NAŞTEREA ŞI EDUCAŢIA PROFETULUI MUHAMMED
Conform tradiţiei islamice, Casa lui Dumnezeu (al-Kaba) a fost construită de Avraam şi de fiul său, Ismail, în numele monoteismului pur, al adorării uni Singur Dumnezeu, Creatorul cerurilor şi al pământului, Dumnezeul oamenilor şi a tuturor profeţilor şi mesagerilor.[1] Au trecut secole şi Mekka a devenit un loc de pelerinaj, dar mai ales un centru comercial, dând naştere unui amplu amestec cultural şi religios. După o vreme, adorarea Celui Unic a lăsat loc cultului tribal sau idolilor locali, pentru a forma politeismul. Tradiţia islamică semnalează că atunci când a început Revelaţia, mai mult de 360 de idoli, imagini sau statui erau adăpostite şi venerate în Kaba. Numai un grup restrâns de credincioşi au rămas ataşaţi venerării unui Singur Dumnezeu şi refuzau să se alăture, în general, venerării idolilor. Erau numiţi hunafa şi identificaţi cu tradiţia monoteistă a lui Avraam[2]. Însuşi Coranul îl califică pe Avraam şi / sau natura venerării sale ca pură (hanif): „Şi cine are credinţă mai bună decât acela care se supune lui Allah şi plineşte fapte bune, urmând religia lui Avraam cel drept întru credinţă? Şi Allah l-a primit pe Avraam ca ales.”[3]
Cel mai cunoscut dintre hunafa din vremea lui Muhammed a fost numit Waraqah ibn Nawfal şi s-a convertit la Creştinism. Cu ceilalţi credincioși, cu evrei şi creştini locuind în zonă, Waraqah ibn Nawfal a reprezentat expresia unui monoteism marginal prezent, care dispreţuit şi de multe ori combătut în Mekka şi în împrejurimile ei.
O naştere
În această carte clasică despre viaţa Profetului Muhammed, Ibn Hisham ne informează că Ibn Ishaq a stabilit clar şi concis ziua de naştere a Profetului: „Mesagerul (pacea şi binecuvântările lui Dumnezeu fie asupra lui) a fost născut într-o Luni, în a douăsprezecea noapte a lunii Rabi al-Awwal, în anul Elefantului.”[4] Alte relatări menţionează alte luni ale anului, dar de-a lungul istoriei, această dată a fost acceptată pe scară largă de savanţi şi în cadrul comunităţilor musulmane. Calendarul musulman, fiind unul lunar, este dificil să determinăm exact luna solară a naşterii sale, dar „anul elefantului” la care se referă Ibn Ishaq corespunde cu anul 570 e.n.
Ultimul Profet s-a născut într-una din familiile nobile din Mekka, Banu Hashim, care se bucura de mare respect printre triburile din şi din jurul Mekkăi.[5] Această descendenţă nobilă reuneşte o poveste personală dureroasă şi consumantă. Mama sa, Aminah, era însărcinată în doar două luni, când tatăl lui, Abdullah, a murit în timpul unei călătorii în Yathrib, în nordul Mekkăi. Orfan de tată la naştere, tânărul Muhammed a trăit în tensiunea unui statut dual insinuat în Mekka, a unui neam respectat pe de o parte şi nesiguranţa de a nu avea tată, pe de altă parte.
Ibn Ishaq relatează că numele Muhammed, aproape necunoscut la vremea aceea în Peninsula Arabică, i-a venit mamei sale într-o viziune, în timp ce era încă însărcinată.[6] Se spune că aceeaşi viziune îi anunţase naşterea „conducătorul acestui popor” (sayyid hadhihi al-ummah); conform viziunii, când s-a născut el, ea a spus cuvintele „Îl pun sub protecţia Unicului (al-Wahid), împotriva perfidiei celor trădători.”[7] Împărţită între durerea morții soţului ei şi bucuria sosirii copilului ei, Aminah spunea deseori că semne ciudate i-au însoțit sarcina, apoi naşterea extraordinar de uşoară a copilului ei.
Deşertul
Aminah şi-a dat seama curând că era mama unui copil excepţional. Acest sentiment era împărtășit şi de bunicul lui Muhammed, Abd al-Muttalib, care şi-a asumat responsabilitatea lui după naştere. În Mekka, era obiceiul de a încredinţa copiii doicilor, aparţinând triburilor nomade de beduini, care trăiau în deşertul apropiat. Pentru că era orfan de tată, doicile, una după alta, au refuzat să ia copilul în îngrijirea lor, temându-se că acest statut ambiguu nu le-ar aduce nici un profit. Halimah, care ajunsese ultima pentru că era obosit calul ei, a hotărât împreună cu soţul ei, ca era mai bine pentru ei să ia copilul, deşi era orfan, decât să rişte să fie batjocoriţi de tribul lor, când vor ajunge acasă. S-au întors deci cu micul Muhammed şi Halimah, ca şi Aminah, spune despre multe semne care i-a dus, pe ea şi pe soţul ei, să se gândească la faptul că acest copil părea binecuvântat.
Timp de patru ani, orfanul a fost îngrijit de Halimah şi a trăit cu beduinii Banu Sad, în deşertul arab. A luat parte la viaţa nomadă, în cel mai pustiu şi mai natural mediu, înconjurat, cât de departe vezi cu ochii, cu orizonturi care aduc în minte fragilitatea fiinţei umane şi care stimulează contemplarea şi singurătatea. Chiar dacă el nu ştia încă, Muhammed trecea prin primele încercări menite lui de Dumnezeu, care îl alesese ca mesager şi care a fost, pentru vremea respectivă, Educatorul lui, Rabb.[8]
Coranul va reaminti mai târziu situaţia lui specială de orfan, la fel ca şi învăţăturile spirituale asociate cu experienţa vieţii în deşert:
„Oare nu te-a găsit El orfan şi ţi-a dat adăpost? Nu te-a găsit pe tine nepăsător şi te-a călăuzit? Nu te-a găsit pe tine sărman şi te-a făcut bogat? Cât despre orfan, pe el nu-l oprima! Cât despre cel care cere, pe el nu-l alunga!. Iar cât despre îndurarea Domnului tău, despre ea vorbeşte!”[9]
Aceste versete din Coran cuprind câteva învăţături: fiind în acelaşi timp orfan şi sărac, a fost de fapt o stare iniţiatică pentru viitorul Mesager al lui Dumnezeu, pentru cel puţin două motive. Prima învăţătură este evident vulnerabilitatea şi smerenia pe care trebuie să o fi simţit în mod firesc în din fragedă pruncie. Această stare a fost intensificată când mama sa, Aminah, a murit, pe când Muhammed avea 6 ani. Acest lucru l-a lăsat complet dependent de Dumnezeu, dar de asemenea, şi cel mai sărac dintre oameni. Coranul îi reaminteşte că nu trebuie să uite niciodată acest lucru, în toată viaţa sa şi în special în timpul misiunii sale profetice. Era orfan şi sărac, şi din acest motiv, i se reaminteşte şi i se porunceşte să nu-i părăsească niciodată pe cei defavorizaţi şi pe cei nevoiaşi.
Considerând natura exemplară a experienţei profetice, a doua învăţătură spirituală provenită din aceste versete este valabilă pentru orice fiinţă umană: niciodată să nu uităm trecutul cuiva, încercările cuiva, mediul şi originea cuiva şi să transformăm trăirea cuiva într-o învăţătură pozitivă pentru noi înşine şi pentru ceilalți. Trecutul lui Muhammed, îi aminteşte Creatorul, este o şcoală din care el trebuie să extragă învăţăminte utile, practice şi concrete, pentru a-i ajuta pe cei ale căror vieţi şi greutăţi le-a împărtăşit, din moment ce el ştie din propria experienţă, mai bine decât oricine, că ei simt şi suferă.
Educaţia şi natura
Viaţa în deşert forma omul şi perspectiva sa asupra creaţiei şi elementelor universului. Când Muhammed a venit în deşert, era capabil să înveţe din bogata tradiţie orală a beduinilor şi din renumele lor de vorbitori, să-şi dezvolte propria măiestrie a limbii vorbite. Mai târziu, Ultimul Profet a ieşit în evidenţă prin puterea cuvintelor sale, prin elocvenţa sa şi mai presus de toate, prin abilitatea de a transmite învăţăturile profunde şi universale, prin fraze scurte şi pline de profunzime. Pentru nomazi, mereu în mişcare, limitarea în spațiu este legată de un sentiment al libertăţii, amestecat, din nou, cu experiența efemerităţii, vulnerabilităţii şi smereniei. Nomazii învaţă să se deplaseze, să devină străini şi să înţeleagă, în mijlocul spaţiului liniar infinit, finitatea ciclică a timpului. La fel este experiența vieţii credinciosului, pe care Profetul o descrie mai târziu tânărului Abdullah ibn Umar, în termeni care amintesc de această dimensiune: „Fii în această lume ca şi cum ai fi un străin sau un călător.”[10]
În primii ani de viaţă ai Profetului, el a dezvoltat o relaţie deosebită cu natura, care rămâne constantă pe tot parcursul misiunii sale. Universul este plin de semne care evocă prezenţa Creatorului, şi deşertul, mai mult decât orice altceva, deschide mintea omului spre observare, meditaţie şi iniţiere în semnificaţii. Astfel, multe versete ale Coranului menţionează cartea creaţiei şi învăţăturile sale. Deşertul, aparent lipsit de viaţă, prezintă şi dovedeşte în mod repetat, conştiinţei atente, realitatea miracolului întoarcerii la viaţă:
„Şi printre minunile Sale [este şi aceea că] tu vezi pământul umilit [pustiit şi neroditor], dar când Noi facem să coboare apa peste el, atunci el se mişcă şi se umflă acela care îi dă lui viaţă este Cel care dă viaţă şi morţilor, fiindcă El este cu putere peste toate.”[11]
Această relaţie cu natura a fost foarte vie în viaţa Profetului, încă din copilărie, de unde putem trage uşor concluzia că, trăind aproape de natură, observând-o, înţelegând-o şi respectând-o, acest lucru reprezintă un imperativ al credinţei profunde.
Mulţi ani mai târziu, când Profetul era în Medina, confruntându-se cu conflicte şi războaie, o Revelaţie, în mijlocul nopţii, i-a întors privirea spre sensul unui alt orizont: „În crearea cerurilor şi a pământului şi în schimbarea nopţii şi a zilei sunt semne pentru cei dăruiţi cu minte.”[12]. A fost relatat că Profetul a plâns toată noapte când acest verset i-a fost revelat. În zori, când Bilal, muezinul, a venit să cheme la rugăciune şi l-a întrebat despre cauza acestor lacrimi, Muhammed i-a explicat semnificaţia tristeţii sale şi a adăugat: „Vai celui care aude acest verset şi nu meditează asupra lui!”
Un alt verset transmite aceeaşi învăţătură, referindu-se la semne multiple:
„În facerea cerurilor şi a pământului, în schimbarea nopţii şi a zilei, în corăbiile care plutesc pe mări cu ceea ce foloseşte oamenilor, în apa pogorâtă de Allah din cer, cu care a înviat pământul, după ce a fost mort, şi a răspândit pe el vietăţile, în schimbarea vânturilor şi a nourilor supuşi dintre cer şi pământ, sunt cu adevărat semne pentru nişte oameni care pricep.”[13]
Primii ani ai vieţii lui Muhammed i-a modelat fără îndoială perspectivele, pregătindu-l să înţeleagă semnele universului. Învăţătura spirituală care poate fi extrasă din ele este esenţială, atât pentru educaţia Profetului, cât şi pentru propria noastră educaţie, pe tot parcursul istoriei: faptul de a fi aproape de natură, respectând ceea ce este şi observând şi meditând la ceea ce ne arată, ceea ce ne oferă sau ne ia, necesită o credinţă care, în căutarea sa, încearcă să se hrănească, în profunzime şi să renască. Natura este o primă călăuză şi un tovarăş intim al credinţei. Astfel, Dumnezeu a hotărât să-l supună pe Profetul Său, din fragedă pruncie, învăţăturilor naturale ale creaţiei, concepute ca o şcoală unde intelectul învaţă gradual semne şi sensuri. Foarte departe de formalismul ritualurilor religioase fără suflet, acest gen de educaţie, în şi prin apropierea faţă de natură, întreţine o relaţie cu divinul bazată pe contemplare şi intensitate, care mai târziu va face posibilă, în a doua fază a educaţiei spirituale, înţelegerea semnificaţiilor, formei şi obiectivelor ritualurilor religioase. Rupţi de natură, în oraşele noastre, la momentul actual se pare că am uitat semnificaţia acestui mesaj, într-o asemenea măsură, încât am inversat în mod periculos, ordinea cerinţelor şi credem că această învăţare a tehnicilor şi formelor religiei (rugăciunile, pelerinajele, etc.) este suficientă pentru a controla şi înţelege semnificaţiile şi scopurile lor. Această iluzie are consecinţe serioase, din moment ce duce la secarea învăţăturilor religioase ale esenţei spirituale, care de fapt trebuie să fie centrul lor.
