renunţe.” (Ahmed).
Când un om îşi împarte salariul destinat diferitelor cheltuieli, el alocă cea mai mare parte a banilor pentru acele lucruri care sunt consumabile. El le consideră datorii de care nu poate scăpa. Islamul a explicat că omul poate considera cheltuielile pentru hrană şi medicamente ca pe nişte investiţii în produse degradabile, însă averea pe care o cheltuieşte pentru cauza lui Allah este o investiţie ce nu piere niciodată.
‛Aişah (Allah să fie mulţumit de ea!) ne povesteşte cum a fost tăiată o capră şi Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a întrebat: „Câtă carne a rămas?” Ei au răspuns: „N-a mai rămas nimic în afară de o bucată de spate.” Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „A rămas tot în afară de bucata de spate.” (At-Tirmizi).
Această relatare este în concordanţă cu aceste cuvinte ale lui Allah:
„Ceea ce aveţi voi se termină, pe când ceea ce se află la Allah va rămâne mereu.” (Surat An-Nahl: 96).
Într-un hadis qudsi (relatare sfântă) ni se spune: „O, fiu al lui Adam! Cheltuieşte-ţi comorile pentru cauza lui Allah! Cu Mine averea voastră nu va fi arsă, scufundată sau furată. În schimbul ei, Eu vă voi da orice aveţi nevoie.” (Baihaqi).
Filantropia – un mijloc de a spori averea
Uneori prin minte ne trece gândul că milostenia împuţinează averea şi îl apropie pe om de sărăcie, răpindu-i pacea şi siguranţa pe care le simte la adăpostul averii. Un astfel de gând este generat de Satana care-l pune în mintea avarilor de joasă speţă.
Adevărul este că milostenia constituie un mijloc de sporire a averilor. Donarea averilor este un drum lung şi larg. Omului care cheltuieşte darurile lui Allah cu generozitate şi cu ambele mâini Allah îi va umple mâinile cu daruri. El este întotdeauna înconjurat de harul şi binecuvântările lui Allah.
Într-o relatare se menţionează: „Există trei oameni pentru care pot să garantez. Averea niciunui om nu se împuţinează prin milostenie. Orice om arată răbdare în faţa asupritorilor va avea parte de lauda lui Allah. Celui care deschide uşa cerşetoriei Allah îi va deschide uşa sărăciilor şi nevoilor.” (Ibn Maageh).
Omul trebuie să manifeste milă şi generozitate şi să încerce să umple golurile societăţii. Cei săraci şi nevoiaşi care vin la el după ajutor nu trebuie să fie respinşi şi dezamăgiţi; el trebuie să-i mulţumească şi să-i trateze astfel încât el însuşi să culeagă foloase în lumea ce va să vină. Dacă astăzi se cheltuie puţin prin milostenie, mâine sau poimâine mari foloase se vor ivi din aceasta. Allah a denumit acest lucru drept generozitate sau donaţie, un împrumut perfect ce va fi dat înapoi înmulţit, nu de două sau de trei ori, ci de mult mai multe ori. El şi-a încurajat supuşii să cheltuie pentru cauza Lui şi le-a explicat foarte clar că această cheltuială îi ajută să dobândească pe merit harul şi binecuvântările nelimitate ale lui Allah, care sunt veşnice.
Într-o relatare sfântă se menţionează: „O, supus al lui Allah, cheltuieşte, este de datoria ta să cheltuieşti! Mâna lui Allah este plină. Milostenia făcută zi şi noapte nu o poate goli. Ce crezi tu, cât de mult a cheltuit El de când a creat cerurile şi pământul? El nu Şi-a închis niciodată palmele când tronul Său se afla pe ape; în mâinile Sale se afla cântarul care se ridica şi cobora.” (Bukhari).
Allah spune:
„Şi pentru tot ceea ce dăruiţi voi El vă va da vouă în schimb, căci El este cel mai bun dintre dăruitori.” (Surat Saba’: 39).
Cei ce cheltuie pentru cauza lui Allah rămân sub veghea Sa şi la adăpostul Său atât la vreme de bucurie, cât şi la vreme de nenorocire. Îngerul a trimis darud pentru ei şi s-a rugat să li se înmulţească averea. Iar celor ce agonisesc bani cu multă avariţie, ei le doresc pierzanie şi distrugere. Vor rămâne ei cu averea lor sau averea lor va rămâne cu ei veşnic? Averea o aveau de la alţii şi va ajunge din nou în mâinile altora. Atunci de ce manifestăm atâta fală şi mândrie pentru ea? De ce să-şi uite cineva locul şi manierele din cauza asta?
Omul va lăsa lucrurile de care este ataşat în această lume adevăratului moştenitor ale acestora şi va apărea dinaintea Domnului său fără nicio avere şi fără rang sau poziţie. Averea şi lucrurile pentru care el s-a purtat cu atâta meschinărie vor deveni o povară pe umerii săi în Ziua Judecăţii. Nu este de mirare că Allah se va răzbuna pe acei oameni care au uitat aceste realităţi şi au trăit pe lume nepăsători faţă de îndatoririle lor. Singurul gând ce i-a tulburat a fost dacă un lucru sau altul a fost folositor sau nu pentru ei. Ei au fost profund egoişti şi, în egoismul lor, au uitat ce era într-adevăr bine pentru ei.
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „În fiecare dimineaţă doi îngeri coboară pe pământ. Unul dintre ei spune: «O, Allah! Dă răsplata ce se cuvine celui ce cheltuieşte (pentru o cauză bună)!» Celălalt spune: «O, Allah! Ruinează-l şi distruge-l pe cel avar!»”
Îndepărtaţi sărăcia
Omul este lacom după avere, fiindcă vrea să lase în urma sa avere şi bunăstare pentru copiii săi, pentru ca aceştia să trăiască în linişte şi siguranţă după moartea lui. Aceasta este o intenţie bună şi cinstită. Islamul consideră că este de datoria fiecărui musulman să aibă grijă de familia sa şi de rudele sale şi să-i ferească de lipsuri şi nevoi. Islamul doreşte să contribuiţi la îndepărtarea sărăciei şi nevoilor din casele altora, însă nu este de acord ca voi să aduceţi sărăcia şi nevoile în casa voastră. Într-un hadis se menţionează: „Să-ţi laşi moştenitorii bogaţi şi în bunăstare este mult mai bine decât să-i laşi săraci şi în nevoi, obligaţi să cerşească de la alţii.” (Bukhari).
Rezervele pentru copii şi asigurarea viitorului lor sunt datorii foarte importante. Dar cum poate fi corect ca omul să-şi pună în balanţă religia şi caracterul pentru aceste lucruri? Este curată prostie ca omul să-şi sacrifice poziţia, buna cuviinţă şi mulţumirea lui Allah doar pentru a lăsa un venit copiilor săi.
Islamul ne arată că, la fel ca toate celelalte lucruri bune, averea şi copiii unui om sunt o încercare pentru el. Dacă el este copleşit de dragoste pentru ei, îşi uită îndatoririle şi nu le oferă sacrificiile aşteptate, atunci aceste daruri şi lucruri bune devin o problemă, chiar una periculoasă şi distructivă:
„O, voi cei care credeţi! Voi aveţi printre soaţele voastre şi printre copiii voştri un vrăjmaş! Deci fiţi cu grijă de ei! Însă dacă voi sunteţi îngăduitori şi treceţi peste [greşelile lor] şi îi iertaţi pe ei, să ştiţi că şi Allah este Iertător şi Îndurător. Averile voastre şi copiii voştri sunt numai o ispită şi la Allah se află o mare răsplată.” (Surat At-Taghabun: 14-15).
Da, cel care nu merge la jihad, fiindcă vrea să fie aproape de nevasta sa, sau cel ce nu-şi întinde mâna să dea de pomană, fiindcă vrea să-şi strângă averea pentru a avea tot mai mult pentru copiii săi, Îi arată nerecunoştinţă lui Allah pentru lucrurile bune pe care El i le-a asigurat în viaţă şi crede că acestea sunt într-adevăr „daruri”, când, de fapt, sunt doar o ispită pentru el.
Khaula bint Hakim a spus: „Într-o zi Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a ieşit purtându-şi în braţe nepotul şi a zis: «Voi (copiii) deveniţi un motiv de zgârcenie, laşitate, ignoranţă şi prostie, dar sunteţi totodată şi mireasma lui Allah.»” (At-Tirmizi).
