Uneori, prin minte ne trece gândul că milostenia împuţinează averea şi îl apropie pe om de sărăcie, răpindu-i pacea şi siguranţa pe care le simte la adăpostul averii. Un astfel de gând este generat de Şeytan, care-l pune în mintea avarilor de speţă joasă.
Adevărul este că milostenia constituie un mijloc de alimentare şi dezvoltare. Donarea averilor este un drum lung şi larg. Omului care cheltuieşte darurile lui Allah cu generozitate şi cu ambele mâini, Allah îi va umple mâinile cu daruri. El este întotdeauna înconjurat de harul şi binecuvântările lui Allah.
Într-o relatare se menţionează: „Există trei oameni pentru care pot să pun garanţie. Averea nici unui om nu se împuţinează prin milostenie. Orice om arată răbdare în faţa asupritorilor va avea parte de lauda lui Allah. Şi celui care deschide uşa cerşetoriei, Allah îi va deschide uşa sărăciilor şi nevoilor.” (consemnat de Ibn Mageh)
Omul trebuie să arate milă şi genorozitate şi să încerce să umple golurile societăţii. Cei săraci şi nevoiaşi, care vin la el după ajutor, să nu fie respinşi şi dezamăgiţi, ci el să-i mulţumească şi să-l trateze astfel încât el însuşi să culeagă foloase în lumea ce va să vină.
Dacă astăzi se cheltuie puţin prin milostenie, mâine sau poimâine mari foloase se vor ivi din aceasta.
Allah a denumit acest lucru drept generozitate sau donaţie, un împrumut perfect ce va fi dat înapoi înmulţit, nu de două sau de trei ori, ci de mult mai multe ori. El şi-a încurajat supuşii să cheltuie pentru cauza Lui şi le-a explicat foarte clar că această cheltuială îi ajută să dobândească pe merit harul şi binecuvântările nelimitate ale lui Allah, care sunt veşnice.
Într-o relatare sfântă se menţionează: „O, supus al lui Allah, cheltuie, este de datoria ta să cheltui. Mâna lui Allah este plină. Milostenia făcută şi zi şi noapte nu o poate goli. Ce crezi tu, cât de mult a cheltuit El de când a creat cerurile şi pământul? El nu şi-a închis niciodată palmele, când tronul Său se fla pe ape, în mâinile Sale se află cântarul care se ridică şi coboară.” (consemnat de Bukhari)
Allah spune:
„Şi pentru tot cee ce dăruiţi voi El vă va da vouă în schimb, căci El este cel mai bun dintre dăruitori.”
[Coran 34:39]
Cei ce cheltuie pentru cauza lui Allah rămân sub veghea Sa şi la adăpostul Său atât la vreme de bucurie, cât şi la vreme de nenorocire. Îngerul a trimis Darud pentru ei şi s-a rugat să li se înmulţească averea. Iar celor ce agonisesc bani cu multă avariţie, ei le doresc pierzanie şi distrugere. Şi vor rămâne ei cu averea lor sau averea lor va rămâne cu ei veşnic? Averea o aveau de la alţii şi va ajunge din nou în mâinile altora. Atunci de ce avem atâta fală şi mândrie pentru ea? Şi de ce să-şi uite cineva locul şi manierele din cauza asta?
Omul îşi va lăsa lucrurile de care este ataşat în această lume adevăratului moştenitor ale acestora şi va apărea dinaintea Domnului său fără nici o avere şi fără rang sau poziţie. Averea şi lucrurile pentru care el s-a purtat cu atâta meschinărie vor deveni o povară pe umerii săi în Ziua Judecăţii. Şi nu este de mirare că Allah se va răzbuna pe acei oameni care au uitat aceste realităţi şi au trăit pe lume nepăsători faţă de îndatoririle lor. Singurul gând ce i-a tulburat a fost dacă un lucru sau altul a fost folositor sau nu pentru ei. Ei au fost profund egoişti şi în egoismul lor au uitat ce era într-adevăr bine pentru ei.
Trimisul lui Allah spune: „În fiecare dimineaţă, doi îngeri coboară pe pământ. Unul dintre ei spune: Celălalt spune: ”
Imamul Abu Hanifeh, numit „Imamul“ de către Abu Dawud şi “Imamul, unul dintre aceia care a ajuns la cer” de către Ibn Hager, este cunoscut în Lumea Islamică drept “Marele Imam” (al-Imam al A’zzam) şi şcoala lui are cel mai mare număr de adepţi dintre cele 4 şcoli Ehl-ul Sunnah. Este primul dintre cei 4 Imami Mujtehizi şi singurul tabi’i, dintre cei care i-au văzut pe Companionii Enes ibn Malik, ‘Abdullah ibn Abi Awfa, Sahl ibn Sa’d al-Sa’idi, Abu al-Tufayl şi ‘Amir ibn Wathila.
Abu Hanifeh este primul din Islam care a organizat scrierea jurisprudenţei (fiqh) în subtitluri cuprinzând în totalitate Legea, începând cu curăţenia (tahara), urmată de rugăciune (salah), o ordine care a fost reţinută de toţii savanţii ce au urmat precum Imamul Malik, Shafi’i, Abu Dawud, Bukhari, Muslim, Tirmizi, şi alţii. Toţi aceştia, cât şi urmaşii lor sunt îndatoraţi lui Abu Hanifeh şi i-au acordat o parte din răsplata lor pentru că a fost primul ce le-a deschis această cale, potrivit hadith-ului Profetului saaws: “Acela care începe ceva bun în Islam are atât răsplata lui cât şi răsplata acelora care practică respectivul lucru până în Ziua Judecăţii, fără a se micşora răsplata nici unuia dintre ei. Acela care începe ceva rău în Islam, va suporta pedeapsa pentru acel lucru cât şi pedeapsa tuturor celor care practică acel lucru până în Ziua Judecăţii, fără a se micşora pedeapsa vreunuia dintre ei.” Imaul Aş-Şafi’is-a referit la acest lucru când a afirmat: “Oamenii sunt toţi copiii lui Abu Hanifeh în fiqh, ai lui Ibn Ishaq în istorie, ai lui Malik în hadis şi ai lui Muqatil în tefsiyr.”
Al-Khatib a relatat de la studentul lui Abu Hanifeh, Abu Nu’aym că acesta a spus: “Musulmanii ar trebui să facă du’a pentru Abu Hanifeh, pentru că Sunen şi Fiqh au fost menţinute de-a lungul timpului pentru ei, datorită lui.” Az-Zehebi a scris câte un volum despre viaţa fiecarui mare Imam dintre cei 3 şi a spus: “Relatarea întregii vieţi a lui Abu Hanifeh necesită 2 volume.” Fiul lui, Hammad a spus în timp ce spăla trupul fara suflet al tatălui său pentru înmormântare. „Fie ca Allah Să aibă milă de tine! Ai obosit pe orişicine încearcă să ţină pasul cu tine.”
Abu Hanifeh era deosebit de pios, el refuzând ofertape care i-a făcut-o Ibn Hubayra, de a fi judecător, chiar şi atunci când cel din urmă a pus să fie biciuit. Ca şi Imamul Bukhari şi Imamul Aş-Şafi’i, obişnuia să facă 60 de recitări complete ale Qur’an-ului (khatim) în fiecare Ramadan: una pe timp de zi şi una pe timp de noapte, în afara cursurilor pe care le ţinea şi altor îndatoriri. Ibrahim ibn Rustum al-Marwazi a spus: “4 sunt Imamii care au recitat întregul Qur’an într-o singură rak’a: ‘Osman bin ‘Affan, Tamim al-Dari, Sa’id ibn Jubayr şi Abu Hanifeh.” Ibn al Mubarak a spus: “ Abu Hanifeh timp îndelungat reuşea să se roage cele 5 rugăciuni cu o singură abluţiune.”
Al-Suyuti relatează în Tabyd al-Sahifa că un oarecare vizitator a venit să-l observe pe Abu Hanifeh şi l-a văzut întreaga zi în moschee, predând, răspunzând la fiecare întrebare atât din partea elevilor cât şi a oamenilor de rand, nu se ridica decât pentru rugăciune, apoi statea acasa şi se ruga în timp ce alţi oameni dormeau, cu greu mânca sau dormea, şi totuşi era cel mai frumos şi mai amabil dintre oameni, tot timpul în alertă şi niciodată obosit, zi după zi pentru mult timp, astfel încât la final vizitatorul a spus: sunt convins că acest lucru nu este un lucru obişnuit, ci wilaya (prietenia cu Allah).
Aş-Şafi’i a spus: “Cunoaşterea gravitează în jurul a 3 oameni: Malik, al-Layth şi Ibn ‘Uyayna.” Az-Zehebi a explicat: “Gravitează de asemenea şi în jurul lui al-Awza’i, al-Thawri, Ma’mar, Abu Hanifeh, Şu’ba şi cei doi Hammazi (Ibn Zayd şi Ibn Salama).”
Sufyan al-Thawri l-a lăudat pe Abu Hanifeh când a spus: “Noi eram în faţa lui Abu Hanifeh precum păsărelele în faţa şoimului” şi Sufyan l-a sprijinit când Abu Hanifeh l-a vizitat după mortea fratelui său şi a spus: “Acest om deţine o înaltă clasă în cunoaştere, şi dacă nu m-aş ridica în faţa lui pentru ştiinţa sa, m-aş ridica pentru vârsta sa, şi dacă nu pentru vârsta sa atunci pentru grija sa pentru indatoririle sale in faţa lui Allah(wara’), şi dacă nu pentru aceasta, atunci pentru fiqh.” Ibn al-Mubarak a vorbit doar în cuvinte de laudă despre Abu Hanifeh şi spunea despre el că este un semn de la Allah. Ibn al-Mubarak şi Sufian al-Thawri au spus: “Abu Hanifeh a fost în timpul lui unul dintre cei mai mari învăţaţi din întreaga lume.” Ibn Hajar de asemenea a relatat că Ibn al-Mubarak a spus: “Dacă Allah nu mă salva prin intermediul lui Abu Hanifeh şi Sufyan (al-Thawri), aş fi fost asemenea oamenilor de rand.” Zehebi relatează în felul: “Aş fi fost un inovator.”
Un exemplu legat de claritatea pe care o are în deducţia normelor legale din texte-izvor o reprezintă citirea următorului hadis:
Profetul (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Viaţa ta în comparaţie cu viaţa popoarelor trecute este asemeni perioadei dintre ’asr şi apus. Exemplul tău şi exemplul evreilor şi creştinilor este acela al unui om care a angajat muncitori şi le-a spus: Cine va lucra pentru mine până la miezul zilei pentrucâte un qirat (o parte dintr-un dinar)? Evreii au lucrat până la jumatatea zilei pentru câte in qirat. Apoi omul a spus: Cine va lucra pentru mine între mijlocul zilei şi ’asr pentru câte un qirat? Creştinii au lucrat de la prânz până la rugăciunea ’asr pentru câte un qirat. Apoi omul a spus: Cine va lucra pentru mine între ’asr şi magrib pentru câte 2 qirat? Aceia într-adevăr merită o răsplata dublă. Evreii şi creştinii s-au enervat şi au spus: Am lucrat mai mult, dar am fost plătiţi mai puţin. Dar Allah a spus: „V-am nedreptăţit Eu cumva? Ei au negat. Apoi a spus: Aceasta este binecuvântarea Mea pe care o dau cui doresc Eu.”
Rezultă din propoziţia „Am muncit mai mult” că timpul de la amiază până la ’asr este întotdeauna mai mare decât cel dintre ’asr şi magrib. Acest lucru este confirmat de dovezi autentice ca:
Profetul s-a grăbit să se roage pentru zuhr şi a întârziat ruga ’asr.
Profetul a spus: „Fie ca Allah să aibă milă de cei care se roagă 4 raka înainte de ’asr.
’Ali a întârziat în a se ruga ’asr puţin după ce soarele s-a schimbat, şi l-a mustrat pe mu’ezzin care îl repezea cu cuvintele: „Încearca să ne înveţe Sunnah!”
Ibrahim al Nakha’i a spus: ”Aceia care au venit înaintea ta obişnuiau să se grăbească pentru zuhr şi întârziau mai mult ’asr.” Al-Tahanawi a spus: „Aceia care au fost înaintea ta erau Companionii.”
Ibn Mas’ud a întârziat în a se ruga ’asr.
Sufyan al-Thawri, Abu Hanifeh şi cei 2 companioni Muhammed ibn a-Hasan şi Abu Yusuf au considerat în concluzie că este mai bine să mărească timpul dintre zuhr şi ’asr prin întârzierea celei de-a doua atât timp cât soarele nu începe să se înroşească; în timp ce majoritatea considerau că rugăciunea ’asr trebuie făcută mai devreme.
Ca orice persoană apropiată lui Allah, Abu Hanifeh avea duşmanii lui. ‚’Abdan a spus că l-a auzit pe Ibn al-Mubarak spunând: „Dacă îi auzi discreditându-l pe Abu Hanifeh atunci mă discreditează şi pe mine. Adevărat mi-e teamă pentru ei de nemulţumirea lui Allah.” Autentică este şi afirmaţia relatată de Bişr al-Hafi: „Nimeni nu-l critică pe Abu Hanifeh exceptând un invidios sau un ignorant.” Hamid ibn Adam al-Marwazi a spus: „L-am auzit pe Ibn Al-Mubarak spunând: „Nu am văzut niciodată pe cineva care să se teamă mai mult de Allah decât Abu Hanifeh, chiar şi atunci când este încercat sub bici, prin bani şi proprietăţi.” Abu Mu’awiya al-Darir a spus: „Dragostea pentru Abu Hanifeh este parte din Sunnah.”
http://video.google.com/videoplay?docid=-1194082005055508852# - Imamul Abu Hanifeh
PRINCIPIILE ISLAMULUI (nr.5, 6 si 7) ÎN LEGĂTURĂ CU CEEA CE ESTE PERMIS (HALAL) ŞI CU CEEA CE ESTE INTERZIS (HARAM)
5.CEEA CE ESTE ÎNGĂDUIT (HALAL) PERMITE DISPENSAREA DE CEEA CE ESTE OPRIT (HARAM)
Unul dintre avantajele Islamului, precum şi una dintre facilităţile pe care le-a adus oamenilor este aceea că El nu le-a interzis nimic fără să le dea, în schimb , ceva mai bun care să facă posibilă dispensarea de ceea ce le-a fost oprit, aşa cum arată Ibn al-Qayyim1 – Allah să fie îndurător cu el! Allah a interzis tragerea la sorţi cu ajutorul săgeţilor2 şi le-a dat în compensare posibilitatea de a cere lui Allah să-i îndrume către ceea ce se cuvine3, le-a interzis camăta şi le-a dat în compensare negoţul aducător de câştig. Le-a interzis jocurilor de noroc şi le-a dat în compensare pentru aceasta câştigurile provenite din întrecerea cu caii, cămilele şi săgeţile. Le-a interzis mătasea şi le-a dat în compensare multe alte veşminte alese, din lână, in, bumbac şi altele. Le-a interzis destrăbălarea şi sodomia şi le-a dăruit în compensare căsătoria legală. Le-a interzis băuturile îmbătătoare şi le-a dăruit în schimb băuturi dulci, folositoare atât sufletului cât şi trupului. Le-a interzis mâncărurile cu efecte dăunătoare şi le-a dăruit în schimb mâncăruri bune şi plăcute. Această observaţie este aplicabilă tuturor prescripţiilor Islamului, astfel că Allah Preamăritul nu le-a oprit robilor Săi ceva fără să le dea cu generozitate ceva în schimb, fiindcă Allah Preaslăvitul nu voieşte ca robii Săi să aibă parte de poveri şi greutăţi, ci dimpotrivă, voieşte ca ei să aibă parte de lucruri uşoare, de bine, de bună călăuzire şi de îndurare. Allah Preaînaltul a grăit în această privinţă: ¸¸ Allah voieşte să vă facă vouă limpezi ( poruncile Sale ) şi să vă arate rânduielile acelora de dinainte de voi ( cei bine călăuziţi ) şi El vă iartă pe voi. Şi Allah este Atoateştiutor şi Înţelept. / Şi Allah voieşte să vă ierte pe voi, în vreme ce acela care urmează poftele lor râvnesc ca voi să vă abateţi cât mai mult ( de la El). / Allah voieşte să vă uşureze ( dorinţele ), căci omul a fost creat slab.¸¸ ( An-Nisa’: 26-28 )
6.CEEA CE CONDUCE SPRE INTERZIS ESTE INTERZIS
Unul dintre principiile orânduite de Islam este acela că atunci când a oprit un lucru el a interzis şi mijloacele care conduc la el. Atunci când a interzis preacurvia ( zina ), de pildă, el a interzis şi toate situaţiile care o preced şi motivele ei, aşa cum sunt îmbracămintea şi acţiunile ispititoare, întâlnirile în singurătate ale unui bărbat cu o femeie, întâlnirile mixte excitante, pornografia, cântecul obscen etc. Pornind de la acesta, legiştii au stabilit ormătoarea regulă: Ceea ce conduce la ceea ce este oprit este interzis. Acesta are unele similitudini cu ceea ce a stabilit Islamul şi în legătură cu faptul că păcatul pentru ceea ce este oprit nu se limitează doar la cel care-l săvârşeşte în mod nemijlocit, ci are o sferă mai largă, cuprizându-i pe toţi aceia care au concurat la săvârşirea lui, moral sau material, fiecare având partea sa de vină în funcţie de măsura participării la săvârşirea lui. În ceea ce priveşte vinul ( khamr ), Profetul -Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!- îi blesteamă atât pe aceia care îl bea, cât şi pe acela care a stors strugurii, pe acela îl aduce, pe acela care beneficiază de preţul vânzării lui etc., aşa cum se va arăta şi mai jos. În ceea ce priveşte camăta, îl blesteamă atât pe acela care şi-o însuşeşte, cât şi pe acela care o dă, pe cel care o consemnează şi pe cei care sunt martori la stabilrea ei. Aşadar, tot ceea ce favorizează lucrul oprit este socotit interzis ( haram ), după cum toţi aceia care favorizează ceea ce este oprit sunt participanţi la păcat.
7.RECURGEREA LA VICLEŞUGURI PENTRU A SĂVÂRŞI CEEA CE ESTE OPRIT ESTE SOCOTITĂ INTERZISĂ
Aşa cum Islamul interzice toate mijloacele vizibile care conduc la lucrurile oprite, tot astfel el interzice şi recuegerea la vicleşuguri pentru săvârşirea a ceea ce este oprit şi interzice şi trucurile ascunse care conduc la aceasta. El i-a mustrat pe iudeii care au recurs la vicleşuguri pentru a considera îngăduit ceea ce Allah a interzis. Profetul –-Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!- a zis în această privinţă: ¸¸ Nu săvârşiţi ceea ce au săvârşit iudeii socotind îngăduit ceea ce a oprit Allah prin folosirea celor mai simple vicleşuguri!¸¸1. El s-a referit la evreii cărora Allah le-a interzis pescuitul în ziua de sâmbătă, dar ei au viclenit împotriva acestei interdicţii săpând şanţuri în ziua de vineri pentru ca peştii să cadă în ele în ziua de sâmbătă şi să-i prindă în ziua de duminică. Acest lucru este admisibil pentru cei vicleni, însă legiştii musulmani l-au socotit a fi oprit ( haram ) pentru că interdicţia a avut în vedere abţinerea de la ceea ce conduce la obţinerea vânatului fie într-un mod direct, fie într-un mod indirect. Un alt vicleşug socotit păcat constă în recurgerea la denumirea lucrului interzis altfel decât este numele său sau în modificarea înfăţişării lui, păstrându-i adevărata esenţă. Fără îndoială că modificarea numelui nu are importanţă dacă rămâne conţinutul neschimbat. Dacă oamenii au născocit diverse tertipuri pentru a obţine cu ajutorul lor camătă sau au născocit nume diferite pentru vin ( khamr ), astfel încât să socotească consumarea lui a fi permisă, păcatul cametei sau consumării vinului rămâne în mod obligatoriu. Într-un hadis se relatează: ¸¸O parte din comunitatea mea va socoti vinul ( khamr ), a fi îngăduit, dându-i alt nume¸¸1 Într-un alt hadis se relatează: ¸¸ Vine o vreme când oamenii socotesc camăta a fi îngăduită, numind-o negoţ¸¸2.. Şi printre ciudăţeniile epocii noastre menţionăm că dansul depravat este numit artă, alcoolul este numit băutură spirtoasă, camăta este numită dobândă etc.
