Credința mea

Pe data de 30 iulie 2006, cu voia lui Allah Preainaltul, mi-am marturisit credinta. Si cred ca acesta este destinul meu, acela de a deveni musulman, de a reveni la religia mea adevarata. Povestea mea sta, asadar, in fata ochilor vostri, pentru a mi-o citi.

Nu am prea multe sa spun in legatura cu mediul religios in care am crescut. Desi am fost botezata ca si crestin ortodoxa, rar se intampla sa intru intr-o biserica. In Romania, in vremea cand eram mica, religia era mai mult un subiect tabuu si aceasta din cauza regulilor comuniste stricte. Dar in ciuda prabusirii acestui regim totalitar cand implinisem 11 ani si a faptului ca multi oameni si-au reintors fetele spre religie, parintii mei continuau sa nu-i ofere nicio o atentie. Si toate acestea in contextul mentinerii Secularismului in aproape toata tara.

Singurele momente cand mama frecventa biserica erau cele cand se oficia fie vreo casatorie religioasa, fie o slujba funerara, fie cand avea loc botezul unui nou-nascut. Se mai intampla sa ma ia la biserica pentru a aprinde o lumanare in memoria celor morti sau pentru cei vii. Poate sa va para ciudat, insa niciodata nu am suportat mirosul de lumanari arse, dar in general "atmosfera" dintr-o biserica ortodoxa imi displacea.

Intr-o biserica ortodoxa tipica, comuna, din tara mea, nu exista niciun paravan de protectie si cand sosea timpul predicii, enoriasii obisnuiau sa se ingramadeasca pentru a ocupa un loc cat mai aproape de altar. In perioada predicii, picioarele iti puteau fi ranite atat de mult, pana cand puteai sa ajungi in acel punct cand concentrarea asupra predicii devenea mai mult o chestiune de vointa. Pe scurt, niciodata nu mi-a placut cum suna predica; cei mai in varsta aveau obiceiul de a incepe sa barfeasca, toate pe fondul unei imbulzeli generale, atmosfera care nu m-a determinat vreodata sa simt cat de putin vreo "chemare" religioasa inspre Crestinism.

Acasa, doua dintre cele mai bune prietene ale mele erau musulmance, chiar daca nici ele nu erau practicante. Am mai luat parte si la cateva casatorii de-ale musulmanilor si, la una dintre ele, am fost chiar martorul din partea unei mirese musulmance ! Am trait atunci o experienta interesanta. Au urmat studiile universitare in Regatul Unit al Marii Britanii, unde am avut parte de colegi de pe toate meridianele Globului, cativa dintre ei fiind musulmani.

Si printr-o coincidenta, am fost atrasa mai mult de unul din Maroc si doi din Indonezia. Motivul era simplu : ei erau calmi, fericiti, cu picioarele pe pamant, aveau alte preocupari interesante si nu obisnuiau sa consume alcool, cum faceau majoritatea studentilor. Eu personal, rar am baut. Pot chiar sa numar pe degetele de la maini de cate ori am consumat alcool in cantitati infime.

In ultimele luni de master, am intalnit, printr-o pura coincidenta un barbat musulman minunat, care mai tarziu mi-a devenit si sot. Desigur, acum imi imaginez ca toti cei care vor citi acest aspect isi vor spune in sinea lor ca optiunea mea pentru Islam se datoreaza sotului meu. Eu nu as spune asta, ci mai degraba cred ca este vorba aici de caile nevazute ale lui Allah Preainaltul, Cel Care mi l-a scos pe acest om in viata mea pentru a ma ghida pe calea cea dreapta.

Sotul meu niciodata nu a facut vreo referire la Islam si niciodata nu a pus presiune pe mine in sensul de a ma converti. Odata chiar l-am intrebat care sunt motivele pentru care nu vorbeste despre Islam si mi-a raspuns ca alegerea religioasa a unei persoane trebuie sa vina din inima, nu sa fie convinsa sau fortata de altii. Si atat timp cat eu apartineam "Neamului Cartii" (cum sunt numiti crestinii si evreii in Coran), el se declara fericit.

In perioada cand ma simteam nesatisfacuta de Crestinism, cu precadere de ceea ce-mi oferea biserica ortodoxa, am continuat sa cred ca exista un Dumnezeu. Si am fost atrasa inspre Islam tocmai ca invataturile sale mi-au creionat un sens al directiei, mi-au oferit sentimentul apartenentei la ceva originar, la ceva pe care il simteam de multa vreme in adancul inimii. Pur si simplu am avut sentimentul ca Islamul era ceea ce lipsea vietii mele.

Ma aflam intr-un centru islamic local, o cladire cu un frumos minaret, chiar langa mare ! Si, in mod surprinzator, de cand ma mutasem in Qatar (unde locuiesc in prezent), mereu admirasem aceasta cladire; imi aduce atat de multa liniste. La inceput credeam ca este vorba de o singura moschee, dar mai tarziu am aflat ca ma aflam in prezenta unui centru islamic care era prezidat de o curte de jurisprudenta (Sharia) si mi-am facut o promisiune, ca daca vreodata voi rosti marturisirea de credinta (Shahada), acest lucru se va petrece in aceasta constructie minunata. Si Allah Preainaltul mi-a indeplinit dorinta.

In dimineata zilei de 30 iulie, fara a sta pe ganduri, mi-am luat masina si nu m-am oprit decat la centrul islamic, unde am spus Shahada. In tot acest timp, sotul meu nu aflase absolu nimic. A aflat mai tarziu, dupa ce l-am invitat in oras tocmai pentru a-i impartasi marea veste. La auzul ei, a ramas faca cuvinte.

Pot spune ca reactia familiei sotului m-a luat pe nepregatite. Ceea ce doream sa impartasesc cu sotul meu a ajuns mai departe la tata socru si la restul familiei. Fericirea si lacrimile de bucurie au constituit reactia lor spontana. In ceea ce priveste proprii parintii, in sha Allah, indiferent cand merg acasa, voi avea un timp alocat doar lor si nimanui altcineva, fara a-i neglija.

Imi doresc ca tot mai multi si mai multi oameni din tara mea sa poata vedea dincolo de zidul pe care mass-media il construieste zilnic in fata Islamului, imi doresc ca acesti oameni sa inceapa sa citeasca Sfantul Coran si sa inteleaga profunzimea acestei frumoase religii, numita Islam.

Pe Allah, daca vor face asta, vor inceta sa mai caute modalitati ilegale de a face tot mai multi si mai multi bani (uneori chiar in detrimentul prieteniei si integritatii morale). Pe Allah, daca vor face asta vor inceta sa se mai lupte si atunci va reveni pacea in lume. Pe Allah, oamenii trebuie sa inceapa sa caute ori sa continue sa raspunda chemarii lor launtrice catre religie.


readingislam.com