Înseamnă că persoana ce a preferat să fie avară, laşă şi proastă invocând interesele propriilor copii a avut de pierdut, iar cel ce şi-a plătit datoriile faţă de Allah şi supuşii Săi a avut parte de reuşită.
Oricum, chiar dacă omul este zgârcit în a-şi plăti datoriile şi avar să agonisească pentru copii, sărăcia şi nevoile omului nu se sfârşesc şi aceasta nici nu este o garanţie că va deveni bogat. El nu va fi în stare să ofere nicio scuză acceptabilă.
Abdullah bin Mes’ud (Allah să fie mulţumit de el!) ne povesteşte că profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Allah a binecuvântat două tipuri de persoane cu o mulţime de averi, proprietăţi şi copii. El va întreba unul dintre aceste grupuri: «O, cutare şi cutare!» Ei vor răspunde: „Aici suntem, o, Stăpân al nostru! Aici suntem.” El va întreba: «Ce aţi făcut cu averea şi cu lucrurile cu care v-am binecuvântat?» Supuşii vor răspunde: «Le-am lăsat fiilor noştri de teamă să nu sărăcească.» Allah va zice: «Dacă ai cunoaşte adevărul, ai râde mai puţin şi ai jeli mai mult. Lucrul de care te temi Eu l-am trimis asupra lor.»
El îl va întreba pe altul: «O, cutare şi cutare!» Acela va răspunde: «Aici sunt, o, Doamne al meu! Aici sunt.» El va întreba: «Nu te-am binecuvântat eu cu averi şi bunăstare?» Supusul va răspunde: «Aşa este, Doamne al meu.» El va întreba: «Ce ai făcut cu acele binecuvântări?» Acela va răspunde: «Le-am cheltuit pe calea supunerii Tale şi mi-am lăsat copiii la Mila, Bunătatea şi Bunăvoinţa Ta.» Atunci Allah va zice: «Iată, de ai cunoaşte adevărul, ai râde mai mult şi ai plânge mai puţin. Lucrurile pe care te-ai bazat, le-am trimis lor.»” (At-Tabarani).
Islamul ne sfătuieşte ca omul să fie mai întâi bun cu el însuşi, apoi cu cei ai casei lui, cu rudele sale şi apoi cu ceilalţi oameni.
Omul care este bun cu el însuşi înseamnă că-şi satisface toate nevoile permise şi cuviincioase prin mijloace permise (halal) şi evită lucrurile interzise (haram). El se fereşte de manifestările sărăciei şi foamei, fiindcă omul îşi pierde demnitatea din pricina acestora. Onoarea musulmanului trebuie să fie păstrată. Toate aceste lucruri trebuie făcute cu măsură, fără zgârcenie şi cheltuială excesivă. Musulmanii au îngăduinţa să păstreze atâta avere cât le este necesară pentru nevoile lor, iar dacă nu au aceste mijloace, înseamnă că sunt săraci şi nevoiaşi.
Abu Said Khuchi ne povesteşte: „Un sărac a intrat în Moscheea Profetului (Masjid-i-Nabaui). În momentul acela Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) le recomanda oamenilor să facă milostenii. După ce oamenii au strâns donaţiile, el i-a dat săracului două piese de îmbrăcăminte. Când profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) i-a sfătuit pe oameni a doua oară să facă milostenie, omul care arăta ca trestia a aruncat o piesă de îmbrăcăminte. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis indignat: «Uitaţi-vă la omul acesta zdrenţăros! I-am dat două piese de îmbrăcăminte şi, când am sfătuit iarăşi lumea să facă milostenie, el a aruncat una dintre ele.» Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) l-a certat multă vreme.” (Abu Daud).
Nobilul Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a dorit să elimine sărăcia, lipsurile şi vulgaritatea din societate, în vreme ce unora nu le păsa nici dacă umblau fără haine sau fără încălţări. Nu este bine ca oamenii de acest fel să considere o astfel de înfăţişare drept o manifestare a învăţăturilor religioase, deoarece Islamul consideră că este de datoria fiecărui musulman să muncească pentru a dobândi atâta bunăstare cât să-i permită să se înfăţişeze cu demnitate în societate.
Jabir (Allah să fie mulţumit de el!) a relatat: „Un om a venit la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) cu o bucată de aur la el. I-a spus Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) că o avea dintr-o mină şi l-a rugat să o accepte, căci era milostenie şi nu avea altceva să dea de pomană. Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) şi-a întors capul într-o parte. Aşa că omul a venit pe partea dreaptă şi a spus din nou aceeaşi rugăminte. Şi de această dată Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) şi-a întors capul. Omul a venit pe partea stângă şi s-a rugat. Nici de această dată Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) nu i-a dat atenţie. Atunci el a venit din spate şi a aruncat-o spre el cu atâta forţă, încât, de l-ar fi atins, ar fi fost dureros pentru el. Apoi a zis: «Unii dintre voi vin să dea de pomană întreaga lor avere. După care merg să cerşească de la alţii, dar cea mai bună pomană este aceea care provine de la un om bogat.»”
Cine este primul care merită să fie părtaş la bunăstarea voastră
Capul familiei are datoria de a afla care sunt necesităţile celor din gospodăria sa şi să le satisfacă cu generozitate. Nu este o dovadă de credinţă ca omul să-şi lase nevasta şi copiii să sufere de lipsa mijloacelor materiale şi să-şi cheltuiască averea pentru alte scopuri, oricât de importante ar fi acestea.
Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Un dinar este acela pe care-l cheltuiţi pentru cauza lui Allah, tot un dinar este acela pe care-l cheltuiţi pentru eliberarea unui sclav şi tot un dinar cheltuiţi pentru familia voastră. Însă dintre toate acestea, cea mai bună răsplată va fi oferită pentru dinarul cheltuit pentru familie.” (Muslim).
Într-o discuţie despre sinceritate a fost menţionată această relatare: „Ceea ce cheltuie un musulman pentru familia lui, căutând mulţumirea lui Allah, este de asemenea milostenie.” (Bukhari).
Prin această călăuzire clară, Islamul doreşte ca alocarea cheltuielilor să fie proporţională cu avantajele pentru societate; familia este fundaţia unei mari societăţi şi prima cărămidă din temelia acesteia. De aceea este necesar ca atenţia să fie în primul rând îndreptată spre familie, iar nevoile ei să fie îndeplinite.
Cei care merită să beneficieze mai mult de averea unei persoane sunt rudele şi apropiaţii săi. Este dreptul lor ca, atunci când se ridică mâna pentru a dărui milostenie, aceasta să se întindă mai întâi către ei. Atunci când în vecinătatea unui om există persoane nevoiaşe şi sărace, ce motiv s-ar putea invoca pentru a-i lăsa pe aceştia în părăsire, în timp ce ajutorul ce poate fi dăruit lor este oferit altora? O asemenea faptă ar putea genera un sentiment de ură şi ranchiună în inimile celor defavorizaţi şi ei ar putea să simtă că nepăsarea cu care sunt trataţi este menită să-i rănească şi să-i facă să sufere. Dacă durerea şi nemulţumirea este provocată conştient, atunci acest gen de milostenie îi aduce necazuri celui care dăruieşte.
Într-o relatare ni se spune: „O, comunitate a lui Muhammed! Jur pe Fiinţa Care m-a trimis cu Adevărul, Allah nu acceptă milostenia celor ale căror rude au nevoie de bunătatea şi ajutorul lor şi ei îl oferă altora, părăsindu-i! Pe Cel în puterea Căruia se află viaţa mea, în Ziua Judecăţii Allah nu se va uita la un astfel de om!” (At-Tabarani).
Soţia lui Abdullah bin Mes’ud, Zeyneb Saqafiat (Allah să fie mulţumit de ei!), a spus: „Trimisul lui Allah a zis: «O, grup de femei! Faceţi milostenii chiar de trebuie să vindeţi giuvaierele voastre!»” Ea povesteşte: „Am mers la Abdullah bin Mes’ud şi i-am zis: «Tu eşti un om sărac şi Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) ne-a cerut să facem milostenii. Mergi şi-l întreabă pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) dacă acest lucru poate fi considerat o milostenie şi, dacă nu-i aşa, atunci e bine, voi face milostenii altora în loc să-ţi fac ţie.» Abdullah bin Mes’ud a zis: «Mergi tu şi-l întreabă!»”
