Nu rupeţi relaţiile - Dr. Muhammed Al-Gazali

Nu rupeţi relaţiile

         

  Islamul acordă o atenţie sporită cauzelor distructive ale agresiunii, ale exceselor şi încearcă să le remedieze înainte ca acestea să depăşească limita. Este bine cunoscut faptul că oamenii diferă unii de alţii ca fire şi temperament. Dacă legătura lor reciprocă dă naştere la ciocniri şi înstrăinare, inevitabil vor apărea tulburări. Din această pricină, islamul a formulat astfel de principii care să-i ferească pe musulmani de dezbinare şi nelegiuire şi care să genereze în inimile lor sentimente de dragoste şi prietenie. Islamul a interzis musulmanilor să-şi strice relaţiile şi să se urască reciproc.

            Dacă în viaţă se întâmplă să suferim din cauza altor persoane, acest lucru ne îndurerează şi imediat rupem legăturile cu acestea. Allah nu doreşte însă ca relaţiile dintre musulmani să fie supuse unor astfel de consecinţe negative.

            Trimisul lui Allah a spus: „Nu rupeţi legăturile. Nu vă dedaţi la duşmănie reciprocă. Nu întreţineţi ranchiuna şi gelozia unul împotriva celuilalt şi nu fiţi geloşi pe alţii. Aveţi-vă între voi ca fraţii şi fiţi supuşi lui Allah! Nu este îngăduit ca omul să-şi întrerupă ralaţiile cu nici unul dintre fraţii săi mai mult de trei zile” (relatat de Bukhari).

            Într-o altă versiune se menţionează: „Unui credincios nu-i este îngăduit să nu ţină legătura cu un alt credincios mai mult de trei zile. Dacă au trecut trei zile şi se întâmplă ca el să-l întâlnască pe fratele său, atunci amândoi vor împărţi răsplata (Ajr), iar dacă cealaltă persoană nu răspunde la salut, păcatul va fi al lui şi musulmanul va fi absolvit de păcatul de a fi rupt relaţiile” (Abu Daud).

            În această relatare se menţionează perioada de trei zile pentru ca în acest răstimp să se stingă mânia şi să se răcorească. După aceea, va fi responsabilitatea fiecărui musulman să-şi reia legăturile cu fraţii săi şi să se întoarcă la vechea rutină, ca şi când întreruperea legăturii a fost un nor care s-a îngrămădit din anumite motive, până ce a suflat vântul şi a risipit norul, purificând aerul.

            În orice dispută sau ceartă, omul aflat într-o stare sau alta, el este ori asupritor, ori asuprit. Dacă este asupritor, înseamnă că a incălcat  drepturile celorlalţi şi atunci trebuie să renunţe la această politică greşită şi să-şi schimbe caracterul. Trebuie să înţeleagă că potrivnicul său va renunţa la ostilitate şi ranchiună la adresa lui, dar numai dacă face un pas îaninte în această privinţă. În acest sens, islamul a poruncit ca el să-şi roage potrivnicul să ajungă la o înţelegere paşnică şi astfel să-i dea satisfacţie.

            Profetul a spus: „Cel care a încălcat drepturile fratelui său sau i-a ştirbit onoarea, să-i dea satisfacţie astăzi, înainte să vină ziua când nu va mai avea nici dirhami, nici dinari. Dacă are calităţi, atunci acestea trebuie considerate proporţional cu agresiunea pe care a comis-o. Dacă nu are calităţi, atunci faptele rele ale celui oprimat vor fi aruncate în cârca sa (a asupritorului).” (consemnat de Bukhari).

Acesta este sfatul islamului pentru asupritori, dar cei care sunt oprimaţi şi ale căror drepturi au fost ştirbite, trebuie ca în momentul în care asupritorul îşi cere scuze şi caută iertarea Domnului, să le acorde iertarea şi să le arate blândeţe. În astfel de circumstanţe, să refuzi iertarea este un mare păcat.

În Sunnah se menţionează: „Dacă un frate musulman se scuză faţă de alt musulman şi acesta din urmă nu-i acceptă scuzele, atunci el va avea acelaşi păcat ca şi persoana care adună o taxă ce nu se cuvine.” (consemnat de Ibn Mageh).

„Dacă o persoană îşi pledează nevinovăţia faţă de alta şi aceasta o respinge, atunci nu va fi adusă la izvorul de apă.” (consemnat de At-Tabarani).

Prin această călăuzire limpede a celor două părţi, islamul combate ranchiuna şi ura şi îi distruge germenii încă din faşă, aducând astfel socitatea musulmană la nivelul cel mai înalt al unei vieţi pline de dragoste, prietenie şi dreptate.

Islamul consideră o meschinărie şi o josnicie a firii omeneşti faptul că ura prinde rădăcini în inimi şi nu poate să iasă la suprafaţă, continuând să mocnească în interior, ca un vulcan.

Cei care nutresc ranchiuna şi ura în inimile lor împotriva altora, caută întotdeauna ocazia să-şi reverse ura ascunsă. Se declară mulţumiţi doar atunci când urlă de furie şi împroaşcă cu insulte. Ei jignesc sentimentele altora şi răspândesc corupţia şi nelegiuirea pe pământ.

Ibn Abbas povesteşte că Trimisul lui Allah a spus: „Să nu vă arăt eu oare semnul oamenilor vicioşi?”. Oamenii au zis: „Te rugăm să ne spui!”. El a zis: „Cel mai vicios este cel ce stă retras de ceilalţi, este dur cu sclavii săi şi nu oferă nici un dar altora. Pot să vă povestesc şi despre un altul mai vicios decât acesta?”. Oamenii au răspuns: „Cu singuranţă, o, Trimis al lui Allah! Dacă eşti atât de bun, spune-ne”. El a zis: „Cel care ţine ranchiună împotriva oamenilor şi oamenii ţin ranchiună împotriva lui”. Apoi a întrebat: „Vreţi să vă povestesc şi despre un alt om şi mai vicios decât acesta?”. Oamenii au zis: „Cum de nu, o, Trimis al lui Allah! Dacă-ţi face plăcere”. El a zis: „Cel care nu iartă greşelile altora, nu le acceptă scuzele şi nu le iartă crimele”. Apoi a întrebat din nou: „Dar pot să vă povestesc despre o persoană şi mai vicioasă decât acesta?”. Oamenii au răspuns: „Desigur, o, Trimis al lui Allah! Dacă eşti atât de bun, spune-ne.” El a zis: „Cel de la care nu poţi aştepta nimic bun şi de la a cărui răutate nu ai scăpare” (relatat de At-Tabarani).

Tendinţele vicioase subliniate de această relatare reprezintă etape diferite ale ranchiunei şi urii, dar apar proporţional cu boala sau cusurul omului. Acesta nu este un lucru ciudat, deoarece şi omaneii din timpurile străvechi aveau cunoştinţă de el. Încă din perioada pre-islamică (Geajiliiah), ranchiuna era considerată cea mai joasă treaptă a comportării vicioase, iar oamenii cuviincioşi o ocoleau întotdeuna. Un poet din acea perioadă, Antara, spune: „Oamneii de seamă nu poartă-n inimi ranchiună, iar cel mânios din fire nu atinge rang înalt vreodată”.

Ranchiuna şi gelozia – surse ale răului

Există numeroase nelegiuiri în societate asupra cărora islamul a tras atenţia. Dacă ne gândim serios, nu va fi dificil să descoperim care este sursa lor.

Deşi toate aceste nelegiuri au forme şi exprimări diferite, ele se învârt în jurul unui singur nucleu, care este ranchiuna şi duşmănia.

Să acuzi pe nedrept oameni nevinovaţi este o crimă şi aceasta este adevărata cauză a urii şi resentimentelor. Deoarece aceasta este extrem de eficace în mutilarea realităţilor şi în condamnarea oamenilor nevinovaţi, islamul a declarat-o cel mai groaznic tip de minciună.

A’işah relateaza că Trimisul lui Allah şi-a întrebat companionii: „Ştiţi care este cea mai mare agresiune?”. Ei au spus: „Allah şi Trimisul lui ştiu mai bine”. El a zis: „Dinaintea lui Allah, cea mai mare agresiune este să faci helal (permisă ) pentru tine onoarea altui musulman”. Apoi el a recitat următorul verset din Coran:

„Iar aceia care îi vor necăji pe drept-credincioşi şi pe drept-credincioase, fără ca ei să fi agonisit [ceva pentru care să merite aceasta], aceia vor avea parte de ponegrire şi de păcat învederat”.

[Coran 33:58]

            Fără îndoială, tendinţa de a căuta cu tot dinadinsul cusururi la ceilalţi oameni şi a le pune pe seama lor, este o dovadă de josnicie şi răutate. Islamul a decretat şi în lumea aceasta o pedeapsă pentru cei care se fac vinovaţi de acuzaţii mincinoase asupra altor persoane şi este greu de imaginat pedeapsa pe care păcătosul o va primi pe lumea cealaltă.

            Trimisul lui Allah a spus: „Pe cel care vrea să găsească vină cuiva şi spune lucruri despre o persoană, care nu se află de faţă, Allah îl va arunca în iad ca să guste pe săturate din ceea ce a scornit”.

            Într-o altă relatare profetică (Sunnah) se menţionează: „Dacă un om răspândeşte un zvon despre o persoană care este nevinovată, doar pentru a-i ştirbi reputaţia, atunci, în Ziua Judecăţii, Allah îl va arde în foc ca să se sature de bârfe”.