Scuzele şi iertarea
Odată, la vremea rugăciunii de după-amiază ('Asr), în predica sa, Profetul a zis: „Fiii lui Adam au fost creaţi de feluri diferite. Există unii care se înfurie greu şi îşi revin în starea normală foarte repede. Unii se mânie repede şi repede îşi revin, iar alţii se înfurie greu, dar tot atât de greu îşi revin la normal. Asta înseamnă că revenirea la normal este în concordanţă cu rapiditatea instalării mâniei. Aveţi grijă! Unii oameni se mânie repede şi îşi revin cu greu la normal. Ascultaţi, cei mai buni dintre aceştia sunt cei care se înfurie greu, dar imediat se căiesc şi cei mai răi dintre aceştia sunt cei care se înfurie greu, dar foarte târziu îşi revin la normal. Ascultaţi, între aceştia sunt unii care îşi plătesc datoria într-o manieră mai bună şi care de asemenea cer împrumutul într-un mod plăcut. Unii oameni nu se grăbesc să dea înapoi, dar ştiu să ceară. Unii cer într-o manieră neplăcută, dar plătesc la timp. Ascultaţi cu atenţie, cei mai buni dintre aceştia sunt cei care cer într-o manieră plăcută şi plătesc la vreme şi cei mai răi sunt cei care fac prost ambele lucruri. Aveţi grijă, mânia se transformă într-o sânteie în inima fiului lui Adam. Nu vedeţi că la vreme de furie, ochii omului se înroşesc şi nările i se lărgesc? Dacă cineva observă aceste semne la un om, să nu se urnească din locul în care se află.” (consemnat de At-Tirmizi)
Aşadar, să stea liniştit, să nu se mişte, ca să nu înrăutăţească lucrurile, fiindcă flăcările mâniei şi furiei ard totul în calea lor. Inteligenţa şi conştienţa dispar şi omul este înlănţuit de vraja patimilor. Atunci lucrurile nu se îmbunătăţesc.
Istorisirea citată mai sus dă explicaţii referitoare la tipurile de oameni şi realizările lor, precum şi la valoarea mărinimiei şi moralităţii. De câte ori consideră că este necesar, credinciosul cedează el însuşi.
Omul furios manifestă diferite feluri de prostie. Uneori sparge uşa, dacă aceasta nu se deschide imediat în faţa lui. În furia sa, sparge orice aparat sau orice componentă a acestuia pe care o are în mână şi chinuie animalul care ascultă de poruncile sale.
Pânza unui om a fost luată de vânt şi el a blestemat-o. Trimisul lui Allah a spus: „N-o blestema fiindcă ea se supune poruncilor lui Dumnezeu şi se află sub stăpânirea Lui. Blestemul se întoarce asupra celui ce blestemă un lucru ce nu merită.” (consemnat de Tirmizi)
Există numeroase răutăţi născute din mânie şi rezultatele lor sunt devastatoare. De aceea, se spune că a avea stăpânire de sine la vreme de mânie este o dovadă demnă de laudă a autocontrolului şi a forţei nobile de îngăduinţă.
Ibn Mes'ud a relatat că Trimisul lui Allah a zis: „Pe cine numiţi voi puternic?”. Oamenii au răspuns: „Pe cel ce nu este doborât de nimeni îl considerăm noi puternic.” El a zis: „Nu, puternic este cel ce se stăpâneşte la mânie.” (consemnat de Muslim)
Un om l-a rugat pe Profet: „Dă-mi un sfat, dar nu unul lung pe care l-aş putea uita.” Profetul a zis: „Nu te mânia.” (consemnat de Malik)
Ce răspuns ar putea fi mai scurt şi mai la obiect decât acesta? Trimisul lui Allah a acordat întotdeauna importanţă temperamentului şi mediului din care proveneau indivizii şi grupurile, când le dădea învăţături şi sfaturi. El îşi lungea sau îşi scurta discursul după cum o cerea ocazia.