Ea spune că, în timp ce se îndrepta spre Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), s-a întâlnit cu o femeie din neamul „ajutoarelor” (ansar) care era tulburată de aceleaşi gânduri. Au mers împreună. Ca măsură de precauţie au trebuit să aştepte la uşa camerei lui. Când Bilal (Allah să fie mulţumit de el!) a ieşit din cameră, ea a zis: „Mergi şi spune-i Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) că au venit două femei să îl întrebe dacă faptul că au grijă de soţii lor şi îşi îngrijesc copiii poate fi considerat o milostenie sau nu? Să nu-i spui cine sunt femeile.”
Ea a spus că Bilal (Allah să fie mulţumit de el!) a intrat la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) şi l-a întrebat despre problema ei. Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a întrebat cine erau femeile. El a răspuns că una era o femeie din neamul „ajutoarelor”, iar cealaltă era Zeyneb. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a întrebat: „Care Zeyneb?” El a răspuns: „Soţia lui Abdullah bin Mes’ud.” Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Acestea două vor primi răsplata legăturii, precum şi răsplata pentru milostenie.” (Bukhari).
Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Să cheltuieşti pentru săraci este milostenie şi, dacă vei cheltui pentru rude, primeşti răsplata pentru o dublă milostenie: una pentru milostenia în sine, iar a doua pentru bunătatea faţă de rude.” (At-Tirmizi).
Capitolul 16
RĂBDAREA
Răbdarea este un turn de lumină
„Răbdarea este o lumină.” (Muslim).
Pe căile întortocheate ale vieţii, când omul se confruntă cu necazuri şi greutăţi, iar întunericul nenorocirilor şi suferinţelor se prelungeşte, numai răbdarea este cea care acţionează ca o lumină pentru musulman, cea care-l împiedică să rătăcească încoace şi încolo şi îl salvează din mlaştina dezamăgirii, a disperării şi a frustrării. Răbdarea este calitatea elementară de care un musulman are nevoie pentru a-şi modela viaţa în această lume şi în cea ce va să vină. Doar pe această bază ar putea el face faţă întregii sale activităţi. El ar trebui să o folosească drept torţă, să-i lumineze calea; altfel, va fi înfrânt în lupta vieţii. Să se pregătească să îndure necazurile şi greutăţile şi să nu scormonească sau să stârnească iadul. Să nu stea şi să aştepte rezultatul, oricât de mult ar dura. Să nu se ferească de responsabilităţi, oricare ar fi ele. Mintea să nu-i fie tentată să se dedea la violenţă, indiferent de îndoieli şi greşeli, greutăţi şi necazuri. Să aibă mare îndurare. Să nu se înspăimânte de norii întunecoşi ce apar la orizontul vieţii, chiar dacă aceştia apar necontenit, ci să fie sigur că aceşti nori de necazuri şi greutăţi vor dispărea şi cerul senin şi strălucitor al succesului şi gloriei se va ivi din nou. Înţelepciunea şi intuiţia ne demonstrează că apariţia luminii trebuie aşteptată cu răbdare, pace şi convingere.
Allah cel Atotputernic a subliniat în repetate rânduri că niciun om nu se poate feri de încercări şi ispite, tocmai pentru ca omul să fie atent şi pregătit în orice clipă; atunci când necazurile şi greutăţile îl copleşesc, să nu se înspăimânte de aceste năpaste cereşti şi pământeşti şi să fie dezamăgit:
„Şi vă vom încerca până ce îi vom cunoaşte pe cei care luptă pentru cauza lui Allah dintre voi şi cei statornici şi vom încerca veştile despre voi.” (Surat Muhammed: 31).
Poetul a exprimat această idee prin următoarele cuvinte: „Noi am prevăzut nenorocirile nopţii înainte ca ele să apară. Şi, când au apărut, eram tot neştiutori...”
Fără îndoială, este folositor pentru om să înfrunte problemele şi necazurile cu mintea limpede şi să fie pregătit dinainte; astfel va putea să-şi stabilizeze şi consolideze poziţia.
Cei doi piloni ai răbdării
Răbdarea are la bază două realităţi importante. Prima se referă la natura vieţii pământeşti. Iată lămuririle: Allah nu a făcut din această lume o casă a păcii şi mulţumirii sau a răsplăţilor şi recompenselor, ci o casă a ispitelor. Timpul pe care omul îl petrece pe pământ este într-adevăr o perioadă de nesfârşite experienţe. El iese dintr-o încercare pentru a intra în alta, mai grea şi diferită de cele prin care a trecut deja; adică omul este ispitit de un lucru, apoi de altul, total diferit, aşa cum fierul este mai întâi încălzit la foc şi apoi introdus în apă. Tot aşa, omul trece atât prin încercări favorabile, cât şi prin încercări nedorite.