Deschiderea pieptului
Tradiţia relatează că cel mai straniu eveniment a avut loc când Muhammed avea 4 ani, în timp ce se juca cu copii tribului beduin Banu Sad. Halimah spune că fiul ei a venit înspăimântat la ea şi la soţul ei şi le-a spus că „doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb l-au apucat [pe Muhammed] şi l-au întins pe pământ; apoi i-au deschis pieptul şi şi-au băgat mâinile înăuntru.”[14]
Halimah şi soţul ei au alergat la locul indicat de copilul lor şi l-au găsit pe Muhammed tremurând şi palid. El a confirmat povestea fratelui său vitreg, adăugând că după deschiderea pieptului, cei doi bărbaţi „au atins ceva acolo; nu ştiu ce înseamnă.”[15]
Tulburaţi de această întâmplare şi temându-se că s-ar fi putut întâmpla ceva cu copilul, cuplul a decis să-l ducă pe Muhammed înapoi la mama sa. La început au tăinuit motivul principal al deciziei lor, dar confruntându-se cu întrebările insistente ale mamei, i-au povestit în cele din urmă întâmplarea. Ea nu a fost surprinsă şi chiar a menţionat că ea însăşi a fost martoră la unele semne care indicau că o soartă anume fusese pregătită pentru copilul ei.
Mulţi ani mai târziu, Profetul a reamintit întâmplarea şi a spus că doi bărbaţi „i-au deschis pieptul, i-au scos inima şi i-au deschis-o pentru a scoate un cheag negru, pe care l-au aruncat. Apoi ei au spălat inima sa şi pieptul cu zăpadă.”[16] În altă tradiţie, el explică semnificaţia spirituală a acestor evenimente; într-o discuţie cu unii companioni, relatată de Ibn Masud, el spune: „Nu este nici unul printre voi care să nu fie însoţit de un jinn sau un înger, special destinat lui. Ei au întrebat: Chiar şi tu, Mesagerule? Chiar şi eu, dar Dumnezeu m-a ajutat şi el [jinul, are înţeles aici de spirit malefic] a cedat, aşa că îmi porunceşte să fac ce e bine.”[17]
Iată, Profetul ne călăuzeşte înţelegerea evenimentului, dincolo de faptele simple relatate, la dimensiunea sa spirituală esenţială: încă din copilărie, Mesagerul a fost protejat de tentaţiile răului, care chinuieşte sufletul celorlalţi. Purificarea pieptului său l-a pregătit pentru misiunea sa profetică. La circa 50 de ani mai târziu, a mai avut o experienţă similară, când inima i-a fost deschisă din nou şi purificată, pentru a-i permite să trăiască Călătoria Nocturnă la Ierusalim, apoi urcarea la Sidrat al-Muntaha, „Lotusul sau jujubierul de capăt”[18]. Astfel de experienţe spirituale, unice şi de iniţiere, l-au pregătit pe Cel Ales (al-Mustafa) să primească mai întâi mesaj al Islamului şi apoi porunca de a săvârşi ritualul de rugăciune, stâlpul practicii religioase.[19]
La un nivel mai general, Coranul se referă la această purificare cu cuvintele: „Oare nu ţi-am deschis ţie pieptul, şi nu am îndepărtat de la tine povara ta, care-ţi apasă pe spinare? Şi nu am înălţat pomenirea ta?[20] Pentru majoritatea comentatorilor Coranului, aceste versete se referă în primul rând, la tripla înzestrare a Profetului: credinţa în Unicul înscrisă în sufletul său, alegerea lui ca Profet, şi, în ultimul rând, însuşi ajutorul lui Dumnezeu pe tot parcursul misiunii sale. Încă din copilărie, aşa cum am văzut, lui Muhammed i-a fost dat să fie însoţit de semne şi încercări, care l-au educat şi l-au pregătit pentru acea misiune.
Întors acum înapoi în Mekka, tânărul Muhammed a rămas cu mama sa pentru doi ani. Când avea 6 ani, ea a dorit ca fiul ei să se familiarizeze cu membrii familiei ei, care locuiau în Yatrib (care mai târziu va fi cunoscută ca Medina). S-au dus acolo, dar pe drumul de întoarcere, Aminah s-a îmbolnăvit şi a murit, la Abwa, unde a fost înmormântată. Acum, orfan de ambii părinţii, Muhammed a fost înconjurat de semnele alegerii sale şi de asemenea, de durere, suferinţă şi moarte. Barakah, care călătorise cu ei ca servitoare a Aminei, a dus copilul înapoi la Mekka. Bunicul lui, Abd al-Muttalib, l-a luat imediat în îngrijire. Şi-a manifestat permanent dragostea profundă şi în special respect, pentru nepotul său. Însă a murit doi ani mai târziu.
Orfanul şi Îndrumătorul Său
Povestea lui Muhammed este una complicată, după cum este accentuată de repetiţia din aceste versete din Coran: „Alături de greu vine şi uşorul! Alături de greu vine şi uşorul!”[21]. La vârsta de 8 ani, Muhammed trăise orfan, sărăcia, singurătatea şi moartea mamei sale şi apoi a bunicului său. Cu toate acestea, toată viaţa sa a întâlnit continuu, semne ale unui destin care, datorită oamenilor şi circumstanţelor, l-au însoţit şi i-au facilitat evoluţia şi educaţia. Pe patul de moarte, Abd al-Muttalib i-a cerut fiului său, Abu Talib, unchiul lui Muhammed, să aibă grijă de el; Abu Talib a îndeplinit această misiune aşa cum un tată ar fi făcut pentru propriul copil. Mai târziu, Profetul a amintit în mod constant, cât de mult l-au iubit unchiul său şi soţia unchiului său, Fatimah, şi cum l-au îngrijit. „Într-adevăr, pentru fiecare greutate există o alinare.”
În toate greutăţilor vieţii sale, Muhammed a rămas, bine înţeles, sub protecţia Unicului, Rabb, Îndrumătorul lui. În Mekka, tradiţia relatează că el a fost apărat permanent de venerarea idolilor şi de festivaluri, sărbători sau nunţi, unde predomina beţia şi neînfrânarea. Într-o seară, a auzit că va fi celebrată o nuntă în Mekka şi a vrut să participe. În drum spre locul respectiv, a relatat el, s-a simţit brusc obosit; s-a întins să se odihnească şi a adormit. În dimineaţa următoare, căldura soarelui l-a trezit din somnul lui profund. Această poveste banală este totuşi foarte revelatoare, ca şi metodele folosite de Îndrumătorul Profetului, pentru a-l proteja pe viitorul Său mesager de a fi tentat de neînfrânare şi de beţie. Unicul, întotdeauna prezent de partea sa, pur şi simplu l-a adormit, protejându-l astfel de propriile instincte şi nepermiţând inimii protejatului Său să manifeste vreun sentiment de răutate, vină, sau orice fel de chin, ca rezultat al unei atracţii, care era, până la urmă, firească pentru un băiat de vârsta lui. În timp ce blândeţea şi diversiunea erau folosite pentru a-l proteja, aceste evenimente – care au fost menţionate de Profet mai târziu – au construit în el, gradual, un sentiment moral, modelat prin înţelegerea acestor semne şi prin înțelegerea lucrurilor de care aceste semne îl apărau. Această iniţiere naturală în morală, departe de orice obsesie a păcatului şi de încurajarea vinovăţiei, a influenţat enorm modul de educare pe care profetul l-a împărtăşit companionilor săi. Cu o metodă de predare bazându-se pe amabilitate, pe bunul simţ al indivizilor şi pe capacitatea lor de a înţelege poruncile, Profetul s-a străduit de asemenea, să-i înveţe cum să-şi înfrâneze instinctele, să zicem şi cum să recurgă la diversiuni pentru a scăpa de tentaţiile nefaste. Pentru acei companioni, la fel ca şi pentru noi, în toate veacurile şi societăţile, această metodă de predare este perfect valabilă şi ne aminteşte că un simţ moral trebuie dezvoltat nu prin interdicţia şi sancţiune, ci gradual, cu blândeţe, exigent, prin bună înţelegere şi la un nivel profund.
În anii următori, tânărul Muhammed a devenit păstor, pentru a-şi câştiga existenţa, având grijă de turme, la marginea Mekkăi. El a menţionat mai târziu această experienţă companionilor săi, portretizând-o ca o caracteristică comună a profeţilor: „Nu a existat vreun profet care să nu fie păstor”. El a fost întrebat: „Și tu Mesager al lui Allah?”. El a răspuns: „Și eu, de asemenea!”[22]
Ca păstor, Muhammed a învăţat singurătatea, răbdarea, contemplarea şi vigilenţa. Asemenea calităţi au fost necesare tuturor profeţilor pentru a-şi duce misiunea lor printre oameni. A dobândit de asemenea un profund simţ al independenţei în viaţa şi munca sa, care i-au permis să aibă cel mai mare succes în meşteşugul negustoriei pe care avea să-l practice în curând.
[1] Tradiţia musulmană înregistrează o distincție între profeţi (nabi, pl. anbiya) şi mesageri (rasul, pl. rusul). Profeţii poartă un mesaj sau o învăţătură care nu sunt menite a fi transmise umanităţii; mai degrabă, ei amintesc oamenilor prezenţa lui Dumnezeu şi comportamentul adecvat. Mesagerii, din contră, primesc, trăiesc şi transmit mesajul divin (uneori tribului sau oamenilor lor, alteori întregii omeniri). Astfel, un mesager (rasul) este întotdeauna profet (nabi), dar nu toţi profeţii sunt mesageri.
[2] Cu sensul de „pur”, „urmând credinţa sau linia ortodoxă”
[3] Coran 4:125
[4] Ibn Hisham (828 e.n./ anul 213 după hijraj) este autorul primei expuneri a vieţii Profetului Muhammed, care a ajuns până la noi ca As-Sirah an-Nabawiyyah (Viaţa Profetului). Aceasta este considerată lucrarea autorizată despre acest subiect. Ibn Hisham a selectat, reprodus, elaborat şi comentat despre fapte relatate de Ibn Ishaq (767 e.n. / anul 150 după hijrah) într-o primă lucrare care acum s-a pierdut. Citatul este din As-Sirah an-Nabawiyyah ( Beirut, dar al-Jil, n.d.), 1:294
[5] Triburile erau grupurile sociale cele mai mari în Arabia. Erau împărţite în clanuri şi acestea în sub-clanuri sau familii. Termenul banu înseamnă „clan”.
[6] Ibn Hisham, As-Sirah an-Nabawiyyah, 1:293. Sensul numelui Muhammed este „cel care este adesea lăudat” sau „cel care este demn de laudă”
[7] Ibid.
[8] Cuvântul Rabb este adesea tradus ca „Stăpân”, dar rădăcina cuvântului include noţiunea de educaţie sau educator, care este direct prezentă în cuvântul tarbiyah, derivat din aceeaşi rădăcină, şi care înseamnă educaţie menită să construiască o personalitate morală.
[9] Coran 93:6 – 11
[10] Tradiţia profetică (hadith) relatată de al-Bukhari.
[11] Coran 41:39
[12] Coran 3:190
[13] Coran 2:164
[14] Ibn Hisham, As-Sirah an-Nabawiyyah, 1:301
[15] Ibid.
[16] Ibid., 302.
[17] Hadith relatat de Muslim. În tradiţia islamică, jinii sunt spirite care se pot încarna sau nu şi care pot fi bune sau malefice. La fel ca fiinţele umane, sunt libere să creadă sau nu.
[18] Lotusul sau jujubierul de la capăt este menţionat în Coran şi se referă la limita peste care este imposibil de trecut, fiind în prezenţa lui Dumnezeu.
[19] Al-Mustafa este unul dintre numele Profetului
[20] Coran 94:1 – 4
[21] Coran 94:5 – 6
[22] Hadith relatat de al-Bukhari. Vezi de asemenea Ibn Hisham, As-Sirah an-Nabawiyyah, 1:303
Tariq Ramadan, "Pe urmele Profetului"
Asociatia "Surori Musulmane", ianuarie 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu