Allah Preamăritul - Said Hawwa

Allah Preamăritul

de Sa'id Hawwa

Cunoaşterea lui Allah este fundamentul pe care se bazează întregul Islam. Fără această cunoaştere, orice act din Islam sau pentru Islam este lipsit de o valoare reală, deoarece în acest caz actul îşi pierde încărcătura spirituală; care este valoarea unui act lipsit de spirit?
Dar cum Îl putem cunoaşte pe Allah? Care este calea spre această cunoaştere? Este nevoie de un răspuns la această întrebare, deoarece, dacă nu cunoaştem calea, nu vom ajunge la ţelul dorit.

1 – Cum văd nemusulmanii această cale

O serie de oameni au tăgăduit existenţa lui Allah atât în antichitate, cât şi în vremurile moderne, întrucât nu L-au putut percepe cu ajutorul simţurilor proprii, închipuindu-şi că aceasta este calea către El. Ei i-au acuzat pe cei care au crezut în El că ar avea iluzii, că ar fi rătăciți, că ar fi superstiţioşi, că ar fi tulburaţi mintal, că ar gândi neştiinţific şi au continuat şirul lung al injuriilor, batjocurii şi dispreţului manifestat faţă de credincioşi, din cauza faptului că aceştia au crezut în Allah fără să fi recurs la calea simţurilor.
Aceia care pretind că nu cred decât în ceea ce percep simţurile lor sunt contrazişi de realitatea materială pe care o trăiesc, căci ei cred, de exemplu, în existenţa gravitaţiei şi în legile ei fără să o fi văzut, ci prin prisma efectelor ei, cred în validitatea raţiunii fără să o fi văzut, ci doar pentru că i-au constatat efectele, cred în magnetism pentru că fierul este atras de fier, fără să fi văzut cauza acestei atracţii, cred în existenţa electronului şi a neutronului, fără să fi văzut vreun electron sau vreun neutron. Aceste fapte dovedesc că ei cred în nişte lucruri pe care nu le-au perceput cu ajutorul simţurilor proprii, dar ale căror efecte i-au făcut să ia cunoştinţă de ele şi să creadă în existenţa lor cu certitudine, ceea ce înseamnă că aceştia cred în multe dintre faptele existenţei doar pentru că le-au perceput efectele, fără să le fi perceput substanţa sau esenţa.
Aşadar raţiunea – şi nu simţurile – l-a ajutat pe om să le cunoască. Simţurile au constituit instrumentul care i-a furnizat raţiunii datele necesare emiterii unei judecăţi, dar nu ar fi fost emisă nicio judecată şi nu ar fi existat nicio cunoaştere dacă nu ar fi existat raţiunea. Realitatea este că simţurile ne oferă uneori imagini deformate, iluzii şi noi cunoaştem adevărul numai cu ajutorul raţiunii: băţul introdus în apă pare frânt, liniile paralele despărţite de alte linii nu mai par paralele, cifrele albe par mai mari decât cifrele negre, impresia că mergem întotdeauna cu capul în sus, indiferent dacă ne aflăm la Polul Nord, la Polul Sud sau la Ecuator. Toate aceste exemple ne arată limpede că, dacă nu ar fi existat raţiunea, simţurile ne-ar fi oferit erori în loc de adevăruri; dacă nu ar exista raţiunea, nu am dispune de nicio cunoştinţă.
Oare au avut dreptate aceia care au limitat întreaga cunoaştere la simţuri? Oare au fost logici atunci când au respins credinţa în Allah pentru că nu L-au perceput cu simţurile proprii, cu toate că ei au crezut numai datorită consecinţelor şi efectelor în toate realităţile nevăzute şi care constituie cele mai multe fapte cunoscute de om?
Această viziune greşită referitoare la calea cunoaşterii lui Allah, atât în vechime, cât şi în prezent, este unul dintre cele mai importante elemente care i-a îndepărtat pe mulţi oameni de calea adevăratei credinţe în Allah, deşi această perspectivă nu este corectă, întrucât raţiunea prin intuiţia ei judecă şi constată că Allah este creatorul materiei şi nu este o materie, fiindcă materia nu creează materie, iar dacă numai materia concretă este lucrul pe care îl pot percepe simţurile, atunci ele nu-L vor putea percepe pe Allah. Se pare că nu există nicio naţiune şi niciun necredincios care să nu aibă această suspiciune în legătură cu dimensiunea senzorială a căii de cunoaştere a esenţei divine. Am auzit, în vremurile noastre, de existenţa unor indivizi care consideră imposibilitatea vederii esenţei divine drept o justificare a ateismului, după cum am auzit şi state declarând acest lucru, aşa cum a declarat postul de radio al fostei Uniuni Sovietice cu ocazia lansării primului satelit artificial sovietic în cosmos.
Printre răspunsurile ciudate care apar în urma raportării la ciudăţeniile acestei orientări se numără şi următoarea anecdotă: „Învăţătorul îi întreabă pe elevii din clasa a şasea dintr-o şcoală primară: «Mă vedeţi?» Elevii i-au răspuns: «Da!» El a conchis: «Aşadar eu exist…» Apoi a continuat: «Vedeţi tabla?» I-au răspuns: «Da!» El a conchis: «Aşadar tabla există.» A continuat: «Vedeţi această masă?» I-au răspuns: «Da!» El a conchis: «Aşadar masa există.» Apoi i-a întrebat: «Îl vedeţi pe Allah?» I-au răspuns: «Nu…» El a conchis: «Aşadar Allah nu există.» Dar un elev mai inteligent s-a ridicat în picioare şi a întrebat şi el: «Vedeţi mintea învăţătorului nostru?» Colegii i-au răspuns: «Nu…» Elevul a tras și el concluzia: «Aşadar învăţătorul nostru nu are minte…»”.
Se pare că această iluzie de care se agaţă mulţi necredincioşi este la fel de veche ca şi necredinţa; ea este rezultatul unor maladii ale sufletului şi ale inimii şi nu al unei gândiri normale, al unei raţiuni drepte şi al unei judecăţi nepărtinitoare.
Coranul cel nobil afirmă că necredincioşii din toate timpurile au condiţionat credinţa de perceperea lui Allah cu ajutorul auzului sau al văzului. Acesta este unul dintre aspectele la care s-a referit Coranul, menţionând şi motivele acestei condiţionări, motive care sunt identice cu maladiile din care rezultă această viziune alterată şi aceste cuvinte greşite. Coranul stabileşte că principalele cauze ale acestei cerințe sunt: ignoranţa, aroganţa, devierea şi nedreptatea.