Eforturile făcute pentru a îndepărta perioada pre-islamică au avut două motivaţii: una a fost ignoranţa faţă de învăţătură şi a doua, faţă de îngăduinţă. Prima ignoranţă a îndepărtat-o cu ajutorul cunoaşterii, înţelegerii, predicilor şi sfaturilor, iar a doua a fost îndepărtată prin reprimarea dorinţelor rebele şi prin împiedicarea greşelilor, etc.
Arabii din perioada pre-islamică erau mândri de ignoranţa şi răutatea lor, aşa cum spune un poet arab al timpului: „Aveţi grijă! Nimeni să nu-şi arate ignoranţa şi răutatea înaintea noastră, altfel va dovedi că este mai ignorant şi mai ticălos decât toţi.”
Când a apărut, islamul a eliminat această intensitate a sentimentului şi afectivităţii şi a introdus în societate practica iertării. Dacă cineva nu putea ierta, atunci primea poruncă să acţioneze cu dreptate. Acest obiectiv putea fi atins doar când furia şi mânia erau ţinute sub control de către intelect.
Există numeroase zicale în care Profetul a dat arabilor sfaturi care să-i conducă spre acest ideal, într-o asemenea măsură încât manifestările tiranice, agresiunea, furia şi ura au fost declarate ca fiind situate în afara cercului islamului. Lucrurile care unesc un grup şi nu-i permit să fie tulburat, insulta, etc. au fost considerate a fi agenţi ce distrug această unitate: „Dacă un Musulman insultă pe cineva, dă dovadă de răutate, iar dacă se ceartă sau se bate cu cineva, dă dovadă de necredinţă.” (consemnat de Bukhari)
„Când se întâlnesc doi musulmani, Allah coboară între ei o perdea despărţitoare. Dacă unul dintre cei doi adresează celuilalt cuvinte urâte, atunci acesta sfâşie această perdea a lui Allah.” (consemnat de Beihaqi)
Un arab a venit la Profet pentru a afla despre învăţăturile islamului. Înainte de asta, nici nu-l mai văzuse pe Profet, nici nu aflase despre mesajul lui. Numele său era Geabir bin Salim. El povesteşte: „Am văzut un om ale cărui păreri erau copiate de oameni. Dacă el spunea ceva, oamenii împărtăşeau acest lucru celorlalţi. I-am întrebat cine era omul acela. Ei au zis că este Trimisul lui Allah. Şi atunci eu i-am spus: „Asupra ta să fie pace (Aleik-es-Selam), o, Trimis al lui Allah!” El a zis: „Să nu mai saluţi astfel. Acesta este salutul morţilor. Să spui: „Pacea fie cu tine (As-Selamu Aleik)”.” Arabul acela zice: „Am întrebat: „Tu eşti Trimisul lui Allah?” El a răspuns: „Eu sunt Trimisul Celui pe care-L chemi la necaz şi El îţi alungă necazurile, Celui care atunci când te cuprinde foamea şi Strigi numele Lui, El face iarba să crească pentru tine, Celui care atunci când îţi pierzi animalul în pustiu şi Îl strigi după ajutor, El îţi aduce înapoi animalul pierdut.”
El povesteşte că i-a spus: „Sfătuieşte-mă.” Profetul a zis: „Să nu faci rău nimănui.” După aceea, n-a mai făcut rău niciodată, nici unui om liber, nici unui sclav, nici unei cămile sau capre. Apoi el a zis: „Să nu consideri nici o virtute ca fiind neînsemnată, chiar dacă ar fi fratele tău ce vorbeşte cu tine zâmbind. Şi acesta este un act de virtute.” Apoi a spus: „Dacă cineva te ceartă şi te face să te simţi ruşinat de vreunul din defectele tale, să nu-l faci să se simtă ruşinat de vreuna din greşelile lui, fiindcă prin această faptă el îşi arată neliniştea ce-l stăpâneşte.” (consemnat de Abu Daud)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu