Haideţi să stabilim împreună cauzele, mijloacele de remaniere şi instrumentele comunicării şi astfel se vor putea naşte noi politici! Terorismul este o problemă politică şi nu una militară. Prin urmare, haideţi să căutăm soluţii politice, nu militare!
„RELATIVISMUL CULTURAL“
APLICAT TERORISMULUI
VA CONDUCE DOAR LA ESCALADAREA ACESTUIA
„... după cum vei găsi că cei mai prietenoşi faţă de cei ce cred sunt aceia care spun: «Noi suntem creştini.» Şi aceasta pentru că printre ei se află preoţi şi călugări şi pentru că ei nu sunt semeţi.“
Coran − Surat Al-Ma’ida: 5-82
Terorismul şi extremismul, „fundamentalismul islamic”, au devenit teme abordate de fiecare segment al mijloacelor de comunicare în masă. Rareori trece o zi fără ca anumiţi extremişti, dintr-o anumită regiune a lumii, să nu comită vreun act de terorism. Ştirile centrate pe teroarea generată de actele de terorism, revendicate sau nu, sunt difuzate pe prima pagină a diverselor canale media şi sunt însoţite de comentarii încărcate de stimulente emoţionale. Teroriştii atrag atenţia oamenilor, indiferent de apartenenţa lor politică, religioasă, de nivelul educaţional sau de locul în care locuiesc. Fenomenul terorismului nu se mai limitează la o ţară anume, ci a devenit o problemă internaţională. Tendinţa sa dinamică este alimentată de rolul pe care acesta îl joacă în arena politicii mondiale. Uneori, terorismul capătă semnificaţii generatoare de multiple efecte, la care partidele politice apelează atunci când încearcă să-şi împlinească obiectivele pe fondul tensionat al politicii internaţionale. Pentru unele grupuri politice a reprezentat şi reprezintă în continuare singurul pretext motivabil pentru a-şi exprima poziţia şi a-şi proclama cauza lor politică.
Regretabil este însă că unele canale media încearcă să stabilească anumite relaţii între Islam şi terorism. Scopul acestora este de a defăima şi a păta reputaţia şi imaginea Islamului. Mulţi occidentali au început să promoveze ideea conform căreia terorismul şi extremismul ar reprezenta două trăsături ale musulmanului, indiferent de locul în care acesta ar trăi. Nu există nicio poruncă divină în Islam care să îndemne sau să oblige musulmanii să comită acte de terorism. Din punctul de vedere al Islamului, aceste acte sunt periculoase şi au consecinţe notorii. Comiterea unor astfel de acte este echivalată, în viziunea islamică, cu opresiunea şi păcatul săvârşit împotriva omului, în general. Religia islamică porunceşte tot ceea ce este sănătos şi benefic pentru umanitate. Dacă o persoană cercetează cele două surse principale ale constituirii Islamului – Coranul şi Tradiţia Profetului Muhammed, nu va descoperi niciun fundament al ideii conform căreia ar exista porunci divine, adresate musulmanilor, de a săvârşi acte de violenţă şi terorism. Aceste două surse principale sunt lipsite complet de orice concepte sau expresii care să îndemne musulmanul la încălcarea drepturilor celorlalţi.
În societatea vestică, Islamul este judecat prin raportare la actele disperate ale unor grupuri de oameni. Această manieră de abordare a problemei nu este una obiectivă, ci doar încearcă să distorsioneze adevăratul înţeles al Islamului. Dacă această perspectivă ar fi corectă, atunci ce s-ar putea spune despre creştinism, gândindu-ne la molestarea copiilor şi la homosexualitate? Haideţi să renunţăm la punctele de vedere propagandistice asupra Islamului! Şi unde putem găsi Islamul mai bine ilustrat decât direct la sursă, adică în Sfântul Coran şi Sunna (tradiţia profetică). Aceasta este calea de a stabili adevărul despre Islam şi de a decela ceea ce afirmă Islamul despre teroare, terorism şi terorişti.
În plus, cele mai multe cercetări ne fac să credem – obiectiv şi unanim acceptat – că definiţiile terorismului nu s-au pus întotdeauna de acord. Cineva este terorist, iar altcineva este luptător pentru libertate. Această întrebare primeşte răspuns în funcţie de sistemul de referinţă, dar, în orice caz, este nevoie de o definiţie. Pentru a iniţia o luptă internaţională împotriva terorismului nu este suficient să spunem că cineva arată ca un terorist, că discursul cuiva sună precum al unui terorist sau instigă la terorism. Şi nici nu trebuie să încadrăm în anumite categorii terorismul: intern sau internaţional, tolerabil sau intolerabil. Toate acestea reflectă subiectivismul punctelor de vedere, acest subiectivism neajutându-ne să identificăm adevăratul terorism. O definiţie corectă şi obiectivă a terorismului ar trebui să se bazeze pe legile internaţional acceptate în care să fie specificat clar ce este permis şi ce nu în războaiele convenţionale dintre naţiuni, să fie instituite convenţii care să diferenţieze clar între soldaţi şi criminalii de război care atacă civilii deliberat, între lupta de gherilă şi terorism, între ţintele militare şi cele civile în război.
Cuvântul „Islam“ provine din rădăcina cuvântului arab „selam“ care înseamnă „pace“. În limba arabă, ca în orice limbă semită, pentru a găsi rădăcina unui cuvânt trebuie să extragem din el consoanele conform ordinii lor în cuvânt. Cu ajutorul diverselor sensuri obţinute putem decela, într-un mod foarte precis, rădăcina, în cazul de faţă − SLM. Termenul de „Islam” denumeşte acţiunea ce are drept complement termenul de „muslim”, al cărui verb aslama provine din rădăcina SLM, toate derivatele acestei rădăcini gravitând în jurul cuvântului „pace”.
Islamul este religia care se bazează pe obţinerea păcii prin supunerea în faţa Voinţei divine. Aceasta este o simplă analiză lingvistică care ne arată natura acestei religii. Cum poate o astfel de religie să susţină atâtea acte săvârşite − da! e adevărat − de multe ori chiar de către adepţii ei? Răspunsul e simplu! Astfel de acţiuni sunt non-islamice şi nu trebuie să fie asociate cu Islamul.
În această lumină, evenimentele inumane de la World Trade Center, care au făcut victime nevinovate (inclusiv mulţi musulmani) sunt, clar, fără nicio îndoială, complet neislamice.
De altfel, e bine să notăm că acţiunile unui individ sau unui mic grup de indivizi nu reprezintă neapărat credinţa unui anumit segment social, iar religia nu este responsabilă de aceste acţiuni.
Mass-media i-au etichetat pe cei care, probabil, au fost responsabili de acest atac, drept „terorişti islamici“; din ce în ce mai des se face legătura între astfel de acţiuni şi pasaje din Coran, ceea ce este incorect şi injust.
În această relatare a Profetului se are în vedere lupta dreptcredinciosului cu poftele lumeşti care îl atrag înspre păcat, străduinţa de a face faţă cu credinţă încercărilor vieţii. De asemenea, Dumnezeu ne spune în Coran: „Nu da ascultare necredincioşilor şi luptă împotriva lor cu el, în luptă neslăbită!“ (Capitolul Al-Furqaan: 25-52). Dumnezeu vrea să transmită musulmanilor: „Nu te supune necredincioşilor renunţând la religia ta, ci luptă cu ei cu luptă mare, pentru a le transmite Coranul şi pentru a-i face pe oameni să înţeleagă!“. Acest verset coranic face parte din perioada meccană şi specifică porunca de a lua parte la lupta sfântă prin care nu se înţelege însă lupta militară. Micul jihad a dispărut în ultimii 400 de ani de pe scena fenomenelor politice violente, revenind brusc în 1980, din păcate, cu ajutorul Americii. Reîntorcându-ne la încercarea de a defini jihadul, trebuie să explicăm că musulmanii, controlând şi luptând împotriva propriilor dorinţe, pot şi să se străduiască fizic pe calea lui Dumnezeu. Este acel „mic jihad“, fizic şi combativ, care primeşte atât de multe critici. Doar din simplă ignoranţă, acest tip de jihad şi Islamul sunt privite cu teroare, iar musulmanii identificaţi cu teroriştii; scopul acestui jihad „fizic“, atunci când se desfăşoară după legi bine stabilite, reprezintă înălţarea Cuvântului lui Dumnezeu. Toţi cei care strigă după libertate, peste tot în lume, au o şansă de a se elibera. Aşa cum pacifiştii îşi aleg o cale proprie, atunci când lumea devine într-adevăr plină de anarhie şi reavoinţă, la fel şi cei angrenaţi în jihad aleg această strategie. Dacă nu ar fi existat un astfel de jihad, corupţia ar fi cuprins pământul: „... şi de nu i-ar fi oprit Allah pe oameni, pe unii prin alţii, ar fi dărâmate chilii, biserici, temple şi moschei în care numele lui Allah este pomenit atât de mult. Allah îi ajută neîndoielnic aceluia care-L ajută pe El. Allah este Tare şi Puternic [Qawizz, 'Aziz]!“ (Capitolul Al-Hajj: 22-40). Dumnezeu le îngăduie dreptcredincioşilor care sunt atacaţi şi nedreptăţiţi de necredincioşi să lupte împotriva lor şi le promite să-i ajute împotriva acelora care i-au scos din căminele lor pe nedrept, doar din cauza religiei lor. Dumnezeu a făcut din lupta dintre oameni un mijloc pentru reprimarea neadevărului; dacă dreptcredincioşii nu ar ridica armele, ar fi răpuşi de neadevăr şi necredinţă, iar lăcaşurile lor de cult nimicite pe întregul pământ. Acest tip de jihad, fie el defensiv sau ofensiv, este poruncit de Dumnezeu musulmanilor; prin această poruncă se urmăreşte ca fiinţele oprimate şi neajutorate să fie salvate de tirania lumii, într-un moment sau altul al istoriei: „Şi ce este cu voi de nu luptaţi pe calea lui Allah pentru bărbaţii, muierile şi copiii slabi care zic: «Doamne! Scoate-ne pe noi din cetatea aceasta cu un neam nelegiuit şi dă-ne nouă din partea Ta un ocrotitor, şi dă-ne nouă din partea Ta un ajutor!»“ (Capitolul An-Nisa’: 4-75). Dreptcredinciosului i se porunceşte să lupte pentru ocrotirea celor slabi, care nu pot să se apere, a căror demnitate a fost năruită de Taghut, cel care le-a impus tot felul de ticăloşii.
Dreptcredincioşii trebuie să-şi dea sufletele pentru a-i salva pe bărbaţii, femeile şi copiii slabi care se roagă lui Dumnezeu să le trimită pe cineva care să îi ajute: „...şi lucrul acesta nu le este străin dreptcredincioşilor, căci ei au făcut legământ cu Dumnezeu din clipa când au primit credinţa să se izbăvească pe ei înşişi şi să-i izbăvească pe toţi oamenii de orice ticăloşie şi nelegiuire.“ Oricine cunoaşte istoria timpurie a Islamului va şti că toate acele naţiuni care au venit sub steagul Islamului fuseseră într-adevăr oprimate. De exemplu, putem aminti că atunci când companionii Profetului Muhammed au pornit un jihad ofensiv împotriva egiptenilor, persanilor şi romanilor, oamenii nu le-au opus rezistenţă deloc. Dimpotrivă, ei au acceptat Islamul într-un număr atât de mare, încât este neconvingător a spune că jihadul în Islam a adus altceva decât eliberarea acelor oameni, o eliberare după secole de tiranie. Astfel este calea glorioasă a jihadului musulman. Să comparăm jihadul cu brutalitatea ostilităţilor exercitate în restul lumii, de-a lungul secolelor, de la cruciade până la colonialism. În timp ce pretind pacea şi securitatea în lume, naţiunile puternice de astăzi bombardează civili nevinovaţi. Ne referim aici la bombardarea Sudanului, Afganistanului, Iugoslaviei, Irakului, distrugerea vieţilor nevinovate, totul realizat sub masca scopului general de menţinere a păcii în lume. Dar: „... dacă li se spune lor: «Nu faceţi stricăciune pe pământ!», ei zic: «Noi doară suntem făcători de bine.», Însă ei sunt făcători de stricăciuni, dar nu-şi dau seama.“ (Capitolul Al-Baqara: 11-12).
Vorbeam mai sus de un jihad desfăşurat după legi bine stabilite; este vorba de limitele jihadului, de ce se face şi ce nu se face. A nu depăşi limitele înseamnă a nu omorî femei şi copii, conform indicaţiilor Profetului Muhammed: „Este interzisă omorârea femeilor şi copiilor!“. De asemenea, nedepăşirea limitelor implică neatacarea, sub nicio formă, a bătrânilor, a celor bolnavi, a călugărilor, a oamenilor care se roagă în lăcaşurile de cult, a celor care lucrează pământul. Nedepăşirea limitelor înseamnă să nu fie omorâte animalele decât pentru a acoperi nevoile de hrană, să nu fie arse recoltele şi vegetaţia (în general), să nu fie otrăvite apele şi distruse casele, mânăstirile, bisericile şi sinagogile: „Allah nu vă opreşte să faceţi bine acelora care nu au luptat împotriva voastră, din pricina religiei, şi nu v-au alungat din căminele voastre, [ba din contră] să fiţi foarte buni şi drepţi, căci Allah îi iubeşte pe cei drepţi.“ (Capitolul Al-Mumtehana: 60-8). Dumnezeu nu le interzice dreptcredincioşilor să le facă bine necredincioşilor, care nu au luptat împotriva musulmanilor şi nu i-au alungat pe ei din căminele lor, şi să-i trateze pe ei cu dreptate, fiindcă Dumnezeu îi iubeşte pe cei drepţi. După citirea unor astfel de pasaje din Coran şi cunoaşterea a ceea ce este permis şi interzis în jihad, regulile războiului capătă un nou înţeles, un înţeles al dreptăţii. Acum vom aborda un alt aspect de care auzim, din păcate, din ce în ce mai des: bombardamentele sinucigaşe. Se pune întrebarea, pentru musulmani şi pentru nemusulmani, dacă acestea fac parte din jihadul purtat pe calea lui Allah. Conform celor menţionate mai sus, fără nicio altă analiză, se poate deduce foarte simplu că astfel de acţiuni nu sunt dictate de religie, cu toate că, din păcate, mulţi musulmani iau aceste bombardamente sinucigaşe drept un act de virtute care va fi răsplătit. Această concepţie se abate de la adevăr. Profetul Muhammed spunea: „Acela care merge către extreme este distrus!“. Bombardamentele sinucigaşe constituie, fără îndoială, un mod extremist de a privi lucrurile, însă această concepţie, din păcate, s-a extins şi în rândurile musulmanilor. Analizând regulile războiului islamic nu am găsit nicio astfel de specificare printre spusele Profetului şi ale companionilor săi. Din nefericire, în zilele noastre, câţiva musulmani (greşit îndrumaţi) cred că astfel de acte pavează drumul redeşteptării Islamului şi întoarcerea la glorioasele legi, însă noi ţinem minte spusele Profetului: „Nu fiţi încântaţi de acţiunile cuiva până nu vedeţi cum le va duce la bun sfârşit.“ Cum se sfârşesc aceste acţiuni sinucigaşe? Un picior aici, o mână acolo ... şi represalii masive care vor omorî mai mulţi oameni şi îi vor persecuta pe alţii. Cum poate cineva să fie încântat de o astfel de acţiune, de sfârşitul unei astfel de acţiuni? Cum etichetăm acest tip de acţiuni? Sinucidere − ceea ce este foarte clar interzis în Islam, ca de altfel în orice altă religie monoteistă. Muhammed spunea: „Pe cel care se omoară singur, în orice fel, Allah îl va chinui cu focul Iadului.“ Este într-adevăr surprinzător că aceşti oameni se sinucid, deşi Dumnezeu spune clar în Coran: „... Şi nu vă ucideţi voi înşivă! Allah este îndurător cu voi!“ (Capitolul An-Nisa’: 4-29). Este indubitabil o concepţie total greşită că acela care se sinucide în numele Islamului merită Paradisul. Despre cel care îşi ia singur viaţa Profetul spune: „El va fi locuitorul Focului…“; „O persoană poate să făptuiască lucruri care par potrivite unui locuitor al Paradisului, dar de fapt îl vor face locuitor al Focului!“. Cei mai mulţi dintre ei nu doresc decât răzbunare şi aici deja nu mai vorbim despre Islam, despre ceea ce este permis sau interzis. Poate fi vorba de un scop politic sau de sete de răzbunare, de orice altceva, dar nu de Islam. Să iei viaţa pe care Dumnezeu ţi-a dat-o este un mare păcat, la fel cum şi să iei alte vieţi este de asemenea interzis, pentru că viaţa umană este un dar de la Dumnezeu cu adevărat preţios: „... cel care ucide un suflet nevinovat de uciderea altui suflet sau de o altă stricăciune pe pământ, este ca şi când i-ar ucide pe toţi oamenii, iar cel care lasă în viaţă un suflet este ca şi cum i-ar lăsa în viaţă pe toţi oamenii...“ (Capitolul Al-Ma’ida: 32).
În concluzie, orice tip de extremism, cum ar fi şi luarea de ostatici, deturnarea avioanelor şi plasarea bombelor în locuri publice, nu este doar condamnat, ci total interzis în Islam!
„Luptaţi pe calea lui Allah împotriva acelora care se luptă cu voi, dar nu începeţi voi lupta, căci Allah nu-i iubeşte pe cei care încep lupte!“ (Capitolul Al-Baqara: 190).
Această datorie este specificată în relaţie cu „oamenii Cărţii“ – cum sunt numiţi evreii şi creştinii. De ce „oamenii Cărţii“? Pentru că Sfântul Coran face o distincţie clară între politeişti sau atei şi oamenii care urmează profeţii, primitorii revelaţiei divine: „Spune: «O, oameni ai Cărţii! Voi nu vă sprijiniţi pe nimic, până ce veţi împlini Tora şi Evanghelia şi ceea ce vi s-a trimis de către Domnul vostru!...»“ (Capitolul Al-Ma’ida: 68);
„Cei care au crezut, cei care s-au iudaizat, Sabeenii şi creştinii, aceia dintre ei care vor crede în Allah şi în Ziua de Apoi şi vor săvârşi fapte bune, nu au a se teme şi nici nu se vor întrista.“ (Capitolul al-Maida: 69);
„... după cum vei găsi că cei mai prietenoşi faţă de cei ce cred sunt aceia care spun: «Noi suntem creştini». Şi aceasta pentru că printre ei se află preoţi şi călugări şi pentru că ei nu sunt semeţi.“ (Capitolul Al-Ma’ida: 82).
În zilele noastre, în toată lumea, toţi credincioşii se confruntă cu aceleaşi probleme: ateismul, materialismul, decadenţa morală etc. Noi trebuie să luptăm împreună şi să ne fim alături. Sperăm şi simţim că acesta reprezintă un fundament suficient pentru ca toţi credincioşii să se întâlnească, să se înţeleagă reciproc, să-şi dea mâna şi să meargă împreună pe calea adevărului, păcii, dreptăţii – Calea lui Dumnezeu. S. Tritton spunea în cartea sa „Islam“ (Londra, 1951): „Imaginea soldatului musulman înaintând cu sabia într-o mână şi cu Coranul în cealaltă este întru totul falsă.“
Regretabil este însă că unele canale media încearcă să stabilească anumite relaţii între Islam şi terorism. Scopul acestora este de a defăima şi a păta reputaţia şi imaginea Islamului. Mulţi occidentali au început să promoveze ideea conform căreia terorismul şi extremismul ar reprezenta două trăsături ale musulmanului, indiferent de locul în care acesta ar trăi. Nu există nicio poruncă divină în Islam care să îndemne sau să oblige musulmanii să comită acte de terorism. Din punctul de vedere al Islamului, aceste acte sunt periculoase şi au consecinţe notorii. Comiterea unor astfel de acte este echivalată, în viziunea islamică, cu opresiunea şi păcatul săvârşit împotriva omului, în general. Religia islamică porunceşte tot ceea ce este sănătos şi benefic pentru umanitate. Dacă o persoană cercetează cele două surse principale ale constituirii Islamului – Coranul şi Tradiţia Profetului Muhammed, nu va descoperi niciun fundament al ideii conform căreia ar exista porunci divine, adresate musulmanilor, de a săvârşi acte de violenţă şi terorism. Aceste două surse principale sunt lipsite complet de orice concepte sau expresii care să îndemne musulmanul la încălcarea drepturilor celorlalţi.
În societatea vestică, Islamul este judecat prin raportare la actele disperate ale unor grupuri de oameni. Această manieră de abordare a problemei nu este una obiectivă, ci doar încearcă să distorsioneze adevăratul înţeles al Islamului. Dacă această perspectivă ar fi corectă, atunci ce s-ar putea spune despre creştinism, gândindu-ne la molestarea copiilor şi la homosexualitate? Haideţi să renunţăm la punctele de vedere propagandistice asupra Islamului! Şi unde putem găsi Islamul mai bine ilustrat decât direct la sursă, adică în Sfântul Coran şi Sunna (tradiţia profetică). Aceasta este calea de a stabili adevărul despre Islam şi de a decela ceea ce afirmă Islamul despre teroare, terorism şi terorişti.
În plus, cele mai multe cercetări ne fac să credem – obiectiv şi unanim acceptat – că definiţiile terorismului nu s-au pus întotdeauna de acord. Cineva este terorist, iar altcineva este luptător pentru libertate. Această întrebare primeşte răspuns în funcţie de sistemul de referinţă, dar, în orice caz, este nevoie de o definiţie. Pentru a iniţia o luptă internaţională împotriva terorismului nu este suficient să spunem că cineva arată ca un terorist, că discursul cuiva sună precum al unui terorist sau instigă la terorism. Şi nici nu trebuie să încadrăm în anumite categorii terorismul: intern sau internaţional, tolerabil sau intolerabil. Toate acestea reflectă subiectivismul punctelor de vedere, acest subiectivism neajutându-ne să identificăm adevăratul terorism. O definiţie corectă şi obiectivă a terorismului ar trebui să se bazeze pe legile internaţional acceptate în care să fie specificat clar ce este permis şi ce nu în războaiele convenţionale dintre naţiuni, să fie instituite convenţii care să diferenţieze clar între soldaţi şi criminalii de război care atacă civilii deliberat, între lupta de gherilă şi terorism, între ţintele militare şi cele civile în război.
Cuvântul „Islam“ provine din rădăcina cuvântului arab „selam“ care înseamnă „pace“. În limba arabă, ca în orice limbă semită, pentru a găsi rădăcina unui cuvânt trebuie să extragem din el consoanele conform ordinii lor în cuvânt. Cu ajutorul diverselor sensuri obţinute putem decela, într-un mod foarte precis, rădăcina, în cazul de faţă − SLM. Termenul de „Islam” denumeşte acţiunea ce are drept complement termenul de „muslim”, al cărui verb aslama provine din rădăcina SLM, toate derivatele acestei rădăcini gravitând în jurul cuvântului „pace”.
Islamul este religia care se bazează pe obţinerea păcii prin supunerea în faţa Voinţei divine. Aceasta este o simplă analiză lingvistică care ne arată natura acestei religii. Cum poate o astfel de religie să susţină atâtea acte săvârşite − da! e adevărat − de multe ori chiar de către adepţii ei? Răspunsul e simplu! Astfel de acţiuni sunt non-islamice şi nu trebuie să fie asociate cu Islamul.
În această lumină, evenimentele inumane de la World Trade Center, care au făcut victime nevinovate (inclusiv mulţi musulmani) sunt, clar, fără nicio îndoială, complet neislamice.
De altfel, e bine să notăm că acţiunile unui individ sau unui mic grup de indivizi nu reprezintă neapărat credinţa unui anumit segment social, iar religia nu este responsabilă de aceste acţiuni.
Mass-media i-au etichetat pe cei care, probabil, au fost responsabili de acest atac, drept „terorişti islamici“; din ce în ce mai des se face legătura între astfel de acţiuni şi pasaje din Coran, ceea ce este incorect şi injust.
Jihad-ul
Cuvântul „jihad“ dă fiori celor mai mulţi vestici. Practic, se pune semnul egalităţii între jihad şi opresiune, violenţă. Oricum, trebuie specificat că identificarea jihadului cu „războiul sfânt“ nu-şi are nici sursa, nici justificarea în Islam. Această noţiune a fost introdusă în timpul cruciadelor pentru a justifica masacrele şi jefuirea oraşelor şi aşezărilor din acele vremuri. Doar printr-o simplă consultare a surselor Islamului, menţionate mai sus, se poate vedea că „jihad“ înseamnă „a depune efort”, „a te strădui pe calea lui Dumnezeu”. Acest cuvânt arab are mai multe sensuri, cel de bază fiind acela de a lupta, de a depune efort pe o cale dreaptă. Încercând să simplificăm, putem spune că există „marele jihad“, care reprezintă, de fapt, lupta cu tine însuţi, şi „micul jihad“, care implică o luptă fizică, o acţiune combativă. Profetul Muhammed spunea: „Cel mai bun jihad pentru cineva este să lupte împotriva lui însuşi pentru Allah, Cel Puternic şi Măreţ.“
În această relatare a Profetului se are în vedere lupta dreptcredinciosului cu poftele lumeşti care îl atrag înspre păcat, străduinţa de a face faţă cu credinţă încercărilor vieţii. De asemenea, Dumnezeu ne spune în Coran: „Nu da ascultare necredincioşilor şi luptă împotriva lor cu el, în luptă neslăbită!“ (Capitolul Al-Furqaan: 25-52). Dumnezeu vrea să transmită musulmanilor: „Nu te supune necredincioşilor renunţând la religia ta, ci luptă cu ei cu luptă mare, pentru a le transmite Coranul şi pentru a-i face pe oameni să înţeleagă!“. Acest verset coranic face parte din perioada meccană şi specifică porunca de a lua parte la lupta sfântă prin care nu se înţelege însă lupta militară. Micul jihad a dispărut în ultimii 400 de ani de pe scena fenomenelor politice violente, revenind brusc în 1980, din păcate, cu ajutorul Americii. Reîntorcându-ne la încercarea de a defini jihadul, trebuie să explicăm că musulmanii, controlând şi luptând împotriva propriilor dorinţe, pot şi să se străduiască fizic pe calea lui Dumnezeu. Este acel „mic jihad“, fizic şi combativ, care primeşte atât de multe critici. Doar din simplă ignoranţă, acest tip de jihad şi Islamul sunt privite cu teroare, iar musulmanii identificaţi cu teroriştii; scopul acestui jihad „fizic“, atunci când se desfăşoară după legi bine stabilite, reprezintă înălţarea Cuvântului lui Dumnezeu. Toţi cei care strigă după libertate, peste tot în lume, au o şansă de a se elibera. Aşa cum pacifiştii îşi aleg o cale proprie, atunci când lumea devine într-adevăr plină de anarhie şi reavoinţă, la fel şi cei angrenaţi în jihad aleg această strategie. Dacă nu ar fi existat un astfel de jihad, corupţia ar fi cuprins pământul: „... şi de nu i-ar fi oprit Allah pe oameni, pe unii prin alţii, ar fi dărâmate chilii, biserici, temple şi moschei în care numele lui Allah este pomenit atât de mult. Allah îi ajută neîndoielnic aceluia care-L ajută pe El. Allah este Tare şi Puternic [Qawizz, 'Aziz]!“ (Capitolul Al-Hajj: 22-40). Dumnezeu le îngăduie dreptcredincioşilor care sunt atacaţi şi nedreptăţiţi de necredincioşi să lupte împotriva lor şi le promite să-i ajute împotriva acelora care i-au scos din căminele lor pe nedrept, doar din cauza religiei lor. Dumnezeu a făcut din lupta dintre oameni un mijloc pentru reprimarea neadevărului; dacă dreptcredincioşii nu ar ridica armele, ar fi răpuşi de neadevăr şi necredinţă, iar lăcaşurile lor de cult nimicite pe întregul pământ. Acest tip de jihad, fie el defensiv sau ofensiv, este poruncit de Dumnezeu musulmanilor; prin această poruncă se urmăreşte ca fiinţele oprimate şi neajutorate să fie salvate de tirania lumii, într-un moment sau altul al istoriei: „Şi ce este cu voi de nu luptaţi pe calea lui Allah pentru bărbaţii, muierile şi copiii slabi care zic: «Doamne! Scoate-ne pe noi din cetatea aceasta cu un neam nelegiuit şi dă-ne nouă din partea Ta un ocrotitor, şi dă-ne nouă din partea Ta un ajutor!»“ (Capitolul An-Nisa’: 4-75). Dreptcredinciosului i se porunceşte să lupte pentru ocrotirea celor slabi, care nu pot să se apere, a căror demnitate a fost năruită de Taghut, cel care le-a impus tot felul de ticăloşii.
Dreptcredincioşii trebuie să-şi dea sufletele pentru a-i salva pe bărbaţii, femeile şi copiii slabi care se roagă lui Dumnezeu să le trimită pe cineva care să îi ajute: „...şi lucrul acesta nu le este străin dreptcredincioşilor, căci ei au făcut legământ cu Dumnezeu din clipa când au primit credinţa să se izbăvească pe ei înşişi şi să-i izbăvească pe toţi oamenii de orice ticăloşie şi nelegiuire.“ Oricine cunoaşte istoria timpurie a Islamului va şti că toate acele naţiuni care au venit sub steagul Islamului fuseseră într-adevăr oprimate. De exemplu, putem aminti că atunci când companionii Profetului Muhammed au pornit un jihad ofensiv împotriva egiptenilor, persanilor şi romanilor, oamenii nu le-au opus rezistenţă deloc. Dimpotrivă, ei au acceptat Islamul într-un număr atât de mare, încât este neconvingător a spune că jihadul în Islam a adus altceva decât eliberarea acelor oameni, o eliberare după secole de tiranie. Astfel este calea glorioasă a jihadului musulman. Să comparăm jihadul cu brutalitatea ostilităţilor exercitate în restul lumii, de-a lungul secolelor, de la cruciade până la colonialism. În timp ce pretind pacea şi securitatea în lume, naţiunile puternice de astăzi bombardează civili nevinovaţi. Ne referim aici la bombardarea Sudanului, Afganistanului, Iugoslaviei, Irakului, distrugerea vieţilor nevinovate, totul realizat sub masca scopului general de menţinere a păcii în lume. Dar: „... dacă li se spune lor: «Nu faceţi stricăciune pe pământ!», ei zic: «Noi doară suntem făcători de bine.», Însă ei sunt făcători de stricăciuni, dar nu-şi dau seama.“ (Capitolul Al-Baqara: 11-12).
Vorbeam mai sus de un jihad desfăşurat după legi bine stabilite; este vorba de limitele jihadului, de ce se face şi ce nu se face. A nu depăşi limitele înseamnă a nu omorî femei şi copii, conform indicaţiilor Profetului Muhammed: „Este interzisă omorârea femeilor şi copiilor!“. De asemenea, nedepăşirea limitelor implică neatacarea, sub nicio formă, a bătrânilor, a celor bolnavi, a călugărilor, a oamenilor care se roagă în lăcaşurile de cult, a celor care lucrează pământul. Nedepăşirea limitelor înseamnă să nu fie omorâte animalele decât pentru a acoperi nevoile de hrană, să nu fie arse recoltele şi vegetaţia (în general), să nu fie otrăvite apele şi distruse casele, mânăstirile, bisericile şi sinagogile: „Allah nu vă opreşte să faceţi bine acelora care nu au luptat împotriva voastră, din pricina religiei, şi nu v-au alungat din căminele voastre, [ba din contră] să fiţi foarte buni şi drepţi, căci Allah îi iubeşte pe cei drepţi.“ (Capitolul Al-Mumtehana: 60-8). Dumnezeu nu le interzice dreptcredincioşilor să le facă bine necredincioşilor, care nu au luptat împotriva musulmanilor şi nu i-au alungat pe ei din căminele lor, şi să-i trateze pe ei cu dreptate, fiindcă Dumnezeu îi iubeşte pe cei drepţi. După citirea unor astfel de pasaje din Coran şi cunoaşterea a ceea ce este permis şi interzis în jihad, regulile războiului capătă un nou înţeles, un înţeles al dreptăţii. Acum vom aborda un alt aspect de care auzim, din păcate, din ce în ce mai des: bombardamentele sinucigaşe. Se pune întrebarea, pentru musulmani şi pentru nemusulmani, dacă acestea fac parte din jihadul purtat pe calea lui Allah. Conform celor menţionate mai sus, fără nicio altă analiză, se poate deduce foarte simplu că astfel de acţiuni nu sunt dictate de religie, cu toate că, din păcate, mulţi musulmani iau aceste bombardamente sinucigaşe drept un act de virtute care va fi răsplătit. Această concepţie se abate de la adevăr. Profetul Muhammed spunea: „Acela care merge către extreme este distrus!“. Bombardamentele sinucigaşe constituie, fără îndoială, un mod extremist de a privi lucrurile, însă această concepţie, din păcate, s-a extins şi în rândurile musulmanilor. Analizând regulile războiului islamic nu am găsit nicio astfel de specificare printre spusele Profetului şi ale companionilor săi. Din nefericire, în zilele noastre, câţiva musulmani (greşit îndrumaţi) cred că astfel de acte pavează drumul redeşteptării Islamului şi întoarcerea la glorioasele legi, însă noi ţinem minte spusele Profetului: „Nu fiţi încântaţi de acţiunile cuiva până nu vedeţi cum le va duce la bun sfârşit.“ Cum se sfârşesc aceste acţiuni sinucigaşe? Un picior aici, o mână acolo ... şi represalii masive care vor omorî mai mulţi oameni şi îi vor persecuta pe alţii. Cum poate cineva să fie încântat de o astfel de acţiune, de sfârşitul unei astfel de acţiuni? Cum etichetăm acest tip de acţiuni? Sinucidere − ceea ce este foarte clar interzis în Islam, ca de altfel în orice altă religie monoteistă. Muhammed spunea: „Pe cel care se omoară singur, în orice fel, Allah îl va chinui cu focul Iadului.“ Este într-adevăr surprinzător că aceşti oameni se sinucid, deşi Dumnezeu spune clar în Coran: „... Şi nu vă ucideţi voi înşivă! Allah este îndurător cu voi!“ (Capitolul An-Nisa’: 4-29). Este indubitabil o concepţie total greşită că acela care se sinucide în numele Islamului merită Paradisul. Despre cel care îşi ia singur viaţa Profetul spune: „El va fi locuitorul Focului…“; „O persoană poate să făptuiască lucruri care par potrivite unui locuitor al Paradisului, dar de fapt îl vor face locuitor al Focului!“. Cei mai mulţi dintre ei nu doresc decât răzbunare şi aici deja nu mai vorbim despre Islam, despre ceea ce este permis sau interzis. Poate fi vorba de un scop politic sau de sete de răzbunare, de orice altceva, dar nu de Islam. Să iei viaţa pe care Dumnezeu ţi-a dat-o este un mare păcat, la fel cum şi să iei alte vieţi este de asemenea interzis, pentru că viaţa umană este un dar de la Dumnezeu cu adevărat preţios: „... cel care ucide un suflet nevinovat de uciderea altui suflet sau de o altă stricăciune pe pământ, este ca şi când i-ar ucide pe toţi oamenii, iar cel care lasă în viaţă un suflet este ca şi cum i-ar lăsa în viaţă pe toţi oamenii...“ (Capitolul Al-Ma’ida: 32).
În concluzie, orice tip de extremism, cum ar fi şi luarea de ostatici, deturnarea avioanelor şi plasarea bombelor în locuri publice, nu este doar condamnat, ci total interzis în Islam!
Relaţiile dintre musulmani şi nemusulmani
„Luptaţi pe calea lui Allah împotriva acelora care se luptă cu voi, dar nu începeţi voi lupta, căci Allah nu-i iubeşte pe cei care încep lupte!“ (Capitolul Al-Baqara: 190).
Această datorie este specificată în relaţie cu „oamenii Cărţii“ – cum sunt numiţi evreii şi creştinii. De ce „oamenii Cărţii“? Pentru că Sfântul Coran face o distincţie clară între politeişti sau atei şi oamenii care urmează profeţii, primitorii revelaţiei divine: „Spune: «O, oameni ai Cărţii! Voi nu vă sprijiniţi pe nimic, până ce veţi împlini Tora şi Evanghelia şi ceea ce vi s-a trimis de către Domnul vostru!...»“ (Capitolul Al-Ma’ida: 68);
„Cei care au crezut, cei care s-au iudaizat, Sabeenii şi creştinii, aceia dintre ei care vor crede în Allah şi în Ziua de Apoi şi vor săvârşi fapte bune, nu au a se teme şi nici nu se vor întrista.“ (Capitolul al-Maida: 69);
„... după cum vei găsi că cei mai prietenoşi faţă de cei ce cred sunt aceia care spun: «Noi suntem creştini». Şi aceasta pentru că printre ei se află preoţi şi călugări şi pentru că ei nu sunt semeţi.“ (Capitolul Al-Ma’ida: 82).
În zilele noastre, în toată lumea, toţi credincioşii se confruntă cu aceleaşi probleme: ateismul, materialismul, decadenţa morală etc. Noi trebuie să luptăm împreună şi să ne fim alături. Sperăm şi simţim că acesta reprezintă un fundament suficient pentru ca toţi credincioşii să se întâlnească, să se înţeleagă reciproc, să-şi dea mâna şi să meargă împreună pe calea adevărului, păcii, dreptăţii – Calea lui Dumnezeu. S. Tritton spunea în cartea sa „Islam“ (Londra, 1951): „Imaginea soldatului musulman înaintând cu sabia într-o mână şi cu Coranul în cealaltă este întru totul falsă.“
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu