Emigrarea Profetului Muhammed

EMIGRAREA PROFETULUI

- extras din cartea Nectarul Pecetluit (Biografia Nobilului Profet) editata de Liga Islamica si Culturală din România

Când această hotărâre nelegiuită a fost luată, Allah l-a trimis la Muhammed pe îngerul Gavriil pentru a-i dezvălui complotul quraişilor şi pentru a-i da permisiunea Domnului său de a părăsi Mekka. El i-a fixat data emigrării şi i-a cerut să nu doarmă în noaptea aceea în patul său. La prânz, Profetul - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască - a mers să-l întâlnească pe prietenul său Abu Bekr şi a aranjat cu el ultimele detalii pentru călătoria plănuită. Abu Bekr s-a arătat surprins să-l vadă pe Profet - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască - deghizat la acea oră neobişnuită de amiază, dar de îndată ce a aflat, a exclamat: "El nu vine la noi pe căldura asta decât pentru o poruncă!" A cerut voie să intre, apoi, după ce a obţinut permisiunea, a intrat şi i-a spus lui Abu Bekr: "Vreau să vorbesc doar cu tine!" Abu Bekr a răspuns: "Dar ei sunt familia ta!" Muhammed a spus: "Mi s-a permis intrarea în Medina." Atunci, Abu Bekr a zis: "Doresc să-ţi fiu tovarăş de drum", iar Profetul a încuviinţat, zicând:

"Bine!" Pentru a face pregătirile necesare pentru aplicarea planului lor diavolesc, căpeteniile din Mekka au ales unsprezece oameni: Abu Jahl, Hakam bin Abul Al-’As, ‘Uqba bin Abu Mu’ait, An-Nadr bin Harith, Omaiia bin Khalaf, Zama’a bin Al-Asuad, Tu’aima bin ‘Udai, Abu Lahab, Ubai bin Khalaf, Nabi bin Al-Hajjaj şi fratele său, Munbi bin Al-Hajjaj. Toţi erau în alertă. La căderea nopţii ei au postat asasinii în jurul casei Profetului. Astfel au stat de pază toată noaptea, aşteptând să-l omoare în momentul în care va pleca de acasă în zorii zilei. Din când în când, ei trăgeau cu ochiul printr-o gaură a uşii pentru a se asigura că Profetul se afla încă în patul lui.

Abu Jahl, marele duşman al islamului, se plimba prin jur cu trufie, batjocorind cu aroganţă vorbele lui Muhammed şi spunând oamenilor din jurul său: “Muhammed vă promite că dacă-l urmaţi o să vă numească stăpâni atât peste arabi, cât şi peste cei care nu sunt arabi şi că în Viaţa de Apoi răsplata voastră va fi Grădinile asemănătoare cu cele ale Iordanului, iar dacă nu-l urmaţi o să vă ucidă şi după moarte veţi fi arşi în foc. Era plin de încredere în succesul planului său diavolesc.

Însă, Allah Atotputernicul, în Mâinile Căruia se află stăpânirea cerurilor şi a pământului, face aşa cum doreşte El. El este cel ce trimite ajutor şi niciodată nu poate fi biruit. Prin Voinţa Sa, Allah a făcut exact ce i-a revelat mai târziu Profetului:

“[şi adu-ţi aminte] cum au ticluit împotriva ta cei care nu credeau, ca să te întemniţeze ori să te omoare, ori să te alunge! Au ticluit ei, însă şi Allah a ticluit, căci Allah este cel mai Bun între cei care ştiu a ticlui.”

[8:30].

În acele momente critice, planurile quraişilor au eşuat, în ciuda asedierii strânse a casei Profetului - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!, în timp ce acesta se afla înăuntru împreună cu ‘Ali. Profetul - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - i-a spus lui ‘Ali să se culce în patul său şi să se acopere cu mantaua sa verde, asigurându-l că, având protecţia lui Allah, va fi în siguranţă deplină şi nu i se va întâmpla nimic rău.

Apoi, Profetul - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - a ieşit din cameră, cu Voia lui Allah, fără să-l vadă nimeni şi a aruncat o mână plină de praf peste asasini, reuşind să-şi croiască drum printre ei, în timp ce recita versete din Nobilul Coran:

“şi Noi am pus o stavilă dinaintea lor şi o stavilă în urma lor şi astfel le-am acoperit lor ochii şi iată că ei nu mai văd”. [36:9]

El s-a îndreptat direct spre casa lui Abu Bekr, care i s-a alăturat imediat, şi amândoi au pornit spre direcţia opusă Medinei, au urcat panta uşoară a Muntelui Seur şi s-au refugiat într-o peşteră. Asasinii care îi înconjuraseră casa aşteptau miezul nopţii, când cineva a venit şi i-a anunţat că Profetul - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - plecase deja. Ei au dat buzna înăuntru şi, spre marea lor uimire, au descoperit că persoana care dormea în patul Profetului era ‘Ali şi nu Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! Acest lucru a stârnit o mare agitaţie în tot oraşul. Astfel, Profetul - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - şi-a părăsit casa pe 27 Safar, în al treisprezecelea an al Profeţiei, adică pe 12-13 septembrie 622 e.n. Realizând că neamul Quraiş îşi va mobiliza întregul potenţial pentru a-l găsi, Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - le-a jucat o festă inteligentă. În loc să urmeze drumul spre Medina de la nord de Mekka, aşa cum se aşteptau politeiştii, el a luat-o pe un drum la care ei se aşteptau cel mai puţin, prin partea de sud a oraşului, care ducea spre Yemen. A mers aşa cam 3-4 km, până când a ajuns la un munte stâncos, numit Seur.

Acolo papucii i s-au rupt, iar unii spuneau chiar că umbla în vârful picioarelor pentru a nu lăsa urme. Abu Bekr - Allah să fie mulţumit de el! -l-a purtat pe munte până la o peşteră care avea acelaşi nume ca şimuntele, Peştera Seur.

Abu Bekr a intrat primul pentru a cerceta peştera şi a se asigura cănu este nici un pericol. A înfundat toate găurile cu bucăţi rupte din hainelelui, a curăţat-o şi apoi l-a rugat pe Profet să intre. Profetul - Allah să-lbinecuvânteze şi să-l miluiască! - a intrat şi imediat şi-a pus capul în poala lui Abu Bekr şi a adormit. Deodată, Abu Bekr a fost înţepat în picior de oinsectă veninoasă. L-a durut atât de tare încât i-au dat lacrimile, care aucăzut pe faţa Profetului.

Imediat, Profetul - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - a dat cu puţină salivă pe piciorul lui Abu Bekr şi durerea a dispărut ca prin minune. Ei au stat în peşteră timp de trei nopţi, de vineri, până duminică. După lăsarea întunericului, ‘Abdullah, fiul lui Abu Bekr, venea să-i vadă şi rămânea acolo peste noapte, punându-i la curent cu situaţia din Mekka. Dimineaţa devreme pleca înapoi şi ca de obicei se amesteca printre mekkani, pentru a nu atrage câtuşi de puţin atenţia asupra activităţilor lui clandestine. ‘Amir bin Fuhaira care avea grijă de turma de capre a stăpânului său, Abu Bekr, se furişa în fiecare seară fără a fi observat şi ducea câteva capre până la peşteră, pentru a-i alimenta cu lapte pe cei doi care sălăşluiau acolo.

Quraişiţii, pe de altă parte, au fost foarte nedumeriţi şi de-a dreptul exasperaţi, când ştirea evadării celor doi tovarăşi a fost confirmată. Ei l-au adus pe ‘Ali la Al-Ka'ba, l-au bătut cu sălbăticie şi l-au închis acolo un timp, într-o încercare disperată de a-l face să mărturisească secretul dispariţiei celor doi “fugari”, dar fără nici un rezultat. Ei au mers atunci la Asma’, fiica lui Abu Bekr, dar nici aici n-au avut succes. Când a ajuns la uşa ei, Abu Jahl a pălmuit-o pe fată atât de puternic, încât i-a rupt cercelul.

Notabilii din Mekka au convocat o adunare de urgenţă pentru a determina viitorul curs al acţiunii şi pentru a cerceta toate variantele care i-ar fi putut ajuta să-i prindă pe cei doi bărbaţi.

Ei au hotărât să blocheze toate drumurile spre ieşire şi au pus supraveghetori bine înarmaţi la toate ieşirile posibile. A fost pus şi un preţ de 100 de cămile pe capul fiecăruia dintre cei doi.[1] Călăreţii, infanteria şi cercetaşii au răscolit ţara. Odată au ajuns chiar şi până la gura peşterii unde se ascundeau Profetul - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - şi Abu Bekr. În momentul în care a văzut duşmanul la o distanţă aşa de mică, Abu Bekr i-a şoptit Profetului - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!: “Dacă ei se uită prin crăpătură şi ne descoperă, ce facem atunci?” Profetul - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - i-a răspuns, cu calmul său de inspiraţie divină: “Ce rău crezi tu că va veni peste aceiadoi pe lângă care al Treilea este Allah?”

A fost într-adevăr o minune divină. Urmăritorii se aflau doar la câţiva paşi de peşteră şi, totuşi, nu i-au văzut. Timp de trei zile, Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - şi Abu Bekr au trăit în peşteră, în timp ce quraişiţii făceau eforturi disperate pentru a-i prinde. ‘Abdullah bin Uraiquit, care nu îmbrăţişase încă islamul, dar în care Abu Bekr avea încredere şi pe care-l angajase drept călăuză, a ajuns, potrivit unui plan, la peşteră după trei nopţi, aducând cu el cele două cămile ale lui Abu Bekr. Vestea despre încetinirea cercetărilor i-a mulţumit pe cei doi nobili “fugari”. şansa plecării apăruse. Atunci Abu Bekr s-a oferit să-i dea Profetului - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - animalul mai ager ca să-l călărească. Acesta a consimţit, cu condiţia să i-l plătească.

Au luat cu ei provizii de hrană pe care le adusese Asma’, fiica lui Abu Bekr, şi pe care le legase într-o boccea făcută din brâul ei, după ce-l rupsese în două, de aici şi apelativul care i se va da ulterior: Asma’, "cea cu două brâuri”. Profetul - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!, Abu Bekr şi Amir bin Fuhaira au plecat şi călăuza lor, ‘Abdullah bin Uraiquit, i-a condus întâi spre sud şi mai apoi spre vest, pe poteci abia umblate, de-a lungul drumului de coastă. Aceasta se întâmpla în Rabi’ Al-Auual, primul an d.H., adică în septembrie 622 e.n. În drum spre Quba’, micuţa caravană a călătorit prin numeroase sate. În acest context, este relevantă prezentarea câtorva întâmplări interesante, petrecute pe parcursul obositoarei călătorii:

1. Într-o zi nu puteau găsi nici un loc care să-i apere împotriva căldurii înăbuşitoare. Atunci Abu Bekr - Allah să fie mulţumit de el!, aruncând o privire în jur, a văzut în cele din urmă puţină umbră lângă o stâncă. El a curăţat pământul şi şi-a aşternut mantia pentru ca Profetul - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - să se întindă pe ea şi apoi el a stat de pază.

S-a întâlnit cu un păstor, un băiat beduin, care, de asemenea, căuta adăpost. Abu Bekr l-a rugat să-i dea puţin lapte pe care, după ce l-a răcit puţin în apă, l-a dus Profetului - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! Apoi s-a întors şi a aşteptat până ce Profetul - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - s-a trezit şi şi-a potolit setea cu laptele adus.

2. Pe drum, oricui îl întreba pe Abu Bekr -Allah să fie mulţumit de el despre identitatea onorabilului său tovarăş, acesta îi răspundea că acel om era călăuza lui. Cel care primea răspunsul se gândea că Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - era o călăuză de drum, în timp ce Abu Bekr voia să spună că era călăuzit pe calea Adevărului.

3. Quraişiţii, după cum am menţionat deja, declaraseră că oricine îl va prinde pe Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - va primi o sută de cămile drept recompensă. Acest lucru i-a îndemnat pe mulţi să-şi încerce norocul. Printre cei care pentru a câştiga recompensa îi căutau pe Profet - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - şi pe tovarăşul lui era şi Suraqa, fiul lui Malik. După ce a primit informaţia că un grup de patru persoane fusese văzut pe un anumit drum, a hotărât să-l urmărească în secret pentru ca el singur să câştige recompensa. S-a urcat pe un cal iute şi a pornit grabnic în urmărirea lor. Pe drum, calul s-a împiedicat şi el a fost aruncat la pământ. A dat atunci cu zarul ca să vadă dacă trebuia să continue sau nu urmărirea, aşa cum fac de obicei arabii în asemenea circumstanţe, şi a găsit sorţii nefavorabili dorinţei lui. Lăcomia pentru avere însă l-a orbit de tot şi el a reluat urmărirea. I s-a întâmplat acelaşi lucru, dar el nu a dat nici o atenţie. A sărit iarăşi în şa şi a galopat cu viteză ameţitoare până când a ajuns să audă glasul Profetului - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - în timp ce recita din Coran. Abu Bekr era foarte agitat şi îşi întorcea mereu capul să privească în urmă, în timp ce Profetul - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - era foarte calm şi continua să recite versuri din Coran.

Pe parcursul drumului, calul lui Suraqa se tot împiedica, iar el era aruncat la pământ. Deodată, a văzut că picioarele din faţă ale calului intraseră în pământ şi din ele ieşea fum. Abia atunci s-a trezit la realitate şi şi-a dat seama că acesta era un avertisment constant al lui Allah faţă de planul nelegiuit pe care îl avea în minte împotriva Profetului. El i-a rugat să se apropie de grupul de călători şi cu inima spăşită a implorat cu toată umilinţa iertare Profetului - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!

El s-a adresat Profetului - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - şi tovarăşului său, astfel: “Oamenii tăi (n.t. quraişiţii) au promis o răsplată generoasă celui care te va prinde”. A mai adăugat apoi că putea să le ofere provizii, dar ei i-au refuzat oferta. I-au cerut doar să le acopere plecarea şi să nu le spună politeiştilor care era locul unde se ascundeau. Apoi, Profetul - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - l-a iertat şi i-a confirmat acest lucru printr-o dovadă scrisă de ‘Amir bin Fuhaira pe o bucată de pergament. Suraqa s-a întors în grabă la Mekka şi a încercat să dejoace planurile celor care erau în urmărirea lui Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - şi a tovarăşului său. Aşadar, duşmanul jurat a devenit un sincer credincios.

Într-o versiune a lui Abu Bekr - Allah să fie mulţumit de el!, acesta spune: "Am emigrat în timp ce mekkanii ne urmăreau. Nimeni nu ne-a ajuns din urmă, în afară de Suraqa bin Malik bin Ju’şam, pe calul său. Eu am spus: “O, Mesager al lui Allah, acesta ne-a ajuns din urmă!”. Profetul - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - a răspuns: “Nu fi mâhnit, căci Allah este cu noi”. [9:40]

4. Grupul şi-a continuat călătoria până când a ajuns la nişte corturi izolate ce aparţineau unei femei numite Umm Ma’bad Al-Khuzaiia. Era o femeie milostivă şi şedea în uşa cortului ei, cu un covoraş aşternut pe jos, pregătit pentru orice călător ce se întîmpla să treacă pe acolo. Obosiţi şi însetaţi, Profetul - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - şi tovarăşul lui au vrut să se învioreze cu hrană şi puţin lapte. Femeia le-a spus că turma este la păscut, iar capra ce se află în apropiere era aproape stearpă.

Era un an secetos. Cu permisiunea ei, Profetul - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - a atins ugerul caprei, invocând Numele lui Allah şi, spre marea lor bucurie, din uger a început să curgă lapte din belşug. Profetul- Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - a oferit lapte stăpânei casei şi apoi a împărţit restul cu ceilalţi membrii ai grupului. Înainte de plecare, el a muls capra, a umplut plosca şi i-a dat-o lui Umm Ma’bad.

Mai târziu, soţul ei a venit cu caprele slăbănoage care nu aveau nici un pic de lapte în ugere. El a fost uimit să găsească lapte în casă. Soţia sa i-a povestit că trecuse pe acolo un om binecuvântat şi i-a dat mai multe amănunte despre înfăţişarea şi felul său de a vorbi. Abu Ma’bad şi-a dat seama imediat că omul acela era cel pe care îl căutau quraişiţii şi i-a cerut nevestei să i-l descrie în întregime. Ea a schiţat într-un mod minunat aspectul şi manierele lui, dar acest subiect îl vom detalia mai târziu, când vom vorbi despre trăsăturile şi meritele Profetului - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!

După ce a ascultat descrierea soţiei lui, Abu Ma’bad şi-a exprimat dorinţa sinceră de a-l însoţi pe Profet - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!, oricând se va ivi ocazia. şi-a arătat admiraţia faţă de acesta prin versuri care au răsunat cu o asemenea putere în toată Mekka, încât oamenii de aici au crezut că un djinn îi întipărea aceste cuvinte în minte. Asma’, fiica lui Abu Bekr, auzind aceste versuri, şi-a dat seama că aceşti doi tovarăşi se îndreptau spre Medina. Micul poem începea cu mulţumiri către Allah, care le dăduse şansa (n.t. familiei Ma’bad) de a-l găzdui, chiar şi pentru puţin timp, pe Profet - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!

Apoi era descrisă lumina ce va învălui inima celui ce-l va însoţi pe Profet, indiferent cine ar fi fost acela, încheindu-se cu invitaţia adresată tuturor oamenilor de a veni s-o vadă cu ochii lor pe Umm Ma’bad, pe capra ei şi plosca plină cu lapte, ce stăteau mărturie a bunei-credinţe a Profetului - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!

5. În drum spre Medina, Profetul - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - l-a întâlnit pe Abu Buraida, unul dintre cei conduşi de lăcomie pentru obţinerea răsplăţii quraişilor. De îndată ce l-a văzut pe Profet - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - şi a vorbit cu el, Abu Buraida a îmbrăţişat islamul împreună cu alţi şaptezeci dintre oamenii săi. El şi-a scos turbanul şi l-a legat în jurul lancei sale ca pe o flamură, drept mărturie că îngerul păcii şi armoniei venise să umple întreaga lume de cinste şi dreptate.

6. Cei doi emigranţi şi-au reluat călătoria. În această perioadă, l-au întâlnit pe Az-Zubair, care se afla în fruntea unei caravane ce se întorcea din Siria. Ei s-au salutat călduros şi Az-Zubair le-a dăruit două veşminte albe, pe care ei le-au acceptat cu recunoştinţă. Într-o zi de luni, pe 8 Rabi’ Al-Auual, în cel de-al treisprezecelea an al Profeţiei, adică pe 23 septembrie 622 e.n., Mesagerul lui Allah a sosit la Quba’.

De îndată ce s-a răspândit vestea sosirii lui Muhammed, mulţimea din Medina a început să se îngrămădească pe vârfurile munţilor şi în copaci. Veneau în fiecare dimineaţă şi aşteptau cu nerăbdare apariţia lui până când erau nevoiţi să plece datorită căldurii insuportabile a amiezii. Într-o zi, plecaseră ca de obicei şi după o lungă aşteptare şi pândă se întorceau în oraş, când un evreu, care a văzut călători îmbrăcaţi în alb care-şi croiau grăbiţi calea spre Medina, a strigat de pe vârful unei coline: “O, voi, familii de arabi! Străbunul vostru a sosit! Cel pe care l-aţi aşteptat cu nerăbdare a venit!” Musulmanii au alergat de îndată cu armele în mână pentru a-l apăra.[3] Fericita veste s-a răspândit cu repeziciune în oraş şi lumea a ieşit să-l întâmpine pe distinsul oaspete.

Ibn Al-Qaiiim a spus: “Strigătele de "Allahu Akbar" (Allah este Mai Mare) au răsunat în neamul ‘Amr bin ‘Auf. Auzindu-le, Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - s-a emoţionat foarte tare, dar, cu un rar simţ al coordonării şi bunei-cuviinţe, a cerut să se facă linişte. Seninătatea l-a învăluit şi revelaţia i-a fost trimisă.

“...atunci Allah este Ocrotitorul lui; iar Gavriil şi dreptcredincioşii evlavioşi şi îngerii îi vor fi peste aceasta ajutoare.” [66:4]

‘Urua bin Az-Zubair a spus: "Ei l-au primit pe Mesagerul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - şi el a mers cu ei în partea dreaptă. Acolo, cei din neamul ‘Amr bin ‘Auf l-au găzduit. Aceasta se întâmpla într-o zi de luni, în Rabi’ Al-Auual. El s-a aşezat în tăcere şi "ajutoarele" care nu avuseseră ocazia să-l vadă mai înainte au venit să-l salute. Se spune că soarele dogorea şi atunci Abu Bekr s-a ridicat în picioare să-l apere cu umbra lui de razele arzătoare. Abia atunci cei care nu-l mai văzuseră au înţeles care este Profetul. A fost într-adevăr o zi nemaiîntâlnită în Medina. Chiar şi evreii, din semnele pe care le-au văzut la Muhammed, şi-au dat seama de adevărul spuselor Profetului lor. În Quba’, Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - a locuit la Khultum bin Al-Hadm, o căpetenie primitoare a tribului ‘Amr bin ‘Auf. Aici el şi-a petrecut patru zile: de luni, până joi. În această perioadă, s-a turnat fundaţia Moscheei din Quba. La baza acestei iniţiative a stat credinţa adevărată. ‘Ali a mai rămas în Mekka timp de trei zile, pentru a înapoia proprietarilor de drept lucrurile ce-i fuseseră date de Profet - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - spre păstrare. După aceea, şi-a început emigrarea, pentru a se întâlni cu Profetul la Quba’.

Vineri dimineaţa, Profetul - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - a trimis după cei din neamul An-Najjar, unchii săi din partea mamei, să vină şi să-i conducă pe Abu Bekr şi pe el la Medina. El s-a oprit într-o vale unde locuia neamul Salim şi acolo şi-a făcut rugăciunea de vineri împreună cu o sută de oameni. Între timp, familiile şi triburile din Medina, noua denumire pentru Yathrib şi o formă prescurtată a "Al-Medinatun Nabauiia" - "Oraşul Profetului", au început să se întreacă unii pe alţii în a-l invita pe nobilul oaspete în casele lor. Fiicele mediniţilor i-au cântat versuri minunate de bun venit prin care îşi afirmau ascultarea şi supunerea faţă de noul Mesager.

Deşi nu erau bogaţi, fiecare "ajutor" îşi dorea cu nerăbdare şi din toată inima să-l primească pe Mesager în casa lui. A fost într-adevăr o procesiune triumfală. Alături de cămila lui Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - şi ale adepţilor săi apropiaţi călăreau căpeteniile oraşului în cele mai bune veşminte şi armuri strălucitoare, fiecare spunând: “Descalecă aici, O, Mesager al lui Allah, sprijină-te pe noi”. Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - răspundea fiecăruia cu amabilitate şi bunăvoinţă: “Cămila aceasta este condusă de Allah. Unde se opreşte ea, acolo va fi adăpostul meu”.

Cămila a mers mai departe cu frâul slăbit, până ce a ajuns pe locul Moscheei Profetice, iar acolo a îngenunchiat. Muhammed n-a descălecat până ce ea nu s-a ridicat din nou, a mai mers puţin, s-a întors şi iar a îngenunchiat, chiar pe locul de dinainte. Aici el a descălecat într-un cartier locuit de neamul Najjar, trib înrudit cu Profetul - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - pe linie maternă. De fapt, a fost dorinţa sa să-i cinstească pe unchii săi materni şi să trăiască printre ei. Gazda norocoasă, Abu Aiiub Al-Ansari, a păşit înainte cu bucurie nespusă pentru binecuvântarea divină care-l copleşise, l-a întâmpinat pe nobilul oaspete şi l-a rugat să intre în casă.

Câteva zile mai târziu, a sosit şi soţia Profetului, Sauda, împreună cu cele două fiice ale acestuia, Fatima şi Umm Kulthum, dar şi cu Usama bin Zaid, Umm Aiman, ‘Abdullah, fiul lui Abu Bekr, şi familia lui Abu Bekr, inclusiv ‘A’işa - Allah să fie mulţumit de ea! Zeinab nu putuse să emigreze, rămânând cu soţul ei, Abu Al-As’, până la bătălia de la Badr.

‘A’işa - Allah să fie mulţumit de ea! - a relatat: "Când Mesagerul lui Allah a intrat în Medina atât Abu Bekr, cât şi Bilal au căzut la pat. Eu îi îngrijeam pe amândoi. Când era chinuit de febră, Abu Bekr obişnuia să recite versuri care vorbeau despre moarte, în timp ce Bilal, atunci când febra s-a mai domolit, a început să recite versuri din care reieşea clar dorul de casă."

Tot ‘A’işa a mai adăugat: “L-am anunţat pe Profet - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - de situaţia lor gravă şi el a spus: “O, Allah, Te implorăm să înalţi în inimile noastre o dragoste la fel de puternică pentru Medina cum este cea pe care am simţit-o pentru Mekka, sau chiar mai puternică. O, Allah, binecuvântează şi sporeşte bunăstarea Medinei şi, Te rugăm, mută-i "boala" într-un alt loc”.

1 Muharram 1431

Vineri, 18 decembrie 2009 coincide cu prima zi a lunii Muharram, ceea ce inseamna inceputul unui nou an calendaristic islamic - 1431. In anul 622 Profetul Muhammed (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui) a emigrat din Mecca in Medina la porunca lui Allah Preainaltul. Acest moment a semnificat inceperea calendarului islamic, anul hijri (de la Hijrah care inseamna emigrare).

Fie ca Allah sa daruiasca musulmanilor de pretutindeni un an nou binecuvantat care sa ii uneasca, pace si lumina in casele si sufletele lor!

Cu adevarat, luna sacra Muharram este o luna binecuvantata si importanta. Este prima luna a calendarului hijrisi este una dintre cele patru luni despre care Allah spune: Numarul lunilor la Allah este de douasprezece luni, în Cartea lui Allah, din ziua când El a facut cerurile si pamântul. Patru dintre ele sunt sfinte. Aceasta este religia cea dreapta. Si nu savârsiti în timpul lor nedreptate împotriva sufletelor voastre! Si luptati uniti împotriva politeistilor, întocmai cum lupta ei împotriva voastra! Si sa stiti ca Allah este cu cei care au frica [de El]! (At-Tawba 9:36)


Muharram este numit astfel pentru ca este o luna sfanta (muharram) si tocmai pentru a-i confirma sacralitatea. Allah Preainaltul spune: Si nu savârsiti în timpul lor nedreptate împotriva sufletelor voastre!, ceea ce inseamna sa avem grija sa nu pacatuim in aceste luni sfinte, pentru ca pacatul in aceste luni cantareste mai greu decat in alte luni.


Qatada a spus in legatura cu aceasta propozitie Si nu savârsiti în timpul lor nedreptate împotriva sufletelor voastre! ca greseala facuta in aceste luni este mai serioasa si mai plina de pacat decat cea facuta intr-o alta perioada a anului. Greseala este o problema serioasa in sine, insa Allah ii da mai mare greutate in aceasta perioada. Allah a ales de fiecare data dintre cele create de EL. El a ales dintre ingeri trimisii si dintre oameni a ales trimisii. Dintre vorbe a ales pomenirea Lui (zikr, dhikr). Dintre cele de pe pamant El a ales moscheile, geamiile; dintre luni a ales Ramadanul si lunile sfinte; dintre zile a ales ziua de vineri; dintre nopti a ales Noaptea de al-Qadr (Leylet-ul Qadr), asa ca venerati ceea ce Allah ne-a spus sa veneram. (Extras din Tefsirul lui Ibn Kesiyr, Fie ca Allah sa fie multumit de munca sa!)
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Dr. Muzammil H. Siddiqi
In luna Muharram ne amintim de emigrarea Profetului Muhammed (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui!) de la Mecca la Medina. In aceasta intamplare sunt foarte multe lectii care sa ne ajute sa intelegem semnificatiile principale ale calendarului hijrah. E bine de amintit ca momentul emigrarii a fost de o importanta capitala pentru evolutia islamului.


De asemenea este din traditia Profetului Muhammed (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui) sa postim in a noua si a zecea zi a lunii Muharram. Profetul obisnuia sa posteasca in a zecea zi a acestei luni, zi numita "Aşura". Cand Profetul a venit in Medina a observat ca si evreii mediniti posteau in aceasta zi in amintirea profetului Moise (Pacea fie asupra lui!). Profetului i-a placut aceasta traditie si le-a spus evreilor "Noi suntem mai aproape de Moise decat sunteti voi." Asa ca a postit si i-a indemnat si pe companionii sai sa posteasca. Dupa ceva timp, inainte de sfarsitul vietii sale, Profetul i-a indemnat pe musulmani sa adauge si ziua a noua la postul lor. Astfel, ne este recomandat sa postim in a noua si a zecea zi a lunii Muharram.


De asemenea trebuie amintit si sacrificiul lui Huseyn si a familiei lui (Fie ca Allah sa fie multumit de ei toti!). Sacrificiul lor a fost adevaratul Jihad pentreu cauza lui Allah, pentru dreptate si adevar. Putem sa luam lectii de curaj, rabdare si perseverenta din episodul de la Karbala (anul 61 dupa Hijrah / 680 d. Ch.)
~~~~~~~~~~~~~

Şeikhul Seyyid Saabiq a mentionat in cartea sa "Fiqh-us Sunnah":

Abu Hurayrah a relatat: "L-am intrebat pe Trimisul lui Allah: El a raspuns: Am intrebat: El a spus: ." (Ahmed, Muslim, si Abu Dawud).

Mu`awiyyah ibn Ebi Sufyan a relatat ca l-a auzit pe Trimisul lui Allah spunand: "In ceea ce priveste ziua Aşurah - nu este obligatoriu pentru voi sa postiti precum fac eu. Oricine doreste poate posti si care dintre voi nu doreste nu este obligat sa o faca." (Al-Bukhari si Muslim).


Postul in aceste zile a fost categorisit de savanti pe trei nivele:
1. postul de trei zile: ziua a noua, a zecea, a unsprezecea a lunii Muharram;
2. postul in ziua a noua si a zecea a lunii Muharram;
3. postul doar in ziua a zecea a lunii Muharram.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Şeikh Dr. Yusuf al-Qaradawi despre sarbatorirea unor zile cu semnificatii pentru musulmani

" Unii musulmani sustin ca sarbatorirea oricarei ocazii islamice este interzisa; considera ca zile speciale precum emigrarea Profetului la Medina, Al-Isra wa-l Mi'raj (calatoria nocturna si inaltarea Profetului Muhammed in ceruri), ziua de nastere a Profetului, batalia de la Bedr, cucerirea Meccai si alte ocazii islamice inregistrate in biografia Profetului ar fi bid'ah (inovatii), ceea ce este un semn al ratacirii si prin urmare al focului Iadului. Dar nu este deloc asa. Sunt anumite practici care fac din sarbatorirea unor asemenea zile ceva haram (interzis), si aceasta daca oamenii includ practici interzise sau lucruri ce contravin invataturilor Şeri'ah, asa cum se intampla in unele tari si regiuni unde oamenii practica obiceiuri ciudate cu ocazia nasterii Profetului, a awliyaa' (robi apropiati ai lui Allah) sau a altor oameni drept-credinciosi.
Nu este nicio greseala ca in zile precum ziua de nastere a Profetului Muhammed (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!) sa ne amintim si sa amintim oamenilor despre personalitatea uimitoare a Profetului, biografia lui si despre mesajul sau adevarat ce a fost revelat lui de Allah Preainaltul ca indurare pentru lumi. Cum poate fi considerata aceasta o inovatie (bid'ah)?
Sarbatorirea zilelor cu semnificatii islamice este un mod de a aminti oamenilor despre darurile, binecuvantarile pe care Allah le-a dat oamenilor, si aceasta nu este doar permis, ci este recomandat si laudabil. Allah Preainaltul le-a poruncit robilor Sai sa isi aminteasca de astfel de ocazii.
(O, voi cei care credeti! Aduceti-va aminte de harul lui Allah asupra voastra când au venit ostenii asupra voastra si când Noi am trimis asupra lor un vânt si osteni pe care voi nu i-ati vazut. Si Allah este Cel care Vede ceea ce voi împliniti. Când ei au venit la voi de deasupra voastra si de sub voi si când ochii vostri au fost tulburati si inimile v-au ajuns în gât si v-ati fãcut voi fel de fel de gânduri în privinta [fagaduintei] lui Allah.) (Al-Ahzab 33:9-10)
Acest verset coranic aminteste musulmanilor de batalia Al-Ahzab cand quraişiţii, ghatafan si aliatii lor i-au atacat pe Profet si pe cei care il urmau, asediind Medina cu scopul de a se descotorosi de musulmani laolalta. Allah Preainaltul i-a sustinut pe musulmani si i-a salvat de la planurile anti-islamice ale dusmanilor. Allah s.w.t. a trimis vanturi puternice si soldati dintre ingeri care sa lupte impotriva inamicilor. Este o porunca a lui Allah Preainaltul pentru musulmani sa nu uite acest eveniment. Asadar, este o porunca divina ca musulmanii sa isi aminteasca de astfel de evenimente care subliniaza binecuvantarile fara seaman ale lui Allah asupra lor.
Allah Preainaltul spune intr-un alt verset: O, voi cei care credeti! Aduceti-va aminte de binefacerile lui Allah asupra voastra! În ziua când unii oameni au voit sa întinda mâinile lor spre voi [pentru a va ataca], El a oprit mâinile lor de la voi. Fiti cu frica de Allah! În Allah trebuie sa se încreada dreptcredinciosii! (Al-Ma'ida 5:11) Aici Allah aminteste musulmanilor despre incercarile indarjite ale evreilor din tribul Banu Qaynuqa de a-l asasina pe Profetul Muhammed (Pacea si binecuvatarea lui Allah fie asupra lui!). Ei au complotat, insa Allah s-a opus planurilor lor si l-a salvat pe Profet. Allah Preainaltul spune: Au ticluit ei, însa si Allah a ticluit, caci Allah este cel mai bun între cei care stiu a ticlui. (Al-Enfal 8:30)
Asadar, vedem ca a vorbi despre darurile lui Allah si a le sarbatori este un act de credinta, asa cum a ne aminti de indurarea lui Allah si a aminti aceasta musulmanilor cu ocazia anumitor zile islamice, astfel incat ei sa poata invata lectii morale din acestea reprezinta tot acte alese de credinta. Cu adevarat, nu exista nimic gresit in aceasta, asa cum aceste fapte nu au semne de inovatie sau de erezie in religie. "

Antakya - o cetate la care se face referire in Coran -

ANTAKYA

Profetul Muhammed (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Fiecare lucru are o inima, iar inima Coranului este [capitolul] Ya-Sin.“

In Surat Ya-Sin se face referire la una dintre cetatile stravechi ale lumii: Antakya sau Antiochia aflata acum pe teritoriul Turciei. Urmatoarele versete sunt citate din capitolul Ya-Sin.

Allah a grăit în Surat Ya-Sin:

﴾ Şi dă-le lor drept pildă pe locuitorii cetăţii, când au venit la ei trimişii. ~ Când am trimis la ei doi [trimişi], dar i-au socotit pe ei mincinoşi. Atunci i-am întărit şi cu un al treilea şi au zis ei: “Noi suntem trimişi la voi!” ~ Dar ei le-au răspuns: “Voi nu sunteţi decât nişte oameni ca şi noi. Cel Milostiv nu a făcut să coboare nimic, iar voi nu faceţi decât să minţiţi!” ~ Însă [trimişii le-] au zis: “Domnul nostru ştie că noi suntem trimişi la voi, ~ Iar noi nu suntem datori decât cu transmiterea limpede [a mesajului nostru]”. ~ Au zis ei: “Noi vedem un semn [prevestitor de] rău în voi. Dacă nu încetaţi, noi vă vom ucide cu pietre şi vă va ajunge o osândă dureroasă de la noi!” ﴿

[Coran 36:13-18]

﴾ Le-au răspuns: “Semnul prevestitor de rău este cu voi! Când aţi fost îndemnaţi, [aţi prevestit răul]!... Însă voi sunteţi un neam care întrece măsura!…” ~ Şi de la capătul cetăţii a venit un bărbat, alergând, şi a zis: “O, neam al meu, urmaţi-i pe trimişi! ~ Urmaţi-i pe cei care nu cer răsplată şi care sunt pe drumul cel bun! ~ De ce să nu-L ador eu pe Cel care m-a creat pe mine? Şi la El veţi fi voi întorşi! ~ Să iau eu alţi zei în locul Lui? Dacă Cel Milostiv va voi să-mi facă mie un rău, nu-mi va fi de nici un folos mijlocirea lor şi ei nu mă vor putea mântui! ~ Aşadar, eu aş fi într-o rătăcire învederată! ~ Eu cred în Domnul vostru, deci ascultaţi de mine!” ﴿

[Coran 36:19-25]

﴾ Şi i se zice lui: “Intră în Rai!” Iar el răspunde: “O, de ar şti neamul meu ~ Că Domnul meu m-a iertat şi m-a aşezat pe mine între cei cinstiţi!” ~ Şi Noi nu am făcut să coboare asupra neamului său, în urma lui, vreo oaste din cer, căci nu am vrut să facem să coboare. ~ Nu a fost decât un singur strigăt şi iată-i pe ei stinşi, fără viaţă. ﴿

[Coran 36:26-29]

Mulţi învăţaţi au relatat că este vorba de cetatea Antakya (Antiochia). Locuitorii acesteia aveau o căpetenie ce venera idoli. Allah a trimis la aceştia trei profeţi: Saduq, Masduq şi Şalum. Însă oamenii i-au socotit mincinoşi. Este limpede că toţi trei au fost profeţi.

Profetul Iisus şi-a trimis trei dintre apostoli în Antakya (Antiochia) şi la acea vreme aceasta a fost prima cetate ce a crezut în el. Din acest motiv Antiohia este unul dintre cele patru oraşe din care sunt aleşi patriarhii creştini. Acestea sunt: Antiohia, Ierusalim, Alexandria şi Roma. Cu toate acestea, locuitorii acelei cetăţi la care fuseseră trimişi trei profeţi au fost nimiciţi, după cum se menţionează în

Coran. Nu a fost decât un singur strigăt şi iată-i pe ei stinşi, fără viaţă. Este posibil, totuşi, ca acei trei mesageri să fi fost trimişi în cetatea Antakia în vremuri străvechi, însă locuitorii acesteia au respins Adevărul şi astfel Allah i-a nimicit. Însă mai apoi au înflorit şi când Iisus şi-a trimis apostolii, aceştia (locuitorii cetăţii) au crezut în el. Allah a zis: Şi dă-le lor drept pildă pe locuitorii cetăţii Această cerinţă

Divină este făcută Profetului. “Când am trimis la ei doi [trimişi], dar i-au socotit pe ei mincinoşi. Atunci i-am întărit şi cu un al treilea.” Locuitorii acelei cetăţi nu crezuseră în alţi doi trimişi ce fuseseră trimişi mai înainte, şi atunci Allah, pentru a întări Mesajul, a trimis un al treilea mesager: „... şi au zis ei: “Noi suntem trimişi la voi!” Totuşi, ei au răspuns: „Voi sunteţi oameni ca şi noi. Cum ar putea aşadar să se pogoare asupra voastră o Revelaţie Divină? Ce vă face pe voi mai presus de noi?” Ei au considerat ca fiind foarte puţin probabil ca Allah să trimită un om care să-i călăuzească. Trimişii au răspuns: „Stăpânul nostru Allah ştie mai bine că noi suntem trimişii Săi. De n-am fi fost, El ne-ar fi pedepsit pentru minciuna noastră.” „Noi vedem un semn [prevestitor de] rău în voi.” Şi ne aduceţi ghinion.

„Dacă nu încetaţi, noi vă vom ucide cu pietre şi vă va ajunge o osândă dureroasă de la noi!”

I-au ameninţat cu consecinţe aspre dacă nu încetau cu răspândirea Mesajului. Însă trimişii au zis: „Semnul prevestitor de rău este cu voi!” Nu noi vă aducem vouă necazuri. „Când aţi fost îndemnaţi, [aţi prevestit răul]!... Însă voi sunteţi un neam care întrece măsura!…”

Coranul spune: „Şi de la capătul cetăţii a venit un bărbat, alergând,...” El a venit să-i ajute pe acei trimişi şi să-şi mărturisească credinţa în Allah: „şi a zis: “O, neam al meu, urmaţi-i pe trimişi! ~ Urmaţi-i pe cei care nu cer răsplată şi care sunt pe drumul cel bun!” Ei vă aduc vouă izbăvirea şi salvarea în Ziua de Apoi.

Nu vă îndepărtaţi de ei, căci ei nu cer nici o răsplată pentru misiunea lor. Omul i-a chemat apoi pe locuitorii acelei cetăţi să-L slăvească numai pe Allah Unicul. A spus că ar fi nebunie curată din partea lui dacă i-ar slăvi şi pe alţii în afară de Allah, Cel ce l-a creat şi i-a dat viaţă. „De ce să nu-L ador eu pe Cel care m-a creat pe mine? Şi la El veţi fi voi întorşi! ~ Să iau eu alţi zei în locul Lui? Dacă Cel Milostiv va voi să-mi facă mie un rău, nu-mi va fi de nici un folos mijlocirea lor şi ei nu mă vor putea mântui! ~ Aşadar, eu aş fi într-o rătăcire învederată!” Apoi, omul a vorbit trimişilor, spunând: „Eu cred în Domnul vostru, deci ascultaţi de mine!” Ascultaţi-mă, căci eu cred în Allah şi mărturisesc deschis acest lucru. Atunci oamenii s-au apropiat de el şi l-au ucis. Abdullah bin Abbas a zis: „Habib Najjar este cel despre care s-a spus că a fost tâmplar, că a fost bolnav de lepră, că a fost mărinimos, însă cei din neamul lui l-au ucis. Când a fost ucis, Allah i-a zis: “Intră în Rai!” Când a văzut acolo toate minunăţiile şi binecuvântările, el a răspuns: “O, de ar şti neamul meu ~ Că Domnul meu m-a iertat şi m-a aşezat pe mine între cei cinstiţi!” Dacă ar putea ei crede în ceea ce am crezut eu, ar putea şi ei primi aceeaşi recompensă. Ibn Abbas a spus că omul acela şi-a povăţuit neamul în timpul vieţii sale când a spus: O, neam al meu, urmaţi-i pe trimişi! Şi apoi i-a povăţuit după ce a murit, când a spus: “O, de ar şti neamul meu ~ Că Domnul meu m-a iertat şi m-a aşezat pe mine între cei cinstiţi!” Aşa a relatat Ibn Abu Hatim. Şi Qatada a spus: „Nu vei găsi un credincios, ci o persoană în căutarea binelui, şi nu-l vei găsi pe acesta în amăgire.” Qatada a spus că Allah nu i-a mustrat după ce l-au ucis pe acel om. Nu a fost decât un singur strigăt şi iată-i pe ei stinşi, fără viaţă. Allah a zis: Şi Noi nu am făcut să coboare asupra neamului său, în urma lui, vreo oaste din cer, căci nu am vrut să facem să coboare. ~ Nu a fost decât un singur strigăt şi iată-i pe ei stinşi, fără viaţă. Noi nu am avut nevoie să trimitem îngerii din cer pentru a-i pedepsi pe aceştia. A fost numai „un singur strigăt” care i-a ucis pe loc. Exegeţii spun: „Allah l-a trimis la ei pe Gavriil. El a smuls poarta cetăţii lor, apoi a eliberat un „strigăt” care i-a transformat în cenuşă.”

Toate acestea reprezintă dovezi că nu este vorba despre cetatea Antakya. Căci aceştia au fost distruşi atunci când au respins chemarea trimişilor lui Allah. Oamenii din Antakia au crezut însă şi i-au urmat pe apostolii lui Iisus; şi de aceea se spune că cetatea Antakya este prima cetate ce a crezut în Iisus.

(Extras din „Istorisiri despre profeti“, Ibn Kathir. Editie tradusa in limba romana de Liga Islamica si Culturala din Romania, Editura Islam, 2004)

Antakya este unul dintre cele mai vechi orase ale Anatoliei asezat poalele Muntelui Habib-in Nejjar. Este un oras sfant atat pentru musulmani, cat si pentru crestini. Numele muntelui se trage de la numele unui credincios in mesajul adus de Iisus – Habib-in Nejjar. Acesta a negat idolatria si politeismul, i-a sprijinit si sustinut inin misiunea lor pe apostolii lui Iisus (Pacea fie asupra lui!) si tocmai de aceea el a fost omorat de oamenii din societatea in care traia. Musulmanii l-au acceptat si l-au iubit pe acest om, intr-atat incat au construit (anul 636) o moschee pe locul mormantului lui. Si acestea pentru ca se crede faptul ca Iisus a trimis in Antakya doi apostoli despre care se spune intr-o relatare ca ar fi fost omorati odata cu acest om credincios caruia i se spune Habib-un Nejjar. Aceasta a fost prima moschee a Anatoliei unde se gaseste si mormantul lui Habib-un Nejjar.

Cu mult inaintea acestei geamii a fost construita in Antakya prima biserica, stiuta drept Biserica Sfantul Pentru, o biserica intr-o pestera naturala de pe Muntele Habib-in Nejjar.

Locul in care se intalneau pe ascuns primii crestini pentru a se ruga Dumnezeului Cel Unic, locul in care IL preaslaveau departe de ochii persecutorilor romani a fost transformata mai apoi in prima biserica de catre Barbanas si Pavel (in anul 42).

Se stie faptul ca un grup de oameni care crezusera in mesajul adus de Iisus fusesera persecutati in Ierusalim de catre romani, astfel ca ei se refugiasera in Antakya unde au inceput sa propovaduiasca credinta intr-un singur Dumnezeu. Se relateaza ca aici a fost folosit pentru prima data cuvantul “crestin“. Persecutiile asupra celor care credeau in invataturile lui Iisus au continuat si in Antakya. Pentru a se putea apara de persecutori, ei au sapat un tunnel secret care dadea din pestera in munte.

Crestinii vin in pelerinaj in fiecare an pe 29 iunie, acest loc fiind declarat in 1963 de catre papa ca loc de pelerinaj pentru lumea crestina. Pelerinajul este supervizat de catre Ambasada Vaticanului in Turcia. O alta biserica straveche din zona este Biserica sfintilor Petru si Pavel de pe Strada Libertatii (Hurriyet) din Antakya.

Desi acest oras este incarcat de intorie si semnificatii pentru lumea crestina, aici traieste o comunitate relativ mica de crestini (8.000). Ei sunt descendentii unor triburi arabe, astfel ca in biserici predicile, slujbele si rugaciunile se fac in limba araba.

Caracterul musulmanului

Toleranţa şi îndurarea

de Muhammed al-Ghazali

Oamenii reacţionează diferit în funcţie de motivaţiile şi ocaziile care generează sentimente de mâhnire şi durere. Unii sunt provocaţi de lucruri obişnuite şi devin nepăsători la lucrurile ce-i înconjoară, grăbindu-se să facă un pas înainte, fără înţelepciune. Există însă şi persoane care trec prin numeroase necazuri şi greutăţi şi cu toate acestea, nu uită să se comporte cu seriozitate, înţelepciune, toleranţă şi bune maniere.
Este adevărat că firea şi temperamentul firesc al omului joacă un rol important, referitor la impulsivitatea, blândeţea, seriozitatea, nerăbdarea, bunătatea sau răutatea omului. Există însă o relaţie foarte adâncă între încrederea de sine a omului şi comportamentul serios faţă de ceilalţi şi iertarea greşelilor celorlalţi. În realitate, cu cât omul este mai bine educat, cu atât este mai mărinimos şi cercul toleranţei şi îndurării sale se lărgeşte. El va încerca să găsească circumstanţe atenuante pentru greşelile celorlalţi şi le va accepta scuzele când sunt oferite. Dacă cineva vrea să-l atace cu intenţia de a-l răni, el va privi aşa cum priveşte un filosof copiii ce se joacă cu pietrele de pe marginea drumului şi nu-l va băga în seamă.
Am văzut deja că furia îl face pe om să-şi piardă minţile. Omul decade în proprii săi ochi când simte că a fost umilit puternic şi simte că această pătă nu poate fi ştearsă fără vărsare de sânge.
Ar putea oare cel ce are un înalt caracter moral să facă un asemenea pas doar din pricină că trebuie să treacă prin mecazuri şi dureri? Niciodată. Cei care îşi permit să aducă insulte altora, decad în proprii lor ochi înainte să-i insulte pe ceilalţi.
Aceasta este ceea ce înţelegem noi din toleranţa şi îndurarea arătate faţă de neamul lui Hud. El şi-a invitat poporul să accepte credinţa în unitatea lui Allah. Poporul său l-a întâmpinat cu insulte, înjurături şi acuzaţii pe care el le-a tolerat liniştit. Cei din poporul său au spus:
„Noi te vedem pe tine în ignoranţă şi te socotim pe tine dintre mincinoşi!” / a zis el: „O, neam al meu! Nu este în mine nici un pic de ignoranţă, ci eu sunt trimis de Stăpânul lumilor. / Eu vă vestesc mesajele Domnului meu şi eu sunt pentru voi sfătuitor credincios.”
[Coran 7:66-68]
Insultele şi blestemele neamului lui Hud nu l-au provocat, deaorece există o mare diferenţă între cele două grupuri. Pe de o parte, există un om pe care Dumnezeu l-a ales să fie Mesagerul Său şi care este un reprezentant al bunătăţii şi virtuţii, iar pe de altă parte, există persoane învăluite în ignoranţă şi prostie şi rivalizează unii cu alţii, în venerarea pietrelor. Datorită prostiei lor, ei cred că idolii de piatră sunt stăpânii destinului lor. Cum ar putea un bun învăţător să se lase descurajat de proasta comportare a unei astfel de turme?
Din următoarea povestire, ce ilustrează ignoranţa unui arab şi dragostea şi seninătatea Profetului, putem observa cum a întipărit Mesagerul lui Allah companionilor săi calităţile toleranţei şi răbdării.
Se povesteşte că un beduin a venit la Profet şi i-a cerut un lucru, iar Profetul i-a dat ceva şi i-a spus: „M-am purtat bine cu tine?” Beduinul a răspuns: „Nu, nu te-ai purtat bine cu mine.” Când au auzit asta, musulmanii s-au înfuriat şi au înaintat spre acesta. Profetul le-a făcut semn să se oprească. Apoi s-a ridicat, a mers la el acasă şi i-a mai dăruit ceva, după care l-a întrebat iarăşi: „Te-am trata bine?”. El a răspuns: „Da, Allah să dea bunăstare familiei tale”. Profetul i-a spus: „Ceea ce mi-ai spus mie este bine, dar tovarăşii mei sunt furioşi pe tine, dacă vrei, poţi să repeţi şi în faţa lor ce mi-ai spus mie, astfel încât mânia din inimile lor să piară.” El a fost de acord.

Dimineaţa, beduinul a venit din nou, iar Profetul a arătat spre el şi a zis: „Când acest arab a zis ce a zis, i-am mai dat ceva şi acum el spune că este fericit şi mulţumit. Aşa este?” Beduinul a răspuns: „Da, Allah să dea bunăstare familiei tale”. Atunci Mesagerul lui Allah a zis: „Exemplul meu şi al acestui om este ca acela al unui om care şi-a pierdut cămila şi oamenii au alergat după ea să o prindă, dar animalul era foarte speriat; aşa că omul a spus tovarăşilor săi: „Lăsaţi-mă pe mine şi cămila mea în pace. Eu o cunoasc mult mai bine şi o pot aduce pe calea cea dreaptă”. După aceea, a rupt nişte iarbă cu ambele mâini, a arătat-o cămilei, iar aceasta a venit şi s-a aşezat la picioarele sale. El a aşezat Hauda pe spatele ei şi a încălecat. „Dacă vă îngăduiam, când el a vorbit prosteşte, l-aţi fi ucis şi el ar fi fost trimis în iad”.
De la început, bunul Profet nu s-a lăsat provocat de obrăznicia abeduinului. El i-a înţeles firea şi temperamentul, asemănătoare cu cele ale celor necultivaţi şi obişnuiţi cu sălbăticia şi limbajul respingător. Dacă astfel de oameni ar fi pedepsiţi disciplinar, atunci ar fi distruşi şi acest lucru ar fi nedrept.
Marii reformatori nu îngăduie însă ca greşelile oamenilor să aibă un astfel de sfârşit trist. Ei încearcă să îndepărteze ignoranţa oamenilor prin îngăduinţă şi răbdare, atât de insistent încât aceştia sunt nevoiţi să se întoarcă la probleme serioase şi ajung demni de laudă.

Cel mai înţelept dintre intelectuali şi cel mai bogat dintre oameni nu-şi poate atinge ţelul, oricât de milostiv şi generos ar fi el. Care este folosul acelei milostenii menite să îndatoreze oamenii faţă de cel ce o face?
Nu este exclus ca beduinul a cărui mulţumire a fost cumpărată cu bani, să fi devenit el însuşi un om bogat şi să fi făcut astfel o faptă vitejească, dându-şi viaţa de bună voie. În realitate, averea oferită de aceşti reformatori este menită pentru cei nevoiaşi sau, cu alte cuvinte, o astfel de avere este ca şi iarba ce creşte pe câmp, ruptă cu am,belşe mâini şi arătată cămilei speriate. Cu ajutorul ei şi cu puţină afecţiune, animalele rătăcite sunt aduse înapoi şi folosite pentru călătorii îndepărtate.
Nobilul Profet se mânia uneori, dar nu depăşea niciodată limitele decenţei şi treapta scuzelor şi iertării. Cât de măreţ este acest aspect al caracterului său. El nu se răzbuna nicodată pentru el însuşi, dar nu şovăia să se răzbune pe cel care încălca sfinţenia legilor lui Allah.
Odată, pe când împărţea prada, un beduin grosolan l-a insultat astfel: „Împarte cu dreptate”. Fiindcă în împărţirea acelei prăzi se căuta doar mulţumirea lui Allah, Profetul a spus doar atât: „Ruşine să-ţi fie. Dacă eu nu voi împărţi cu dreptate, atunci cine o poate face? Dacă n-aş proceda astfel, înseamnă că am greşit şi eu sunt cel ce suportă pierderea”. Cu alte cuvinte, a răspuns ingnoranţei omului şi şi-a împiedicat tovarăşii să-l omoare pe beduin, care altfel ar fi făcut-o.

Felicitare - Sarbatoarea Sacrificiului

Vineri, 27 noiembrie 2009 (10 Zul-Hijjeh 1430) este prima zi a Sarbatorii Sarcificiului, una dintre cele doua mari sarbatori anuale ale musulmanilor. Aceasta sarbatoare dureaza patru zile, timp in care musulmanii sacrifică animale (vite, oi, berbeci, capre, cămile), dupa care împart din carnea lor sărmanilor, vecinilor, musafirilor, familiei. Această sărbătoare se numeşte în limba arabă 'Id Al-Adha (عيد الأضحى)şi în limba turcă Kurban Bayram - Sărbătoarea Sacrificiului. Semnificaţia acestei sărbători o puteţi afla citind articolul de mai jos "Profetul Ismail" (Pacea fie asupra lui!).

   Fie ca această sărbătoare să aducă comunităţii musulmane pace, linişte, lumina credinţei, prosperitate! O, Allah, binecuvântează casele musulmanilor şi fă din ele un lăcaş al religiei Tale! Amin!

‎

Un strigat al credinciosilor in ziua de Arafat

Un strigat al credinciosilor in ziua de Arafat

de Mohamed Khodr

LABAIK ALLAH HUMMA LABAIK, LABAIK LA SHARIKA LAKA LABAIK!
(Iata-ma, o Allah - raspunzind chemarii Tale -, iata-ma!

Iata-ma, Tu esti Fara de seama, iata-ma!)

Ridicati-va, musulmani, ridicati-va glasurile si inimile in Ziua de Arafat: IATA-MA, ALLAH!

Tema: Razboi impotriva Islamului: Iraq, Palestina, Cecenia, Kashmir, India, China, Filipine, Europa, SUA etc
Problema: Natiunea musulmana tacuta
Propunere: In urmatoarea Zi de Arafat…

…sa ne rugam impreuna cu pelerinii de pe Arafat, sa protestam pasnic si sa condamnam amenintarile, razboaiele si varsarea de singe musulman sau ne-musulman in lume. Sa-i cerem lui Allah swt iertare pentru timpul pierdut fara credinta, pentru vieti si averi irosite, pentru un lung sir de taceri, sa ne rugam pentru pace, curaj si dreptate. Sa marturisim cerurilor si pamintului ca ne vom rededica vietile ca adevarati musulmani in credinta si actiune. Sa spunem lumii ca musulmanii doresc pace si respect reciproc, dar niciodata nu vor mai ramine indiferenti in fata nedreptatilor.

In cea mai sfinta zi in Islam, Ziua de Arafat

…sa se auda toti muezzinii din toate minaretele proclamind cu bucurie: “Allah este cel mai mare, Allah este cel mai mare, Allah este cel mai mare. Marturisesc ca nu exista alt dumnezeu decat Allah si ca Muhammad este Trimisul lui Allah”.
...sa lase toti musulmanii dupa rugaciunea de Dhuhr treburile lumesti, sa umple strazile si sa strige intr-un suflet si intr-un glas de sa se auda in intreaga lume: „Labeik Allahumma Labeik, Labeik La Sharika Laka Labeik”.
In Ziua de Arafat, noi musulmanii ne reintarim credinta, paminturile, resursele, dreptul de a studia si a ne urma credinta asa cum a fost ea revelata, de a trai in pace si dreptate in lume cu onoare, respect si demnitate. Noi, Ummah (natiunea) musulmana, urmasi ai Profetului Muhammad saws, ne proclamam unitatea, telul si hotarirea de a ne apara impotriva oricarei amenintari si agresiuni impotriva Islamului, a paminturilor noastre si a natiunii noastre din partea musulmanilor rataciti sau a agresorilor straini si a celor ce fac rau, de oriunde si oricind.
Sa se ridice cu putere chemarea musulmanilor credinciosi in adhan-ul fiecarui minaret si in vocea fiecarui copil musulman si sa zguduie lumea spre o noua realitate, o Noua Ordine Mondiala, o schimbare de regim impotriva oricarui si a tuturor opresorilor celui sarac si slab, impotriva nedreptatii care incalca toate legile religioase, morale, etice si internationale.
Niciodata pamintul nu va fi fost martor unei asemenea zguduiri ca cea a 1.2 miliarde de musulmani de peste tot in lume proclamindu-si obedienta Dumnezeului Unic, Allah swt, si Mesagerului Sau Muhammad saws; proclamindu-si independenta de frica si opresiune; proclamindu-si lumii dorinta de a trai in pace si respect cu toata creatia lui Dumnezeu; insa declarind cu tarie ca daca musulmani de oriunde sint oprimati si omoriti, musulmanii de peste tot se vor ridica sa-si apere fratii.
„Cit despre aceia care se ajuta si izbindesc, dupa ce sint nedreptatiti, impotriva acestora nu este drum [pentru dojana]; ci drumul pentru dojana este impotriva acelora care-i napastuiesc pe [ceilalti] oameni si savirsesc faradelegi pe pamint, fara de dreptate. Acestia vor avea parte de chin dureros”. (Quran, traducerea sensurilor 42:41-42)

Promisiunea lui Allah catre credinciosii Lui este clara, iar El nu-si calca niciodata Cuvintul: Ajutati-va pe voi insiva si Eu va voi ajuta. Sustineti-Ma pe Mine si Eu va voi sustine.

De la unul, de la cei putini a venit izbinda; de la cei multi a venit esecul



In anul 610 dH un om, un om binecuvintat, omul ales de Unicul Stapin al Intregii Creatii a primit ultimul mesaj pentru salvarea umanitatii, Sfintul Coran, pentru a reintoarce omenirea din intunericul ignorantei, imoralitatii, lacomiei si idolatriei spre lumina adorarii Unicului Dumnezeu al universului, care si-a aratat iar si iar mila Sa creaturilor lipsite de recunostinta prin multe revelatii si binecuvintatii Lui profeti, de la Noe, Avraam, Isac, Ismael, Iacob, David, Solomon, Moise, Isus, pina la Pecetea Profetilor, Muhammad, pace fie asupra tuturor. Mesajul lui Allah swt catre omenire de-a lungul istoriei a fost acelasi adevar fundamental: Islam... un mesaj ce cheama omenirea sa se supuna si sa venereze numai pe El.
De la un om, insotit de cei mai piosi, curajosi, lipsiti de egoism si invatati companioni, a reinviat o credinta ce garanteaza omului victoria deplina asupra pasiunilor lumesti, slabiciunilor, lacomiei, invidiei, imoralitatii, rasismului si urii „celuilalt”, cu o rasplata viitoare in Paradis in compania lui Allah swt, a Profetului Muhammad si a tuturor celorlalti profeti si oameni piosi, barbati si femei.
Dintr-un mic grup de credinciosi a crescut o credinta, o Ummah, o natiune sub stindardul Islamului, al Profetului Muhammad saws. O natiune si o civilizatie care s-au intins in toata lumea, de la Oceanul Atlantic pina la Marea Chinei: o natiune a fratiei, fara clase sau rase, fara frontiere sau vize, dar cu o dorinta puternica pentru credinta, adorare, unitate, cunoastere, curiozitate, pace si dreptate pentru toti.
Cei putini de demult au devenit cei multi de astazi, 1.2 miliarde musulmani de toate nationalitatile. Islamul a avut suisuri si coborisuri. In ultimii 500 de ani musulmanii au darimat teoria conform careia unde-s multi puterea creste. Daca cineva doreste sa inteleaga de ce o credinta sau o idee incepe sa se clatine, trebuie sa priveasca inapoi si sa analizeze motivele inexplicabilei, rapidei si glosioasei cresteri a acestei credinte.
Islamul s-a ridicat datorita puternicei credinte a musulmanilor. Islamul a cazut din cauza scaderii credintei musulmanilor.
Daca vor cauta cu adevarat si cu onestitate in mintile, inimile si sufletele lor, musulmanii de astazi vor gasi putina cunostere, lipsa de credinta ferma, de adorare, sacrificiu, respectare a fratiei, a muncii, rabdarii, perseverentei, nu vor gasi putere pentru „jihad” impotriva tentatiilor lumesti si pentru apararea credintei, a paminturilor, proprietatii si onoarei. Multi dintre noi care purtam eticheta „musulman” pe dinafara nu o mai regasim in interior. Putem usor pacali lumea, insa Allah stie tot ce se afla inlauntrul nostru.
Nici unul dintre companionii Profetului saws nu ar recunoaste Islamul asa cum este practicat el de musulmanii de astazi.

Cruciade externe de organizare, cruciade interne de uitare

Astazi Mesajul lui Allah swt de supunere, indurare si iluminare a omenirii, Islam, se confrunta cu doua cruciade ce pot rani temporar credinta, insa nu vor reusi niciodata sa invinga sau sa micsoreze lumina data si protejata de Unicul si Singurul Dumnezeu al Universului ca dar din dragoste pentru Creatia Sa.

Cruciada externa, vestica, iudeo-crestina impotriva Islamului este una inteligenta, bine organizata si finantata, „pro-activa”, depinzind de o defaimatoare campanie literara, de relatii publice si mass media, care asigura protectia si justificarea pentru expansiune militara, santaj economic si impunerea unei vointei politice intregii lumi.

Aceasta campanie isi bate joc de orice forma de respect legal, religios, moral sau etic pentru viata, decenta si intelegere a adevarului, clasind irelevante toate organizatiile internationale, conventiile, tratatele si legile. Detinerea puterii a permis natinunilor „civilizate” din Vest luxul propriei absolviri de pacatul ipocriziei. Vestul a mers la confesionalul creat de mina omului si s-a iertat pe sine de rau. Omul vestic s-a autoincoronat salvatorul lumii prin bombe si reclame.

A doua cruciada impotriva Islamului este si mai periculoasa, si mai invaziva, asemeni unui cancer tacut ce se raspindeste in corpul Ummei musulmane. Este o cruciada interna a musulmanilor insisi impotriva Islamului, prin ignorarea credintei, a invataturilor si practicilor sale, prin analfabetismul raspindit, pierderea respectului de sine si a demnitatii, prin ducerea unei existente lipsite de morala, acceptarea dictatorilor corupti si prin tacerea de veacuri in fata amenintarilor catre paminturile lor, proprietati, propriile persoane sau chiar credinta lor.

Cruciada musulmana impotriva Islamului este o „cruciada de uitare”, uitare a cunosterii Islamului, uitare a increderii puternice in Allah si in Mesagerul Lui, uitare a increderii si respectului reciproc, uitare a muncii si dedicarii catre Islam manifestata in continua sacrificare a propriilor vieti si averi, uitare a dobindirii de cunostinte despre lume si pregatirea pentru orice posibile amenintari impotriva Islamului si musulmanilor, uitare a invatarii continue pentru a impinge inainte cauza Islamului si vietile musulmanilor, uitare a curajului si puterii in fata necazurilor, uitare a rabdarii si perseverentei, uitare a unitatii Ummei pentru ca nevoile „eului” au devenit superioare nevoilor „noastre”.

Musulmanii au adoptat pasiunile individuale si ale acestei lumi, uitind de Islam, care pune accent pe frumusetea si bunatatea vietii viitoare in comparatie cu joaca vietii din aceasta lume.

Bombe inteligente, politicieni idioti si musulmani tacuti

Niciodata nu trebuie sa ne indoim de mila lui Allah...

„Spune: Intr-adevar, Rugaciunea mea, actele mele de devotiune, viata mea si moartea mea ii apartin lui Allah, Stapinul lumilor!” (Quran, traducerea sensurilor 6:162)

Nici un dezastru mai mare nu ne-a atins decit acela ca parem spectatori tacuti atunci cind credinta noastra, locurile noastre sfinte si propriii nostri frati si surori sint ucisi de cei ce sustin un „razboi defensiv impotriva terorismului”, cind de fapt lanseaza un „terorism ofensiv impotriva razboaielor pentru libertate”. Liderii nostri sint corupti si dictatoriali, in vreme ce masele de musulmani sint tinute in ignoranta si frica de catre acei „alesi” lideri musulmani.

„Bombele inteligente, politicienii idioti si musulmanii tacuti” sint caracteristice timpurilor noastre.

Fratilor si surorilor in Islam, nu putem intoarce cursul timpului, dar inca sintem Ummah binecuvintata a Islamului, supusii Unicului Allah, urmasii celui mai binecuvintat Profet - Muhammad, descendenti ai lui Adam, Evei si ai lui Avraam, pace fie asupra tuturor, cu credinta in Torah si Evenghelia lui Moise si Isus, pace asupra lor. Avem fagaduita lui Allah swt ca daca Il ajutam, si El ne va ajuta, asa cum i-a ajutat pe musulmanii slabiti in Badr.

Am ajuns la o Rascruce a Adevarului care va determina viitorul credintei noastre, a Ummei si a copiilor nostri.

Sa nu fim generatia de musulmani care au coborit stindardul lui Muhammad saws, cel care a impartit in mod glorios adevarul Islamului in lume.

Nu putem si nu avem voie sa ne supunem nimanui si niciunui lucru in aceasta lume in afara de Allah. Inimile noastre trebuie sa bata in ritmul dragostei pentru Paradis, impreuna cu Profetul nostru. Inchideti-va ochii si urechile pentru aceasta lume si deschideti-va inimile si sufletele Islamului, unul altuia, unei vieti de credinta, adorare, bucurie, pace si ajutorare, indiferent de sacrificii.

Dragi frati si surori, musulmani sint omoriti in fiecare zi in lume. Tot ceea ce pretuim este atacat. Paminturile si resursele noastre sint tilharite si femeile noastre sint puse dupa gratii, torturate, alungate si dezonorate. Fiecare musulman a fost transformat intr-un paria, un „potential terorist”.

Acei oameni „civilizati” pretind ca vor sa aduca „libertate si democratie” in Irak, Palestina, tarile arabe si lumea musulmana, camuflindu-si raul, lacomia si crima musulmanilor inocenti in minciuni frumos ornate.

„Daca li se spune lor: ‚Nu faceti stricaciune pe pamint!’, ei zic: ‚Noi, doara, suntem facatori de bine’. Insa ei sint cei facatori de stricaciune, dar nu-si dau seama. Iar daca li se spune lor: ,Credeti, asa cum au crezut oamenii!’, ei zic: ‚Sa credem precum au crezut cei fara de minte?’. De buna seama ei sint cei fara de minte, dar nu o stiu! Allah isi bate joc de ei si-i pasuieste in faradelegea lor si ei ratacesc in nestire. Aceia sint cei care au schimbat calea cea dreapta cu ratacirea.” (Quran, traducerea sensurilor 2:11-13, 15-16)

Cum va raspunde fiecare dintre noi acestui hadith?

Mu’adh ibn Jabal a spus ca Mesagerul lui Allah saws a spus: „Picioarele servitorului lui Allah nu se vor misca nici un milimetru in Ziua Judecatii pina cind el nu va fi intrebat despre patru lucruri (khisal):

1. viata sa: cu ce scop a trait-o?

2. tineretea sa: facind ce a petrecut-o?

3. proprietatea sa: cum a cistigat-o si cum a cheltuit-o?

4. cunoasterea sa: in ce scop a folosit-o?

(in Al-Tirmidhi si Al-Darimi)

Toti trebuie sa raspundem cinstit la aceste intrebari, reamintindu-ne ca Allah stie tot ce tinem ascuns si tot ce aratam. Nu e glorie mai mare, binecuvintare mai mare, dar mai de pret oferit omenirii decit Mesajul Coranului si Mesagerul lui, Muhammad. Ce altceva vom lua cu noi cind murim? Cit de umilitor cind Allah ne va pune aceste intrebari si vom avea lipsuri.

Vrem sa traim in pace in aceasta lume, sa ne adoram Creatorul si sa urmam invataturile Profetului nostru. Insa este vina noastra, nu a Israelului, a Americii sau Europei ca astazi sintem slabi si tematori. Aceste natiuni agresoare isi urmeaza pur si simplu interesele, indiferent cit de inumane; insa noi musulmanii, prin tacerea, pasivitatea si slabiciunea noastra le permitem sa ne tilhareasca de credinta, paminturile, onoarea si demnitatea noastra.

Nu am facut nimic sa raspindim mesajul Islamului. Nu ne-am cultivat cunoasterea, economiile, nici nu am aplicat credinta in vietile sau sistemele noastre de guvernare. Bogatia petrolului, o binecuvintare de la Dumnezeu, a fost acumulata de o mina de oameni pentru existenta lor egoista, puterea si placerile personale. Stam pe loc, in timp ce lumea in jurul nostru se misca rapid in era tehnologiei. Am adoptat partile negative ale culturii vestice, dar nu si etica muncii, cunoasterea, competitivitatea economica, administrativa si capacitatile organizationale.

E socanta imaginea unei femei musulmane cu hijab, in timp ce fiica ei se imbraca asemenea Madonnei. In viata de zi cu zi, ne ingropam credinta si cautam calauzire chiar de la natiunile care ne ataca, si nu de la Allah si credinta noastra, unica noastra sursa de liniste si care ne poate garanta victoria.

Ridicati-va, fratilor si surorilor, in Ziua de Arafat impreuna cu pelerinii si glasuiti lumii, inclusiv liderilor nostri corupti, inainte ca mai mult singe musulman sa curga din cauza bombelor americane si tacerii musulmanilor.

NU VOM MAI TACEA!

Dr. Mohamed Khodr este un medic musulman originar din Orientul Mijlociu. Cu experienta medicala nationala si internationala, a lucrat in Academia de Medicina si Sanatate Publica. Este de asemenea un scriitor freelance ce adesea vorbeste despre Islam, problema palestiniana si politica externa americana in Orientul Mijlociu. Traieste in Washigton DC.

(sursa: www.islamonline.net)