ŞERI'AH - CALEA DREPTĂŢII - Khurram Murad -

ŞERI'AH - CALEA DREPTĂŢII
- Khurram Murad -

Prezentarea tendenţioasă a unor imagini dezvăluind un spate gol biciuit sau chipul unei femei acoperite de văl a determinat mulţi oameni să considere că Şaria, codul divin al legislaţiei islamice, nu reprezintă în realitate decât o colecţie de valori şi practici primitive, necivilizate şi barbare. Ceea ce pentru musulman constituie obiectul idealurilor şi străduinţelor sale a fost prezentat într-un mod foarte subtil drept o reminiscenţă a Evului Mediu prin care se perpetuează înrobirea femeii şi aplicarea de pedepse necruţătoare, inumane şi degradante răufăcătorilor.
Coranul prescrie într-adevăr pedepse corporale pentru diferite delicte şi infracţiuni sociale grave şi susţine legea talionului, qisas. De asemenea, Coranul subliniază rolul crucial al familiei în societatea umană şi insistă asupra repartizării diferite a unor roluri bine definite bărbaţilor şi femeilor. În cartea sacră a Islamului sunt menţionate multe alte prevederi şi legi, iar musulmanii sunt îndemnaţi să se supună prescripţiilor valabile în eternitate, revelate omenirii de către Allah prin Profetul Său (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa).

Dar toate acestea, plus alte prevederi similare ale Şariei, vor cufunda într-adevăr din nou societatea în întuneric? Sunt oare legile ei inumane şi barbare? Constituie prevederile Şariei un semn că Islamul este incapabil să ţină pasul cu noile cerinţe generate de progresul uman? Problema trebuie examinată cu seriozitate pentru a determina poziţia, valorile Şariei şi a prevederilor ei în contextul organizării şi bunăstării civilizaţiei umane. Această examinare se impune cu necesitate, în special din cauza poziţiei dogmatice adoptate de Occident ca reacţie la această problemă. Mulţi scriitori din Vest şi mass media continuă să insiste asupra aceleiaşi idei: dacă Islamul nu este pregătit să renunţe la acest gen de prescripţii legale din Şaria, 2
nu poate să fie şi nu va fi nicio schimbare pozitivă, ci doar o continuă respingere a Islamului în spaţiul occidental. O asemenea atitudine vehementă te face să te întrebi dacă aceste voci, îndreptate împotriva Şariei şi a unora dintre prevederile sale privind femeile şi pedepsele, reprezintă în toate cazurile rezultatul unei neînţelegeri nevinovate sau al indignării morale, ori subiectul este manipulat de unii pentru a-şi regla conturile - mai vechi sau mai noi – cu Islamul.
Nu este necesar să ne cerem scuze, să ne justificăm sau să operăm modificări pentru a face acceptabil Occidentului ceea ce a fost foarte clar exprimat în Coran şi de către Profet (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) cu referire la acest subiect şi care a fost acceptat şi adoptat constant de către toţi musulmanii. Nu ar trebui să apară în cadrul dialogului cu Vestul argumente complicate şi auto-denigratoare precum: „poligamia este permisã, dar condiţionarea ei de asigurarea dreptăţii o face practic imposibilă, interzisă“. Sau: „pedepsele corporale sunt prescrise, dar limitate de nişte condiţii de dovedire a vinovăţiei atât de exigente, încât devin practic imposibil de aplicat“. Sau nu pot fi aplicate decât în cadrul unei societăţi „ideale“, drepte, caz în care ar deveni oricum inutile.
De ce persoanele care promovează această logică înşelătoare nu se gândesc că Allah nu ar prescrie lucruri imposibil de aplicat, este un aspect încă neclarificat. E ca şi cum s-ar spune că EL nu ştie să transmită ceea ce doreşte! Asemenea justificări, ilogice şi implauzibile, sunt nedrepte la adresa Profetului (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) şi a Coranului şi reprezintă un afront adus înţelepciunii lor.



PENTRU O MAI BUNĂ ÎNŢELEGERE

Nu intenţionez să conving pe toată lumea - este omeneşte imposibil; nici nu ofer scuze, întrucât nu sunt nici necesare, nici convingătoare. Însă voi încerca să discut aici rolul dreptăţii în Şaria, fundamentul şi natura prevederilor referitoare la femei şi măsurile punitive islamice, într-o manieră care poate să genereze cel puţin înţelegere şi toleranţă, dacă nu chiar acceptare. Recunosc că discuţia de aici nu poate fi decît una scurtă şi generală şi că poate nu va explica integral poziţia Islamului în probleme importante şi complexe, cum ar fi locul femeilor în societatea musulmană.

ŞERI'AH, ÎNTRUCHIPAREA AUTENTICĂ A DREPTĂŢII

Prevederile specifice ale Şariei pot fi înţelese doar în contextul propriului său sistem, adică analizând structura conceptuală, obiectivele principale, scopurile şi cadrul său general.

STRUCTURA CONCEPTUALĂ

Şaria înseamnă, literal, „drumul către apă“ - sursa vieţii - şi desemnează calea către Allah, aşa cum a fost dată de către Allah. Este calea care cuprinde totalitatea vieţii umane. Fiind dată de către Allah, Şaria reprezintă manifestarea Îndurării Sale nemărginite. De asemenea, ea constituie unica întruchipare adevărată şi cea mai bună cale a dreptăţii.

