Personalitatea si cautarile spirituale ale Profetului - Tariq Ramadan

PERSONALITATEA ŞI CĂUTĂRILE SPIRITUALE ALE PROFETULUI MUHAMMED

(Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!)

Abd al-Muttalib, bunicul lui Muhammed, îşi văzuse bogăţiile micşorându-se în timpul ultimilor săi ani de viaţă, şi Abu Talib, care era acum protectorul nepotului său, trecea de asemenea prin anumite dificultăţi financiare şi circumstanţe comerciale. De aceea, Muhammed a început să-şi câştige existenţa de foarte devreme, şi încerca întotdeauna să ajute membrii familiei sale.

Călugărul Bahira

Când Muhammed avea 12 ani, Abu Talib a hotărât să-l ia cu el într-o caravană comercială care se îndrepta spre Aş-Şam[1]. S-au oprit în Busra, în apropierea locuinţei unui călugăr creştin pe nume Bahira. Tradiţia musulmană relatează că pustnicul Bahira, la fel ca Waraqah ibn Nawfal şi majoritatea creştinilor, evreilor şi hunafa[2] din peninsulă, aşteptau sosirea iminentă a unui nou profet şi erau atenţi permanent la semnele acesteia.[3] Când a văzut caravana apropiindu-se, i s-a părut că un nor însoţea grupul şi îi ferea de căldura Soarelui, umbrind. Hotărât să afle mai multe, a decis să invite toţi călătorii la masă, ceea ce era neobişnuit pentru pustnicii din zonă. După observarea atentă a fiecărui membru al grupului, şi-a fixat privirea pe tânărul Muhammed; s-a dus la el, l-a luat de-o parte, şi i-a pus câteva întrebări despre situaţia familiei sale, poziţia socială, visele sale şi aşa mai departe. În cele din urmă l-a întrebat dacă ar putea să-i vadă spatele şi tânărul Muhammed a fost de acord. Între cele doi omoplaţi ai băiatului, călugărul Bahira a observat un semn, identificat ca „pecetea profeţiei” (khatim an-nubuwwaah).[4] Călugărul s-a grăbit să-l avertizeze pe Abu Talib, că un destin special îl aştepta pe nepotul lui şi că trebuia să-l apere de duşmani şi de atacurile care ar putea să-l lovească fără îndoială, la fel ca mesagerii anteriori ai lui Dumnezeu.

Am văzut că primii ani de viaţă ai lui Muhammed au fost presăraţi cu multe semne. Toţi cei din jurul lui au simţit şi s-au gândit că acest copil era diferit şi că un destin aparte era pregătit pentru el. Călugărul Bahira a confirmat această impresie şi a integrat-o în istoria sacră a profeţiei. La vârsta de 12 ani, băiatului iubit de toată lumea i s-a spus că fiinţele umane din jurul lui îi vor fi împotrivă mai târziu; în timp ce putea deja să simtă că unicitatea lui îi făcea pe oameni să-l iubească, acum ştia că în viitor, aceasta o să genereze ură.

Timp de mai mulţi ani, Muhammed a continuat să aibă grijă de oi pe dealurile din jurul Meccăi. Deşi era tânăr şi oarecum izolat de viaţa activă a locuitorilor stabiliţi în Mecca, auzea uneori sau era martor la certurile neîncetate şi conflictele dintre diferite triburi, care avea ca rezultat schimbarea continuă a alianţelor. În Mecca, lupta sub-clanurilor era mai degrabă regulă, decât abatere, şi unii speculau acest lucru, prin afaceri nedrepte cu comercianţii sau călătorii pe care îi ştiau neprotejaţi de vreun tratat sau angajament şi în neputinţa de a se baza pe vreo alianţă. Aşa s-a întâmplat cu un comerciant călător din Yemen; el a fost nedreptăţit, dar a decis să treacă peste incident, astfel că el a explicat public situaţia sa şi a făcut apel la nobleţea şi demnitatea tribului Quraiş, să-i facă dreptate.[5]

Tratatul celor virtuoşi

Abdullah ibn Judan, conducătorul tribului Taym şi membru al uneia dintre cele două alianţe importante ale triburilor din Mecca (cunoscuţi ca Oamenii Miresmei), a hotărât să invite în casa sa pe toţi cei care doreau să pună capăt conflictelor şi să stabilească un pact al onoarei şi dreptăţii, care ar lega triburile dincolo de alianţele bazate numai pe interese tribale, politice sau comerciale.

Căpetenii şi membrii ai numeroaselor triburi au făgăduit că era datoria lor comună să intervină în conflicte şi să fie de partea asupriţilor împotriva asupritorilor, indiferent care vor fi şi indiferent ce alianţe i-ar lega de alte triburi. Această alianţă, cunoscută ca hilf al-fudul (Tratatul celor Virtuoşi) a fost deosebit prin faptul că a prevăzut respectul pentru principiile justiţiei şi sprijinirea celor asupriţi, dincolo de toate celelalte consideraţii de rudenie sau putere. Tânărul Muhammed, ca şi Abu Bakr, care a fost să fie prietenul său pe viaţă, a luat parte la acea întâlnire istorică.

Cu mult după ce Revelaţia începuse, Muhammed avea să-și amintească termenii pactului şi să spună: „Am fost de față în casa lui Abdullah ibn Judan, când a fost un încheiată o înțelegere atât de perfectă, încât nu mi-aș schimba partea mea din ea nici pentru o turmă de cămile roșii; și dacă acum, în Islam, mi s-a cerut să particip, sunt bucuros să accept.”[6] Profetul nu numai că a subliniat perfecţiunea termenilor şi pactului, ca opuse alianţelor tribale corupte, predominante la acea vreme, dar a adăugat că, chiar ca purtător al mesajului islamului – chiar ca musulman – el a acceptat încă esenţa sa şi nu va ezita să participe din nou. Acea declaraţie este de o semnificaţie specială pentru musulmani, şi cel puţin trei învăţături majore se pot extrage din ea. Am văzut că Profetul fusese sfătuit să-şi facă folositor trecutul, dar în acest moment, observaţia merge si mai departe: Muhammed recunoaşte un pact care a fost stabilit înaintea începerii Revelaţiei şi care făgăduieşte solemn să apere dreptatea în mod imperativ şi să se opună persecuţiei celor care erau săraci şi fără putere. Acest lucru implică cunoaşterea faptului că actul de stabilire al acestor principii este prioritar și depășește ceea ce aparține Islamului, pentru că, de fapt, Islamul şi mesajele sale au fost deja formulate independent. Aici, Profetul recunoaşte clar valabilitatea unui principiu al dreptăţii şi apărarea celor asupriţi, stipulate în pactul perioadei pre-islamice.

A doua învăţătură nu este mai puţin esenţială: într-o perioadă în care mesajul era încă în proces de elaborare în cursul Revelaţiei şi trăirilor Profetului, el recunoaşte valabilitatea unui pact stabilit de nemusulmanii în căutarea dreptăţii şi a bunăstării comune a societăţii lor. Mărturisirea Profetului este în sine o negare flagrantă a tendinţei de gândire exprimată pe alocuri pe tot parcursul gândirii islamice – şi la momentul actual – conform căreia un legământ poate fi etic valabil numai pentru musulmani, dacă este strict de natură islamică sau / şi este stabilit între musulmani. Din nou, punctul cheie este că Profetul recunoaşte clar valabilitatea aderării la principiile dreptăţii şi apărării asupriţilor, indiferent dacă aceste principii vin din cadrul islamului sau din afara lui.

A treia învăţătură este o consecinţă directă a acestei reflecţii: mesajul islamului nu este deloc un sistem de valori apropiat în contradicţie sau conflict cu alte sisteme de valori. De la bun început, Profetul nu a conceput conţinutul mesajului său ca expresie a diferenţei pure faţă de ceea ce prezentau arabii sau celelalte societăţi ale vremii. Islamul nu stabileşte un univers de referinţă restrâns, ci mai degrabă se bazează pe un set de reguli universale care pot coincide cu principiile şi valorile altor credinţe şi tradiţii religioase (chiar şi cele create de o societate politeistă ca şi cea din Mecca, de la vremea respectivă). Islamul este un mesaj al dreptăţii care atrage după sine refuzul asupririi şi protejarea demnităţii celor asupriţi şi săraci, iar musulmanii trebuie să recunoască valorile morale ale unei legi sau al unui contract care stipulează această cerinţă, indiferent cine ar fi autorul şi oricare ar fi societatea, musulmană sau nu. Departe de a construi o credinţă în islam, în care recunoştinţa şi loialitatea sunt exclusiv pentru comunitatea de credinţă, profetul s-a străduit să dezvolte conştiinţa credincioşilor prin adeziunea la principiile care transcend de aproape credinţa, în numele unei loialităţi primordiale pentru însăşi principiile universale. Ultimul mesaj nu aduce nimic nou afirmării principiilor demnităţii umane, dreptăţii şi egalităţii; el doar le reaminteşte şi le confirmă. În ceea ce priveşte valorile morale, aceeaşi intuiţie a Profetului este prezentă atunci când Profetul vorbeşte despre calităţile persoanelor înainte şi în timpul islamului: „Cei mai buni dintre voi [pentru calitățile sale umane și morale] din perioada pre-islamică [al-jahiliyyah] sunt cei mai buni în Islam, cu condiția ca aceștia să-l înțeleagă [Islamul].[7] Valorile morale ale fiinţei umane ajung mult mai departe aparţinând unui univers particular de referinţă; în cadrul islamului, este necesară adăugarea cunoştinţelor şi percepţiei pentru a înţelege corect ceea ce islamul atestă (principiul dreptăţii) şi ceea ce cere ar trebui reformat (toate formele venerării idolilor).

„Cel Sincer” şi căsătoria”

Însăşi viaţa Profetului, înainte şi după începerea Revelaţiei, ilustrează relevanţa analizei de mai sus: recunoaşterea calităţilor sale morale au precedat misiunea sa profetică, care a confirmat anterior nevoia pentru asemenea calităţi. După ce a fost păstor, tânărul Muhammed a devenit comerciant şi şi-a făurit o reputaţie în onestitate şi capabilitate, recunoscute în toată zona. Oamenii au început să-l numească as-Sadiq al-Amin, „Cel Drept, cel Demn de Încredere”, când era aproape la vârsta de 20 de ani. Unul dintre cei mai bogaţi comercianţi din Mecca era o femeie numită Khadijah bint Khuwaylid. Fusese căsătorită de două ori şi în final văduvă, ea era verişoara unui creştin, Waraqah ibn Nawfal. Auzise deja de câţiva ani despre un tânăr care era „cinstit, drept şi capabil” şi în cele din urmă s-a hotărât să-l încerce, cerându-i să ducă nişte bunuri ale ei în Aş-Şam şi să le vândă acolo; l-a lăsat să ia cu el un servitor tânăr de-al ei, numit Maysarah şi a promis să-i dubleze comisionul dacă va avea succes. El a acceptat şi a plecat împreună cu Maysarah. În Şam, Muhammed a reuşit o tranzacţie comercială care a fost mai mare decât dublul la care se aştepta Khadijah.

S-au întors să-i raporteze Khadijei, care a ascultat tăcută explicaţiile lui Muhammed, observând cu atenţie aspectul şi comportamentul tânărului, care avea acum 25 de ani. Părea că faţa lui emană lumină. Mai târziu, Maysarah i-a spus că pe tot parcursul călătoriei a observat o serie de semne – în atitudinea şi comportamentul lui Muhammed – dovedind că era diferit de orice alt om.[8] Khadijah i-a cerut apoi uneia dintre prietenele ei, Nufaysah, să se apropie de Muhammed şi să-l întrebe dacă ar fi interesat de căsătorie. Muhammed i-a spus lui Nufaysah că nu-şi putea permite căsătoria, iar când i-a menţionat numele Khadijei, cu care ar găsi „frumuseţe, descendenţă, nobleţe şi bunăstare”, el i-a răspuns că era interesat, dar, datorită statutului său, nu putea plănui o astfel de unire. Nufaysah nu i-a spus că acţiona deja la cererea Khadijei şi i-a propus să conteze pe ea în aranjarea lucrurilor. A informat-o pe prietena ei Khadijah de dispoziţia sufletească favorabilă a lui Muhammed. Khadijah l-a invitat la ea acasă şi i-a înaintat cererea în căsătorie, pe care el a acceptat-o. A mai rămas sarcina de a vorbi cu rudele din ambele clanuri, pentru a finaliza înţelegerea, şi nici un obstacol – fie statutele lor sau fie interesele triburilor – nu a fost în stare să împiedice căsătoria lor.

Tradiţia raportează că Khadijah avea 40 de ani când ei s-au căsătorit, dar alte opinii spun că ea era mai tânără: de exemplu, Abdullah ibn Mas’ud menţionează vârsta de 28 de ani, ceea ce pare mai probabil, având în vedere că ea a dat naştere la şase copii în anii următori.[9] Primul născut, un băiat pe nume Qasim, a trăit doar 2 ani; apoi au urmat Zeineb, Ruqayyah, Um Kulthum, Fatimah şi în final, Abdullah, care a murit, de asemenea, înainte să ajungă la vârsta de 2 ani.[10] În timpul acestor ani, Profetul a hotărât să-l elibereze şi să-l adopte pe sclavul său, Zeid ibn Harithah, primit de la soţia sa cu câţiva ani mai devreme. Mai târziu, când fiul său Abdullah a murit, a căutat să-l ajute pe unchiul său, Abu Talib – în mare dificultate financiară şi răspunzător de o familie numeroasă – luându-l pe vărul său Ali ibn Abi Talib, în casa sa. Ali s-a căsătorit mai târziu cu fiica cea mai mică a lui Muhammed, Fatimah.

Zeid

Povestea lui Zeid, fiul adoptat, este interesantă din mai multe motive. Capturat în timpul unei bătălii, fusese vândut de mai multe ori până să devină sclavul Khadijei şi apoi al lui Muhammed. A rămas în serviciul Profetului pentru mai mulţi ani, timp în care a aflat că părinţii lui erau încă în viaţă, după cum circulau versurile de la trib la trib, prin intermediul veştilor împrăştiate de comercianţi şi călători, pe măsură ce ajungeau din sat în sat. Zeid a compus nişte versuri şi a aranjat cu câţiva membrii din tribul său, care vizitau Mecca, să le asculte şi să apoi să le recite familiei sale. Auzind că el era acolo, tatăl şi unchiul său au decis să plece la Mecca imediat, să-l găsească pe Zeid şi să-l ia înapoi în tribul său. Au auzit că era la Muhammed şi au venit la el, propunându-i să-l răscumpere pe Zeid. Muhammed, în schimb, le-a propus să-l lase pe Zeid să aleagă singur: dacă hotăra să se întoarcă la tribului lui cu tatăl şi cu unchiul său, Muhammed îl va lăsa să plece, fără să cerea vreo compensaţie, dar dacă, din contră, Zeid va dori să rămână cu Muhammed, rudele sale să accepte decizia sa. Ei au fost de acord, şi s-au dus împreună să-l întrebe pe Zeid ce dorea. El a decis să rămână cu Muhammed şi le-a explicat rudelor sale că prefera sclavia cu Muhammed, decât libertatea departe de el, atât de mult au contat calitățile pe care le-a găsit în Profet și care depășeau cu mult ceea ce se putea aștepta de la alți oameni. Aşadar, el a rămas cu stăpânul său, care l-a eliberat imediat şi a anunţat public că Zeid va fi considerat de acum fiul său, că va fi numit Zeid ibn Muhammed (Zeid, fiul lui Muhammed) şi că îl va moşteni.[11]

Această poveste – alegerea lui Zeid, când încă era sclav, a stăpânului în locul tatălui – adaugă o altă dimensiune portretului lui Muhammed, care este dezvăluit treptat şi care spune multe despre personalitatea lui Muhammed înainte de Revelaţie. Simplu, gânditor şi politicos, dar şi cinstit şi abil în afaceri, el manifesta în permanenţă respect pentru toate femeile, bărbaţii şi copiii, care în schimb, îi arătau o mare recunoştinţă şi o dragoste profundă. El era As-Saadiq, un om cinstit şi de cuvânt; era Al-Amin, o persoană demnă de încredere şi vrednică; fusese înconjurat de semne care îi anunţau destinul; era înzestrat cu calităţi umane extraordinare, care au subliniat deja unicitatea lui.

Reconstrucția Kabei

Un al eveniment indică faptul că la calităţile sale sufleteşti şi morale trebuie adăugată inteligenţa ascuţită, pe care a folosit-o în beneficiul respectului şi păcii între oameni şi între triburi. După lunga ezitare datorată interdicţiei împotriva atingerii Casei sacre, quraişii s-au hotărât în final să reconstruiască Kaba. Au demolat partea superioară a pereţilor, până la fundaţie (care erau ai construcţiei iniţiale, ridicată de Avraam şi Ismail, şi pe care au lăsat-o neatinsă). Au reconstruit până la locul unde Piatra Neagră urma să fie aşezată, într-un colţ al Kabei. În acel moment, certuri înverşunate au apărut printre membrii diferitelor triburi, legate de cine să aibă onoarea de a aşeza Piatra Neagră la locul ei. Unii erau deja pregătiţi să ridice armele pentru a hotărî privilegiul cărui clan să fie îndepărtat. Un bătrân dintre ei a propus ca primului om care va intra în locul sacru să i se ceară să judece situația şi să se formuleze o aprobare unanimă. Muhammed a fost primul care a intrat în locul sacru şi bătrânii tribului au fost bucuroşi că soarta l-a ales pe el să arbitreze disputa. El i-a ascultat şi apoi le-a cerut o mantie; a aşezat Piatra Neagră pe ea şi a cerut fiecărui şef de trib să ţină marginile mantiei şi să ridice piatra împreună. Odată ce au ridicat-o la înălţimea dorită, chiar el a aşezat Piatra Neagră în spaţiul destinat – spre satisfacţia tuturor, de vreme ce nimeni nu fusese nedreptăţit. Această inteligenţă intuitivă a reuşit să împace mândria fiecărui clan cu dorinţa lor de unire. Mai târziu, în timpul misiunii sale, această caracteristică a intelectului său a fost adesea ilustrată prin abilitatea de a menţine unită prima comunitate de musulmani, în ciuda existenţei unor personalităţi foarte puternice, cu temperamente extrem de diferite. În căutarea păcii, el s-a străduit constant, să facă din nou ceea ce făcuse în această situaţie dificilă dintre clanurile quraişite: să înveţe inima să nu lase loc pentru sentimente de mândrie şi gânduri arogante; să aducă rațiunii soluțiile unui suflet liniștit, care să dea posibilitatea autocontrolului, blând şi înţelept. În anii dinaintea Revelaţiei, Învăţătorul Mesagerului i-a acordat această calitate specială, legătura strânsă dintre un suflet profund şi un spirit fin, de a şti cum să fii raţional în toate circumstanţele, cu sinele şi cu ceilalţi oameni.

Pe când avea 35 de ani, Muhammed își construise o asemenea reputaţie, încât mulţi din tribul Banu Hashim s-au gândit că el va prelua în curând mantia străbunilor şi va restabili măreţia tribului său, devenindu-i conducător. Prin căsătoria sa, prin propriile activităţi şi calităţile personale, el s-a remarcat politic şi financiar, şi deja începuse să primească cereri în căsătorie pentru fiice sale, ca de exemplu, de la Abu Leheb, care dorea să-şi căsătorească cei doi fii, Utbah şi Utaybah, cu Ruqayyah şi Um Kulthum. Legăturile dintre clanuri fuseseră țesute în speranța unor avantaje care ar trebui să asigure necesitatea ca Muhammed să devină un conducător de clan.

Căutarea adevărului

Muhammed nu era totuşi interesat de o astfel de problemă şi manifesta un interes redus faţă de treburile publice. În timpul acestei perioade a început să petreacă perioade de izolare într-una din peşterile din apropierea Meccăi, aşa cum făcuseră deja hunefaa din Mecca şi creştinii. Când a sosit luna Ramadan, se ducea în peştera Hira, cu câteva provizii şi rămânea în izolare, întorcându-se periodic pentru mâncare suplimentară, pentru o perioadă de circa o lună. Ca să ajungă la acea peşteră, trebuia să urce un deal mic şi să se ducă pe cealaltă parte a unei a doua creste, urmând o potecă îngustă. Peştera în sine era total izolată şi atât de mică, încât ar fi fost dificil să stea acolo doi oameni. De la gura peşterii se putea vedea Kaba până departe şi la o distanţă şi mai mare, câmpiile neroditoare întinzându-se cât vedeai cu ochii.

Departe de ceilalţi oameni, Muhammed era în căutarea păcii şi a semnificațiilor. Nu a participat niciodată la adorarea idolilor, nu a împărtăşit credinţele şi riturile triburilor din regiune şi a stat departe de superstiţie şi prejudecată. A fost apărat de dumnezeii falşi, fie venerarea statuilor sau cultul puterii şi bogăţiei. De ceva vreme, îi spusese deja soţiei sale, Khadijah, despre unele vise care s-au dovedit a fi adevărate şi care l-au tulburat datorită puternicei impresii lăsate când se trezea. Era într-adevăr o căutare a adevărului: nesatisfăcut de răspunsurile oferite de cei din jur, condus de convingerea intimă că trebuie să caute mai departe, el a decis să se izoleze în contemplare. Avea aproape 40 de ani şi atinsese un punct al dezvoltării sale spirituale care a creat o auto-observare profundă a paşilor următori necesari. Singur cu sine, în peştera Hira, a meditat asupra sensului vieţii sale, prezenţei sale pe pământ şi asupra semnelor care îl însoţiseră de-a lungul vieţi. Spaţiile întinzându-se pretutindeni în jurul lui i-au reamintit de orizonturile deşertului copilăriei sale, cu diferenţa că acum maturitatea le-a umplut cu o imensitate de întrebări existenţiale fundamentale.

Era în căutare şi această căutare spirituală îl îndrumau în mod firesc spre chemarea pe care semnele au subliniat-o tacit şi inevitabil de-a lungul acestei vieţi. Semnele care l-au protejat şi l-au liniştit, viziunile care au apărut prima dată în vis şi apoi s-au materializat în viața reală, şi întrebările puse de minte şi de inimă, înrudite cu orizonturile oferite de natură, l-au condus încet pe Muhammed la iniţierea supremă în semnificaţii, la întâlnirea cu Învăţătorul său, Dumnezeu Unicul. La vârsta de 40 de ani, primul ciclu al vieţii sale tocmai se încheiase.

Când se apropia de peştera Hira, în timpul lunii Ramadan, în anul 610, a fost momentul când a auzit prima dată o voce chemându-l şi salutându-l: „As-selamu aleyke, ya Rasul Allah! Pacea fie asupra sa, mesager al lui Dumnezeu!”[12]

---

[1] Aş-Şam الشام reprezenta ceea ce este cunoscut sub numele de Levant (teritoriul de azi al Siriei, Libanului, Iordaniei, pământului ocupat de israelieni al Palestinei şi o îngustă porţiune din Irak). Deşi Ash-Shām este denumirea în arabă de azi a capitalei Siriei – Damasc, menţionarea din textele vechi desemnează acea regiune vastă care se referă la o mare parte a Orientului Mijlociu la sud de Munţii Taurus, mărginită de Marea Mediterană la vest şi de Deşertul Arabiei şi Mesopotamia superioară la est.

[2] Hunefa este pluralul termenului haniyf şi înseamnă drept-credincioşi, monoteişti care urmau încă învăţăturile profetului Iisus sau Avraam, stând departe de credinţele păgâne politeiste

[3] Vezi Ibn Hisham, As-Sirah an-Nabawiyyah (Beirut: Dar al-Jil, n.d.) 1:319.

[4] Ibid., 321.

[5] Quraișiții erau un trib Meccan puternic, descendenți din Qusayy, care erau negustori prosperi, controlând comerțul în zonă.

[6] Hadith relatat de Ibn Ishaq și Ibn Hisham și confirmat ca autentic de diferite surse, printre care al-Hamidi și parțial de Imam Ahmad.

[7] Hadith relatat de al-Bukhari și Muslim.

[8] Ibn Hisham relateayă un episod cu un călugăr care, văzându-l pe Muhammed stând sub un copac, i-a spus lui Mausarah că acest bărbat tânăr „nu putea să fie decât Profet”. Vezi Ibn Hisham, , As-Sirah an-Nabawiyyah, 2:6.

[9] Vezi Ibn Hisham, , As-Sirah an-Nabawiyyah, 2:6 – 8. Vezi de asemenea și Ibn Sayyid an-Nas, Uyun al-Athar (Medina: Dar at-Turath, 1996), 80 – 81.

[10] Muhammed a fost numit adesea, ulterior, Abu al-Qasim (tatăl lui Qasim), și unele treadiții profetice se referă la Profet cu acest nume.

[11] El avea să poarte acest nume până când Revelația a poruncit ca toți copiii adoptați să își păstreze numele de familie cunoscute (Coran, 33:4 - 5), pentru a se face o distincție clară între rudele de sânge și copilul adoptat.

[12] Ibn Hisham, , As-Sirah an-Nabawiyyah, 2:66 – 67.

_______________

Tariq Ramadan, Pe urmele Profetului

Traducere: Sorina Băloi

Asociaţia Surori Musulmane, ianuarie 2011

Nasterea si educatia Profetului Muhammed

NAŞTEREA ŞI EDUCAŢIA PROFETULUI MUHAMMED

Conform tradiţiei islamice, Casa lui Dumnezeu (al-Kaba) a fost construită de Avraam şi de fiul său, Ismail, în numele monoteismului pur, al adorării uni Singur Dumnezeu, Creatorul cerurilor şi al pământului, Dumnezeul oamenilor şi a tuturor profeţilor şi mesagerilor.[1] Au trecut secole şi Mekka a devenit un loc de pelerinaj, dar mai ales un centru comercial, dând naştere unui amplu amestec cultural şi religios. După o vreme, adorarea Celui Unic a lăsat loc cultului tribal sau idolilor locali, pentru a forma politeismul. Tradiţia islamică semnalează că atunci când a început Revelaţia, mai mult de 360 de idoli, imagini sau statui erau adăpostite şi venerate în Kaba. Numai un grup restrâns de credincioşi au rămas ataşaţi venerării unui Singur Dumnezeu şi refuzau să se alăture, în general, venerării idolilor. Erau numiţi hunafa şi identificaţi cu tradiţia monoteistă a lui Avraam[2]. Însuşi Coranul îl califică pe Avraam şi / sau natura venerării sale ca pură (hanif): „Şi cine are credinţă mai bună decât acela care se supune lui Allah şi plineşte fapte bune, urmând religia lui Avraam cel drept întru credinţă? Şi Allah l-a primit pe Avraam ca ales.”[3]

Cel mai cunoscut dintre hunafa din vremea lui Muhammed a fost numit Waraqah ibn Nawfal şi s-a convertit la Creştinism. Cu ceilalţi credincioși, cu evrei şi creştini locuind în zonă, Waraqah ibn Nawfal a reprezentat expresia unui monoteism marginal prezent, care dispreţuit şi de multe ori combătut în Mekka şi în împrejurimile ei.

O naştere

În această carte clasică despre viaţa Profetului Muhammed, Ibn Hisham ne informează că Ibn Ishaq a stabilit clar şi concis ziua de naştere a Profetului: „Mesagerul (pacea şi binecuvântările lui Dumnezeu fie asupra lui) a fost născut într-o Luni, în a douăsprezecea noapte a lunii Rabi al-Awwal, în anul Elefantului.”[4] Alte relatări menţionează alte luni ale anului, dar de-a lungul istoriei, această dată a fost acceptată pe scară largă de savanţi şi în cadrul comunităţilor musulmane. Calendarul musulman, fiind unul lunar, este dificil să determinăm exact luna solară a naşterii sale, dar „anul elefantului” la care se referă Ibn Ishaq corespunde cu anul 570 e.n.

Ultimul Profet s-a născut într-una din familiile nobile din Mekka, Banu Hashim, care se bucura de mare respect printre triburile din şi din jurul Mekkăi.[5] Această descendenţă nobilă reuneşte o poveste personală dureroasă şi consumantă. Mama sa, Aminah, era însărcinată în doar două luni, când tatăl lui, Abdullah, a murit în timpul unei călătorii în Yathrib, în nordul Mekkăi. Orfan de tată la naştere, tânărul Muhammed a trăit în tensiunea unui statut dual insinuat în Mekka, a unui neam respectat pe de o parte şi nesiguranţa de a nu avea tată, pe de altă parte.

Ibn Ishaq relatează că numele Muhammed, aproape necunoscut la vremea aceea în Peninsula Arabică, i-a venit mamei sale într-o viziune, în timp ce era încă însărcinată.[6] Se spune că aceeaşi viziune îi anunţase naşterea „conducătorul acestui popor” (sayyid hadhihi al-ummah); conform viziunii, când s-a născut el, ea a spus cuvintele „Îl pun sub protecţia Unicului (al-Wahid), împotriva perfidiei celor trădători.”[7] Împărţită între durerea morții soţului ei şi bucuria sosirii copilului ei, Aminah spunea deseori că semne ciudate i-au însoțit sarcina, apoi naşterea extraordinar de uşoară a copilului ei.

Deşertul

Aminah şi-a dat seama curând că era mama unui copil excepţional. Acest sentiment era împărtășit şi de bunicul lui Muhammed, Abd al-Muttalib, care şi-a asumat responsabilitatea lui după naştere. În Mekka, era obiceiul de a încredinţa copiii doicilor, aparţinând triburilor nomade de beduini, care trăiau în deşertul apropiat. Pentru că era orfan de tată, doicile, una după alta, au refuzat să ia copilul în îngrijirea lor, temându-se că acest statut ambiguu nu le-ar aduce nici un profit. Halimah, care ajunsese ultima pentru că era obosit calul ei, a hotărât împreună cu soţul ei, ca era mai bine pentru ei să ia copilul, deşi era orfan, decât să rişte să fie batjocoriţi de tribul lor, când vor ajunge acasă. S-au întors deci cu micul Muhammed şi Halimah, ca şi Aminah, spune despre multe semne care i-a dus, pe ea şi pe soţul ei, să se gândească la faptul că acest copil părea binecuvântat.

Timp de patru ani, orfanul a fost îngrijit de Halimah şi a trăit cu beduinii Banu Sad, în deşertul arab. A luat parte la viaţa nomadă, în cel mai pustiu şi mai natural mediu, înconjurat, cât de departe vezi cu ochii, cu orizonturi care aduc în minte fragilitatea fiinţei umane şi care stimulează contemplarea şi singurătatea. Chiar dacă el nu ştia încă, Muhammed trecea prin primele încercări menite lui de Dumnezeu, care îl alesese ca mesager şi care a fost, pentru vremea respectivă, Educatorul lui, Rabb.[8]

Coranul va reaminti mai târziu situaţia lui specială de orfan, la fel ca şi învăţăturile spirituale asociate cu experienţa vieţii în deşert:

„Oare nu te-a găsit El orfan şi ţi-a dat adăpost? Nu te-a găsit pe tine nepăsător şi te-a călăuzit? Nu te-a găsit pe tine sărman şi te-a făcut bogat? Cât despre orfan, pe el nu-l oprima! Cât despre cel care cere, pe el nu-l alunga!. Iar cât despre îndurarea Domnului tău, despre ea vorbeşte!”[9]

Aceste versete din Coran cuprind câteva învăţături: fiind în acelaşi timp orfan şi sărac, a fost de fapt o stare iniţiatică pentru viitorul Mesager al lui Dumnezeu, pentru cel puţin două motive. Prima învăţătură este evident vulnerabilitatea şi smerenia pe care trebuie să o fi simţit în mod firesc în din fragedă pruncie. Această stare a fost intensificată când mama sa, Aminah, a murit, pe când Muhammed avea 6 ani. Acest lucru l-a lăsat complet dependent de Dumnezeu, dar de asemenea, şi cel mai sărac dintre oameni. Coranul îi reaminteşte că nu trebuie să uite niciodată acest lucru, în toată viaţa sa şi în special în timpul misiunii sale profetice. Era orfan şi sărac, şi din acest motiv, i se reaminteşte şi i se porunceşte să nu-i părăsească niciodată pe cei defavorizaţi şi pe cei nevoiaşi.

Considerând natura exemplară a experienţei profetice, a doua învăţătură spirituală provenită din aceste versete este valabilă pentru orice fiinţă umană: niciodată să nu uităm trecutul cuiva, încercările cuiva, mediul şi originea cuiva şi să transformăm trăirea cuiva într-o învăţătură pozitivă pentru noi înşine şi pentru ceilalți. Trecutul lui Muhammed, îi aminteşte Creatorul, este o şcoală din care el trebuie să extragă învăţăminte utile, practice şi concrete, pentru a-i ajuta pe cei ale căror vieţi şi greutăţi le-a împărtăşit, din moment ce el ştie din propria experienţă, mai bine decât oricine, că ei simt şi suferă.

Educaţia şi natura

Viaţa în deşert forma omul şi perspectiva sa asupra creaţiei şi elementelor universului. Când Muhammed a venit în deşert, era capabil să înveţe din bogata tradiţie orală a beduinilor şi din renumele lor de vorbitori, să-şi dezvolte propria măiestrie a limbii vorbite. Mai târziu, Ultimul Profet a ieşit în evidenţă prin puterea cuvintelor sale, prin elocvenţa sa şi mai presus de toate, prin abilitatea de a transmite învăţăturile profunde şi universale, prin fraze scurte şi pline de profunzime. Pentru nomazi, mereu în mişcare, limitarea în spațiu este legată de un sentiment al libertăţii, amestecat, din nou, cu experiența efemerităţii, vulnerabilităţii şi smereniei. Nomazii învaţă să se deplaseze, să devină străini şi să înţeleagă, în mijlocul spaţiului liniar infinit, finitatea ciclică a timpului. La fel este experiența vieţii credinciosului, pe care Profetul o descrie mai târziu tânărului Abdullah ibn Umar, în termeni care amintesc de această dimensiune: „Fii în această lume ca şi cum ai fi un străin sau un călător.”[10]

În primii ani de viaţă ai Profetului, el a dezvoltat o relaţie deosebită cu natura, care rămâne constantă pe tot parcursul misiunii sale. Universul este plin de semne care evocă prezenţa Creatorului, şi deşertul, mai mult decât orice altceva, deschide mintea omului spre observare, meditaţie şi iniţiere în semnificaţii. Astfel, multe versete ale Coranului menţionează cartea creaţiei şi învăţăturile sale. Deşertul, aparent lipsit de viaţă, prezintă şi dovedeşte în mod repetat, conştiinţei atente, realitatea miracolului întoarcerii la viaţă:

„Şi printre minunile Sale [este şi aceea că] tu vezi pământul umilit [pustiit şi neroditor], dar când Noi facem să coboare apa peste el, atunci el se mişcă şi se umflă acela care îi dă lui viaţă este Cel care dă viaţă şi morţilor, fiindcă El este cu putere peste toate.”[11]

Această relaţie cu natura a fost foarte vie în viaţa Profetului, încă din copilărie, de unde putem trage uşor concluzia că, trăind aproape de natură, observând-o, înţelegând-o şi respectând-o, acest lucru reprezintă un imperativ al credinţei profunde.

Mulţi ani mai târziu, când Profetul era în Medina, confruntându-se cu conflicte şi războaie, o Revelaţie, în mijlocul nopţii, i-a întors privirea spre sensul unui alt orizont: „În crearea cerurilor şi a pământului şi în schimbarea nopţii şi a zilei sunt semne pentru cei dăruiţi cu minte.”[12]. A fost relatat că Profetul a plâns toată noapte când acest verset i-a fost revelat. În zori, când Bilal, muezinul, a venit să cheme la rugăciune şi l-a întrebat despre cauza acestor lacrimi, Muhammed i-a explicat semnificaţia tristeţii sale şi a adăugat: „Vai celui care aude acest verset şi nu meditează asupra lui!”

Un alt verset transmite aceeaşi învăţătură, referindu-se la semne multiple:

„În facerea cerurilor şi a pământului, în schimbarea nopţii şi a zilei, în corăbiile care plutesc pe mări cu ceea ce foloseşte oamenilor, în apa pogorâtă de Allah din cer, cu care a înviat pământul, după ce a fost mort, şi a răspândit pe el vietăţile, în schimbarea vânturilor şi a nourilor supuşi dintre cer şi pământ, sunt cu adevărat semne pentru nişte oameni care pricep.”[13]

Primii ani ai vieţii lui Muhammed i-a modelat fără îndoială perspectivele, pregătindu-l să înţeleagă semnele universului. Învăţătura spirituală care poate fi extrasă din ele este esenţială, atât pentru educaţia Profetului, cât şi pentru propria noastră educaţie, pe tot parcursul istoriei: faptul de a fi aproape de natură, respectând ceea ce este şi observând şi meditând la ceea ce ne arată, ceea ce ne oferă sau ne ia, necesită o credinţă care, în căutarea sa, încearcă să se hrănească, în profunzime şi să renască. Natura este o primă călăuză şi un tovarăş intim al credinţei. Astfel, Dumnezeu a hotărât să-l supună pe Profetul Său, din fragedă pruncie, învăţăturilor naturale ale creaţiei, concepute ca o şcoală unde intelectul învaţă gradual semne şi sensuri. Foarte departe de formalismul ritualurilor religioase fără suflet, acest gen de educaţie, în şi prin apropierea faţă de natură, întreţine o relaţie cu divinul bazată pe contemplare şi intensitate, care mai târziu va face posibilă, în a doua fază a educaţiei spirituale, înţelegerea semnificaţiilor, formei şi obiectivelor ritualurilor religioase. Rupţi de natură, în oraşele noastre, la momentul actual se pare că am uitat semnificaţia acestui mesaj, într-o asemenea măsură, încât am inversat în mod periculos, ordinea cerinţelor şi credem că această învăţare a tehnicilor şi formelor religiei (rugăciunile, pelerinajele, etc.) este suficientă pentru a controla şi înţelege semnificaţiile şi scopurile lor. Această iluzie are consecinţe serioase, din moment ce duce la secarea învăţăturilor religioase ale esenţei spirituale, care de fapt trebuie să fie centrul lor.

Deschiderea pieptului

Tradiţia relatează că cel mai straniu eveniment a avut loc când Muhammed avea 4 ani, în timp ce se juca cu copii tribului beduin Banu Sad. Halimah spune că fiul ei a venit înspăimântat la ea şi la soţul ei şi le-a spus că „doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb l-au apucat [pe Muhammed] şi l-au întins pe pământ; apoi i-au deschis pieptul şi şi-au băgat mâinile înăuntru.”[14]

Halimah şi soţul ei au alergat la locul indicat de copilul lor şi l-au găsit pe Muhammed tremurând şi palid. El a confirmat povestea fratelui său vitreg, adăugând că după deschiderea pieptului, cei doi bărbaţi „au atins ceva acolo; nu ştiu ce înseamnă.”[15]

Tulburaţi de această întâmplare şi temându-se că s-ar fi putut întâmpla ceva cu copilul, cuplul a decis să-l ducă pe Muhammed înapoi la mama sa. La început au tăinuit motivul principal al deciziei lor, dar confruntându-se cu întrebările insistente ale mamei, i-au povestit în cele din urmă întâmplarea. Ea nu a fost surprinsă şi chiar a menţionat că ea însăşi a fost martoră la unele semne care indicau că o soartă anume fusese pregătită pentru copilul ei.

Mulţi ani mai târziu, Profetul a reamintit întâmplarea şi a spus că doi bărbaţi „i-au deschis pieptul, i-au scos inima şi i-au deschis-o pentru a scoate un cheag negru, pe care l-au aruncat. Apoi ei au spălat inima sa şi pieptul cu zăpadă.”[16] În altă tradiţie, el explică semnificaţia spirituală a acestor evenimente; într-o discuţie cu unii companioni, relatată de Ibn Masud, el spune: „Nu este nici unul printre voi care să nu fie însoţit de un jinn sau un înger, special destinat lui. Ei au întrebat: Chiar şi tu, Mesagerule? Chiar şi eu, dar Dumnezeu m-a ajutat şi el [jinul, are înţeles aici de spirit malefic] a cedat, aşa că îmi porunceşte să fac ce e bine.”[17]

Iată, Profetul ne călăuzeşte înţelegerea evenimentului, dincolo de faptele simple relatate, la dimensiunea sa spirituală esenţială: încă din copilărie, Mesagerul a fost protejat de tentaţiile răului, care chinuieşte sufletul celorlalţi. Purificarea pieptului său l-a pregătit pentru misiunea sa profetică. La circa 50 de ani mai târziu, a mai avut o experienţă similară, când inima i-a fost deschisă din nou şi purificată, pentru a-i permite să trăiască Călătoria Nocturnă la Ierusalim, apoi urcarea la Sidrat al-Muntaha, „Lotusul sau jujubierul de capăt”[18]. Astfel de experienţe spirituale, unice şi de iniţiere, l-au pregătit pe Cel Ales (al-Mustafa) să primească mai întâi mesaj al Islamului şi apoi porunca de a săvârşi ritualul de rugăciune, stâlpul practicii religioase.[19]

La un nivel mai general, Coranul se referă la această purificare cu cuvintele: „Oare nu ţi-am deschis ţie pieptul, şi nu am îndepărtat de la tine povara ta, care-ţi apasă pe spinare? Şi nu am înălţat pomenirea ta?[20] Pentru majoritatea comentatorilor Coranului, aceste versete se referă în primul rând, la tripla înzestrare a Profetului: credinţa în Unicul înscrisă în sufletul său, alegerea lui ca Profet, şi, în ultimul rând, însuşi ajutorul lui Dumnezeu pe tot parcursul misiunii sale. Încă din copilărie, aşa cum am văzut, lui Muhammed i-a fost dat să fie însoţit de semne şi încercări, care l-au educat şi l-au pregătit pentru acea misiune.

Întors acum înapoi în Mekka, tânărul Muhammed a rămas cu mama sa pentru doi ani. Când avea 6 ani, ea a dorit ca fiul ei să se familiarizeze cu membrii familiei ei, care locuiau în Yatrib (care mai târziu va fi cunoscută ca Medina). S-au dus acolo, dar pe drumul de întoarcere, Aminah s-a îmbolnăvit şi a murit, la Abwa, unde a fost înmormântată. Acum, orfan de ambii părinţii, Muhammed a fost înconjurat de semnele alegerii sale şi de asemenea, de durere, suferinţă şi moarte. Barakah, care călătorise cu ei ca servitoare a Aminei, a dus copilul înapoi la Mekka. Bunicul lui, Abd al-Muttalib, l-a luat imediat în îngrijire. Şi-a manifestat permanent dragostea profundă şi în special respect, pentru nepotul său. Însă a murit doi ani mai târziu.

Orfanul şi Îndrumătorul Său

Povestea lui Muhammed este una complicată, după cum este accentuată de repetiţia din aceste versete din Coran: „Alături de greu vine şi uşorul! Alături de greu vine şi uşorul!”[21]. La vârsta de 8 ani, Muhammed trăise orfan, sărăcia, singurătatea şi moartea mamei sale şi apoi a bunicului său. Cu toate acestea, toată viaţa sa a întâlnit continuu, semne ale unui destin care, datorită oamenilor şi circumstanţelor, l-au însoţit şi i-au facilitat evoluţia şi educaţia. Pe patul de moarte, Abd al-Muttalib i-a cerut fiului său, Abu Talib, unchiul lui Muhammed, să aibă grijă de el; Abu Talib a îndeplinit această misiune aşa cum un tată ar fi făcut pentru propriul copil. Mai târziu, Profetul a amintit în mod constant, cât de mult l-au iubit unchiul său şi soţia unchiului său, Fatimah, şi cum l-au îngrijit. „Într-adevăr, pentru fiecare greutate există o alinare.”

În toate greutăţilor vieţii sale, Muhammed a rămas, bine înţeles, sub protecţia Unicului, Rabb, Îndrumătorul lui. În Mekka, tradiţia relatează că el a fost apărat permanent de venerarea idolilor şi de festivaluri, sărbători sau nunţi, unde predomina beţia şi neînfrânarea. Într-o seară, a auzit că va fi celebrată o nuntă în Mekka şi a vrut să participe. În drum spre locul respectiv, a relatat el, s-a simţit brusc obosit; s-a întins să se odihnească şi a adormit. În dimineaţa următoare, căldura soarelui l-a trezit din somnul lui profund. Această poveste banală este totuşi foarte revelatoare, ca şi metodele folosite de Îndrumătorul Profetului, pentru a-l proteja pe viitorul Său mesager de a fi tentat de neînfrânare şi de beţie. Unicul, întotdeauna prezent de partea sa, pur şi simplu l-a adormit, protejându-l astfel de propriile instincte şi nepermiţând inimii protejatului Său să manifeste vreun sentiment de răutate, vină, sau orice fel de chin, ca rezultat al unei atracţii, care era, până la urmă, firească pentru un băiat de vârsta lui. În timp ce blândeţea şi diversiunea erau folosite pentru a-l proteja, aceste evenimente – care au fost menţionate de Profet mai târziu – au construit în el, gradual, un sentiment moral, modelat prin înţelegerea acestor semne şi prin înțelegerea lucrurilor de care aceste semne îl apărau. Această iniţiere naturală în morală, departe de orice obsesie a păcatului şi de încurajarea vinovăţiei, a influenţat enorm modul de educare pe care profetul l-a împărtăşit companionilor săi. Cu o metodă de predare bazându-se pe amabilitate, pe bunul simţ al indivizilor şi pe capacitatea lor de a înţelege poruncile, Profetul s-a străduit de asemenea, să-i înveţe cum să-şi înfrâneze instinctele, să zicem şi cum să recurgă la diversiuni pentru a scăpa de tentaţiile nefaste. Pentru acei companioni, la fel ca şi pentru noi, în toate veacurile şi societăţile, această metodă de predare este perfect valabilă şi ne aminteşte că un simţ moral trebuie dezvoltat nu prin interdicţia şi sancţiune, ci gradual, cu blândeţe, exigent, prin bună înţelegere şi la un nivel profund.

În anii următori, tânărul Muhammed a devenit păstor, pentru a-şi câştiga existenţa, având grijă de turme, la marginea Mekkăi. El a menţionat mai târziu această experienţă companionilor săi, portretizând-o ca o caracteristică comună a profeţilor: „Nu a existat vreun profet care să nu fie păstor”. El a fost întrebat: „Și tu Mesager al lui Allah?”. El a răspuns: „Și eu, de asemenea!”[22]

Ca păstor, Muhammed a învăţat singurătatea, răbdarea, contemplarea şi vigilenţa. Asemenea calităţi au fost necesare tuturor profeţilor pentru a-şi duce misiunea lor printre oameni. A dobândit de asemenea un profund simţ al independenţei în viaţa şi munca sa, care i-au permis să aibă cel mai mare succes în meşteşugul negustoriei pe care avea să-l practice în curând.

---

[1] Tradiţia musulmană înregistrează o distincție între profeţi (nabi, pl. anbiya) şi mesageri (rasul, pl. rusul). Profeţii poartă un mesaj sau o învăţătură care nu sunt menite a fi transmise umanităţii; mai degrabă, ei amintesc oamenilor prezenţa lui Dumnezeu şi comportamentul adecvat. Mesagerii, din contră, primesc, trăiesc şi transmit mesajul divin (uneori tribului sau oamenilor lor, alteori întregii omeniri). Astfel, un mesager (rasul) este întotdeauna profet (nabi), dar nu toţi profeţii sunt mesageri.

[2] Cu sensul de „pur”, „urmând credinţa sau linia ortodoxă”

[3] Coran 4:125

[4] Ibn Hisham (828 e.n./ anul 213 după hijraj) este autorul primei expuneri a vieţii Profetului Muhammed, care a ajuns până la noi ca As-Sirah an-Nabawiyyah (Viaţa Profetului). Aceasta este considerată lucrarea autorizată despre acest subiect. Ibn Hisham a selectat, reprodus, elaborat şi comentat despre fapte relatate de Ibn Ishaq (767 e.n. / anul 150 după hijrah) într-o primă lucrare care acum s-a pierdut. Citatul este din As-Sirah an-Nabawiyyah ( Beirut, dar al-Jil, n.d.), 1:294

[5] Triburile erau grupurile sociale cele mai mari în Arabia. Erau împărţite în clanuri şi acestea în sub-clanuri sau familii. Termenul banu înseamnă „clan”.

[6] Ibn Hisham, As-Sirah an-Nabawiyyah, 1:293. Sensul numelui Muhammed este „cel care este adesea lăudat” sau „cel care este demn de laudă”

[7] Ibid.

[8] Cuvântul Rabb este adesea tradus ca „Stăpân”, dar rădăcina cuvântului include noţiunea de educaţie sau educator, care este direct prezentă în cuvântul tarbiyah, derivat din aceeaşi rădăcină, şi care înseamnă educaţie menită să construiască o personalitate morală.

[9] Coran 93:6 – 11

[10] Tradiţia profetică (hadith) relatată de al-Bukhari.

[11] Coran 41:39

[12] Coran 3:190

[13] Coran 2:164

[14] Ibn Hisham, As-Sirah an-Nabawiyyah, 1:301

[15] Ibid.

[16] Ibid., 302.

[17] Hadith relatat de Muslim. În tradiţia islamică, jinii sunt spirite care se pot încarna sau nu şi care pot fi bune sau malefice. La fel ca fiinţele umane, sunt libere să creadă sau nu.

[18] Lotusul sau jujubierul de la capăt este menţionat în Coran şi se referă la limita peste care este imposibil de trecut, fiind în prezenţa lui Dumnezeu.

[19] Al-Mustafa este unul dintre numele Profetului

[20] Coran 94:1 – 4

[21] Coran 94:5 – 6

[22] Hadith relatat de al-Bukhari. Vezi de asemenea Ibn Hisham, As-Sirah an-Nabawiyyah, 1:303

________________________
Tariq Ramadan, "Pe urmele Profetului"
Asociatia "Surori Musulmane", ianuarie 2011

INTALNIREA CU SACRUL - Tariq Ramadan

ÎNTÂLNIREA CU SACRUL

- Tariq Ramadan

Monoteismul islamic a stat întotdeauna în continuitatea istoriei sacre a profeţiei. Încă de la început, Dumnezeu Unicul a trimis oamenilor profeţi şi mesageri, încredinţaţi cu mesajul, cu amintirea prezenţei Sale, comenzile Sale, dragostea Sa şi speranţa Sa. De la Adam, primul Profet, la Muhammed, Ultimul Mesager, tradiţia musulmană recunoaşte şi identifică întregul ciclu al profeţiei, pornind de la cei mai renumiţi mesageri (Avraam, Noe, Moise, Isus, etc.), la cei mai puţini cunoscuţi, dar şi la cei care rămân necunoscuţi nouă. Dumnezeu ne-a însoţit dintotdeauna pe noi, creaţia Sa, de la început, până la sfârşit. Acesta este sensul Tawhid-ului (Unicitatea lui Dumnezeu) şi din formula coranică, cea care se referă atât la destinul umanităţii, cât şi la cel al fiecărui individ: „Noi suntem ai lui Allah şi noi la El ne întoarcem.”[1]

Un neam, un loc

Dintre toţi mesagerii, cea mai importantă figură din linia descendenţilor Ultimului Profet, este fără îndoială Avraam. Există multe motive pentru acest lucru, dar încă de la început, Coranul duce la această legătură particulară cu Avraam, prin expresia insistentă şi continuă a monoteismului pur, a aderării conştiinţei umane la planul divin, al accesului sufletesc la Recunoaşterea Lui şi la pacea Lui, prin dăruire. Acesta este sensul cuvântului Islam, care este foarte des tradus rapid prin simpla idee a supunerii, dar care conţine de asemenea, dublul sens al „păcii” şi „al dăruirii din toată inima”. Astfel, un musulman este o fiinţă umană care, de-a lungul istoriei – şi chiar şi înainte de ultima Revelaţie – a dorit să dobândească pacea lui Dumnezeu oferindu-şi întreaga lui / ei fiinţă – Unicului. În acest sens, Avraam a fost expresia cea mai profundă şi mai exemplară a musulmanilor:
„El va ales pe voi şi nu va impus în religie nici o greutate; ea este religia părintelui vostru Avraam. [Allah este] Cel care v-a numit pe voi musulmani atât mai înainte, cât şi în această [Carte] pentru ca Trimisul său să fie martor pentru voi şi pentru ca voi să fiţi martori pentru oameni.”[2]

Împreună cu recunoaşterea celui Unic, figura lui Avraam se remarcă în mod particular pe linia profeţilor, conducând la Mesagerul Islamului şi datorită altor câtorva motive. Cartea Genezei, la fel ca şi Coranul, se referă la servitoarea lui Avraam, Agar (numele biblic al sotiei lui Avraam, Hager), care i-a născut primul copil, Ismail, la bătrâneţe[3]. Sarah, prima soţie a lui Avraam, care la rândul ei l-a născut pe Isaac, i-a cerut soţului ei să alunge servitoarea şi copilul ei.

Avraam i-a dus pe Agar şi pe Ismail, departe, într-o vale din Peninsula Arabică numită Becca, pe care tradiţia islamică o identifică fiind Mekka de astăzi. Relatarea islamică, ca şi Geneza, se referă la întrebările, suferinţele şi rugăciunile lui Avraam şi a lui Agar, care au fost obligaţi să trăiască în exil şi dezbinare. În ambele tradiţii, cea musulmană şi cea iudeo-creştină, această experienţă este relatată cu certitudinea şi confortul intim, pe care părinţii şi copii l-au săvârşit ca poruncă de la Dumnezeu, care îi va proteja şi îi va binecuvânta pe descendenţii lui Avraam, născuţi de Agar. La rugăciunea lui Avraam pentru fiul său, Dumnezeu răspunde în Geneză:
„Cât despre Ismail, iată că te-am ascultat, iată că-l voi binecuvânta, îl voi face roditor şi-l voi înmulţi foarte; douăsprezece neamuri se vor naşte din el şi-l voi face un mare popor.”[4]

Apoi, mai departe, când Agar rămâne neajutorată şi fără mâncare şi apă:
„Şi a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde era şi îngerul lui Dumnezeu a strigat din cer către Agar şi a zis: "Ce e, Agar? Nu te teme, că a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde este! Scoală, ridică copilul şi-l ţine de mână, căci am să fac din el un popor mare!"”.[5]

Cât despre Coran, se referă la rugăciunea lui Avraam:
„Doamne, eu am aşezat o parte din urmaţii mei într-o vale fără verdeaţă, în apropiere de Casa Ta cea Sfântă. Doamne, pentru a împlini ei Rugăciunea [As-Salat]! Şi fă inimile unor oameni să incline cu dragoste către ei şi dă-le lor din roade spre vieţuire, poate că ei vor fi mulţumitori. Doamne, tu ştii şi ce ţinem ascund şi ce lăsăm să se vadă, căci nu-I este nimic ascuns lui Allah, nici de pe pământ şi nici din cer. Laudă lui Allah, care mi i-a dat mie, în ciuda bătrâneţilor mele, pe Ismail şi pe Isaac! Domnul meu este cel care aude rugăciunile.”[6]

La un nivel pur faptic, Profetul Muhammed este descendent al copiilor lui Ismail şi deci, parte a „unui popor măreţ”, anunţat de Scriptură. Avraam este prin urmare, „tatăl lui” în sens primar, iar tradiţia Islamică înţelege că binecuvântarea rugăciunii acestui tată s-a transmis descendentului său, Ultimul Profet, la fel cum şi asupra locului în care i-a lăsat pe Agar şi Ismail, unde, câţiva ani mai târziu, a suferit teribila încercare a sacrificiului fiului său şi unde în final a ridicat Casa sacră a lui Dumnezeu (Kaba). Revelaţia coranică relatează:
„Şi [luaţi aminte] când pe Avraam l-a încercat Domnul său cu cuvinte şi le-a împlinit şi a zis: "Eu te fac peste oameni Imam". A întrebat: "Şi pe scoborâtorii mei?" I-a răspuns: "Nu-i priveşte legământul Meu pe nelegiuiţi!". Şi am făcut Noi Casa loc de revenire pentru oameni şi refugiu [şi am zis]: "Ţineţi locul lui Avraam ca loc de rugăciune" şi am încheiat cu Avraam şi cu Ismail legământ [cerându-le]: "Curăţaţi Casa Mea pentru cei care o înconjoară şi cei care se retrag pioşi în Ea şi cei care fac Rugăciunea şi se prosternează!". Şi [luaţi aminte] când a zis Avraam: "Doamne, fă-l un oraş al păcii şi hrăneşte poporul lui cu roade, pe aceia dintre ei care cred în Allah şi în Ziua de Apoi". Şi a răspuns [Allah]: "Iar cel care nu crede, va avea parte de bucurie şi de hrană puţin timp, apoi îl voi supune la chinurile iadului. Vai, ce soartă cumplită!"”[7]
Aceasta este învăţătura milenară a tradiţiei islamice: există un Dumnezeu şi o linie a profeţilor, a cărui figură centrală este Avraam, modelul musulmanilor, tatăl de sânge al acestei descendenţe a lui Ismail, conducând la Muhammed. Avraam şi Ismail au sfinţit acest loc în Bacca (Mekka), construind Casa lui Dumnezeu (beyt Allah), cu propriile lor mâini. Şi acesta este tocmai locul unde ultimul Mesager al lui Dumnezeu pentru omenire a fost născut: Muhammed ibn Abdullah, care a transmis mesajul oamenilor, de reamintire a Celui Unic, al profeţilor şi a Casei sacre. Un Dumnezeu, un loc, un profet.

Încercarea credinţei: îndoială şi încredere

Doar aceste simple fapte ilustrează legătura vieţii lui Muhammed cu cea a lui Avraam. Cu toate acestea, este descendenţa spirituală care dezvăluie şi mai clar natura excepțională a acestei legături. Întreaga experienţă a lui Avraam dezvăluie dimensiunea esenţială a credinţei în Unicul. Avraam, care este deja foarte bătrân şi care fusese recent binecuvântat cu un copil, trebuie să se supună încercării despărţirii şi abandonului, care îi va duce pe Agar şi pe copilul lor, Ismail, foarte aproape de moarte. Credinţa sa este încrederea în Dumnezeu: el aude porunca lui Dumnezeu – ca şi Agar – şi îi răspunde, în ciuda suferinţei sale, neîncetând niciodată să-l invoce pe Dumnezeu şi să se bazeze pe El. Agar l-a întrebat pe Avraam despre motivul unui asemenea comportament; aflând că era porunca lui Dumnezeu, ea i s-a suspus de bunăvoie. Ea a întrebat, apoi a crezut, apoi a acceptat, şi făcând în acest fel, a urmat paşii profundei „acceptări active” a voinţei lui Dumnezeu: să se întrebe cu propria-i minte, să înţeleagă cu propria-i raţiune şi să se supună cu propria-i inimă. În timpul acestor încercări, dincolo de durerea sa umană şi de fapt prin natura acestei dureri, Avraam dezvoltă o relaţie cu Dumnezeu, bazată pe loialitate, reconciliere, pace şi încredere. Dumnezeu îl încearcă, dar îi vorbeşte întotdeauna, inspirându-l şi presărându-i calea cu semne care îl linişteşte şi îl încurajează.

La câţiva ani după această abandonare în deşert, Avraam trăieşte o altă încercare: Dumnezeu îi cere să-şi sacrifice primul fiu născut, Ismail.[8] Iată cum relatează Coranul întâmplarea:
„Şi Noi i-am dat bună veste despre un flăcău blând. Şi când [fiul său] a ajuns la vârsta la care putea lucra împreună cu el, a zis: "O, fiul meu! Am văzut în vis că te voi jertfi. Vezi cum ţi se pare?" I-a răspuns: "O, tată! Fă după cum ţi se porunceşte, căci mă vei afla pe mine – dacă va voi Allah, printre cei răbdători!" Şi când s-au supus amândoi şi l-a întins pe el pe o tâmplă. Am strigat Noi la el: "O, Avraam! Tu ai împlinit vedenia! Astfel îi răsplătim noi pe cei care săvârşesc bine!". Aceasta a fost neîndoielnic, o încercare răzvedită. Şi l-a răscumpărat pe el printr-o jertfă minunată. Şi am lăsat Noi pentru neamurile care au venit după el [această binecuvântare]: "Pace asupra lui Avraam!"”[9]

Încercarea este teribilă: de dragul iubirii sale şi a credinţei în Dumnezeu, Avraam trebuie să-şi sacrifice fiul, în ciuda dragostei paterne. Încercarea credinţei este aici exprimată în tensiunea dintre cele două iubiri. Avraam se destăinuie fiului său Ismail, şi cuvintele propriului său fiu, obiectul sacrificiului, sunt cele care îl alină, confirmând semnul: „O, tatăl meu! Fă cum ţi s-a poruncit; mă vei găsi, dacă Dumnezeu aşa vrea, unul dintre statornici.” Aşa cum a fost cazul lui Agar, cu câţiva ani mai înainte, Avraam întâlneşte alte semne care îi permit să facă faţă încercării. Asemenea semne, exprimând prezenţa divină în mijlocul încercării, au un rol esenţial în experienţa credinţei şi modelează felul de a fi cu sine şi cu Dumnezeu. Când Dumnezeu l-a supus pe mesagerul Lui la patimile unor teribile încercări şi în acelaşi timp asociază acea încercare cu semne ale prezenţei Sale şi cu ajutor (cuvintele de confirmare ale soţiei sale sau ale copilului, o viziune, un vis, o inspiraţie, etc.), El îl îndrumă în credinţă: Avraam se îndoieşte de sine şi de propria tărie şi credinţă, dar în acelaşi timp, semnele îl împiedică să se îndoiască de Dumnezeu. Acestea îl învaţă pe Avraam smerenia şi recunoştinţa faţă de Creator. Avraam este ispitit de profunda sa îndoială de sine, de credinţa sa, şi adevărul despre ceea ce aude şi înţelege, inspiraţiile şi confirmările lui Agar şi ale lui Ismail (pe care îi iubeşte, dar îi sacrifică în numele dragostei divine) îi dau posibilitatea să nu se îndoiască de Dumnezeu, de prezenţa Sa şi de bunătatea Sa. Îndoiala de sine este aşadar legată de încrederea profundă în Dumnezeu.

Într-adevăr, încercările credinţei nu sunt niciodată tragice în tradiţia islamică şi în acest sens, povestea coranică a lui Avraam este fundamental diferită de cea din Biblie, când vine vorba despre experienţa sacrificiului. Putem citi în Geneză:
„După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis: "Avraame, Avraame!" Iar el a răspuns: "Iată-mă!". Şi Dumnezeu i-a zis: "Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!"…… Luând deci Avraam lemnele cele pentru jertfă, le-a pus pe umerii lui Isaac, fiul său; iar el a luat în mâini focul şi cuţitul şi s-au dus amândoi împreună. Atunci a grăit Isaac lui Avraam, tatăl său, şi a zis: "Tată!" Iar acesta a răspuns: "Ce este, fiul meu?" Zis-a Isaac: "Iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă?" Avraam însă a răspuns: "Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale!" Şi s-au dus mai departe amândoi împreună.”[10]

Avraam trebuie să-şi sacrifice fiul şi aici el trăieşte această încercare în singurătate absolută. La întrebarea directă a fiului său, „Unde este mielul pentru sacrificiu?”, Avraam răspunde evaziv. El doar răspunde chemării lui Dumnezeu. Această diferenţă dintre cele două situaţii poate părea lipsită de importanță, deşi are consecinţe esenţiale pentru înţelegerea credinţei, pentru încercarea credinţei şi pentru relaţia fiinţelor umane cu Dumnezeu.

O experienţă tragică?

Singurătatea tragică a fiinţei umane confruntându-se cu divinul stă la baza istoriei gândirii occidentale, de la tragedia greacă (cu figura centrală a rebelului Prometeu confruntându-se cu zeii Olimpului) la interpretările existenţialiste şi moderne creştine, aşa cum este exemplificat în lucrările lui Soren Kierkegaard[11]. Repetarea temei încercării tragice a credinţei solitare în teologia şi filosofia occidentală a legat această reflecţie de întrebările despre îndoială, revoltă, vină şi iertare şi a conturat deci în mod natural discuţia despre credinţă, încercări şi păcate (rătăciri)[12].

Cu toate acestea, trebuie să ne ferim de analogiile aparente. Într-adevăr, poveştile profeţilor şi în particular, cea a lui Avraam, sunt povestite într-o manieră aparent similară în tradiţiile evreieşti, creştine şi musulmane. Dar un studiu mai atent relevă faptul că aceste poveşti sunt diferite şi nu prezintă întotdeauna aceleaşi fapte, nici nu învaţă aceleaşi lecţii. Prin urmare, cineva care intră în universul Islamului şi se străduieşte să întâlnească şi să înţeleagă sacrul islamic şi învăţăturile sale, trebuie să i se ceară să facă efortul intelectual şi pedagogic de a renunţa – pentru atâta timp cât durează această întâlnire – la legăturile pe care ea sau el le-a stabilit între experienţa credinţei, încercării, păcatului şi dimensiunea tragică a existenţei.

Revelaţia coranică spune poveştile profeţilor, şi în decursul acestor relatări, formează în inimile musulmanilor o relaţie cu Transcendentul, care insistă continuu asupra comunicării permanente prin semne, inspiraţii, şi într-adevăr, prin însăşi prezenţa Celui Unic, atât de frumos exprimată în acest verset al Coranului: „Și dacă te vor întreba robii Mei despre Mine, [spune-le] Eu sunt aproape, răspund rugii celor care Mă cheamă, atunci când Mă cheamă…”[13]. Toţi profeţii, ca Avraam şi Muhammed, au trăit experienţa încercării credinţei şi toţi, în acelaşi mod, a fost protejaţi de ei înşişi şi de propriile lor îndoieli, de Dumnezeu, de semnele Lui şi de cuvântul Lui. Suferinţa lor nu înseamnă că au făcut greşeli, nici nu relevă vreo dimensiune tragică a existenţei: este, cel mai simplu, o iniţiere în smerenie, înţeleasă ca stadiu necesar în experienţa credinţei.

Deoarece viaţa lui Muhammed a exprimat manifestarea şi trăirea esenţei mesajului islamic, cunoaşterea Profetului este un mijloc privilegiat de a accede la universul spiritual al islamului. De la naşterea la moartea sa, experienţa Mesagerului – lipsită de orice dimensiune tragică umană – uneşte chemarea credinţei, încercările dintre oameni, smerenia şi căutarea păcii cu Dumnezeu.



[1] Coran 2:156
[2] Coran 22:78
[3] Geneza 15:5 (Versiunea standard revizuită)
[4] Geneza 17:20
[5] Geneza 21:17 – 19
[6] Coran 14:37 – 39
[7] Coran 2:124 – 126
[8] În tradiţia islamică, Dumnezeu îi cere lui Avraam să-l sacrifice pe Ismail; în Biblie, tradiţia spune că lui Avraam i se cere să-şi sacrifice al doilea fiu, Isaac.
[9] Coran 37:101 – 109
[10] Geneza 22:1 – 2 şi 6 – 8
[11] În special, el analizează trăirea lui Avraam, în lucrarea sa „Fear and Trembling” (1843).
[12] Vezi studiul nostru despre acest subiect în Islam, Occident şi provocările modernităţii (Leicester: Fundaţia islamică, 2000), Partea a III-a: „Valori şi finalităţi”
[13] Coran 2:186


_________________
Tariq Ramadan, "Pe urmele Profetului"
Traducere: Sorina Baloi
Asociatia Surori Musulmane, ianuarie 2011