Comunitatea islamică

Comunitatea islamică
O realitate, nu un vis!

Prof. Dr. Yusuf al-Qaradawi

În numele lui Allah cel Milostiv, Îndurător!

„Sunteţi cea mai bună comunitate care s-a ivit pentru oameni. Voi porunciţi ceea ce este drept şi opriţi ceea ce este nedrept şi credeţi în Allah. Dacă oamenii Scripturii ar fi crezut ar fi fost bine pentru ei. Printre ei sunt şi credincioşi, dar cei mai mulţi dintre ei sunt nelegiuiţi.” (Coran: 3 - 110)

„Şi ţineţi-vă cu toţii strâns de Frânghia lui Allah şi nu vă scindaţi!” (Coran: 3 - 103)

„Această comunitate a voastră este o singură comunitate, iar Eu sunt Domnul vostru. Deci fiţi cu frică de Mine!” (Coran: 23 - 52)

Comunitatea islamică reprezintă un adevăr din toate punctele de vedere.

1. Din punct de vedere religios
Coranul cel Sfânt vorbeşte despre musulmani numindu-i o comunitate, chiar „o singură comunitate”.
Legat de acest subiect există foarte multe relatări. De exemplu, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Comunitatea mea e asemenea ploii: nu se ştie dacă binele este la început sau la sfârşit.” (Imam Ahmed, Tirmidhi).

2. Din punct de vedere istoric
Comunitatea islamică s-a născut odată cu Islamul. S-a dezvoltat odată cu Islamul. A fost condusă de un singur calif şi uneori chiar de mai mulţi califi.

3. Din punct de vedere geografic
Comunitatea islamică a trăit pe un pământ islamic închegat. Se întindea de la Jakarta în Est până la Andaluz în Vest. Cu alte cuvinte, se întindea de la Oceanul Atlantic până la Oceanul Pacific.
Înainte de împărţirea teritoriilor, comunitatea islamică era un singur stat. Împărţirea acestui stat devenise cel mai mare ţel al celorlalţi.

4. Din punctul de vedere al situaţiei actuale
Eu nu vorbesc despre comunitatea care s-a rupt de rădăcini, care a devenit sclava ideilor occidentale, care s-a lăsat pradă colonizării culturale şi ideologiilor. Eu vorbesc despre comunitatea islamică ce aleargă în ajutorul fratelui său chiar dacă este învăţat sau nu, indiferent dacă este bogat sau nu.
Vedem şi oameni care suferă pentru ceea ce se întâmplă în Palestina. Un semn al unităţii noastre este şi faptul că imamii se roagă împreună cu restul populaţiei pentru ocrotirea comunităţii islamice. Una dintre aceste rugi sună astfel: „O, Allah! Ajută Islamul! Dă-le musulmanilor putere!”

5. Islamul este o comunitate şi din punctul de vedere al celorlalţi
Acest lucru este conştientizat foarte bine de către ceilalţi. Ei ne privesc ca pe un grup de oameni legaţi prin credinţă, filosofie de viaţă, idei, comportament şi dorinţa de a depune efort împreună. Ei nu prea cred în graniţele trasate de mâinile lor, pentru că ştiu că „sufletul comunităţii” e mult mai adânc.

6. Este un adevăr şi din perspectiva problemei actuale
Singura noastră şansă de supravieţuire este aceea de a ne uni; trebuie să ştim că acest lucru este fard (obligatoriu), mai ales în situaţia în care ne aflăm acum.
 
De ce musulmanii nu se unesc?


Musulmanii trebuie să se unească pentru că Domnul lor este Unul şi Acelaşi, pentru că au o singură Carte Sfântă, o singură Qibla, o singură legislaţie şi o singură ideologie. Toate acestea ar trebui să îi adune pe musulmani. Musulmanii sunt legaţi unul de altul. Allah a spus în Coran: „Drept-credincioşii sunt fraţi.” (Coran: 49 - 10).

Atunci când cineva nu simte durerea fratelui său, aceasta nu se poate numi frăţie. Într-un hadis convenit, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „… «Drept-credinciosul cu drept-credincios sunt precum cărămizile îmbinate ale unei clădiri.» Atunci când a spus aceasta, Profetul şi-a petrecut degetele unele între altele.” (Bukhari, Tirmidhi).
A mai spus: „Musulmanul este fratele musulmanului; el nu îl chinuie şi nu îl lasă – adică nu îl lasă la nevoie.” Profetul Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus în Predica de Adio: „Să nu fiţi după mine asemeni necredincioşilor care îşi taie gâtul unul altuia.”

Sursele puterii comunităţii islamice

Fără îndoială că Islamul deţine resurse de putere şi de bunuri. Allah Subhanehu we Teala a spus: „Sunteţi cea mai bună comunitate care s-a ivit pentru oameni.” (Coran: 3 - 110).

Putem identifica următoarele surse de putere ale comunităţii islamice:

1. Puterea datorată numărului mare al membrilor comunităţii
În diferite părţi ale lumii se află peste un miliard două sute cincizeci de milioane de musulmani. Spre deosebire de celelalte religii ale căror reprezentanţi se împuţinează, religia islamică este într-o permanentă creştere.
„Aduceţi-vă aminte că voi aţi fost puţini şi că El v-a înmulţit!” (Coran: 7 - 86).

Dar nu numărul este atât de important, ci calităţile musulmanilor. De aceea profetul Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus:
„… «Este aproape ziua în care se vor năpusti asupra voastră asemeni unei cete de animale înfometate care se îndreaptă asupra unei mese pline cu bunătăţi.» L-au întrebat pe Profet: «Va fi aşa pentru că vom fi puţini?» «Nu, dimpotrivă: veţi fi mulţi, însă veţi fi asemeni paielor care plutesc pe suprafaţa apei (împrăştiaţi şi slabi); Allah va scoate frica faţă de voi din inimile duşmanilor şi va pune în inimile voastre wehn.» «Ce este wehn, o, Profet al lui Allah?» «Iubirea acestei vieţi şi frica de moarte. Veţi fi foarte temători să nu pierdeţi lucrurile pe care le aveţi şi veţi iubi foarte mult viaţa lumească.»” (Imam Ahmed, Ebu Daud).
Din acest motiv chemăm comunitatea islamică să acorde importanţă studiului şi să refacă legăturile cu ceilalţi musulmani.

2. Puterea materială
Această comunitate deţine şi resursele materiale de care are nevoie. Deţine pământuri arabile, deţine mări, oceane şi râuri care aduc şi ele bogăţii pe care alţii nu le pot avea. Cea mai mare parte din petrolul lumii vine din teritoriul musulmanilor.
Nu neg faptul că ne folosim de aceste avantaje, dar de cea mai mare parte din aceste resurse se folosesc alţii. Ar trebui să învăţăm să lucrăm în echipă. Unul dintre noi ar putea să se specializeze în agricultură, celălalt în tehnologie, iar un altul în textile. Dintr-un studiu făcut în anul 1993 de Banca de Dezvoltare Islamică s-a observat că tranzacţiile între ţările islamice nu depăşeau 8%.

3. Puterea spirituală
Noi avem o putere aparte dată de Allah Subhanehu we Teala: aceasta e Coranul. Aşa cum spune Allah: „Într-adevăr, Noi am pogorât Coranul şi Noi îi vom fi păzitori!” (Coran: 15 - 9).
Acest mesaj este valabil în toate timpurile şi cuprinde această viaţă, precum şi Viaţa de Apoi.
Acest Coran ne călăuzeşte pe drumul drept al adevărului, în limita posibilităţilor umane, fără să ne chinuie. Dacă nu respectăm poruncile lui Allah, vom ajunge la vorba lui Beşer. Beşer era un orb de la care a cerut ajutor un om normal pentru a-i arăta drumul, iar el a spus: „A rătăcit drumul cel care a cerut ajutor şi călăuzire de la un orb…”.

Dr. Aisen Gemaledin
membru al Consiliului de Conducere al Asociatiei Surori Musulmane

Custodia copilului conform Islamului

Mulţi oameni cred că mama musulmană nu are drept de custodie asupra copilului său. Aceasta e o părere falsă. Legea islamică, precum şi celelalte legislaţii, recunoaşte că în această situaţie primează interesul copilului.
Din punct de vedere islamic, copilăria are trei stadii:
1. perioada de înţărcare: durează de la naşterea copilului până când acesta împlineşte doi ani;

2. perioada de îngrijire / custodie sau în care copilul se află sub îngrijirea părinţilor: această perioadă începe de la vârsta de doi ani şi continuă până la vârsta de şapte sau opt ani;

3. ultima perioadă: de la opt ani până la majorat.

Situaţia ideală e cea în care copilul creşte alături de ambii săi părinţi. Dar dacă cuplul divorţează, interesul copilului primează. Şeikh Muhammad al Munajjid afirmă în legătură cu acest subiect: ,,Femeile sunt mai îndreptăţite la custodie decât bărbaţii; în principal, custodia le este acordată lor, deoarece ele sunt mult mai miloase şi, mai mult decât atât, ele ştiu cum să-şi crească micuţii şi sunt răbdătoare atunci când se confruntă cu dificultăţi. Mamele sunt mai îndreptăţite să primească custodia copilului lor, indiferent dacă acesta este băiat sau fată, atât timp cât ea nu se recăsătoreşte.”

Aceasta este părerea generală a teologilor. Dar cel mai bine este să se acorde atenţie interesului copiilor, deoarece dreptul lor primează. Şcoala de gândire malikită şi zahirită consideră că mama este mai îndreptăţită la custodie, indiferent de sexul copilului. Hanbaliţii susţin că băiatul poate fi lăsat să aleagă, dar tatăl are mai multe drepturi în cazul în care copilul este fată; hanefiţii susţin că tatăl are mai multe drepturi în cazul unui băiat şi mama în cazul unei fetiţe. Probabil cea mai corectă opinie este aceea prin care i se oferă copilului şansa de a alege, dacă părinţii sunt în dispută şi dacă ambii beneficiază de condiţii acceptabile de creştere a copilului.

Abdullah ibn Omar (Allah să fie mulţumit de el!) a relatat că o femeie i-a spus Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!):
,,O, trimis al lui Allah! Copilul meu a fost în uterul meu, genunchii mei l-au legănat şi sânul meu l-a alăptat, dar tatăl lui vrea să mi-l ia.” Atunci Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: ,,Tu eşti mai îndreptăţită la custodia copilului cât timp nu te recăsătoreşti.” (Hadis sahih relatat de Ahmad 2 / 182; Abu Dawud 2276; Al Hakim: 2/ 225).

Yahiya ibn Saiyd a spus că a auzit că Al Qasim ibn Muhammad a zis: „Omar ibn Khattab a avut o soţie dintre ansari şi ea i-a născut un băiat, Aasim ibn Umar; apoi el a divorţat de ea. Omar s-a dus la moscheea Quba şi şi-a văzut băiatul jucându-se în curtea moscheii, l-a luat în braţe şi l-a aşezat în faţa lui pe animalul pe care îl călărea, dar bunica copilului l-a prins şi s-a luptat cu el până i-a luat copilul, după care s-au dus la Abu Bakr As Siddiq. Omar a spus: «Este fiul meu!» Şi femeia a spus: «Este fiul meu!» Abu Bakr a spus: ,,Lasă-le în pace!», iar Omar a tăcut.” Conform altor relatări, Abu Bakr ar fi spus: „Mamele sunt mai milostive, mai amabile, mai iubitoare şi mai generoase, deci ele au mai multe drepturi asupra copilului cât timp nu se recăsătoresc.”

Condiţiile custodiei:

– să fie un adult responsabil (fără boli psihice etc);

– să fie liber;

– să aibă un caracter bun;

– să fie musulman, dacă copilul respectiv este musulman, şi să fie capabil să-şi îndeplinească obligaţiile pe care le are faţă de copil.
Nu există niciun verset coranic care să reglementeze această chestiune, dar următorul verset ar trebui să fie suficient pentru musulmani:

,,Ceea ce Allah a dăruit Trimisului Său ca pradă de la locuitorii cetăţilor, aceasta aparţine lui Allah şi Trimisului, rudelor, orfanilor, sărmanilor şi călătorului de pe drum, pentru ca să nu se schimbe doar între cei bogaţi dintre voi. Ceea ce vă dăruieşte Trimisul primiţi, iar cele de la care vă opreşte, de la acelea opriţi-vă şi fiţi cu frică de Allah, căci Allah este aspru la pedeapsă!” (Sura Al Haşr: 7).

În cazul în care mama nu beneficiază de dreptul de custodie asupra copilului, acest drept se transferă rudelor enumerate mai jos, exact în această ordine:

– bunicii materne

– bunicii paterne

– surorilor

– mătuşilor din partea mamei

– mătuşilor din partea tatălui

– tatălui

– bunicului patern

– fratelui tatălui

– fratelui din partea tatălui

– fratelui din partea mamei.

Cerasela Tutuianu

Datoria de a face dawah

Femeia musulmană cheamă oamenii la adevăr

O adevărată femeie musulmană înţelege că femeia nu a fost creată în van, ci pentru a împlini un scop nobil – acela de a-L adora pe Allah Preaînaltul:

„Eu nu i-am creat pe djinni şi oameni decât pentru ca ei să Mă adore.” (Sura Adh-Dharyat: 56).

Adorarea lui Allah se poate realiza prin multe acţiuni constructive care să aibă drept scop educarea oamenilor şi răspândirea cuvântului lui Allah peste tot în lume. Această obligaţie le revine atât femeilor, cât şi bărbaţilor.

Aşadar femeia musulmană este conştientă de îndatorirea ei de a chema cât mai mulţi oameni la adevărul în care ea crede, reuşind prin aceasta să obţină minunata răsplată pe care Allah Preaînaltul a promis-o acelora care îi cheamă cu sinceritate pe alţii la adevăr. Aşa cum profetul Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a spus lui Ali (Allah să fie mulţumit de el!):

„Pe Allah, dacă Allah ar îndruma măcar un om prin intermediul vostru, acest lucru ar fi mai bun pentru voi decât zece cămile roşii.”

Un cuvânt bun pe care o femeie musulmană îl spune altor femei care sunt nepăsătoare faţă de religie sau unei femei care s-a îndepărtat de la îndrumarea lui Allah va avea efect asupra lor şi acest cuvânt se va întoarce la ea aducând o răsplată ce valorează mai mult de zece cămile roşii – cea mai râvnită posesiune la arabi în acea vreme. În plus, îi va fi oferită o răsplată similară răsplăţii celor pe care ea i-a îndrumat, căci Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus:

„Cel care cheamă oamenii la adevăr va avea o răsplată precum a celor care îl urmează, fără să lipsească nimic din această răsplată.”

O femeie musulmană nu se lasă descurajată de gândul că ea nu ştie prea multe; atât cât ştie, împărtăşeşte şi celorlalte femei. Ea va povesti mai departe ceea ce aude în predicile altor învăţaţi, ce citeşte în articole şi cărţi sau fie şi doar un verset din Cartea lui Allah. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) ne-a învăţat aceasta:

„Transmiteţi ceea ce v-am învăţat, chiar şi numai un verset…”.

Acest lucru se datorează faptului că dacă o persoană este îndrumată sau nu poate depinde şi doar de un singur cuvânt al unui verset care îi pătrunde în inimă şi îi aprinde flacăra credinţei, iar întreaga ei viaţă va fi luminată de această îndrumare.

Femeia musulmană depune orice efort pentru a le chema pe alte femei la adevăr (şi câtă nevoie este astăzi de acest apel!), făcându-le astfel conştiente de adevăr şi pe femeile care nu au fost atât de norocoase încât să primească învăţăturile şi îndrumarea mai devreme. Astfel o femeie dovedeşte că îi doreşte surorii ei binele de care ea se bucură. Acestea sunt caracteristicile celui care cheamă la calea lui Allah, aşa cum ne-a arătat Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!):

„Fie ca Allah să îi facă faţa strălucitoare celui care aude ceva de la noi şi îl transmite altora aşa cum l-a auzit, căci cel care aude poate înţelege mai bine decât cel care transmite.”

Femeia musulmană care este cu adevărat îndrumată de învăţăturile din Coran şi Sunnah este precum o lampă aprinsă care arată călătorilor drumul în cea mai întunecată noapte. Ea nu poate să ascundă lumina de surorile sale care bâjbâie în întuneric, după ce a văzut răsplata minunată pe care Allah Preaînaltul a pregătit-o pentru cei care cheamă la adevăr cu sinceritate.

Ea porunceşte binele şi opreşte de la rău

Obligaţia de a porunci ceea ce este bine şi de a interzice ceea ce este rău (al-amr bi’l-ma’ruf wa’l-nahy ‘an al-munkar) nu a fost încredinţată numai bărbaţilor. Ea se aplică în mod egal femeilor şi bărbaţilor, aşa cum se afirmă în Coranul cel Nobil:

„Drept-credincioşii şi drept-credincioasele îşi sunt aliaţi unii altora. Ei poruncesc ceea ce este cuvenit, opresc de la ceea ce este neîngăduit, plinesc Rugăciunea [As-Salat], aduc Dania [Az-Zakat] şi se supun lui Allah şi Trimisului Său. Cu aceştia Allah va fi îndurător, căci Allah este Puternic [şi] Înţelept ['Aziz, Hakim].” (Sura At-Tawba: 71).

Islamul i-a oferit femeii un statut social important atunci când i-a desemnat această responsabilitate socială de a porunci ceea ce este bun şi de a interzice altora să facă rău. Astfel, oriunde s-ar afla, în limita feminităţii sale, atunci când vede ceva greşit, femeia se opune hotărât, cu înţelepciune, în maniera cea mai potrivită. Ea va încerca să îndrepte răul cu mâna, dar dacă nu va reuşi, va încerca prin vorba sa. Dacă nici aşa nu va reuşi să oprească acel rău, i se va opune în sufletul său şi va începe să se gândească la o metodă de a-l opri. Ea nu va ezita să demaşte o minciună şi nici nu o va răspândi ea însăşi. Această obligaţie de a porunci binele şi a interzice răul va fi împlinită numai cu sinceritate, doar pentru a-L mulţumi pe Allah Preaînaltul.

Ea este elocventă şi înţeleaptă când face dawah

Femeia musulmană care încearcă să îi cheme pe alţii la Allah încercă să vorbească cât mai limpede şi mai înţelept, fără a-i forţa pe cei cărora le vorbeşte, luând în considerare nivelul lor intelectual şi poziţia socială. Cu o astfel de manieră de a vorbi, ea va putea pătrunde în sufletul şi mintea oamenilor.

Sora noastră care face dawah trebuie să nu uite că nu trebuie să ţină discursuri lungi sau plictisitoare şi că este bine să evite să le încarce cu prea multă informaţie pe cele care o ascultă. Ea nu vorbeşte prea mult şi nici nu spune ceva ce este mult prea greu de înţeles, ci va spune ce are de spus într-un mod simplu, direct, folosind metode care să capteze atenţia celor care o ascultă.

Una dintre cele mai importante calităţi ale unei da’iyah înţelepte este faptul că este blândă cu femeile pe care încearcă să le îndrume. Ea este răbdătoare atunci când unele informaţii transmise sunt greu de înţeles, când unele femei nu au o cultură islamică, când surorile ei repetă aceeaşi greşeală de multe ori, când o întrerup mereu cu întrebări sâcâitoare, urmând astfel cel mai nobil exemplu, acela al profetului Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).

Gabriela Pendelete

Dincolo de valul prejudecatilor

DINCOLO DE VALUL PREJUDECATILOR

A purta hijab a fost iniţial un simplu experiment; am intenţionat doar să îmi reconfirm „practic” convingerea că religia şi implicit islamul îşi află valoarea şi semnificaţia în primul rând prin trăirea şi transformarea interioară pe care o generează/incumbă. Rugăciunea, postul, cunoaşterea erau priorităţile mele; hijabul îl acceptam doar la nivel ideatic, dar practica sa mi se părea superfluă şi formala, inutil restrictivă (cât timp exista modestie, moralitate şi credinţă în suflet).

Totuşi, un an mai târziu, fiind într-o dispoziţie ludică, am hotărât să văd cum m-aş simţi purtând hijab în public - convinsă fiind însă de suficienţa realizărilor spirituale - şi am rămas uimită de "dezgolirea" sufletească produsă. Prima impresie - aproape fizică - care m-a izbit a fost că, deşi eram în mijlocul agitaţiei stradale obişnuite, în mine se lăsase pace şi linişte şi parcă o mie de mâini s-au retras de pe mine, lăsându-mă să mă reîntorc la mine şi să văd cu claritate ce este al meu, ce îmi aparţine şi ce este al altora. Strict psihologic, am realizat că, deşi intelectual mă credeam eliberată de dependenţa faţă de tiparele feminine modelate conform normelor masculine tributare concepţiilor patriarhal-misogine, de tendinţa de a încerca să impresionezi şi să fii acceptată social mai întâi prin înfăţişarea/apariţia/aparenţa ta, în intimitate condiţionările încă mă dominau. În mine încă mai era înrădăcinată o vulnerabilitate feminină construită prin care sentimentul identităţii şi respectului de sine se intersectau puternic cu percepţia celorlalţi asupra imaginii mele corporale, prin care eu, mai mult sau mai puţin conştient, mă modelam şi expuneam conform expectaţiilor şi normelor contingente validate de cultură şi societatea noastră doar pentru că trupul reprezintă intrarea /poarta în sfera valorii pentru o femeie. Sună banal aplicat unui studiu social, dar dezvăluit în propria fiinţă „emancipată” e destul de cutremurător şi înjositor.

Purtând hijab, am simţit că trupul meu a fost pus între paranteze şi scos din dialogul public, că am redobândit controlul asupra lui şi a redevenit strict „proprietatea” mea; trupul şi-a recăpătat caracterul privat şi implicit valoarea. Trupul meu, trupul femeii în islam, nu mai este pentru toţi şi cum vor toţi, nu mai este de „uz” comunitar prin accesibilitatea privirii şi permisivitatea comentariilor, ci redevine un element individual lipsit de orice semnificaţie în interacţiunea şi evaluarea socială. Pur şi simplu trupul nu contează pentru ceilalţi – acei ceilalţi nesemnificativi, „stradali”, din viaţa mea; în spaţiul public, trupul se retrage din prim-plan şi rămâne personalitatea mea. E o modalitate de a le „impune” celorlalţi să te trateze în primul rând ca pe o persoană şi nu ca femeie mai mult sau mai puţin atractivă. A purta hijab nu înseamnă că trebuie sa devii urâtă, ci doar ca trupul îşi pierde relevanţa şi devine indiferent celor oricum indiferenţi ţie cărora le-a fost interzis accesul la el. În spaţiul public mă interesează să fiu acceptată, apreciată, evaluată conform inteligenţei, cunoaşterii şi caracterului meu; aceasta nu înseamnă că mă identific cu un „eu" destrupat, ci doar că sunt o persoană cu un trup care nu vrea să spună nimic în acest context.

Unde are rost sa mă dezvălui şi sa las trupul sa se exprime? În familia mea, în fata soţului meu, în faţa celor pe care eu îi aleg, care înseamnă ceva pentru mine. În islam trupul este valorizat spiritual; şi prin trup îmi fac rugăciunea, iar rugăciunea coboară şi în trup; trupul este „amana”, dar inviolabil, sacru de la Dumnezeu de care trebuie să ai grijă şi pe care trebuie să îl respecţi, preţuieşti. Trupul în căsătorie nu este simplu instrument sexual, ci dar pentru soţul tău, dar care, în pofida corporalităţii sale, este investit cu valoare şi semnificaţie spirituală şi (dar nu doar) prin acest „management” selectiv operat asupra expunerii sale. Oamenii pe care îi iubesc şi care mă iubesc au acces la mine în integralitate; ceea ce e trăit şi asumat drept valoros şi personal nu e exhibat tuturor - altfel devine ignobil. Iar toată intensitatea erotică specifică dezvăluirii trupului nu se disipează nediscriminativ în privirile trecătorilor, ci se acumulează pentru singura persoană care cu adevărat contează. E dreptul meu de a avea control asupra trupului meu şi e un drept indubitabil necesar manifestării respectului de sine, valorizării pozitive autentice a propriei persoane şi a dezvoltării în condiţii de „libertate” a identităţii personale.

Revenind la experimentul meu: purtând hijab prima oară, dincolo de sentimentul general, limpede, de „uşurare", eliberare şi restaurare a demnităţii şi curajului de a fi ceea ce eşti, m-am simţit „atemporală”, deprivată de multe din determinările socio-culturale – şi de altă natură – care s-au alipit de mine în decursul devenirii personale, înceţoşându-mi percepţia propriului sine; m-am simţit liberă să văd ce este în mine fără interferenţa proiecţiilor celorlalţi, liberă să fiu eu şi să mă descopăr, liberă de a rămâne centrată în mine, nedusă de curentul în care toţi ceilalţi se agită. De aceea am continuat să port hijab atunci.

De ce port hijab astăzi? Pentru că atunci când mă acopăr cu hijabul pentru a ieşi afară îmi readuc aminte de Dumnezeu şi mă bucur că pot să îmi reafirm angajamentul supunerii (aslama); un simplu gest şi eşti conştientă din nou de ceea ce este esenţial în viaţă; lucrurile sunt repuse la locul lor şi îşi recapătă semnificaţia adecvată valorii proprii; îţi reaminteşti că puritatea, moralitatea, virtutea nu sunt concepte demodate şi perimate, ci realităţi şi cerinţe spirituale adânc înrădăcinate în natura ta originară în absenţa cărora nu poţi accede la plenitudinea fiinţei tale.

Hijabul şi alte „formalităţi” cărora le minimalizam relevanţa şi utilitatea anterior s-au dovedit a fi catalizatori esenţiali în disciplina spirituală islamică întrucât asigură continuitatea trăirilor religioase din timpul rugăciunii şi în afara încetării formale a acesteia, rezolvă clivajul - adesea prezent în religii – dintre sfera spirituală şi cea practică şi menţine constanta evoluţiei spirituale evitând scindarea interioară şi dihotomia cunoaştere – faptă. Cunoaşterea ajută trupul, se manifestă prin trup, iar trupul reaminteşte, reactivează şi reiterează cunoaşterea spirituală. Individul redevine unitar, iar pacea (islamul) infuzează sufletul, făcându-l capabil să transceandă frivolităţile, conflictele şi contradicţiile aparente mundane.

 

P.S: NU am fost forţată să port hijab de către soţul meu; dimpotrivă, el m-a făcut conştientă că a purta hijab de dragul lui sau fără a internaliza şi aprofunda spiritual semnificaţia acestui gest de acoperire (care nu se limitează la vestimentaţie, ci implică o anume atitudine şi viziune asupra femeii) este o ipocrizie – în consecinţă, e mai onest să nu port. Se pare că în anumite religii vălul a devenit un simbol al autorităţii bărbatului asupra femeii şi de aici ostilitatea şi aprehensiunea faţă de vălul islamic. Cu toate acestea – iar aici deschidem o discuţie mult mai lungă - în islam, vălul/hijabul este o exprimare a obedienţei faţă de divinitate; mai mult, autoritatea bărbatului nu are validitate decât în măsura în care coincide cu ceea ce presupun dictatele coranice, iar criteriul superiorităţii unei persoane, fie ea femeie sau bărbat, îl constituie doar evlavia.

 

Alina Isac Alak