SURSA DREPTĂŢII

Dorinţa omului de a descoperi conceptul pur al dreptăţii, fără a recurge la ajutor divin, şi eşecul oricăror astfel de demersuri reprezintă cel mai constant şi tragic aspect al istoriei umanităţii. Dreptatea, un ideal profund preţuit, dorit cu ardoare şi urmărit neîncetat de către umanitate din prima zi a existenţei sale pe această planetă, nu poate fi niciodată conceptualizată şi practicată cu adevărat, dacă rădăcinile sale nu sunt fixate în credinţa într-un singur Dumnezeu.
EL, Cel infinit Milostiv şi absolut Drept, a creat totul cu un scop şi în perfectă armonie şi echilibru. EL a îndrumat fiecare creaţie a Sa pentru a-şi împlini scopul care i-a fost destinat. Întregul univers şi toată creaţia au la bază acest fundament. De aceea, dreptatea - pentru om ca şi pentru orice altă creatură – constă în a te supune lui Allah, făcând ceea ce EL a prescris drept „corect“ şi evitând ceea ce El ne-a înştiinţat că este „greşit“. În această complicată reţea de relaţii interumane şi roluri diverse, doar singur Allah poate stabili drepturile şi obligaţiile reciproce şi răsplăţile şi pedepsele aferente, conform unor criterii infailibile ale dreptăţii. Din acest motiv, în Coran, îndrumarea divină este numită adesea „Balanţa“ (Surat al-Rahman: 1-9). Toate celelalte surse de cunoaştere şi criterii de determinare bazate pe investigarea ştiinţifică, raţiunea pură sau pe principii empirice suferă de o deficienţă sau alta, având la bază imperfecţiunea umană.

DREPTATEA - SCOPUL SUPREM

Dreptatea reprezintă scopul suprem al Şariei şi spiritul care o guvernează. Ea încadrează întregul sistem islamic, conturându-i şi modelându-i frumoasele structuri. Scopul esenţial pentru care Profeţii au fost trimişi şi pentru care aceştia s-au luptat întreaga lor viaţă constă în îndrumarea umanităţii pentru a cunoaşte şi practica dreptatea.
,,Noi i-am trimis pe trimişii Noştri cu semnele cele limpezi, am făcut să pogoare cu ei Scriptura şi Balanţa, pentru ca oamenii să fie cu dreptate“ (Surat al-Hadid: 25).
De asemenea, dreptatea reprezintă idealul în virtutea căruia comunitatea islamică, Umma, există ca entitate separatã. „Astfel Noi am făcut din voi o comunitate cumpătată pentru ca să fiţi martori în legătură cu oamenii“ (Surat al-Baqara: 143). Şi, din nou: ,,O, voi, cei care credeţi! Fiţi făptuitori neclintiţi ai dreptăţii, martori înaintea lui Allah“ (Surat an-Nisa’: 135).
Într-adevăr, înţelegerea Islamului sau a musulmanilor nu este posibilă dacă excludem noţiunea de dreptate. În Islam, dreptatea oferă sens şi strălucire tuturor eforturilor întreprinse de oameni, atât la nivel individual, cât şi ca ideal social, în eternitate. Dreptatea constituie criteriul ultim al organizării interne a vieţii sufleteşti şi al reglementării externe a relaţiilor interumane. În Coran se subliniază în mod repetat că pentru Zulm – nedreptate – nu există niciun loc în Islam.


CRITERIUL FUNDAMENTAL AL DREPTĂŢII

Şaria în sine reprezintă criteriul fundamental al dreptăţii şi îndurării şi nu poate şi nici nu ar trebui să fie evaluată conform standardelor umane schimbătoare.
,,De te-ai supune celor mai mulţi de pe pământ, ei te-ar abate de la calea lui Allah, căci ei nu urmează decât bănuielile lor şi ei nu fac decât să născocească minciuni“ (Surat al-An’am: 116). 6
Întrucât Şaria este dată de către Allah prin ultimul dintre Profeţii Săi pentru toate timpurile ce vor veni, nici nu se poate ca lucrurile să stea altfel.
Schimbările survenite în înţelegerea omenească, progresul manifestat la nivelul standardelor de civilizaţie - considerate a avea o evoluţie lineară în timp - şi dezvoltările tehnologice sunt percepute ca tot atâtea motive de a exercita presiuni ferme asupra Şariei pentru a se schimba sau a renunţa la acele aspecte care nu concordă cu atmosfera sfârşitului de secol XX. Dar ce s-a schimbat de fapt? S-a schimbat omul? Esenţa naturii umane, motivaţiile şi impulsurile, emoţiile şi dorinţele omului au rămas practic neschimbate de-a lungul timpului. Cu siguranţă, tehnologia a avansat şi unele perspective asupra lumii au suferit modificări, dar nicio definire nouă a unor concepte precum „cruzimea“, „civilizaţia“, „dreptatea“, „egalitatea“ nu s-a impus pentru a întruni adeziunea universală. Poftele şi fricile oamenilor, speranţele şi anxietăţile, iubirile şi duşmăniile, aspiraţiile, dorinţele şi dorurile lor au rămas ceea ce au fost dintotdeauna. În mod similar, ideea că tot ceea ce se petrece ulterior în timp este cu necesitate superior stării precedente este de asemenea nejustificată. Singurele criterii absolute şi universale sunt cele date de către Allah, Atotştiutorul, ale Cărui cuvinte sunt mai presus de orice schimbare.


