Statornicia şi încrederea
- cea mai bună manifestare a credinţei -
Islamul consideră că hotărârea şi puterea sunt esenţiale. Trebuie să fii ferm şi să ai puterea de a-ţi atinge scopul cu mijloacele şi resursele pe care le ai la îndemână. Să încerci tot ce depinde de tine să-ţi atingi ţinta. Să nu laşi nici un lucru nefăcut şi să nu laşi loc întâmplării, apoi lasă rezultatul în mâinile destinului.
Sunt mulţi oameni care se pun sub ocrotirea lui Allah ca să-şi ascundă propriile greşeli, neglijenţa, neputinţa şi lenea şi care bombăne împotriva norocului. Islamul a dezaprobat această tendinţă.
'Auf bin Malik spune că Trimisul lui Allah a judecat odată o ceartă dintre doi oameni. Când cel pe care Profetul l-a condamnat a fost pe cale să plece, el a zis: „Pentru mine Allah este Îndeajuns şi El este cel mai bun sprijin al meu.” Profetul a zis: „Allah mustră neputinţa şi slăbiciunea. Tu ar trebui să faci dovada înţelepciunii tale. Când eşti covârşit de un necaz să spui: Pentru mine Allah este De Ajuns şi El îmi este cel mai bun sprijin.” (consemnat de Abu Daud).
Fiecare are datoria să facă eforturi depline şi să încerce să facă tot ce depinde de el pentru a-şi rezolva problemele şi a-şi atinge obiectivul propus. Dacă reuşeşte să depăşească dificultăţile, înseamnă că şi-a împlinit responsabilitatea. Totuşi, dacă după toată strădania, nu reuşeşte, atunci trebuie să ceară sprijinul lui Allah, care-l va ajuta să depăşească sentimentul de frustrare şi dezamăgire. În ambele scazuri, el este plin de forţă. În primul caz, prin munca şi efortul depus, iar în al doilea, prin Domnul său care îl sprijină şi îi dă putere.
Islamul nu aprobă şovăiala şi confuzia în abordarea problemelor noastre. Să nu şovăiţi în alegerea unor alternative mai avantajoase. Să nu vă umpleţi capul de îndoieli şi nelinişti care generează nehotărâre şi vă împiedică să ajungeţi la o concluzie. Nu este bine ca din cauza slăbiciunii voastre să nu fiţi în stare să profitaţi şi să trageţi foloasele, iar acestea să vă alunece printre degete. Această nehotărâre şi agitaţie nu caracterizează un musulman.
Profetul lui Allah a zis: „un credincios puternic este mai bun decât un credincios slab şi mai plăcut lui Allah, şi fiecare are o latură bună. Umblaţi după lucruri folositoare şi căutaţi ajutorul lui Allah cu umilinţă. Când sunteţi dezamăgiţi, nu spuneţi că dacă aţi făcut aşa sau aşa, rezultatul ar fi fost altul, ci spuneţi că Allah este Stăpânul, care hotărăşte după voia Sa, căci îndoielile şi bănuielile deschid uşa lucrării diavolului.” (consemnat de Muslim).
Care este lucrarea lui Şeytan? Să reamintească de problemele şi necazurile din trecut, să nască un sentiment de dezamăgire şi frustrare în inima omului. Omul îşi face planuri pentru prezent şi viitor. Să jeleşti pentru înfrângerile din trecut, să te gândeşti la vechile duşmănii şi să te încurci în plasa ţesută de „dacă” şi „dar”, reprezintă porniri ce nu se potrivesc comportamentului unui musulman. Coranul le-a enumerat cu tristeţe şi durere printre manifestările generate în inimile necredincioşilor:
„O, voi cei care credeţi! Nu fiţi asemenea celor care nu cred şi care spun despre fraţii lor ce bat drumurile sau purced la luptă: „Dacă ar fi fost la noi, ei nu ar fi murit şi nu ar fi fost omorâţi” Allah hotărăşte aceasta spre întristarea inimilor lor, căci Allah este cel care dă viaţă şi moarte. Şi Allah este Cel care Vede Toate câte le faceţi”.
[Coran 3:156]
Într-o relatare se spune aşa: „Cel care vrea să fie puternic printre oameni, să se prijine pe Allah”.
Încrederea în Allah îl face pe om puternic şi îl salvează de la distrugere, căci atunci când este înconjurat din toate părţile de necazuri îngrozitoare şi nu primeşte ajutor de la nimeni altcineva, nici nu are altă speranţă altundeva.
Prin urmare, omul capătă o forţă incomensurabilă în momentul confruntării sale cu duşmanul. Dacă speranţa îi este la Allah, atunci, în ciuda lipsei armelor şi armurii şi a numărului mic de ajutoare, omul simte că are un sprijin puternic. Din această încredere în Allah, el primeşte curaj şi forţă să reziste. El rămâne la datorie până când vestea fericită a victoriei ajunge la urechile lui, sfâşiind întunericul înfricoşător. Sfântul Coran spune că încrederea este o hrană veşnică pe timp de război şi cu ajutorul ei, profeţii şi adepţii lor i-au înfruntat cu vitejie pe tiranii vremurilor lor.
„Şi cum să nu ne încredem noi în Allah, când El ne-a călăuzit pe căile noastre [pe care trebuia să le urmăm]? Însă noi vom îndura orice durere ne veţi aduce! Şi în Allah trebuie să se încreadă cei care se încred!”
[Coran 14:12]
Credincioşii şi urmaşii lor îşi apără terenul, ducându-şi mai departe misiunea ce li s-a încredinţat. Ei au speranţe de bunăstare pentru viitor, au încredere deplină că slăbiciunea lor se va transforma într-o forţă izbăvitoare, însă conducătorii nelegiuiţi şi păcătoşi, precum şi învăţăceii lor, denumesc această statornicie şi încredere drep mândrie şi nebunie:
„[Şi aduceţi-vă voi aminte] când făţarnicii şi cei care au boală în inimi au zis: „Pe aceştia i-a amăgit religia lor!” Însă cei ce se încred în Allah [vor fi victorioşi, căci] Allah este Puternic [şi] Înţelept.”
[Coran 8:49]
Încrederea adevărată este cea care însoţeşte strădania folositoare şi statornicia. De aceste lucruri a fost deposedată încrederea, când faţa islamului a fost desfigurată şi religia a devenit o jucărie.
Pentru a căpăta putere, un musulman trebuie să se ferească de ticăloşie şi să iubească puritatea şi statornicia. Un neştiutor şi necuviincios nu poate avea putere. El este nevoit să-şi acopere goliciunea cu piei de animale şi să umble dinaintea regilor ca un slujitor. Allah a arătat neamului lui Hud, care se răscula împotriva Lui, ce înseamnă puterea:
„Rugaţi-vă de iertare Domnului vostru, apoi căiţi-vă faţă de El, pentru ca El să trimită asupra voastră cerul încărcat de ploaie şi să sporească puterea voastră cu putere! Şi nu vă abateţi ca nişte mari păcătoşi!”
[Coran 12:52]
Bunul profet a vrut să prezinte oamenilor religia într-o formă frumoasă şi să-i convingă pe oameni să o practice. Când un om face o faptă bună, el se împotriveşte Satanei şi încearcă să se ridice către îngeri. Cât de măreaţă este în acel moment puritatea şi frumuseţea lui!
Pentru a îndrepta atenţia asupra acestui lucru, Profetul a explicat printr-un exemplu: „Când Allah a creat pământul, acesta se clătina şi nu avea stabilitate. Din acest motiv, Allah l-a întărit cu pinteni de munte şi astfel a devenit stabil, rămânând într-o singură poziţie. Îngerii au fost uimiţi de forţa munţilor şi atunci l-au întrebat pe creator: „Doamne! Ai creat până acum ceva mai dur decât munţii?” El a răspuns: „Da, fierul este mai puternic decât muntele.” Îngerii au întrebat din nou: „Există ceva mai tare decât fierul?” El a zis: „Da, focul are mai multă putere”. Ei au întrebat: „Există ceva creat de Tine mai tare decât focul?” El a zis: „Da, apa este mai puternică decât acesta”. Îngerii au întrebat: „Există printre lucrurile create de Tine ceva mai puternic decât apa?”. El a zis: „Da, aerul are mai multă putere decât aceasta”. Eu ai întrebat: „Ai creat ceva mai puternic decât aerul?”. El a zis: „Da, fiul lui Adam este mai puternic, dacă face milostenii cu mâna dreaptă fără ca stânga lui să afle acest acest lucru”. (consemnat de At-Tirmizi).
Omul este cea mai ciudată creatură din univers. În ziua în care personalitatea sa atinge măreţia şi perfecţiunea unui caracter moral, el devine stăpânul universului. El poate aduce sub stăpânirea sa cele mai tari şi mai puternice lucruri din univers şi poate trage foloase din ele. Dar în momentul în care personalitatea decade, el îşi atrage blestemele locuitorilor cerurilor şi pământului şi firele de praf îl poartă cu ele în zborul lor.
În relatatea de mai sus a fost menţionată valoarea şi importanţa omului virtuos, care încearcă să câştige în virtute şi să atingă înălţimile perfecţiunii şi decenţei.
Un factor al puterii este că un musulman trebuie să spună adevărul fără nici o şovăială. Relaţiile sale cu oamenii trebuie să fie deschise şi să funcţioneze pe baza unor principii şi valori juste. Să nu facă nici un compromis în ceea ce priveşte adevărul, astfel încât să nu-şi mânjească onoarea sa şi pe cea a tovarăşilor săi. El trebuie să-şi considere forţa ca rezultat direct al credinţei pe care o reprezintă şi pentru care se află în viaţă. Să nu şovăie niciodată şi să demonstreze o realitate cu curaj.
Se relatează că, atunci când Ibrahim, fiul Profetului, a murit, a avut loc o eclipsă de Soare. Oamenii au spus că eclipsa s-a datorat morţii lui Ibrahim. Trimisul lui Allah a ţinut oamenilor o predică şi a spus: „Eclipsa de Soare şi de Lună nu se datorează morţii sau vieţii unei persoane, ci ambele sunt semne venite de la Allah, pe care El le arată supuşilor Săi. Aşadar, când vedeţi vreo eclipsă de Soare sau de Lună, gândiţi-vă să faceţi rugăciunea. ” (consemnat de Bukhari).
Omul care acceptă realităţile ce-l înconjoară nu se compromite cu minciuni şi absurdităţi. El este întotdeauna nepăsător la aceste lucruri şi cuvintele sale sincere subliniază vasta comoară de nobleţe şi măreţie, a cărui deţinător nu trage foloase din dezamăgirea altora şi caracterul său se înalţă pe stânca unui caracter moral desăvârşit.
Împlinirea datoriei de a porunci lucrul permis şi împiedicarea săvârşirii celui interzis (emri bi-l ma'aruf ua nehyi ani-l munker) este un rezultat al perfecţiunii personale, fiindcă ea se naşte din discuţia curajoasă a oamenilor sinceri, care vor să câştige răsplata lui Allah prin eliminarea propriilor lor înclinaţii egoiste.
Dorim să subliniem faptul că un musulman trebuie să critice deschis nelegiuirile, să le atace cu mult curaj şi să nu se lase intimidat în a-şi face datoria, nici faţă de oamenii de rang, nici din consideraţie faţă de rude sau cei apropiaţi.
Islamul îl critică pe cel ce simte slăbiciunea în faţa păcătoşilor şi nelegiuiţilor, care trebuie trataţi într-o manieră cuviincioasă. Trimisul lui Allah a spus: „Când un om se adresează unui politeist Cu Ya Sayyedi (Stăpâne), aţăţă mânia lui Allah”.
Omul înfăptuieşte o dublă crimă atunci când nu respectă poruncile lui Allah, referitoare la lucrurile interzise şi îi ascultă doar pe cei pe care-i consideră respectabili, fiind nepăsător faţă de cel considerat slab şi umil:
„Iar acela pe care îl înjoseşte Allah, nu va afla pe cineva care să-i dea cinste. Allah face ceea ce voieşte!”
[Coran 22:18]
Islamul a proclamat bârfa haram (interzisă) pentru ca omul să-şi poată desfăşura existenţa şi să-şi menţină puterea, căci cel ce discută despre cusururile unei persoane în absenţa sa şi se bucură de acestea, este fără îndoială ticălos şi josnic. Cel care are însă puterea de a răspunde motivaţiei şi chemării adevărului îi fereşte de păcat pe cei ce-i iubeşte şi îi mustră cu vorbe potrivite. El nu ţine nimic ascuns în inima lui pentru ca apoi să condamne pe cineva pe la spate.
Acest lucru nu înseamnă totuşi că putem vorbi oricum cu cei la care ţinem. Dacă vedem la oameni unele cusururi, trebuie să le abordăm după anumite aspecte. Dacă aceste cusururi afectează numai propria persoană sau rangul omului respectiv, atunci este o nebuinţă să-l criticăm în absenţa sa.
Dacă paşii lui alunecă spre păcat şi nu sunt semne din care să se vadă că ar vrea să se oprească, asemenea calului ce se poticneşte în mocirlă şi cade la pământ, atunci este o ticăloşie să defăimezi un astfel de om în faţa lumii. Dacă se dovedeşte a fi însă un păcătos împătimit, care încalcă voit poruncile lui Allah şi nesocoteşte drepturile cetăţenilor lui, atunci trebuie confruntat cu adevărul şi fără ocolişuri trebuie mustrat aşa cum se cuvine.
Dialogul trebuie să fie direct, dar fără injurii şi ocară şi mai ales fără bruscare fizică. Scopul acestui dialog să fie îndepărtarea prostului obicei, precum şi reforma individuală şi cea socială. Nu înseamnă că persoana în cauză trebuie defăimată înaintea duşmanilor ei, încercând astfel să-i linguşiţi şi să trageţi foloase ori să vă dezvinovăţiţi faţă de acele păcate.
Trimisul lui Allah a spus: „Pe cel ce a vândut onoarea unui musulman pentru o lingură de mâncare, Allah îl va hrăni în schimb în Ziua Judecăţii cu focul iadului. Pe cel ce a dezonorat un musulman pentru câteva zdrenţe, Allah îl va acoperi în schimb cu veşmântul focului iadului, iar pe cel ce şi-a câştigat faima şi respectul judecându-se cu puritatea unui musulan, Allah îl va face să plătească cu vârf şi îndesat pentru acest lucru în Ziua Judecăţii.” (consemnat de Abu Daud)
Bârfa este arma celor slabi şi doar cei ce nu sunt în stare să izbândească, încearcă să-i bârfească pe ceilalţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu