INTALNIREA CU SACRUL - Tariq Ramadan

ÎNTÂLNIREA CU SACRUL

- Tariq Ramadan

Monoteismul islamic a stat întotdeauna în continuitatea istoriei sacre a profeţiei. Încă de la început, Dumnezeu Unicul a trimis oamenilor profeţi şi mesageri, încredinţaţi cu mesajul, cu amintirea prezenţei Sale, comenzile Sale, dragostea Sa şi speranţa Sa. De la Adam, primul Profet, la Muhammed, Ultimul Mesager, tradiţia musulmană recunoaşte şi identifică întregul ciclu al profeţiei, pornind de la cei mai renumiţi mesageri (Avraam, Noe, Moise, Isus, etc.), la cei mai puţini cunoscuţi, dar şi la cei care rămân necunoscuţi nouă. Dumnezeu ne-a însoţit dintotdeauna pe noi, creaţia Sa, de la început, până la sfârşit. Acesta este sensul Tawhid-ului (Unicitatea lui Dumnezeu) şi din formula coranică, cea care se referă atât la destinul umanităţii, cât şi la cel al fiecărui individ: „Noi suntem ai lui Allah şi noi la El ne întoarcem.”[1]

Un neam, un loc

Dintre toţi mesagerii, cea mai importantă figură din linia descendenţilor Ultimului Profet, este fără îndoială Avraam. Există multe motive pentru acest lucru, dar încă de la început, Coranul duce la această legătură particulară cu Avraam, prin expresia insistentă şi continuă a monoteismului pur, a aderării conştiinţei umane la planul divin, al accesului sufletesc la Recunoaşterea Lui şi la pacea Lui, prin dăruire. Acesta este sensul cuvântului Islam, care este foarte des tradus rapid prin simpla idee a supunerii, dar care conţine de asemenea, dublul sens al „păcii” şi „al dăruirii din toată inima”. Astfel, un musulman este o fiinţă umană care, de-a lungul istoriei – şi chiar şi înainte de ultima Revelaţie – a dorit să dobândească pacea lui Dumnezeu oferindu-şi întreaga lui / ei fiinţă – Unicului. În acest sens, Avraam a fost expresia cea mai profundă şi mai exemplară a musulmanilor:
„El va ales pe voi şi nu va impus în religie nici o greutate; ea este religia părintelui vostru Avraam. [Allah este] Cel care v-a numit pe voi musulmani atât mai înainte, cât şi în această [Carte] pentru ca Trimisul său să fie martor pentru voi şi pentru ca voi să fiţi martori pentru oameni.”[2]

Împreună cu recunoaşterea celui Unic, figura lui Avraam se remarcă în mod particular pe linia profeţilor, conducând la Mesagerul Islamului şi datorită altor câtorva motive. Cartea Genezei, la fel ca şi Coranul, se referă la servitoarea lui Avraam, Agar (numele biblic al sotiei lui Avraam, Hager), care i-a născut primul copil, Ismail, la bătrâneţe[3]. Sarah, prima soţie a lui Avraam, care la rândul ei l-a născut pe Isaac, i-a cerut soţului ei să alunge servitoarea şi copilul ei.

Avraam i-a dus pe Agar şi pe Ismail, departe, într-o vale din Peninsula Arabică numită Becca, pe care tradiţia islamică o identifică fiind Mekka de astăzi. Relatarea islamică, ca şi Geneza, se referă la întrebările, suferinţele şi rugăciunile lui Avraam şi a lui Agar, care au fost obligaţi să trăiască în exil şi dezbinare. În ambele tradiţii, cea musulmană şi cea iudeo-creştină, această experienţă este relatată cu certitudinea şi confortul intim, pe care părinţii şi copii l-au săvârşit ca poruncă de la Dumnezeu, care îi va proteja şi îi va binecuvânta pe descendenţii lui Avraam, născuţi de Agar. La rugăciunea lui Avraam pentru fiul său, Dumnezeu răspunde în Geneză:
„Cât despre Ismail, iată că te-am ascultat, iată că-l voi binecuvânta, îl voi face roditor şi-l voi înmulţi foarte; douăsprezece neamuri se vor naşte din el şi-l voi face un mare popor.”[4]

Apoi, mai departe, când Agar rămâne neajutorată şi fără mâncare şi apă:
„Şi a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde era şi îngerul lui Dumnezeu a strigat din cer către Agar şi a zis: "Ce e, Agar? Nu te teme, că a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde este! Scoală, ridică copilul şi-l ţine de mână, căci am să fac din el un popor mare!"”.[5]

Cât despre Coran, se referă la rugăciunea lui Avraam:
„Doamne, eu am aşezat o parte din urmaţii mei într-o vale fără verdeaţă, în apropiere de Casa Ta cea Sfântă. Doamne, pentru a împlini ei Rugăciunea [As-Salat]! Şi fă inimile unor oameni să incline cu dragoste către ei şi dă-le lor din roade spre vieţuire, poate că ei vor fi mulţumitori. Doamne, tu ştii şi ce ţinem ascund şi ce lăsăm să se vadă, căci nu-I este nimic ascuns lui Allah, nici de pe pământ şi nici din cer. Laudă lui Allah, care mi i-a dat mie, în ciuda bătrâneţilor mele, pe Ismail şi pe Isaac! Domnul meu este cel care aude rugăciunile.”[6]

La un nivel pur faptic, Profetul Muhammed este descendent al copiilor lui Ismail şi deci, parte a „unui popor măreţ”, anunţat de Scriptură. Avraam este prin urmare, „tatăl lui” în sens primar, iar tradiţia Islamică înţelege că binecuvântarea rugăciunii acestui tată s-a transmis descendentului său, Ultimul Profet, la fel cum şi asupra locului în care i-a lăsat pe Agar şi Ismail, unde, câţiva ani mai târziu, a suferit teribila încercare a sacrificiului fiului său şi unde în final a ridicat Casa sacră a lui Dumnezeu (Kaba). Revelaţia coranică relatează:
„Şi [luaţi aminte] când pe Avraam l-a încercat Domnul său cu cuvinte şi le-a împlinit şi a zis: "Eu te fac peste oameni Imam". A întrebat: "Şi pe scoborâtorii mei?" I-a răspuns: "Nu-i priveşte legământul Meu pe nelegiuiţi!". Şi am făcut Noi Casa loc de revenire pentru oameni şi refugiu [şi am zis]: "Ţineţi locul lui Avraam ca loc de rugăciune" şi am încheiat cu Avraam şi cu Ismail legământ [cerându-le]: "Curăţaţi Casa Mea pentru cei care o înconjoară şi cei care se retrag pioşi în Ea şi cei care fac Rugăciunea şi se prosternează!". Şi [luaţi aminte] când a zis Avraam: "Doamne, fă-l un oraş al păcii şi hrăneşte poporul lui cu roade, pe aceia dintre ei care cred în Allah şi în Ziua de Apoi". Şi a răspuns [Allah]: "Iar cel care nu crede, va avea parte de bucurie şi de hrană puţin timp, apoi îl voi supune la chinurile iadului. Vai, ce soartă cumplită!"”[7]
Aceasta este învăţătura milenară a tradiţiei islamice: există un Dumnezeu şi o linie a profeţilor, a cărui figură centrală este Avraam, modelul musulmanilor, tatăl de sânge al acestei descendenţe a lui Ismail, conducând la Muhammed. Avraam şi Ismail au sfinţit acest loc în Bacca (Mekka), construind Casa lui Dumnezeu (beyt Allah), cu propriile lor mâini. Şi acesta este tocmai locul unde ultimul Mesager al lui Dumnezeu pentru omenire a fost născut: Muhammed ibn Abdullah, care a transmis mesajul oamenilor, de reamintire a Celui Unic, al profeţilor şi a Casei sacre. Un Dumnezeu, un loc, un profet.

Încercarea credinţei: îndoială şi încredere

Doar aceste simple fapte ilustrează legătura vieţii lui Muhammed cu cea a lui Avraam. Cu toate acestea, este descendenţa spirituală care dezvăluie şi mai clar natura excepțională a acestei legături. Întreaga experienţă a lui Avraam dezvăluie dimensiunea esenţială a credinţei în Unicul. Avraam, care este deja foarte bătrân şi care fusese recent binecuvântat cu un copil, trebuie să se supună încercării despărţirii şi abandonului, care îi va duce pe Agar şi pe copilul lor, Ismail, foarte aproape de moarte. Credinţa sa este încrederea în Dumnezeu: el aude porunca lui Dumnezeu – ca şi Agar – şi îi răspunde, în ciuda suferinţei sale, neîncetând niciodată să-l invoce pe Dumnezeu şi să se bazeze pe El. Agar l-a întrebat pe Avraam despre motivul unui asemenea comportament; aflând că era porunca lui Dumnezeu, ea i s-a suspus de bunăvoie. Ea a întrebat, apoi a crezut, apoi a acceptat, şi făcând în acest fel, a urmat paşii profundei „acceptări active” a voinţei lui Dumnezeu: să se întrebe cu propria-i minte, să înţeleagă cu propria-i raţiune şi să se supună cu propria-i inimă. În timpul acestor încercări, dincolo de durerea sa umană şi de fapt prin natura acestei dureri, Avraam dezvoltă o relaţie cu Dumnezeu, bazată pe loialitate, reconciliere, pace şi încredere. Dumnezeu îl încearcă, dar îi vorbeşte întotdeauna, inspirându-l şi presărându-i calea cu semne care îl linişteşte şi îl încurajează.

La câţiva ani după această abandonare în deşert, Avraam trăieşte o altă încercare: Dumnezeu îi cere să-şi sacrifice primul fiu născut, Ismail.[8] Iată cum relatează Coranul întâmplarea:
„Şi Noi i-am dat bună veste despre un flăcău blând. Şi când [fiul său] a ajuns la vârsta la care putea lucra împreună cu el, a zis: "O, fiul meu! Am văzut în vis că te voi jertfi. Vezi cum ţi se pare?" I-a răspuns: "O, tată! Fă după cum ţi se porunceşte, căci mă vei afla pe mine – dacă va voi Allah, printre cei răbdători!" Şi când s-au supus amândoi şi l-a întins pe el pe o tâmplă. Am strigat Noi la el: "O, Avraam! Tu ai împlinit vedenia! Astfel îi răsplătim noi pe cei care săvârşesc bine!". Aceasta a fost neîndoielnic, o încercare răzvedită. Şi l-a răscumpărat pe el printr-o jertfă minunată. Şi am lăsat Noi pentru neamurile care au venit după el [această binecuvântare]: "Pace asupra lui Avraam!"”[9]

Încercarea este teribilă: de dragul iubirii sale şi a credinţei în Dumnezeu, Avraam trebuie să-şi sacrifice fiul, în ciuda dragostei paterne. Încercarea credinţei este aici exprimată în tensiunea dintre cele două iubiri. Avraam se destăinuie fiului său Ismail, şi cuvintele propriului său fiu, obiectul sacrificiului, sunt cele care îl alină, confirmând semnul: „O, tatăl meu! Fă cum ţi s-a poruncit; mă vei găsi, dacă Dumnezeu aşa vrea, unul dintre statornici.” Aşa cum a fost cazul lui Agar, cu câţiva ani mai înainte, Avraam întâlneşte alte semne care îi permit să facă faţă încercării. Asemenea semne, exprimând prezenţa divină în mijlocul încercării, au un rol esenţial în experienţa credinţei şi modelează felul de a fi cu sine şi cu Dumnezeu. Când Dumnezeu l-a supus pe mesagerul Lui la patimile unor teribile încercări şi în acelaşi timp asociază acea încercare cu semne ale prezenţei Sale şi cu ajutor (cuvintele de confirmare ale soţiei sale sau ale copilului, o viziune, un vis, o inspiraţie, etc.), El îl îndrumă în credinţă: Avraam se îndoieşte de sine şi de propria tărie şi credinţă, dar în acelaşi timp, semnele îl împiedică să se îndoiască de Dumnezeu. Acestea îl învaţă pe Avraam smerenia şi recunoştinţa faţă de Creator. Avraam este ispitit de profunda sa îndoială de sine, de credinţa sa, şi adevărul despre ceea ce aude şi înţelege, inspiraţiile şi confirmările lui Agar şi ale lui Ismail (pe care îi iubeşte, dar îi sacrifică în numele dragostei divine) îi dau posibilitatea să nu se îndoiască de Dumnezeu, de prezenţa Sa şi de bunătatea Sa. Îndoiala de sine este aşadar legată de încrederea profundă în Dumnezeu.

Într-adevăr, încercările credinţei nu sunt niciodată tragice în tradiţia islamică şi în acest sens, povestea coranică a lui Avraam este fundamental diferită de cea din Biblie, când vine vorba despre experienţa sacrificiului. Putem citi în Geneză:
„După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis: "Avraame, Avraame!" Iar el a răspuns: "Iată-mă!". Şi Dumnezeu i-a zis: "Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!"…… Luând deci Avraam lemnele cele pentru jertfă, le-a pus pe umerii lui Isaac, fiul său; iar el a luat în mâini focul şi cuţitul şi s-au dus amândoi împreună. Atunci a grăit Isaac lui Avraam, tatăl său, şi a zis: "Tată!" Iar acesta a răspuns: "Ce este, fiul meu?" Zis-a Isaac: "Iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă?" Avraam însă a răspuns: "Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale!" Şi s-au dus mai departe amândoi împreună.”[10]

Avraam trebuie să-şi sacrifice fiul şi aici el trăieşte această încercare în singurătate absolută. La întrebarea directă a fiului său, „Unde este mielul pentru sacrificiu?”, Avraam răspunde evaziv. El doar răspunde chemării lui Dumnezeu. Această diferenţă dintre cele două situaţii poate părea lipsită de importanță, deşi are consecinţe esenţiale pentru înţelegerea credinţei, pentru încercarea credinţei şi pentru relaţia fiinţelor umane cu Dumnezeu.

O experienţă tragică?

Singurătatea tragică a fiinţei umane confruntându-se cu divinul stă la baza istoriei gândirii occidentale, de la tragedia greacă (cu figura centrală a rebelului Prometeu confruntându-se cu zeii Olimpului) la interpretările existenţialiste şi moderne creştine, aşa cum este exemplificat în lucrările lui Soren Kierkegaard[11]. Repetarea temei încercării tragice a credinţei solitare în teologia şi filosofia occidentală a legat această reflecţie de întrebările despre îndoială, revoltă, vină şi iertare şi a conturat deci în mod natural discuţia despre credinţă, încercări şi păcate (rătăciri)[12].

Cu toate acestea, trebuie să ne ferim de analogiile aparente. Într-adevăr, poveştile profeţilor şi în particular, cea a lui Avraam, sunt povestite într-o manieră aparent similară în tradiţiile evreieşti, creştine şi musulmane. Dar un studiu mai atent relevă faptul că aceste poveşti sunt diferite şi nu prezintă întotdeauna aceleaşi fapte, nici nu învaţă aceleaşi lecţii. Prin urmare, cineva care intră în universul Islamului şi se străduieşte să întâlnească şi să înţeleagă sacrul islamic şi învăţăturile sale, trebuie să i se ceară să facă efortul intelectual şi pedagogic de a renunţa – pentru atâta timp cât durează această întâlnire – la legăturile pe care ea sau el le-a stabilit între experienţa credinţei, încercării, păcatului şi dimensiunea tragică a existenţei.

Revelaţia coranică spune poveştile profeţilor, şi în decursul acestor relatări, formează în inimile musulmanilor o relaţie cu Transcendentul, care insistă continuu asupra comunicării permanente prin semne, inspiraţii, şi într-adevăr, prin însăşi prezenţa Celui Unic, atât de frumos exprimată în acest verset al Coranului: „Și dacă te vor întreba robii Mei despre Mine, [spune-le] Eu sunt aproape, răspund rugii celor care Mă cheamă, atunci când Mă cheamă…”[13]. Toţi profeţii, ca Avraam şi Muhammed, au trăit experienţa încercării credinţei şi toţi, în acelaşi mod, a fost protejaţi de ei înşişi şi de propriile lor îndoieli, de Dumnezeu, de semnele Lui şi de cuvântul Lui. Suferinţa lor nu înseamnă că au făcut greşeli, nici nu relevă vreo dimensiune tragică a existenţei: este, cel mai simplu, o iniţiere în smerenie, înţeleasă ca stadiu necesar în experienţa credinţei.

Deoarece viaţa lui Muhammed a exprimat manifestarea şi trăirea esenţei mesajului islamic, cunoaşterea Profetului este un mijloc privilegiat de a accede la universul spiritual al islamului. De la naşterea la moartea sa, experienţa Mesagerului – lipsită de orice dimensiune tragică umană – uneşte chemarea credinţei, încercările dintre oameni, smerenia şi căutarea păcii cu Dumnezeu.



[1] Coran 2:156
[2] Coran 22:78
[3] Geneza 15:5 (Versiunea standard revizuită)
[4] Geneza 17:20
[5] Geneza 21:17 – 19
[6] Coran 14:37 – 39
[7] Coran 2:124 – 126
[8] În tradiţia islamică, Dumnezeu îi cere lui Avraam să-l sacrifice pe Ismail; în Biblie, tradiţia spune că lui Avraam i se cere să-şi sacrifice al doilea fiu, Isaac.
[9] Coran 37:101 – 109
[10] Geneza 22:1 – 2 şi 6 – 8
[11] În special, el analizează trăirea lui Avraam, în lucrarea sa „Fear and Trembling” (1843).
[12] Vezi studiul nostru despre acest subiect în Islam, Occident şi provocările modernităţii (Leicester: Fundaţia islamică, 2000), Partea a III-a: „Valori şi finalităţi”
[13] Coran 2:186


_________________
Tariq Ramadan, "Pe urmele Profetului"
Traducere: Sorina Baloi
Asociatia Surori Musulmane, ianuarie 2011