CADRUL GENERAL ŞI OBIECTIVELE ŞERIEI

Locul individului

Sistemul general al Şariei şi prevederile ei diverse sunt determinate în mare măsură de modul în care Islamul rezolvă tensiunea eternă dintre individ şi societate şi de rolul esenţial atribuit familiei.
Individul şi accentul pus pe realizările individuale nu sunt concepte produse de gândirea occidentală, aşa cum mulţi oameni cred. Individul a reprezentat întotdeauna piatra de temelie în cadrul sistemului general al Islamului şi al perspectivei sale asupra dreptăţii, deşi într-un mod complet diferit faţă de conceptul occidental. Statutul şi realizările individului nu depind şi nici nu pot fi măsurate conform standardelor valorilor de „consum“. Pentru Allah, progresul uman autentic este unul moral, nu material; evaluarea sa reală e posibilă în Viaţa de Apoi, nu în lumea aceasta.
Această perspectivă este menţionată în Coran într-un mod atât de elocvent şi evident, încât nu mai necesită comentarii. În Ziua Judecăţii, nu grupurile sau societăţile, ci indivizii, conform propriilor lor însuşiri, vor fi responsabili şi vor da seama de ceea ce au făcut pe pământ. „Şi fiecare dintre ei va veni la EL în Ziua Învierii singur“ (Surat Maryam: 95). „Şi acum aţi venit la Noi, singuri, precum v-am creat pe voi la început“ (Surat al–An’am: 94).

Aceasta se întâmplă pentru că individul a fost înzestrat cu liber arbitru, simţ moral şi cu cunoaşterea binelui şi a răului. În consecinţă, este la fel de important ca fiecărei persoane să i se permită să-şi atingă scopul şi să-şi manifeste întregul potenţial. Acesta pare a fi firul principal care străbate întreaga ţesătură a Şariei. Viaţa, persoana, libertatea, averea şi onoarea individului sunt sacre şi inviolabile: nicio fiinţă umană, nici chiar cel mai puternic conducător nu are dreptul, privilegiul sau autoritatea – cu excepţia cazurilor în care se acţionează conform legii lui Allah – de a lua viaţa cuiva, de a răni pe cineva fizic, de a-i fura averea sau a-i întina onoarea.


Importanţa societăţii

În completarea celor afirmate mai sus, este important să recunoaştem că individul trăieşte într-o societate fără de care nu ar putea nici să supravieţuiască, nici să îşi afle împlinirea. Ordinea socială şi beneficiile sale nu sunt separate de binele individual şi nici nu intră în conflict cu acesta. Ambele ar trebui să funcţioneze împreună – contopite şi în armonie, cooperând şi susţinându-se reciproc – pentru a sluji un unic Dumnezeu. Ambele sunt interdependente şi în echilibru. Amândouă au propriile lor funcţii bine definite şi propriile orbite de urmat. „Nici Soarele nu se cuvine să ajungă Luna, nici noaptea nu poate să o ia înaintea zilei şi toate plutesc pe orbite proprii“ (Surat Yasin: 40). De asemenea, echilibrul este păstrat, datorită îndrumării divine, în cazul manifestării unor tensiuni între diferitele elemente ale vieţii umane – între individ şi societate, între bărbat şi femeie. Caracterul colectiv, comunitar, al tuturor formelor de adorare – fie ele rugăciuni, danie, post sau pelerinaj – şi accentul deosebit pus pe formarea Ummei ca un întreg desăvârşit reflectă clar preocuparea Islamului faţă de societate şi rolul societăţii în evoluţia, purificarea şi realizarea de sine a individului.



Familia

Familia reprezintă unitatea fundamentală a sistemului general al ordinii sociale islamice. Ea se bucură de cel mai înalt statut şi de cel mai puternic prestigiu. Ea este izvorul întregii rase umane, originea culturii, societăţii şi civilizaţiei umane. Procreerea este posibilă datorită diviziunii pe sexe şi instituţionalizării ei în cadrul familiei.

Familia reprezintă o instituţie care are la bază inspiraţia divină, în sensul în care ea a început să existe din momentul creării omului. „O, voi, oameni! Fiţi cu frică de Domnul vostru care v-a făcut dintr-o singură fiinţă şi a făcut din aceasta şi pe perechea ei şi care a răspândit din cele două fiinţe mulţi bărbaţi şi femei!“ (Surat an-Nisa': 1). Un bărbat şi o femeie, tocmai în virtutea faptului că sunt diferiţi şi, totuşi, complementari, sunt capabili să formeze unitatea familiei, esenţială pentru împlinirea individuală şi realizarea binelui comun. Familia devine astfel adăpostul individului şi piatra de temelie a societăţii.
În Islam, familia cultivă şi întăreşte credinţa într-un singur Dumnezeu. Ea prezervă şi transmite valorile şi cultura. Familia asigură un mediu stabil pentru evoluţia şi împlinirea individului şi îmbogăţeşte viaţa fiecărui membru al său, oferindu-i grija şi comunicarea de care el sau ea are nevoie.
Cu toate acestea, ca orice altă instituţie, familia poate supravieţui doar dacă rolurile din cadrul ei sunt clar diferenţiate şi respectate cu stricteţe.

Deoarece doar femeile pot naşte copii, chiar dacă nicio altă diferenţă dintre bărbat şi femeie nu ar fi acceptată, Islamul consideră că femeia deţine responsabilitatea principală în ceea ce priveşte căminul şi familia, iar bărbatul este responsabil în primul rând pentru viaţa din afara casei. Orice instituţie are nevoie de un conducător, iar rolul de cap de familie şi responsabilitatea de a susţine economic familia îi revine bărbatului. Această diviziune primară a rolurilor nu presupune că bărbaţii nu trebuie să participe la rezolvarea treburilor casnice sau că femeile nu au niciun rol în societate. Şi în cadrul căminului femeia împarte puterea şi responsabilitatea cu capul familiei; mai mult, chiar poate deveni ea însăşi cap de familie, dacă situaţia o cere.

Consecinţe naturale

Putem înţelege acum de ce orice act care corupe individul sau tinde să slăbească sau să distrugă ordinea socială, în special familia, reprezintă un delict la fel de grav precum, de exemplu, cel de înaltă trădare împotriva statului. În consecinţă, Şaria a propus un anume sistem prin care să se asigure, în cadrul constrângerilor cauzate de limitările şi imperfecţiunile umane, că individul nu este împiedicat în demersurile sale de a-şi găsi împlinirea şi de a-şi îndeplini scopul pentru care a fost creat; că stîlpii familiei, bărbatul şi femeia, continuă să se implice şi să consolideze instituţia familiei conform rolurilor care le-au fost repartizate, iar funcţionarea societăţii nu este afectată de niciun act imoral sau anarhic al vreunei persoane.
Rolurile atribuite atât bărbatului, cât şi femeii de către Şaria şi prevederile menite să le protejeze şi consolideze, nu pot să fie decât apreciate, dacă se ia în considerare perspectiva menţionată mai sus. La fel, pedepsele severe aplicate în caz de relaţii sexuale extramaritale, hoţie, calomnie, consum de băuturi alcoolice şi prescripţiile referitoare la legea talionului – qisas, în caz de crimă sau vătămare corporală, trebuie analizate în contextul acestei viziuni generale asupra vieţii.





FEMEIA

Roluri în cadrul familiei

Rolurile sociale atribuite de Şaria bărbatului şi femeii în cadrul familiei se bazează pe o realitate simplă, dar profundă: cei doi sunt biologic şi sexual diferiţi şi doar femeia poate naşte copii. Alte diferenţe importante - fiziologice, psihice şi sociale - derivă de aici. Dar chiar dacă, ca şi strategie de argumentare, renunţăm la celelalte diferenţe reale şi le considerăm doar simple „determinări sociale“, e imposibil să negăm realitatea acestei diferenţe biologice şi sexuale.
Evident, femeia nu se poate eschiva şi nici nu poate transfera acest rol al naşterii copiilor decât în cazul în care copiii născuţi în eprubetă devin regula în materie de reproducere sau omenirea îşi va decide propria extincţie. Diferenţele sexuale, reproducerea, rolul diferenţierii, moralitatea sexuală, supravieţuirea familiei, dezvoltarea sănătoasă a copilului, sănătatea şi forţa societăţii sunt fenomene aflate în strânsă interacţiune şi dependenţă reciprocă, iar diferenţierea rolurilor pe sexe reprezintă cheia asigurării stabilităţii întregului sistem. Dacă acest rol este abandonat, toate celelalte verigi se vor destrăma: moralitatea sexuală va intra în colaps, tulburările de personalitate vor deveni frecvente, anarhia şi haosul vor fi la ordinea zilei. Pe scurt, familia va dispărea.



Diferită, dar nu inferioară

Astfel, un principiu din Şeri'ah ne anunţă: locul femeii este acasă. Totuşi, este foarte important de observat că a fi diferit NU înseamnă a fi inferior. Islamul nu stigmatizează femeia; ea nu are o natură inferioară, nu există niciun mit al izgonirii din paradis şi nicio responsabilitate pentru păcatul originar.
De asemenea, a naşte şi a creşte copii nu reprezintă o ruşine. A conduce şi stăpâni regatul propriului tău cămin – acel paradis al evoluţiei şi fericirii umane - nu reprezintă o realizare minoră. Activitatea casnică şi copiii pot fi degradante doar într-o societate care alege să le privească astfel. În Islam, sfera domestică nu reprezintă un aspect devalorizat al vieţii umane, nici căminul nu este în niciun fel inferior vieţii publice. Cu siguranţă, expresia „închis între patru pereţi“ sună absurd pentru orice musulman, întrucât, în Islam, căminul, departe de a fi un loc demn de dispreţ, este mai important şi mai sacru decât chiar clădirea parlamentului sau a universităţii şi, cu certitudine, este mai prestigios, creativ şi plin de satisfacţii decât un magazin sau un birou de secretară, unde două treimi din femeile „emancipate“ ajung finalmente să muncească.




Egalitate, nu identitate

Egalitatea reprezintă unul dintre acele idealuri umane care, de obicei, se sustrage oricărei definiţii. Transpunerea sa în roluri, reguli şi norme a fost întotdeauna una subiectivă. Din nefericire, acest concept este folosit de către feminiştii moderni ca slogan în cadrul campaniilor de anulare a tuturor diferenţelor de rol. De asemenea, egalitatea este folosită ca un paravan de fum din spatele căruia sunt lansate atacuri împotriva Şariei, din cauza diferitelor ei prevederi privind femeile.
Nu există nicio îndoială că egalitatea reprezintă o necesitate profundă şi un ideal uman veritabil. Însă la fel de adevărat este că egalitatea de roluri nu înseamnă în mod necesar identitate de roluri. Dacă egalitatea este confundată cu identitatea, singura concluzie posibilă este: „O societate în care cu adevărat cele două sexe sunt egale este inimaginabilă“. A elimina diferenţierea rolurilor nu poate genera decât consecinţe catastrofice, aşa cum am specificat mai sus, în ceea ce priveşte societatea în genere şi fenomenele intercorelate de moralitate sexuală, familie, reproducere, creştere a copiilor, dezvoltare a personalităţii, fapt care se poate constata deja cu claritate în Occident. Chiar şi un aspect aparent minor, cum ar fi răspândirea metodelor anticoncepţionale, a devenit un instrument important în promovarea sexului extramarital, în modificarea valorilor sexuale, în tulburarea rolurilor, destrămarea familiei, devalorizarea creşterii copiilor şi a vieţii casnice. S-a realizat într-adevăr controlul populaţiei, însă a apărut un mare semn de întrebare referitor la destinul final al rasei umane.


Islamul recunoaşte diferenţele evidente dintre bărbat şi femeie şi le modelează rolurile sociale aferente în consecinţă, dar subliniază la fel de mult identitatea de esenţă a naturii lor de fiinţe umane şi dreptul de a avea şanse egale la împlinire personală prin rolurile lor din această lume şi, finalmente, mult mai important, declară egalitatea lor în Faţa lui Allah în Viaţa de Apoi. Conform Şariei, bărbatul şi femeia sunt egali în calitate de fiinţe umane şi au un număr egal de îndatoriri şi drepturi reciproce. Familia, ca şi unitate, are drept conducător bărbatul, pentru că nicio instituţie nu poate supravieţui fără un lider, dar sub nicio formă acest fapt nu denotă că femeia este inferioară bărbatului. Ea nici măcar nu e obligată să preia numele soţului şi să renunţe la propria sa identitate după căsătorie. Partea sa de moştenire reprezintă o jumătate din partea bărbatului, dar ea nu este obligată să contribuie absolut deloc la întreţinerea familiei.
Multe prevederi specifice ale Şariei referitoare la drepturile şi obligaţiile femeilor, conduita şi comportamentul lor, veşmântul şi separarea lor, la legile privind căsătoria şi divorţul şi lucrul în afara casei pot fi înţelese mai bine în această lumină. Dar, la fel de important este să ţinem minte că multe din practicile predominante din societatea musulmană de astăzi, care au ajuns să fie la modă ca rezultat al secolelor de decadenţă şi stagnare, precum şi al influenţelor ne-islamice, nu ar trebui să fie folosite pentru a înţelege şi judeca Islamul.


Sexul în afara căsătoriei

În Islam, sexul nu reprezintă un tabu, un aspect al vieţii umane de care să te simţi vinovat, ci un impuls natural şi creator, un dar de la Allah. Dar unirea prin căsătorie trebuie să preceadă bucuria plăcerilor sexuale care reprezintă răsplata responsabilităţilor asumate de către bărbat şi femeie în construirea noii familii; aceste plăceri uşurează greutăţile şi cimentează şi întăresc relaţia dintre cei doi. A căuta relaţii sexuale în afara limitelor stabilite de Allah este un păcat; a le căuta însă în cadrul acestor limite reprezintă un act de adorare.

Dacă sexul în cadrul şi în afara căsătoriei ar fi considerat la fel de legitim sau de uşor accesibil, instituţia sacră a familiei ar fi treptat distrusă. De aceea, Islamul nu doar interzice complet toate formele de deviere sexuală şi relaţiile sexuale premaritale sau extramaritale, ci, de asemenea, creează condiţiile pentru ca acestea să fie extrem de greu accesibile şi sever pedepsite. Astfel se explică şi reglementările referitoare la acoperirea diferitelor părţi ale corpului şi interacţiunea socială dintre cele două sexe.


Poligamia

Poligamia este permisă în Coran, deşi nu este poruncită, aşa cum se pare că unii oameni cred. În schimb, a fi drept - atât cât e omeneşte posibil - reprezintă o poruncă; în caz contrar, bărbatul trebuie să rămână monogam. Dezavantajele unei căsătorii poligame sunt recunoscute, dar nu în măsura în care să determine interzicerea ei legală. Această prevedere legală poate fi înţeleasă adecvat doar în contextul perspectivei islamice asupra a două subiecte importante. În primul rând, familia constituie piatra de temelie a societăţii umane şi relaţiile sexuale extramaritale sunt complet interzise. Viaţa maritală reprezintă cel mai dezirabil mod de viaţă – Islamul doreşte ca femeia să fie soţie şi niciodată doar o amantă. Atât bărbatul, cât şi femeia trebuie să facă anumite sacrificii pentru a reuşi în viaţa de familie. În al doilea rând, legea islamică a fost dată pentru toate timpurile şi ar trebui, aşadar, să poată răspunde tuturor situaţiilor posibile, sociale şi individuale. Prevederi legale, cum ar fi interzicerea totală a divorţului sau a poligamiei, ar putea genera probleme mult mai grave decât cele pe care le-ar rezolva. Chiar şi în ţările în care poligamia este scoasă în afara legii monogamia este destul de rară, aşa că sexul extramarital este considerat drept poligamie - cum de fapt şi este.
În cadrul libertăţilor şi interdicţiilor postulate în Islam, societăţilor şi indivizilor le rămâne decizia de a-şi articula conduita aşa cum doresc. Este important de observat că este nevoie şi de femeie, pe lângă bărbat, pentru a forma o căsătorie poligamă, întrucât nicio căsătorie în Islam nu poate avea loc fără consimţământul femeii. De asemenea, prima soţie poate cere divorţul, dacă nu poate accepta situaţia. Prin urmare, stă complet în puterea indivizilor să elimine virtual poligamia, fără a face apel la lege.


Căsătoria şi divorţul



Consimţământul femeii reprezintă o condiţie legală esenţială a căsătoriei în Islam. Dacă nu se ţine cont de acest consimţământ în societatea musulmană de astăzi, problema reprezintă o consecinţă a circumstanţelor sociale şi nu a prevederilor legale ale Şariei. Situaţia trebuie să se schimbe, de îndată ce Şaria este implementată.
În Islam este cu certitudine simplu în teorie ca bărbatul să divorţeze de soţia sa. Dar devine foarte greu pentru el să transpună aceasta în practică; rata scăzută a divorţurilor o demonstrează cu prisosinţă. Într-adevăr, autoritatea de a pronunţa divorţul reprezintă mai degrabă o responsabilitate de a salva căsnicia. Dintre lucrurile permise de Allah, divorţul este cel mai neplăcut Lui, a spus Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa). Pe de altă parte, deşi femeia nu poate declara divorţul precum bărbatul, ei nu îi este dificil să îl obţină, având drept motivaţie chiar şi simplul fapt că înfăţişarea soţului nu îi este pe plac.


Serviciul


Pentru a menţine diferenţierea pe roluri şi tot ceea ce favorizează consolidarea familiei, Islamul descurajează femeile să lucreze în afara casei. Această descurajare nu prejudiciază în niciun fel dreptul femeii la proprietate, de a conduce o afacere, de a primi şi oferi educaţie, de a se implica în activităţi culturale şi creative sau chiar de a-şi lua un servici, atunci când este necesar. Totuşi, a-i cere femeii să lucreze în afara căminului nu este echitabil – înseamnă a o împovăra cu dubla zi de muncă.
Bineînţeles, dorinţa de a lucra este una naturală, însă a plasa serviciul în centrul vieţii umane reprezintă un produs al societăţii de consum, în care statutul unei persoane depinde de capacitatea sa de a cîştiga bani. Femeile lucrează astăzi nu doar forţate de necesităţi economice, ci şi pentru că sunt supuse unor presiuni subtile – acuzaţia că îşi irosesc talentul limitându-se la munca domestică „degradantă“, absenţa unui statut în societate, plictiseala şi izolarea. În Islam, aşa cum am precizat deja, întreaga orientare a individului şi societăţii este radical diferită. Serviciul este foarte important, dar adevăratul scop al vieţii constă în a-L mulţumi pe Allah.


PEDEPSELE

Pedepsele au fost întotdeauna considerate drept parte integrantă a conceptului de dreptate. Indubitabil, unui om obişnuit i s-ar părea dificil să se gândească la dreptate ca fiind ceva foarte diferit sau separat de recompensarea sau pedepsirea oamenilor în funcţie de cât de bine sau prost respectă ei sistemul de drepturi şi îndatoriri reciproce care reglementează societatea. Conceptul de pedeapsă este universal, dar controversele care îl înconjoară sunt deosebit de intense. Vom analiza acum anumite principii islamice fundamentale referitoare la pedepse.


Principiile de bază

Omul este responsabil pentru acţiunile sale; acest adevăr simplu fundamentează integral justificarea pedepsei. Pentru a-şi îndeplini scopul pentru care a fost creat, omul a fost înzestrat cu libertatea de a alege şi acţiona, cu simţul moral de a distinge între bine şi rău. Responsabilitatea este asociată libertăţii şi cunoaşterii. În consecinţă, pedeapsa nu poate fi aplicată decât persoanei care a înfăptuit acţiunea şi nu poate fi invocată pentru acte intenţionate, dar neconcretizate sau pentru acte săvârşite într-o stare de alienare mentală. Toate persoanele sunt egale în faţa legii, iar vinovăţia lor trebuie să fie stabilită printr-un proces corect.


Căinţă şi pedeapsă

Pedeapsa în Islam nu are nimic de a face cu ideea de răscumpărare, expiere sau anulare a păcatului. Un act greşit reprezintă esenţialmente o nedreptate îndreptată împotriva sufletului nostru, un păcat împotriva lui Allah. Poate fi şters doar de Allah şi EL într-adevăr face aceasta atunci când omul se întoarce la EL, căindu-se cu sinceritate şi căutând iertarea. De aceea, între om şi Allah, căinţa este elementul major, iar pedeapsa nu o poate substitui. Însă delictul este de asemenea un act îndreptat împotriva ordinii sociale, iar în această sferă a vieţii simpla căire nu poate substitui pedeapsa menită să protejeze şi să întărească societatea.


Dreptate proporţională

Este important de subliniat că în Islam nu se concepe pedeapsa într-un mod exact şi direct proporţional cu delictul comis. O astfel de dreptate absolută şi perfect echivalentă ar necesita o evaluare exactă şi completă a unor factori aparte, cum ar fi intenţiile şi motivele, circumstanţele atenuante, cauzele şi repercusiunile, factori pe care judecătorii trebuie să îi ia în considerare, dar pe care nu îi pot cuantifica pe deplin; doar Allah, conform noii ordini morale din viaţa de după moarte, poate judeca aceasta. Prin urmare, pedepsele islamice nu sunt stabilite conform unei corespondenţe exacte şi perfect echivalente păcatului actului comis. Totuşi, ele sunt prescrise de către Acea Fiinţă nemărginit de Îndurătoare şi Înţeleaptă şi astfel sunt mai adecvate diferitelor infracţiuni comise decât orice alte decizii propuse de judecători sau de legislaţiile umane.




O parte din întreg

Cel mai important aspect de menţionat: pedepsele reprezintă doar o parte a unui întreg mai vast. Ele nici nu pot fi bine înţelese, nici nu pot fi justificate şi implementate cu succes dacă sunt luate izolat.
În primul rând, nu legea constituie instrumentul principal sau chiar major în cadrul sistemului general de consolidare a moralităţii, ci credinţa individuală, evlavia – taqwa, acea calitate naturală şi înnăscută care îl determină pe om să dorească să se reţină de la ceea ce ÎL nemulţumeşte pe Allah şi să facă tot ceea ce atrage mulţumirea Sa. În al doilea rând, dreptatea reprezintă un ideal pozitiv care impregnează şi domină întreaga viaţă a comunităţii, nu doar un instrument instituţionalizat de aplicare a pedepsei. În al treilea rând, întregul mediu, întreaga societate suferă modificări dacă se încurajează, facilitează şi uşurează facerea de bine şi se descurajează, inhibă şi împiedică facerea de rău. Toţi bărbaţii şi femeile au obligaţia de a-şi porunci unul altuia şi de a se ajuta, îndemna reciproc pentru a face bine şi a evita răul; aceasta reprezintă una din datoriile lor fundamentale.

Natura funcţională

În Islam, pedepsele au mai degrabă o natură funcţională, de a regla şi preveni. Allah a prescris un sistem de drepturi şi îndatoriri reciproce; ele constituie întruchiparea reală a dreptăţii. De asemenea, EL a trasat anumite limite care trebuie respectate şi menţinute, în vederea aceluiaşi scop. Dacă oamenii şi naţiunile doresc să circule în siguranţă şi pace pe drumul vieţii, ei trebuie să respecte rutele prescrise şi semnele de circulaţie. În caz contrar, îşi pun în pericol nu doar propria viaţă, ci şi pe a altora. Prin urmare, ei sunt pasibili de a fi pedepsiţi, nu din răzbunare, ci pentru a reglementa acţiunile umane conform conceptului de dreptate.
Este semnificativ faptul că în Islam măsurile punitive sunt denumite hudud (limite, graniţe) şi nu pedepse; ele reprezintă obligaţii rezultate în urma transgresării limitelor stabilite de Allah. Întrucât aceste hudud au fost trasate de Allah şi nu de om, nicio autoritate umană nu poate să le reducă sau să le depăşească dintr-un simţ al milei mai pronunţat decât cel al lui Allah şi niciun tiran sau autocrat nu poate să le înăsprească în baza unei percepţii mai acute şi stricte a dreptăţii. Nimeni nu poate fi mai Îndurător, mai Înţelept sau mai Drept decât Însuşi Allah.
Pedepsele au şi un important rol educativ şi preventiv. În Coran se sugerează acest aspect, fiind descrise: „ca pedeapsă de la Allah“ (Surat al-Ma'ida: 38). Pedepsele sunt destinate să păstreze simţul dreptăţii viu în cadrul comunităţii prin încurajarea repudierii publice a actelor care încalcă limitele stabilite de Allah. În acest mod, în societate se întreţine sentimentul profund de respingere şi dezaprobare a încălcării limitelor în relaţiile cu alte fiinţe umane şi, implicit, faţă de Allah – păcat care, conform Coranului, reprezintă sursa coruperii şi tuturor abaterilor care afectează viaţa umană.


Legea talionului - Al-Qisas

În afară de pedepsele aplicate în caz de încălcare a limitelor, cum ar fi relaţiile sexuale extramaritale, hoţia, calomnia şi consumul de băuturi alcoolice, Coranul menţionează de asemenea legea talionului – qisas. Dacă un om vatămă fizic sau răneşte o altă persoană, Islamul oferă dreptul părţii vătămate de a-i aplica acelaşi tratament agresorului – este celebrul principiu „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“. Această procedură este constant etichetată de către oponenţi drept o practică primitivă şi necivilizată. Din perspectiva islamică a istoriei, merită să specificăm faptul că nu în mod necesar ceea ce este primitiv denotă şi lipsă de civilizaţie. Primul om a fost înzestrat cu toată cunoaşterea şi îndrumarea necesară şi, deşi tehnologic e foarte posibil să fi fost mult înapoiat comparativ cu situaţia din secolul nostru, indubitabil el nu a fost înapoiat şi din punct de vedere uman. Lipsa de civilizaţie constă în ceea ce omul gândeşte şi face, încălcând ordinea divină.
În Quran, se spune despre qisas – „Şi aveţi în talion pavăză pentru viaţă“ (Surat al-Baqara: 179). Motivele sunt evidente. Mai întâi, legea talionului se aplică indivizilor, nu statului sau societăţii; această simplă transferare a responsabilităţii conduce la o modificare mai profundă şi mai durabilă a întregului sistem de implementare a dreptăţii. Statul nu trebuie să intervină de fiecare dată când două fiinţe umane au o dispută. În loc să fie iniţiat un proces ireversibil de judecată şi pedepsire, sunt permise aranjamentele între indivizi, eliminându-se intruziunea mecanismelor birocratice impersonale, deşi în nicio circumstanţă individul nu poate lua legea în propriile sale mîini.
La rândul ei, persoana vătămată poate renunţa la dreptul său dat de legea talionului şi poate ierta agresorul sau poate accepta în schimb o recompensă financiară sau simbolică. De fapt, în Coran se recomandă insistent iertarea. Aplicarea pedepsei conform legii talionului poate fi evitată, scutindu-i pe responsabilii executivi sau judiciari de dilema justeţii acordării „graţierii“. Spre deosebire de cazul prezentat în faţa Curţii de Justiţie, unde nu se poate acţiona decât conform legii, individul este liber să acţioneze aşa cum doreşte. Justiţia trebuie să fie oarbă, dar individul poate ţine cont de circumstanţele atenuante şi să renunţe la revendicarea pedepsei în speranţa de a fi şi el iertat de către Allah în Viaţa de Apoi. Foarte puţini oameni îşi dau seama că legea talionului – qisas – face posibilă evitarea pedepsei capitale.

Îndurare şi îngăduinţă

Islamul, prescriind pedepse şi impunând condiţii foarte stricte şi meticuloase de demonstrare a vinovăţiei - deşi nu imposibile - a construit un întreg sistem de principii şi precepte care reflectă nu dorinţa frenetică de a biciui şi arunca cu pietre, ci o dispoziţie plină de compasiune de a ierta şi evita violenţa. Islamul nu permite nici statului, nici indivizilor să spioneze oamenii, cu excepţia cazurilor în care există o suspiciune bine fondată că un delict grav are loc sau că drepturile sau interesele unei alte fiinţe umane sunt periclitate. Nici nu este obligatoriu să se raporteze orice infracţiune. Atunci când este posibil, aranjamentele realizate în afara Curţii de Justiţie sunt preferate. Pedeapsa este aplicată rapid, vinovatul şi familia sa nu trebuie să continue să îndure stigmatul public îndelungat, precum în cazul deciziei de condamnare la închisoare, prin care se poate încheia un proces legal. Prescrierea fundamentată divin a pedepselor - hudud - potenţează şi nu diminuează demnitatea şi valoarea individului în societate şi în faţa lui Allah.



Despre „cruzime“

Referitor la presupusa cruzime a pedepselor fizice, cineva ar putea să se întrebe dacă a priva un om de libertatea sa – cel mai preţios şi valoros drept uman – şi de dreptul său de a acţiona şi continua să facă alegeri morale, de a trăi cu familia sa, de a lucra şi a-şi întreţine rudele, nu este mai necruţător. Într-adevăr, detenţia în închisoare poate crea suferinţe nespus de intense unor oameni nevinovaţi, ale căror vieţi se întrepătrund cu viaţa puşcăriaşului. Închisoarea se poate transforma într-o şcoală destinată să înrăutăţească comportamentul deviant, într-un spaţiu fertil, favorabil recidivismului. De ce ar trebui să considerăm că este mai crud ca unui om găsit vinovat de trafic de droguri să i se aplice 10 lovituri de bici decât să fie trimis să putrezească în închisoare, să zicem, 10 ani?

Sindromul reformei

De ce doreşte Islamul să pedepsească în loc să reformeze? Întrebarea este defectuoasă, deoarece în Islam fiecare instituţie socială se centrează pe valoare şi este responsabilă de dezvoltarea morală a fiecărei persoane, din leagăn până în mormânt. Astfel, reforma implică o responsabilitate care precede posibilul delict şi nu sindromul şi coşmarul care îi succede. Islamul face tot posibilul pentru a se asigura că factorii stimulativi de a comite vreo infracţiune sunt minimi. După ce delictul a fost comis, cel mai bun loc al reformării îl asigură familia şi societatea, acolo unde vinovatul urmează să trăiască după ispăşirea pedepsei şi nu în închisoare, unde fiecare locatar este un delicvent, cu excepţia cazului în care societatea însăşi se consideră atât de coruptă şi de incompetentă, încât nu poate efectua reforma decât în închisoare! Demersul „modern“, „luminat“ de rezolvare a problemei constă în a furniza orice factori favorabili înfăptuirii delictelor, clădind cu perseverenţă o societate de consum, în a elimina valorile autentice din societate, educaţie şi din orice instituţie socială şi în a încerca apoi să reformezi delicventul prin izolare şi detenţie.

Dreptatea procedurală

Sentinţele în Islam sunt cu siguranţă aspre, dar şi mai stricte şi severe sunt procedurile care trebuie respectate pentru a se stabili vinovăţia unei persoane. Aceste proceduri sunt modelate conform paradigmei Zilei Judecăţii, când Allah, deşi EL este Cel Atotştiutor şi Drept, nu va pedepsi pe nimeni fără a-i fi stabilit mai întâi vinovăţia. A lăsa în libertate nouă criminali este preferabil condamnării unui singur om nevinovat, a spus Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa).




CONCLUZII

Şaria reprezintă un sistem omogen perfect integrat. De îndată ce individul înţelege conceptele fundamentale, obiectivele şi cadrul general, nu poate decât să conchidă că Şeri'ah are puterea de a crea cea mai umană şi dreaptă societate, constituind o pace şi binecuvântare pentru omenire. Dificultăţile apar doar când criticii acestui sistem încearcă să măsoare oceanul de cunoaştere, înţelepciune şi dreptate divină cu degetarul propriilor lor criterii şi standarde limitate.

Societăţile musulmane de astăzi nu sunt societăţi model; prea adesea ele sunt contaminate de rele şi boli. Totuşi, viaţa familială relativ stabilă, absenţa delicvenţei, rata scăzută de infracţionalitate şi de dependenţă de droguri şi alcoolism, căldura solidarităţii, generozitatea, întrajutorarea reciprocă – toate acestea reprezintă moşteniri ale acelui cod autentic de viaţă şi dreptate, pe care musulmanii obişnuiau să-l urmeze şi la care tânjesc să aibă şansa de a se reîntoarce: Şeri'ah.