Când Allah l-a binecuvântat pe Suleiman (Pacea lui Allah fie asupra lui!) cu un imperiu uriaş şi magnific, el cunoştea legile fireşti ale pământului. El a zis:
„Aceasta este prin graţia Domnului meu, ca să mă încerce dacă eu sunt mulţumitor sau nemulţumitor. Însă acela care este mulţumitor este mulţumitor pentru sine însuşi, cât despre acela care este nemulţumitor, Domnul meu Îşi este De Ajuns pentru Sine şi El este Înstărit [şi] Mărinimos.” (Surat An-Naml: 40).
Motivele pentru care suntem încercaţi cu tristeţi şi greutăţi sunt vagi şi schimbătoare. Totuşi le putem înţelege cum se cuvine prin exemplul soldaţilor ce luptă pe câmpul de bătălie. Pe câmpul de luptă unele grupuri trebuie să lupte până ce unii dintre ei îşi pierd viaţa nepreţuită pentru ca vieţile altora să poată fi salvate. Siguranţa altor sectoare depinde de grupurile rămase care trebuie să lupte şi în alte bătălii. Această strategie se aplică în interesul ţării şi pentru dobândirea unor foloase mai mari de către conducerea armatei.
În această luptă, viaţa unui om nu are importanţă, fiindcă problema este mult mai extinsă.
La fel este şi poziţia norocului şi a sorţii. Un om trece prin diferite tipuri de încercări până se prăbuşeşte, învins, fiindcă nu mai are altă cale decât să întâmpine cu răbdare şi supunere greutăţile care l-au copleşit. Deoarece întreaga viaţă este un loc de încercare, trebuie să ne străduim din greu să ieşim din ea.
Care este ispita sau încercarea vieţii? Nu poate fi descrisă în cuvinte sau lămurită prin discuţii. Omul se confruntă cu greutăţile care deschid în faţa lui calea fricii, terorii şi frustrării. Printre încercări se numără trăsăturile care-l îndeamnă pe om să fie gelos, să nutrească ranchiună împotriva unui prieten sincer; de asemenea, printre ele se numără şi tirania prin care o naţiune ocupă locul unei zeităţi, în timp ce ceilalţi oameni îşi varsă sângele ca sacrificiu pentru redobândirea drepturilor lor furate.
Din prima zi şi până în ziua de astăzi, istoria vieţii pământeşti este foarte dureroasă. Adevărul este că omul trebuie să-şi croiască singur drumul în viaţă şi să fie sigur că drumul către destinaţia finală este plin de spini şi murdărie.
A doua realitate se referă la natura şi dinamica credinţei. Credinţa este numele legăturii dintre om şi Domnul său.
Referitor la relaţiile dintre oameni, adevărata prietenie şi sinceritate poate fi judecată doar atunci când aceştia se confruntă cu situaţii nefavorabile şi dure, când înfruntă greutăţile generate de capriciile timpului şi când relaţia lor este înconjurată de tot felul de probleme. În astfel de situaţii iese la iveală adevărata sinceritate şi adevăratul merit al omului. La fel se întâmplă şi în cazul credinţei unde, pentru a afla adevărul şi a fi în ancorat într-o credinţă sinceră, este necesar ca un musulman să fie încercat, să fie trecut prin foc pentru a vedea dacă iese din această încercare strălucind ca aurul sau mistuit împreună cu celelalte reziduuri:
„Oare socotesc oamenii că vor fi lăsaţi [în pace], dacă vor spune: «Noi credem!», şi că ei nu vor fi încercaţi? Noi i-am încercat pe cei dinaintea lor şi Allah îi cunoaşte pe cei care spun adevărul şi îi cunoaşte pe cei care mint [în privinţa credinţei].” (Surat Al-’Ankabut: 2-3).
Fără îndoială, ştiinţa lui Allah acoperă toate manifestările exterioare şi ascunse şi această încercare nu se adaugă ştiinţei Sale, fiindcă El ştie toate condiţiile de la început şi până la sfârşit.
Ştiinţa divină nu constituie un fundament pentru evaluarea omului, evaluare care se va face numai pe baza propriilor sale fapte. Dacă unii criminali îşi neagă crimele, atunci în Ziua Judecăţii ce dovadă poate fi adusă împotriva lor decât să fie puşi la încercare în această lume şi propriile lor mădulare să mărturisească împotriva lor?
Despre asemenea oameni, Coranul spune:
„Şi în Ziua când Noi îi vom aduna pe toţi, atunci le vom zice acelora care au făcut asociaţi: «Unde sunt asociaţii pe care i-aţi pretins?» Atunci nu vor avea alt răspuns decât să zică: «[Jurăm] pe Allah, Stăpânul nostru! Noi nu am făcut niciodată asociaţi!» Priveşte cum se mint pre ei înşişi şi cum părăsesc ei ceea ce au născocit.” (Surat Al-En’am: 22-24).
Cum pot fi evaluaţi aceşti criminali în lumina ştiinţei divine? Ei îşi vor primi răsplata cuvenită doar atunci când păcatele lor se vor afla dinaintea lor. Toate eforturile şi silinţa lor de a răspândi corupţia şi nelegiuirea printre ceilalţi şi toate păcatele le vor fi înfăţişate.
Pe aceşti doi piloni s-a menţinut temelia răbdării. Din acest motiv religia impune răbdarea, deşi cel care-şi deschide ochii pentru a vedea realitatea este năucit când se confruntă cu greutăţile, iar mădularele sale nu-l mai ajută să lupte împotriva dificultăţilor. Firea sa impulsivă nu suportă să aştepte, să aibă răbdare şi el nu poate să îndure acest lucru. De aceea, atunci când se întâmplă o nenorocire sau ajunge să sufere vreun eşec sau vreun accident, pământul, cu toată întinderea lui, devine prea îngust pentru el şi situaţia i se pare disperată. El doreşte să scape din această situaţie cât ai clipi, dar este evident că eforturile lui nu vor avea succes, fiindcă este împotriva firii pământeşti şi a religiei. Un musulman trebuie să înveţe să fie răbdător şi să aştepte atât timp cât este nevoie.
„Omul a fost creat din grabă. Eu vă voi arăta semnele Mele, însă nu-Mi cereţi să Mă grăbesc!” (Surat Al-Anbiya: 37).
CUPRINS
Prefață ……………………………………………………………….3
Prezentare generală………………………………………………6
Capitolul 1
Stâlpii Islamului şi valorile morale……………………..24
Capitolul 2
Lipsa de fermitate a principiilor morale………………………….29
Capitolul 3
Personalitatea ideală………………………………………...36
Capitolul 4
Aparţinând atât de rai, cât şi de iad……………………51
Capitolul 5
Islamul este religia firii………………………………...…...55
Capitolul 6
Întreaga umanitate trebuie să beneficieze
de moralitatea noastră…………………………………………65
Capitolul 7
Cinstea………………………………………………………….….70
Capitolul 8
Încrederea și cinstea………………………………………….88
Capitolul 9
Respectarea promisiunii…………………………………..104
Capitolul 10
Sinceritatea.......................................................................126
Capitolul 11
Eticheta conversaţiei........................................................142
Capitolul 12
Feriţi-vă sufletul de ranchiună şi duşmănie............158
Capitolul 13
Forţa...................................................................................181
Capitolul 14
Toleranţa şi iertarea......................................................196
Capitolul 15
Filantropia şi bunăvoinţa.............................................213
Capitolul 16
Răbdarea............................................................................237
Titlu: Caracterul musulmanului
Autor: Muhammed Al-Ghazali
Traducere: Asociaţia Surori Musulmane
Corectură: Alina Isac Alak
Copertă: Virginia Speteanu
ASOCIAŢIA SURORI MUSULMANE
BUCUREŞTI - Şos. Colentina nr. 373, sector 2
Telefon: 021/2410280, 0766805530, 0725763889
CONSTANŢA - Str. Maior Şofran nr. 11, zona Delfinariu
Telefon: 0241/657739, 0341/411548, 0725439757
E- mail: surorimusulmane@yahoo.com
Telefon: 021/2410280, 0766805530, 0725763889
CONSTANŢA - Str. Maior Şofran nr. 11, zona Delfinariu
Telefon: 0241/657739, 0341/411548, 0725439757
E- mail: surorimusulmane@yahoo.com