1. Ignoranţa
„Au zis cei care nu ştiu: «De-ar vorbi Allah cu noi sau de ne-ar aduce vreun semn!» Aşa au spus şi cei de dinaintea lor, cuvinte semănând cu ale lor. Inimile lor seamănă. Însă Noi am adus semne limpezi pentru cei care vor să creadă neclintit.” (Surat Al-Baqara: 118).
Se observă că versetul face aluzie la faptul că aceste cuvinte nu au fost spuse de oameni ştiutori, ci de ignoranţi, că aceste cuvinte nu sunt noi, ci ele reprezintă logica necredincioşilor dintotdeauna, atât din timpurile străvechi, cât şi din vremurile moderne, că acesta este rezultatul asemănării dintre inimi. În cele din urmă el stabileşte că drumul către Allah este reprezentat de semnele Lui, adică de urmele care Îi confirmă existenţa.

2. Aroganţa
„Aceia care nădăjduiesc în întâlnirea cu Noi zic: «Dacă ni s-ar trimite nouă îngeri sau dacă L-am putea vedea pe Domnul nostru!...» Însă ei sunt prea trufaşi şi se poartă cu semeţie mare, iar în Ziua când îi vor vedea pe îngeri nu va fi veste bună atunci pentru nelegiuiţi...” (Surat Al-Furqan: 21-22)
Dacă în primul verset citat îi vedem cerând să audă, în cel de al doilea verset îi vedem cerând să vadă. Dar cine sunt aceia care vor să vadă? Aceştia sunt cei care îşi închipuie că această viaţă este totul şi că după ea nu mai urmează nimic. Aşa cum primul verset le dă un răspuns indirect, tot la fel cel de al doilea verset ne arată că, într-o altă lume decât aceasta şi în condiţiile altor legi decât cele care guvernează această lume, necredincioşii îi vor vedea pe îngeri. În condiţiile acestei lumi obişnuite simţurile nu vor putea sesiza lumea nevăzută şi, dacă în condiţiile obişnuite ale acestei lumi îngerii nu pot fi văzuţi, este firesc ca la fel să se întâmple şi cu esenţa divină. Versetul mai arată, de asemenea, că numai trufia îi împinge pe necredincioşi la o astfel de logică şi nu situaţia normală a omului care doreşte Adevărul şi care merge pe calea corectă către el.

3. Devierea
Un alt verset ne vorbeşte despre unul dintre faraonii Egiptului prin următoarele cuvinte:
„Şi Faraon a zis: «O, Hamam, durează-mi mie un turn, poate că eu voi ajunge la cărări, la cărările cerurilor, astfel încât să-L văd pe Dumnezeul lui Moise, căci eu îl socotesc pe el mincinos!…» Astfel i s-a împlinit lui Faraon fapta sa cea rea şi a fost el abătut de la drum.” (Surat Ghafir: 36-37).
Versetul conţine răspunsul, după cum se vede, în cuvintele „şi a fost el abătut de la drum”, căci calea pe care şi-a imaginat-o Faraon pentru a-L cunoaşte pe Allah nu a fost calea corectă, ci una greşită.

4. Nedreptatea
Un alt verset se referă la faptul că iudeii au adresat o astfel de cerere pe nedrept:
„Şi (aduceţi-vă aminte) când aţi zis voi: «O, Moise! Nu te vom crede până nu-L vom vedea pe Dumnezeu [cu ochii noştri] desluşit.» Şi trăsnetul s-a abătut asupra voastră [şi v-a ucis], în vreme ce voi priveaţi.” (Surat Al-Baqara: 55).
Într-un alt verset:
„Au cerut doară şi de la Moise: «Arată-ni-L nouă pe Dumnezeu, pe faţă!» Atunci i-a pălit trăsnetul pentru nedreptatea lor.” (Surat An-Nisa’: 153).
Aşa cum primul verset le-a răspuns implicit celor care întrebau, la fel şi aici răspunsul a fost sugerat de cuvintele „pentru nedreptatea lor”, fiindcă nu dreptatea i-a împins să adreseze o astfel de cerere, ci nedreptatea – nedreptatea sufletelor care cunosc Adevărul, dar refuză să-l recunoască şi să-l accepte. Aşa cum cuvintele necredincioşilor de astăzi sunt identice cu ale celor din vechime, la fel şi atacul lor de astăzi este identic cu atacul lor din trecut. Coranul ne relatează şi povestea atacului lor din trecut:
„El zice: «Domnul meu ştie ceea ce se spune şi în cer şi pe pământ. El doară este Cel care Aude Totul şi Atoateştiutor!» Dar ei spun: «Sunt vise încurcate! Ba le-a plăsmuit! Ba el este mai degrabă un poet!»” (Surat Al-ʽAnbiya’: 4-5).

Aşa cum i-au acuzat pe cei care au crezut în Allah că au iluzii, că sunt mincinoşi şi sentimentali, tot la fel şi semenii lor de astăzi îi acuză pe credincioşi că nu urmează o cale ştiinţifică sau că sunt rătăciţi, intoxicaţi şi înşelaţi. Chiar dacă mulţi oameni ar merge pe astfel de căi, musulmanul care are inima tare nu trebuie să urmeze exemplul celor rătăciţi şi să cadă în situaţia despre care Allah ne-a prevenit:
„Sau voiţi [voi, musulmanii,] să-i cereţi Trimisului vostru, aşa cum i s-a cerut lui Moise mai înainte? Dar cel care schimbă prin necredinţă credinţa, acela se abate de la Drumul cel drept.” (Surat Al-Baqara: 108).