Personalitatea si cautarile spirituale ale Profetului - Tariq Ramadan

PERSONALITATEA ŞI CĂUTĂRILE SPIRITUALE ALE PROFETULUI MUHAMMED

(Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!)

Abd al-Muttalib, bunicul lui Muhammed, îşi văzuse bogăţiile micşorându-se în timpul ultimilor săi ani de viaţă, şi Abu Talib, care era acum protectorul nepotului său, trecea de asemenea prin anumite dificultăţi financiare şi circumstanţe comerciale. De aceea, Muhammed a început să-şi câştige existenţa de foarte devreme, şi încerca întotdeauna să ajute membrii familiei sale.

Călugărul Bahira

Când Muhammed avea 12 ani, Abu Talib a hotărât să-l ia cu el într-o caravană comercială care se îndrepta spre Aş-Şam[1]. S-au oprit în Busra, în apropierea locuinţei unui călugăr creştin pe nume Bahira. Tradiţia musulmană relatează că pustnicul Bahira, la fel ca Waraqah ibn Nawfal şi majoritatea creştinilor, evreilor şi hunafa[2] din peninsulă, aşteptau sosirea iminentă a unui nou profet şi erau atenţi permanent la semnele acesteia.[3] Când a văzut caravana apropiindu-se, i s-a părut că un nor însoţea grupul şi îi ferea de căldura Soarelui, umbrind. Hotărât să afle mai multe, a decis să invite toţi călătorii la masă, ceea ce era neobişnuit pentru pustnicii din zonă. După observarea atentă a fiecărui membru al grupului, şi-a fixat privirea pe tânărul Muhammed; s-a dus la el, l-a luat de-o parte, şi i-a pus câteva întrebări despre situaţia familiei sale, poziţia socială, visele sale şi aşa mai departe. În cele din urmă l-a întrebat dacă ar putea să-i vadă spatele şi tânărul Muhammed a fost de acord. Între cele doi omoplaţi ai băiatului, călugărul Bahira a observat un semn, identificat ca „pecetea profeţiei” (khatim an-nubuwwaah).[4] Călugărul s-a grăbit să-l avertizeze pe Abu Talib, că un destin special îl aştepta pe nepotul lui şi că trebuia să-l apere de duşmani şi de atacurile care ar putea să-l lovească fără îndoială, la fel ca mesagerii anteriori ai lui Dumnezeu.

Am văzut că primii ani de viaţă ai lui Muhammed au fost presăraţi cu multe semne. Toţi cei din jurul lui au simţit şi s-au gândit că acest copil era diferit şi că un destin aparte era pregătit pentru el. Călugărul Bahira a confirmat această impresie şi a integrat-o în istoria sacră a profeţiei. La vârsta de 12 ani, băiatului iubit de toată lumea i s-a spus că fiinţele umane din jurul lui îi vor fi împotrivă mai târziu; în timp ce putea deja să simtă că unicitatea lui îi făcea pe oameni să-l iubească, acum ştia că în viitor, aceasta o să genereze ură.

Timp de mai mulţi ani, Muhammed a continuat să aibă grijă de oi pe dealurile din jurul Meccăi. Deşi era tânăr şi oarecum izolat de viaţa activă a locuitorilor stabiliţi în Mecca, auzea uneori sau era martor la certurile neîncetate şi conflictele dintre diferite triburi, care avea ca rezultat schimbarea continuă a alianţelor. În Mecca, lupta sub-clanurilor era mai degrabă regulă, decât abatere, şi unii speculau acest lucru, prin afaceri nedrepte cu comercianţii sau călătorii pe care îi ştiau neprotejaţi de vreun tratat sau angajament şi în neputinţa de a se baza pe vreo alianţă. Aşa s-a întâmplat cu un comerciant călător din Yemen; el a fost nedreptăţit, dar a decis să treacă peste incident, astfel că el a explicat public situaţia sa şi a făcut apel la nobleţea şi demnitatea tribului Quraiş, să-i facă dreptate.[5]

Tratatul celor virtuoşi

Abdullah ibn Judan, conducătorul tribului Taym şi membru al uneia dintre cele două alianţe importante ale triburilor din Mecca (cunoscuţi ca Oamenii Miresmei), a hotărât să invite în casa sa pe toţi cei care doreau să pună capăt conflictelor şi să stabilească un pact al onoarei şi dreptăţii, care ar lega triburile dincolo de alianţele bazate numai pe interese tribale, politice sau comerciale.

Căpetenii şi membrii ai numeroaselor triburi au făgăduit că era datoria lor comună să intervină în conflicte şi să fie de partea asupriţilor împotriva asupritorilor, indiferent care vor fi şi indiferent ce alianţe i-ar lega de alte triburi. Această alianţă, cunoscută ca hilf al-fudul (Tratatul celor Virtuoşi) a fost deosebit prin faptul că a prevăzut respectul pentru principiile justiţiei şi sprijinirea celor asupriţi, dincolo de toate celelalte consideraţii de rudenie sau putere. Tânărul Muhammed, ca şi Abu Bakr, care a fost să fie prietenul său pe viaţă, a luat parte la acea întâlnire istorică.

Cu mult după ce Revelaţia începuse, Muhammed avea să-și amintească termenii pactului şi să spună: „Am fost de față în casa lui Abdullah ibn Judan, când a fost un încheiată o înțelegere atât de perfectă, încât nu mi-aș schimba partea mea din ea nici pentru o turmă de cămile roșii; și dacă acum, în Islam, mi s-a cerut să particip, sunt bucuros să accept.”[6] Profetul nu numai că a subliniat perfecţiunea termenilor şi pactului, ca opuse alianţelor tribale corupte, predominante la acea vreme, dar a adăugat că, chiar ca purtător al mesajului islamului – chiar ca musulman – el a acceptat încă esenţa sa şi nu va ezita să participe din nou. Acea declaraţie este de o semnificaţie specială pentru musulmani, şi cel puţin trei învăţături majore se pot extrage din ea. Am văzut că Profetul fusese sfătuit să-şi facă folositor trecutul, dar în acest moment, observaţia merge si mai departe: Muhammed recunoaşte un pact care a fost stabilit înaintea începerii Revelaţiei şi care făgăduieşte solemn să apere dreptatea în mod imperativ şi să se opună persecuţiei celor care erau săraci şi fără putere. Acest lucru implică cunoaşterea faptului că actul de stabilire al acestor principii este prioritar și depășește ceea ce aparține Islamului, pentru că, de fapt, Islamul şi mesajele sale au fost deja formulate independent. Aici, Profetul recunoaşte clar valabilitatea unui principiu al dreptăţii şi apărarea celor asupriţi, stipulate în pactul perioadei pre-islamice.

A doua învăţătură nu este mai puţin esenţială: într-o perioadă în care mesajul era încă în proces de elaborare în cursul Revelaţiei şi trăirilor Profetului, el recunoaşte valabilitatea unui pact stabilit de nemusulmanii în căutarea dreptăţii şi a bunăstării comune a societăţii lor. Mărturisirea Profetului este în sine o negare flagrantă a tendinţei de gândire exprimată pe alocuri pe tot parcursul gândirii islamice – şi la momentul actual – conform căreia un legământ poate fi etic valabil numai pentru musulmani, dacă este strict de natură islamică sau / şi este stabilit între musulmani. Din nou, punctul cheie este că Profetul recunoaşte clar valabilitatea aderării la principiile dreptăţii şi apărării asupriţilor, indiferent dacă aceste principii vin din cadrul islamului sau din afara lui.

A treia învăţătură este o consecinţă directă a acestei reflecţii: mesajul islamului nu este deloc un sistem de valori apropiat în contradicţie sau conflict cu alte sisteme de valori. De la bun început, Profetul nu a conceput conţinutul mesajului său ca expresie a diferenţei pure faţă de ceea ce prezentau arabii sau celelalte societăţi ale vremii. Islamul nu stabileşte un univers de referinţă restrâns, ci mai degrabă se bazează pe un set de reguli universale care pot coincide cu principiile şi valorile altor credinţe şi tradiţii religioase (chiar şi cele create de o societate politeistă ca şi cea din Mecca, de la vremea respectivă). Islamul este un mesaj al dreptăţii care atrage după sine refuzul asupririi şi protejarea demnităţii celor asupriţi şi săraci, iar musulmanii trebuie să recunoască valorile morale ale unei legi sau al unui contract care stipulează această cerinţă, indiferent cine ar fi autorul şi oricare ar fi societatea, musulmană sau nu. Departe de a construi o credinţă în islam, în care recunoştinţa şi loialitatea sunt exclusiv pentru comunitatea de credinţă, profetul s-a străduit să dezvolte conştiinţa credincioşilor prin adeziunea la principiile care transcend de aproape credinţa, în numele unei loialităţi primordiale pentru însăşi principiile universale. Ultimul mesaj nu aduce nimic nou afirmării principiilor demnităţii umane, dreptăţii şi egalităţii; el doar le reaminteşte şi le confirmă. În ceea ce priveşte valorile morale, aceeaşi intuiţie a Profetului este prezentă atunci când Profetul vorbeşte despre calităţile persoanelor înainte şi în timpul islamului: „Cei mai buni dintre voi [pentru calitățile sale umane și morale] din perioada pre-islamică [al-jahiliyyah] sunt cei mai buni în Islam, cu condiția ca aceștia să-l înțeleagă [Islamul].[7] Valorile morale ale fiinţei umane ajung mult mai departe aparţinând unui univers particular de referinţă; în cadrul islamului, este necesară adăugarea cunoştinţelor şi percepţiei pentru a înţelege corect ceea ce islamul atestă (principiul dreptăţii) şi ceea ce cere ar trebui reformat (toate formele venerării idolilor).

„Cel Sincer” şi căsătoria”

Însăşi viaţa Profetului, înainte şi după începerea Revelaţiei, ilustrează relevanţa analizei de mai sus: recunoaşterea calităţilor sale morale au precedat misiunea sa profetică, care a confirmat anterior nevoia pentru asemenea calităţi. După ce a fost păstor, tânărul Muhammed a devenit comerciant şi şi-a făurit o reputaţie în onestitate şi capabilitate, recunoscute în toată zona. Oamenii au început să-l numească as-Sadiq al-Amin, „Cel Drept, cel Demn de Încredere”, când era aproape la vârsta de 20 de ani. Unul dintre cei mai bogaţi comercianţi din Mecca era o femeie numită Khadijah bint Khuwaylid. Fusese căsătorită de două ori şi în final văduvă, ea era verişoara unui creştin, Waraqah ibn Nawfal. Auzise deja de câţiva ani despre un tânăr care era „cinstit, drept şi capabil” şi în cele din urmă s-a hotărât să-l încerce, cerându-i să ducă nişte bunuri ale ei în Aş-Şam şi să le vândă acolo; l-a lăsat să ia cu el un servitor tânăr de-al ei, numit Maysarah şi a promis să-i dubleze comisionul dacă va avea succes. El a acceptat şi a plecat împreună cu Maysarah. În Şam, Muhammed a reuşit o tranzacţie comercială care a fost mai mare decât dublul la care se aştepta Khadijah.

S-au întors să-i raporteze Khadijei, care a ascultat tăcută explicaţiile lui Muhammed, observând cu atenţie aspectul şi comportamentul tânărului, care avea acum 25 de ani. Părea că faţa lui emană lumină. Mai târziu, Maysarah i-a spus că pe tot parcursul călătoriei a observat o serie de semne – în atitudinea şi comportamentul lui Muhammed – dovedind că era diferit de orice alt om.[8] Khadijah i-a cerut apoi uneia dintre prietenele ei, Nufaysah, să se apropie de Muhammed şi să-l întrebe dacă ar fi interesat de căsătorie. Muhammed i-a spus lui Nufaysah că nu-şi putea permite căsătoria, iar când i-a menţionat numele Khadijei, cu care ar găsi „frumuseţe, descendenţă, nobleţe şi bunăstare”, el i-a răspuns că era interesat, dar, datorită statutului său, nu putea plănui o astfel de unire. Nufaysah nu i-a spus că acţiona deja la cererea Khadijei şi i-a propus să conteze pe ea în aranjarea lucrurilor. A informat-o pe prietena ei Khadijah de dispoziţia sufletească favorabilă a lui Muhammed. Khadijah l-a invitat la ea acasă şi i-a înaintat cererea în căsătorie, pe care el a acceptat-o. A mai rămas sarcina de a vorbi cu rudele din ambele clanuri, pentru a finaliza înţelegerea, şi nici un obstacol – fie statutele lor sau fie interesele triburilor – nu a fost în stare să împiedice căsătoria lor.

Tradiţia raportează că Khadijah avea 40 de ani când ei s-au căsătorit, dar alte opinii spun că ea era mai tânără: de exemplu, Abdullah ibn Mas’ud menţionează vârsta de 28 de ani, ceea ce pare mai probabil, având în vedere că ea a dat naştere la şase copii în anii următori.[9] Primul născut, un băiat pe nume Qasim, a trăit doar 2 ani; apoi au urmat Zeineb, Ruqayyah, Um Kulthum, Fatimah şi în final, Abdullah, care a murit, de asemenea, înainte să ajungă la vârsta de 2 ani.[10] În timpul acestor ani, Profetul a hotărât să-l elibereze şi să-l adopte pe sclavul său, Zeid ibn Harithah, primit de la soţia sa cu câţiva ani mai devreme. Mai târziu, când fiul său Abdullah a murit, a căutat să-l ajute pe unchiul său, Abu Talib – în mare dificultate financiară şi răspunzător de o familie numeroasă – luându-l pe vărul său Ali ibn Abi Talib, în casa sa. Ali s-a căsătorit mai târziu cu fiica cea mai mică a lui Muhammed, Fatimah.

Zeid

Povestea lui Zeid, fiul adoptat, este interesantă din mai multe motive. Capturat în timpul unei bătălii, fusese vândut de mai multe ori până să devină sclavul Khadijei şi apoi al lui Muhammed. A rămas în serviciul Profetului pentru mai mulţi ani, timp în care a aflat că părinţii lui erau încă în viaţă, după cum circulau versurile de la trib la trib, prin intermediul veştilor împrăştiate de comercianţi şi călători, pe măsură ce ajungeau din sat în sat. Zeid a compus nişte versuri şi a aranjat cu câţiva membrii din tribul său, care vizitau Mecca, să le asculte şi să apoi să le recite familiei sale. Auzind că el era acolo, tatăl şi unchiul său au decis să plece la Mecca imediat, să-l găsească pe Zeid şi să-l ia înapoi în tribul său. Au auzit că era la Muhammed şi au venit la el, propunându-i să-l răscumpere pe Zeid. Muhammed, în schimb, le-a propus să-l lase pe Zeid să aleagă singur: dacă hotăra să se întoarcă la tribului lui cu tatăl şi cu unchiul său, Muhammed îl va lăsa să plece, fără să cerea vreo compensaţie, dar dacă, din contră, Zeid va dori să rămână cu Muhammed, rudele sale să accepte decizia sa. Ei au fost de acord, şi s-au dus împreună să-l întrebe pe Zeid ce dorea. El a decis să rămână cu Muhammed şi le-a explicat rudelor sale că prefera sclavia cu Muhammed, decât libertatea departe de el, atât de mult au contat calitățile pe care le-a găsit în Profet și care depășeau cu mult ceea ce se putea aștepta de la alți oameni. Aşadar, el a rămas cu stăpânul său, care l-a eliberat imediat şi a anunţat public că Zeid va fi considerat de acum fiul său, că va fi numit Zeid ibn Muhammed (Zeid, fiul lui Muhammed) şi că îl va moşteni.[11]

Această poveste – alegerea lui Zeid, când încă era sclav, a stăpânului în locul tatălui – adaugă o altă dimensiune portretului lui Muhammed, care este dezvăluit treptat şi care spune multe despre personalitatea lui Muhammed înainte de Revelaţie. Simplu, gânditor şi politicos, dar şi cinstit şi abil în afaceri, el manifesta în permanenţă respect pentru toate femeile, bărbaţii şi copiii, care în schimb, îi arătau o mare recunoştinţă şi o dragoste profundă. El era As-Saadiq, un om cinstit şi de cuvânt; era Al-Amin, o persoană demnă de încredere şi vrednică; fusese înconjurat de semne care îi anunţau destinul; era înzestrat cu calităţi umane extraordinare, care au subliniat deja unicitatea lui.

Reconstrucția Kabei

Un al eveniment indică faptul că la calităţile sale sufleteşti şi morale trebuie adăugată inteligenţa ascuţită, pe care a folosit-o în beneficiul respectului şi păcii între oameni şi între triburi. După lunga ezitare datorată interdicţiei împotriva atingerii Casei sacre, quraişii s-au hotărât în final să reconstruiască Kaba. Au demolat partea superioară a pereţilor, până la fundaţie (care erau ai construcţiei iniţiale, ridicată de Avraam şi Ismail, şi pe care au lăsat-o neatinsă). Au reconstruit până la locul unde Piatra Neagră urma să fie aşezată, într-un colţ al Kabei. În acel moment, certuri înverşunate au apărut printre membrii diferitelor triburi, legate de cine să aibă onoarea de a aşeza Piatra Neagră la locul ei. Unii erau deja pregătiţi să ridice armele pentru a hotărî privilegiul cărui clan să fie îndepărtat. Un bătrân dintre ei a propus ca primului om care va intra în locul sacru să i se ceară să judece situația şi să se formuleze o aprobare unanimă. Muhammed a fost primul care a intrat în locul sacru şi bătrânii tribului au fost bucuroşi că soarta l-a ales pe el să arbitreze disputa. El i-a ascultat şi apoi le-a cerut o mantie; a aşezat Piatra Neagră pe ea şi a cerut fiecărui şef de trib să ţină marginile mantiei şi să ridice piatra împreună. Odată ce au ridicat-o la înălţimea dorită, chiar el a aşezat Piatra Neagră în spaţiul destinat – spre satisfacţia tuturor, de vreme ce nimeni nu fusese nedreptăţit. Această inteligenţă intuitivă a reuşit să împace mândria fiecărui clan cu dorinţa lor de unire. Mai târziu, în timpul misiunii sale, această caracteristică a intelectului său a fost adesea ilustrată prin abilitatea de a menţine unită prima comunitate de musulmani, în ciuda existenţei unor personalităţi foarte puternice, cu temperamente extrem de diferite. În căutarea păcii, el s-a străduit constant, să facă din nou ceea ce făcuse în această situaţie dificilă dintre clanurile quraişite: să înveţe inima să nu lase loc pentru sentimente de mândrie şi gânduri arogante; să aducă rațiunii soluțiile unui suflet liniștit, care să dea posibilitatea autocontrolului, blând şi înţelept. În anii dinaintea Revelaţiei, Învăţătorul Mesagerului i-a acordat această calitate specială, legătura strânsă dintre un suflet profund şi un spirit fin, de a şti cum să fii raţional în toate circumstanţele, cu sinele şi cu ceilalţi oameni.

Pe când avea 35 de ani, Muhammed își construise o asemenea reputaţie, încât mulţi din tribul Banu Hashim s-au gândit că el va prelua în curând mantia străbunilor şi va restabili măreţia tribului său, devenindu-i conducător. Prin căsătoria sa, prin propriile activităţi şi calităţile personale, el s-a remarcat politic şi financiar, şi deja începuse să primească cereri în căsătorie pentru fiice sale, ca de exemplu, de la Abu Leheb, care dorea să-şi căsătorească cei doi fii, Utbah şi Utaybah, cu Ruqayyah şi Um Kulthum. Legăturile dintre clanuri fuseseră țesute în speranța unor avantaje care ar trebui să asigure necesitatea ca Muhammed să devină un conducător de clan.

Căutarea adevărului

Muhammed nu era totuşi interesat de o astfel de problemă şi manifesta un interes redus faţă de treburile publice. În timpul acestei perioade a început să petreacă perioade de izolare într-una din peşterile din apropierea Meccăi, aşa cum făcuseră deja hunefaa din Mecca şi creştinii. Când a sosit luna Ramadan, se ducea în peştera Hira, cu câteva provizii şi rămânea în izolare, întorcându-se periodic pentru mâncare suplimentară, pentru o perioadă de circa o lună. Ca să ajungă la acea peşteră, trebuia să urce un deal mic şi să se ducă pe cealaltă parte a unei a doua creste, urmând o potecă îngustă. Peştera în sine era total izolată şi atât de mică, încât ar fi fost dificil să stea acolo doi oameni. De la gura peşterii se putea vedea Kaba până departe şi la o distanţă şi mai mare, câmpiile neroditoare întinzându-se cât vedeai cu ochii.

Departe de ceilalţi oameni, Muhammed era în căutarea păcii şi a semnificațiilor. Nu a participat niciodată la adorarea idolilor, nu a împărtăşit credinţele şi riturile triburilor din regiune şi a stat departe de superstiţie şi prejudecată. A fost apărat de dumnezeii falşi, fie venerarea statuilor sau cultul puterii şi bogăţiei. De ceva vreme, îi spusese deja soţiei sale, Khadijah, despre unele vise care s-au dovedit a fi adevărate şi care l-au tulburat datorită puternicei impresii lăsate când se trezea. Era într-adevăr o căutare a adevărului: nesatisfăcut de răspunsurile oferite de cei din jur, condus de convingerea intimă că trebuie să caute mai departe, el a decis să se izoleze în contemplare. Avea aproape 40 de ani şi atinsese un punct al dezvoltării sale spirituale care a creat o auto-observare profundă a paşilor următori necesari. Singur cu sine, în peştera Hira, a meditat asupra sensului vieţii sale, prezenţei sale pe pământ şi asupra semnelor care îl însoţiseră de-a lungul vieţi. Spaţiile întinzându-se pretutindeni în jurul lui i-au reamintit de orizonturile deşertului copilăriei sale, cu diferenţa că acum maturitatea le-a umplut cu o imensitate de întrebări existenţiale fundamentale.

Era în căutare şi această căutare spirituală îl îndrumau în mod firesc spre chemarea pe care semnele au subliniat-o tacit şi inevitabil de-a lungul acestei vieţi. Semnele care l-au protejat şi l-au liniştit, viziunile care au apărut prima dată în vis şi apoi s-au materializat în viața reală, şi întrebările puse de minte şi de inimă, înrudite cu orizonturile oferite de natură, l-au condus încet pe Muhammed la iniţierea supremă în semnificaţii, la întâlnirea cu Învăţătorul său, Dumnezeu Unicul. La vârsta de 40 de ani, primul ciclu al vieţii sale tocmai se încheiase.

Când se apropia de peştera Hira, în timpul lunii Ramadan, în anul 610, a fost momentul când a auzit prima dată o voce chemându-l şi salutându-l: „As-selamu aleyke, ya Rasul Allah! Pacea fie asupra sa, mesager al lui Dumnezeu!”[12]

---

[1] Aş-Şam الشام reprezenta ceea ce este cunoscut sub numele de Levant (teritoriul de azi al Siriei, Libanului, Iordaniei, pământului ocupat de israelieni al Palestinei şi o îngustă porţiune din Irak). Deşi Ash-Shām este denumirea în arabă de azi a capitalei Siriei – Damasc, menţionarea din textele vechi desemnează acea regiune vastă care se referă la o mare parte a Orientului Mijlociu la sud de Munţii Taurus, mărginită de Marea Mediterană la vest şi de Deşertul Arabiei şi Mesopotamia superioară la est.

[2] Hunefa este pluralul termenului haniyf şi înseamnă drept-credincioşi, monoteişti care urmau încă învăţăturile profetului Iisus sau Avraam, stând departe de credinţele păgâne politeiste

[3] Vezi Ibn Hisham, As-Sirah an-Nabawiyyah (Beirut: Dar al-Jil, n.d.) 1:319.

[4] Ibid., 321.

[5] Quraișiții erau un trib Meccan puternic, descendenți din Qusayy, care erau negustori prosperi, controlând comerțul în zonă.

[6] Hadith relatat de Ibn Ishaq și Ibn Hisham și confirmat ca autentic de diferite surse, printre care al-Hamidi și parțial de Imam Ahmad.

[7] Hadith relatat de al-Bukhari și Muslim.

[8] Ibn Hisham relateayă un episod cu un călugăr care, văzându-l pe Muhammed stând sub un copac, i-a spus lui Mausarah că acest bărbat tânăr „nu putea să fie decât Profet”. Vezi Ibn Hisham, , As-Sirah an-Nabawiyyah, 2:6.

[9] Vezi Ibn Hisham, , As-Sirah an-Nabawiyyah, 2:6 – 8. Vezi de asemenea și Ibn Sayyid an-Nas, Uyun al-Athar (Medina: Dar at-Turath, 1996), 80 – 81.

[10] Muhammed a fost numit adesea, ulterior, Abu al-Qasim (tatăl lui Qasim), și unele treadiții profetice se referă la Profet cu acest nume.

[11] El avea să poarte acest nume până când Revelația a poruncit ca toți copiii adoptați să își păstreze numele de familie cunoscute (Coran, 33:4 - 5), pentru a se face o distincție clară între rudele de sânge și copilul adoptat.

[12] Ibn Hisham, , As-Sirah an-Nabawiyyah, 2:66 – 67.

_______________

Tariq Ramadan, Pe urmele Profetului

Traducere: Sorina Băloi

Asociaţia Surori Musulmane, ianuarie 2011