Nu de multă vreme, rod al manipulărilor mediatice insistente, un nou concept a fost promovat şi asimilat în jocul gândirii moderne – islamofobia. Toată lumea îşi permite să emită judecăţi despre Islam, ridicate la rangul de sentinţe universal valabile, dar prea puţini se documentează apelând la sursele islamice originare (Coranul şi Sunnah). Orice jurnalist semidoct este incitat să publice nelimitat informaţii trunchiate şi distorsionate despre Islam pentru a crea şi consolida un mod de receptare controlat prin fabricarea unei opinii publice negative asupra Islamului şi musulmanilor, dar mult prea restrâns este dreptul la replică al celor care au autoritatea şi cunoaşterea necesară de a vorbi despre şi în numele Islamului.
Cea mai facilă strategie de a ataca o religie se concretizează în demersurile de denigrare a exponentului său uman; astfel, atât pe vremea profetului Muhammed (saaws), cât şi în zilele noastre, Islamul este persiflat, blamat, asaltat, atacat prin ridiculizarea şi discreditarea Profetului său (saaws). Istoria se repetă. Dacă în urmă cu 1400 de ani, Trimisul (saaws) era considerat nebun, poet sau vrăjitor de către cei care erau conştienţi de adevărul profeţiei sale, dar ale căror interese mundane ar fi fost distruse prin recunoaşterea şi răspândirea ultimei revelaţii divine autentice, astăzi manipulăm masele ignorante prin informare tendenţioasă şi caricaturi ofensatoare.
A te teme de necunoscut, a-ţi proiecta toată negativitatea asupra „celuilalt”, a recepta alteritatea drept o ameninţare şi o posibilă anihilare a propriei identităţi reprezintă o tendinţă psihologică umană naturală, dar această explicaţie nu este suficientă pentru a justifica discriminările concrete reale la care ajung să fie supuşi semenii noştri, în cazul de faţă – musulmanii. Îl denigrăm pe Profetul Islamului (saaws) pentru că nu îl cunoaştem, pentru că nu îi cunoaştem viaţa şi învăţăturile, pentru că nu cunoaştem − şi, implicit, nici nu putem respecta – Islamul şi valorile musulmanilor. Cel mai grav factor în această ciocnire a culturilor nu îl reprezintă ignoranţa, lipsa de comunicare veritabilă şi receptivitate, ci aroganţa incredibilă a occidentalului care se preface că nu înţelege de ce pretinde „celălalt” că a fost rănit. Se uită, în mod deliberat sau nu, că, aşa cum identitatea rasială, în cadrul unui sistem democratic şi umanist autentic, nu mai poate constitui subiectul prejudecăţilor şi al discriminărilor înverşunate, nici identitatea religioasă, mult mai profundă, delicată şi definitorie pentru individ decât cea rasială, nu poate fi ridiculizată sau atacată.
Un impediment major în funcţionarea benefică şi eficientă a dialogului intercultural şi interreligios îl constituie natura coercitivă a modului în care musulmanii sunt determinaţi să se autodefinească, reacţionând la un discurs prestabilit; Foucault ne amintea de relaţia existentă dintre cei care deţin Puterea şi modul în care este construit discursul oficial despre lume, în particular – discursul care defineşte alteritatea. Luptăm împotriva terorismului, dar uităm de terorismul intelectual practicat cotidian. Actualmente, cultura occidentală deţine puterea şi, implicit, autoritatea de a propune un discurs „legitim” în descrierea celorlalţi; în acest context, musulmanul este limitat la a se autodefini în mod negativ, prin excluderea a ceea ce nu este, afirmarea pozitivă a propriei identităţi şi stabilirea termenilor „dezbaterii” rămânând apanajul celor puternici. Nu întâmplător, chiar şi atunci când musulmanii sunt chemaţi „la dialog”, sunt selectaţi musulmanii „moderaţi”, adică cei care subscriu tezelor celor care deţin controlul, uitându-se că orice musulman autentic e, prin excelenţă, un musulman moderat, Islamul în sine fiind o religie a căii de mijloc.
Toleranţa promovată în baza principiilor laice, deşi proclamă teoretic multiculturalismul, nu poate scăpa de tendinţele hegemonice ale imperialismului cultural, practicat şi consolidat de-a lungul istoriei; impunerea modelului occidental de cultură şi civilizaţie ca normă şi discreditarea sau anularea oricăror altor paradigme (religioase, politice, culturale) nu pare a accepta cu adevărat diferenţele, ci a le asimila. Se dezbate fervent conceptul de euroislam, se doreşte fabricarea unui Islam european, asiatic, balcanic etc pentru a îndepărta musulmanul de Islamul originar şi autentic; nu se doreşte o lume fără musulmani, ci o lume fără Islam; nu se discută despre euro-musulmani, pentru că nu deranjează musulmanul „moderat”, „asimilat”, care nu mai cunoaşte Coranul şi tradiţia profetică, ci musulmanul care respectă fundamentele religiei sale. Un exemplu cotidian, dar elocvent: „musulmanii” acceptaţi şi „lăudaţi” în societatea occidentală sunt cei care mai merg la o bere, care nu sunt obsedaţi de rugăciuni şi îşi mai permit o firească escapadă amoroasă... Un musulman cu barbă sau o musulmană care îşi poartă vălul devin automat fanatici şi posibili extremişti. Aproape orice musulman a ajuns să fie identificat cu un potenţial terorist, dar hărţuirea zilnică, imprecaţiile, ofensele, incriminările, marginalizarea, discriminarea şi chiar şi aparent inofensivele glume inepuizabile vizând iminenţa manifestării unui presupus comportament agresiv sau barbar al musulmanului sau musulmancei transformă ceea ce ar trebui să fie o coexistenţă inteligentă şi benefică, în stil islamic şi autentic democratic[1], într-o periculoasă ciocnire şi prăbuşire a culturilor şi civilizaţiilor. A fi fanatic înseamnă a încerca să le impui celorlalţi propriile tale convingeri, dar adesea se etichetează drept fanatic un om pur şi simplu diferit de curentul „la modă” prin faptul că înţelege să nu facă „excepţii” sau compromisuri în ceea ce priveşte modul intim în care îşi asumă practicarea unei religii. Acelaşi „fanatism”, manifestat în context laic, este adulat şi apreciat sub calificativul de „integritate”. Însă Occidentul trebuie să înveţe că a fi tolerant nu înseamnă a-l accepta pe celălalt doar dacă îşi compromite sau renunţă la modelul specific de cultură pentru a nu provoca tiparele existente (un gregarism fondat pe teama de alteritate), ci a-l accepta pe celălalt în plenitudinea diversităţii sale, în măsura în care aceste diferenţe îşi păstrează caracterul inofensiv şi nu îmi încalcă mie drepturile umane fundamentale. Islamul într-adevăr opune rezistenţă modelului cultural (nu civilizaţional) occidental, întrucât Islamul reprezintă o religie, o cultură, societate, civilizaţie, un mod de gândire şi de comportare ferit, cel puţin teoretic, de scindarea dintre viaţa laică şi viaţa spirituală. Nu putem transplanta soluţii identice dintr-un spaţiu cultural în altul (decât prin mutilarea identităţii individuale şi culturale, mutilare care, normal, va fi percepută ca o agresiune şi va da naştere unor atitudini rebarbative), întrucât premisele, istoria şi scopurile sunt diferite. Dar, cel puţin din perspectivă islamică, aşa cum istoria (adesea necunoscută occidentalilor) a demonstrat-o, aceasta nu poate împiedica o convieţuire armonioasă şi fructuoasă.
Caricaturile nu sunt un fenomen accidental, inocent, ci un simptom complex al unei societăţi materialiste bolnave. Denigrarea unui profet, din perspectivă islamică, angrenează denigrarea implicită a tuturor celorlalţi profeţi; războiul împotriva Islamului a devenit, de fapt, un război împotriva spiritualităţii şi a religiei în genere. A aduce ofense oricărui profet înseamnă a-L tăgădui pe Dumnezeu, Cel care l-a trimis. Clericii musulmani au reacţionat întotdeauna prompt, condamnând cărţile blasfemiatoare îndreptate împotriva lui Iisus (saaws). Această atitudine tolerantă este posibilă, deoarece, din perspectivă islamică, suntem diverşi, dar ne regăsim unitatea în unicitatea Unicului Dumnezeu şi în unitatea religiilor (concepută ca un model linear evolutiv), recunoscută prin raportare la acel „fir roşu” interior care străbate toate doctrinele religioase monoteiste şi anume, prin dezvăluirea identităţii esenţei revelaţiei divine făcută accesibilă şi inteligibilă oamenilor printr-un numeros şir de profeţi, plasaţi în acelaşi registru axiologic şi investiţi cu aceeaşi autoritate certificată divin. Prin precept coranic, fiinţei umane i se impune renunţarea la orice tentativă de a proiecta ierarhii şi de a valoriza inegal această pleiadă de purtători ai Cuvântului Divin; fraternitatea întru credinţă şi spirit a profeţilor exclude legitimitatea oricărei teologii a urii sau a oricăror manifestări violente îndreptate împotriva comunităţilor care îşi definesc identitatea religioasă în funcţie de învăţăturile unui anumit profet. În măsura în care Occidentul promovează hedonismul şi mercantilismul şi uită că libertatea unui individ se sfârşeşte acolo unde începe libertatea celuilalt, islamofobia va continua să modeleze mentalitatea oamenilor, iar Islamul va continua să se manifeste într-un orizont diferit, incompatibil cu alienarea şi îndepărtarea de divinitate a omului modern.
Profetul Islamului (saaws) este etichetat drept terorist şi întreaga naţiune musulmană nu reuşeşte să se debaraseze de acest calificativ atribuit în mod abuziv. Cu certitudine, terorismul şi extremismul, în pofida vehiculării persistente în mass-media internaţională, continuă să rămână termeni cu o semantică nebuloasă, indistinctă. Ne confruntăm încă din secolul trecut cu un fenomen socio-politic turbulent, augumentat de manifestări violente intense, vizând accesul la putere şi autoritate, fenomen conceptualizat şi circumscris terminologic prin denominaţia „terorism”. Definirea terorismului, aşa cum au demonstrat-o diferitele demersuri teoretice eşuate, inclusiv cele pluridisciplinare, pare a fi extrem de dificilă, întrucât încă nu există un consens referitor la raportarea la o normă imuabilă, labilitatea normelor determinată de discursul de putere dominant, impunând şi anulând diferitele interpretări ale practicilor extremiste din variate zone ale lumii. Eroul de ieri este teroristul de mâine şi teroristul de azi este eroul de mâine.
Asocierea anterioară a terorismului cu masacrul populaţiei civile din Franţa (1792 – 1794), sub presiunea mediatică din ultimele decenii, a cedat locul unei noi asocieri, periculoase şi ilegitime, dintre terorism şi Islam. Mass-media, promovând şi reiterând cu obstinaţie această corelare a terorismului cu Islamul, a reuşit să inculce publicului larg, paradoxal nu doar celor cu o educaţie sumară, mediocră, ci şi celor situaţi „oficial” pe trepte ierarhice superioare, ideea că religia / Islamul constituie sursa implacabilă şi incontestabilă a tuturor manifestărilor teroriste. Tardiv, consecinţă a protestelor şi a discursurilor demistificatoare ale autorităţilor musulmane din lumea arabă, asiatică şi occidentală, precum şi a intelectualilor şi politicienilor nemusulmani oneşti, rectificări terminologice care disociau terorismul de Islamul în sine, reasociindu-l fundamentalismului sau extremismului islamic, au infuzat media internaţională. Această tentativă de corijare a clişeelor anterioare, deşi anemică, încă improprie şi ilegitim puternic conotată religios, dar totuşi salutară, a fost însă incapabilă să deconstruiască stereotipurile nocive ale musulmanului terorist, stereotipuri consolidate prin expunerea constantă la un mediu informaţional tendenţios, relativ şi marcat de acute deficienţe în ce priveşte cunoaşterea adecvată a „obiectului” analizei. Imaginea teroristului francez a fost rapid substituită de imaginea barbarului terorist islamic.
Se impune să lămurim foarte sumar anumite aspecte. Jihadul nu este „război sfânt”, deşi mult prea adesea termenul este astfel tradus şi „adaptat” de către occidentali şi, uneori, paradoxal, preluat mecanic chiar de către musulmanii deficitari în sfera educaţiei religioase. Războiul sfânt este un concept care ţine de moştenirea culturală occidentală, concept manipulat într-un mod malefic pentru a servi intereselor mai degrabă laice decât creştine, ale unui grup de „creştini” care au exact aceeaşi legitimitate în a se erija în exponenţi fideli ai creştinismului precum teroriştii actuali în raport cu Islamul. Aşa cum creştinismul în doctrina, esenţa şi finalitatea sa originară nu reflectă, nu întemeiază şi nu este responsabil de acţiunile cruciaţilor, nici Islamul nu poate fi incriminat pentru actele teroriste ale unor indivizi care se prevalează de religie pentru a-şi îndeplini anumite obiective politice. Este o chestiune de logică elementară, un truism, de altfel, dar care devine subit incomprehensibil atunci când se cere aplicat şi realităţii islamice.
Terorismul nu cunoaşte vreo religie sau vreo lege; ceea ce se urmăreşte este îndepărtarea omului de religie, oricare ar fi aceea – omul ajunge să urască religia, dacă este determinat să identifice în religie cauza tuturor violenţelor. Se uită că, precum mulţi alţi profeţi ai lui Dumnezeu, profetul Muhammed (saaws) a luptat, dar a luptat împotriva răului, împotriva oprimării, violenţei şi terorii, nu pentru a subjuga sau jefui alte popoare, ci pentru a instaura libertatea şi dreptatea, pentru a le garanta libertatea de credinţă şi drepturile umane fundamentale, pentru a-i scoate pe semenii săi din robia faţă de oameni şi a nu permite decât robia faţă de Allah / Dumnezeu. Se uită câţi oameni au fost ucişi în timpul luptelor purtate în timpul vieţii profetului Muhammed (saaws) – 386 de oameni, din ambele tabere, câţi oameni au fost ucişi în timpul războaielor religioase dintre catolici şi protestanţi – peste zece milioane de morţi, 40% din populaţia ţărilor implicate, după statisticile lui Voltaire... şi câte milioane de oameni au fost ucişi în numele secularismului doar în secolul trecut...
Un argument decisiv, care anihilează posibilitatea conceperii oricărei conexiuni reale între „războiul sfânt” şi doctrina islamică, poate fi relevat prin simpla analiză lexicală a sintagmei; războiul sfânt este întemeiat pe prezumţia legitimităţii luptei în numele unei religii împotriva altei / altor religii. Însă nu există niciun verset coranic care să permită sau să autorizeze agresiunea exercitată asupra unui nemusulman pur şi simplu ca o consecinţă directă a apartenenţei acestuia la o altă religie. În Coran se afirmă cu insistenţă un principiu islamic fundamental: interzicerea categorică a constrângerii la credinţă: „Nu este cu putinţă silirea la credinţă! Răzvedită este deosebirea dintre calea cea dreaptă şi rătăcire, iar acela care se leapădă de Taghut şi crede în Allah, acela s-a prins de cea mai trainică toartă [Islamul], care nu se sparge niciodată. Şi Allah este Cel care Aude, Atoateştiutor [Sami’, ’Alim].” (Sura Al-Baqara: 256); „Deci îndeamnă! Tu eşti numai un îndemnător, Tu nu ai putere asupra lor [ca să-i sileşti la credinţă].” (Sura Al-Ghaşiya: 21 - 22); „Şi de-ar fi voit Domnul tău, toţi cei de pe pământ ar fi crezut laolaltă! Şi oare tu îi sileşti pe oameni ca să fie credincioşi? Nu poate niciun suflet să creadă decât cu voia lui Allah.” (Sura Yunus: 93); „Spune: «Adevărul vine de la Domnul vostru! Cine voieşte să creadă şi cine voieşte să nu creadă!»” (Sura Al-Kahf: 29).
Nimeni nu are dreptul şi nu poate forţa pe nimeni să adopte o anumită credinţă religioasă, cu atât mai puţin Islamul. Mitul răspândirii Islamului prin sabie întunecă viziunea şi judecata multor occidentali, în pofida faptului că a fost deconstruit şi demascat de mulţi istorici şi filosofi contemporani nemusulmani reputaţi. Expansiunea Islamului s-a datorat aproape exclusiv exemplului musulmanilor comercianţi şi a da’wah-ei (invitaţiei la credinţă / „misionarismului”). Nicio învăţătură islamică nu prescrie ca populaţiile cucerite să fie constrânse să se convertească. Jiziya, care trebuia plătită de popoarele nemusulmane aflate sub guvernare islamică, era echivantul zakat-ului musulmanilor (a daniei anuale care trebuia plătită pentru săraci) şi, de obicei, avea o valoare simbolică, implicând o sumă mai mică decât zakat-ul; banii erau destinaţi săracilor ţării respective, iar o mică parte revenea armatei musulmane care era obligată să protejeze ţinutul respectiv. Un întreg oraş creştin din Siria, Homs, a devenit musulman atunci când musulmanii le-au returnat banii din jiziya, pentru că se protejaseră singuri când au fost surprinşi de un atac. Faptul că în anumite perioade din istorie s-a ajuns să se ceară biruri imense nu reflectă legile islamice, ci interesele personale ale unui anume conducător. Multe zone cucerite de musulmani au rămas nemusulmane timp de secole şi multe zone în care musulmanii au fost prezenţi doar în calitate de comercianţi au devenit integral musulmane – vezi Indonezia, Malaezia, China. Simplul fapt că o persoană era nemusulmană nu a legitimat niciodată un casus belli în legea sau credinţa islamică. Pe de altă parte, dacă Islamul a fost răspândit prin sabie, cum ne explicăm faptul că, în zilele noastre, Islamul reprezintă religia cu cel mai mare număr de convertiţi în Statele Unite şi Europa? Dacă Islamul promovează terorismul şi violenţa cum e posibil ca numărul convertiţilor de după 11 septembrie să fi crescut vertiginos în Statele Unite? Cei care, incitaţi de declaraţiile şocante din mass-media, au dorit să cunoască adevărul, s-au întors la Cartea sacră a musulmanilor, Coranul, şi astfel inimile lor au fost cucerite nu de sabie, ci de simplitatea şi puritatea credinţei islamice, devenind din acuzatori acerbi adepţi musulmani autentici.
Se ignoră sistematic un adevăr islamic simplu şi incontestabil: în Islam, permisiunea de a lupta a fost acordată nu din cauza convingerilor religioase ale adversarilor, ci din cauza agresiunii şi / sau opresiunii sistematice exercitată de către ei, opţiunea religioasă constituind un epifenomen accidental şi nu sursa, cauza luptei: „Luptaţi pe calea lui Allah împotriva acelora care se luptă cu voi, dar nu începeţi voi lupta, căci Allah nu-i iubeşte pe cei care încep lupte!” „Li s-a îngăduit [să se apere] acelora care sunt atacaţi, căci ei sunt nedreptăţiţi. Iar Allah este în stare să îi ajute pe aceia care au fost scoşi din căminele lor pe nedrept, pentru că ei au zis: «Domnul nostru este Allah!» Şi de nu i-ar opri Allah pe oameni, pe unii prin alţii, ar fi dărâmate chilii, biserici, temple şi moschei în care numele lui Allah este pomenit atât de mult. Allah îi ajută neîndoielnic aceluia care-L ajută pe El, Allah este Tare [şi] Puternic [Qawiyy, ’Aziz].” (Sura Al-Hajj: 39 - 40). (Sura Al-Baqara: 190 - 194).
Putem extrage din aceste versete coranice, atât de incriminate, cele două justificări ale jihadului, în accepţiunea sa combativă: oprirea agresiunii şi încetarea oprimării. Nu există nici măcar un singur pasaj coranic în care să se specifice sau să se sugereze că acceptarea Islamului reprezintă condiţia de încetare a ostilităţilor, în schimb peste tot este menţionată drept condiţie a păcii încetarea agresiunii şi a opresiunii. Dacă, istoric, s-a întâmplat ca agresorii şi asupritorii să fie nemusulmani, dacă ei au fost descrişi drept idolatri sau oameni care resping credinţa, nu înseamnă că musulmanii au luptat împotriva lor pentru că erau nemusulmani. Permisiunea de a lupta a fost întemeiată pe existenţa unor agresiuni injuste şi nu pe diferenţe de religie, etnie sau naţionalitate. Pentru a demonstra acest adevăr simplu şi explicit, savanţii musulmani (ulama) citează un alt verset, în care este declarată permisiunea de a lupta împotriva musulmanilor dacă aceştia sunt asupritorii şi toate celelalte metode de restaurare a păcii şi dreptăţii au fost ineficiente: „Şi dacă două cete de drept-credincioşi se ceartă între ele, voi împăcaţi-le! Dacă una dintre ele este nedreaptă cu cealaltă, atunci luptaţi împotriva celei care este nedreaptă până ce ea se întoarce la porunca lui Allah, iar când se întoarce, atunci împăcaţi-le pe ele cu dreptate şi fiţi nepărtinitori, fiindcă Allah îi iubeşte pe cei drepţi.” (Sura Al-Hujurat: 9).
Amintim încă o dată că Islamul denunţă violenţa şi terorismul. Lupta islamică se poartă exclusiv cu un anumit guvern şi cu forţele militare implicate; uciderea oricăror alte fiinţe umane neantrenate direct în conflict reprezintă o crimă împotriva umanităţii. Sanctitatea vieţii umane este insistent afirmată în Coran: „... cel care ucide un suflet nevinovat de uciderea altui suflet sau de o altă stricăciune pe pământ este ca şi când i-ar ucide pe toţi oamenii, iar cel care lasă în viaţă un suflet este ca şi cum i-ar lăsa în viaţă pe toţi oamenii.” (Sura Al-Ma’ida: 32); „Şi nu luaţi sufletul pe care Allah l-a socotit oprit, decât pe drept!” (Sura Al-’Isra’: 33). În faţa lui Allah, toţi oamenii sunt egali; întregii umanităţi îi revine constitutiv aceeaşi demnitate şi onoare din perspectivă divină:„Noi i-am cinstit pe fiii lui Adam ... şi i-am ales pe ei înaintea multor altora din cei pe care i-am creat.” (Sura Al-’Isra’: 70).
În numele libertăţii de exprimare s-au publicat şi se vor publica multe cărţi denigratoare şi blasfemiatoare la adresa Islamului; interesele politice şi comerciale vor prevala întotdeauna, în detrimentul adevărurilor religioase şi istorice. Deşi indubitabil implică un disconfort cognitiv semnificativ, ar fi mai onest intelectual, uman şi mai benefic pentru noi toţi să ne punem prejudecăţile între paranteze şi să facem un efort de a asculta şi „celălalt“ discurs sau discursul „celuilalt“ de lângă noi, pentru că s-ar putea, finalmente, să conteze ceea ce are de împărtăşit.
Inimile a peste 1,5 miliarde de oameni au fost cuprinse de iubirea faţă de acest om, profetul Muhammed (saaws). Merită să încercăm să cunoaştem viaţa şi învăţăturile unui om care a schimbat oameni, societăţi, mentalităţi, obiceiuri şi credinţe doar prin puterea Cuvântului revelat, un om care a schimbat şi schimbă istoria şi sufletele a miliarde de oameni doar prin autenticitatea credinţei şi a mesajului divin transmis umanităţii, un om care nu a dorit nimic pentru sine, ci doar şi-a călăuzit semenii cu compasiune către adorarea Unicului Dumnezeu.
[1] Islamul originar şi democraţia nu sunt atât de incompatibile precum se străduieşte să ne convingă întreaga mass-medie; aceleaşi valori pot fi definite şi protejate prin sisteme politice alternative.
Un comentariu:
Buna ziua! Va deranjez cu o intrebare care nu are legatura cu religia. Caut o doamna sau domnisoara pentru a ma medita la limba araba in Bucuresti. Va multumesc!
Trimiteți un comentariu