Extras din Permis si Interzis in Islam - Prof. Dr. Yusuf Al-Qaradawi Traducerea si editarea au fost realizate de catre Liga Islamica si Culturala din Romania
AL IV-lea PRINCIPIU ISLAMIC ÎN LEGĂTURĂ CU CEEA CE ESTE PERMIS (HALAL) ŞI CU CEEA CE ESTE INTERZIS (HARAM)
4.INTERZICEREA A URMAT DUPĂ RĂUTATE ŞI ADUCEREA DE STRICĂCIUNE
Allah Preaînaltul, care este Creatorul oamenilor şi Dăruitorul a nenumărate binefaceri, are dreptul să le permită şi să le interzică lor ce voieşte. De asemenea, El are dreptul să le impună lor orice îndatoriri şi ritualuri, ăn vreme ce ei nu au dreptul să se opună sau să se revolte. Acesta este dreptul derivând din calitatea Lui de Stăpân al lor şi din calitatea lor de robo ai Lui. Dar, din îndurarea faţă de robii Săi, Allah a stabilit ceea ce este permis şi ceea ce este oprit din raţiuni ce ţin de interesul oamenilor înşişi şi nu au îngăduit decât ceea ce este bun şi nu a oprit decât ceea ce este rău. Este adevărat că Allah Preaînaltul a oprit comunităţii iudeilor unele lucruri bune, însă a făcut aceasta pentru a-i pedepsi pentru nelegiurea lor şi pentru că au încălcat lucrurile sacre, aşa după cum a grăit Preaslăvitul: ’’ Iar acelora care s-au iudaizat le-am oprit Noi pe toate cele cu o unghie, iar de la bovine şi oi le-am oprit Noi lor grăsimile, în afară de ceea ce poartă pe spatele lor sau este în măruntaie sau se amestecă între oase. Astfel i-am pedepsit Noi pentru fărădelegea lor şi Noi spunem numai Adevărul.’’ ( Al-An’am: 146 ). Când l-a trimis pe ultimul dintre profeţii Săi cu religia generală şi veşnică, Allah şi-a arătat îndurarea faţă de oameni: după ce interdicţiile avuseseră caracterul de pedeapsă temporară împotriva unui neam arogant şi neînduplecat – după cum l-a calificat Tora. În Coran se relatează referitor la oamenii Cărţii: ’’ El le porunceşte ceea ce este bine şi-i opreşte de la ceea ce este urât, le îngăduie lor bunătăţilor şi le opreşte lor pe cele necurate şi-i uşurează pe ei de povara lor şi de lanţurile care au fost asupra lor.’’ ( Al’A’raf: 157 ). Allah a orânduit ca penitenţă ( takfir ) a păcatelor în Islam alte lucruri decât oprirea bunătăţilor; a orânduit căinţa ( tawaba ) sinceră, care curăţă păcatele, aşa cum apa curăţă murdăria, a orânduit faptele bune care anulează faptele rel, a orânduit milosteniile care sting păcatele, aşas cum apa stinge fosul, şi pe lângă acestea mai sunt şi încercările şi nenorocirile care lovesc musulmanul şi cu care păcatele se risipesc, aşa cum se risipesc frunzele uscate ale pomilor în anotimpul toamnei. Astfel, a devenit cunoscut în Islam că interdicţia urmează după răutate şi aducere de stricăciune. Ceea ce este stricăciune curată este oprit, în vreme ce ceea ce este folos curat este îngăduit, lucru în care stricăciunea este mai mare decât folosul oprit, iar cel în care folosul este mai mare este îngăduit. Această situaţie este declarată în Coran în legătură cu vinul ( khamr ) şi cu jocul de noroc: <<>> (Al-Baqara: 219). Dacă în Islam se întreabă despre cele care sunt îngăduite, se răspunde cu claritate că acestea sunt ’’ cele bune ’’, adică lucrurile pe care sufletele moderate le socotesc a fi bune şi pe care toţi oamenii le socotesc a fi recomandabile, fără să fie vorba de rezultatul unui obicei. Allah Preaînaltul a grăit: <<>> ( Al-Ma’ida: 4 ) Şi a mai grăit Allah: ’’ Astăzi vă sunt îngăduite vouă cele bune’’ ( Al-Ma’ida: 5 ). Nu este nevoie ca musulmanul să cunoască în detaliu răul şi stricăciunea din pricina căruia Allah a interzis ceva. Se poate întâmpla ca pentru el să rămână necunoscut ceea ce pentru altcineva este cunoscut sau se poate întâmpla ca răul dintr-un lucru să nu fie cunoscut într-un anumit moment şi să devină cunoscut ulterior. Drept-credinciosul are datoria să zică întotdeauna: ’’Noi auzim şi ne supunem!’’ ( Al-Baqara: 285 ). Allah a oprit, de pildă, consumarea cărnii de porc. Dreptcredinciosul musulman nu a văzut alt motiv pentru interzicerea ei în afară de faptul că porcul este socotit un animal murdar. Dar cu trecerea timpului ştiinţa a descoperit că în carnea lui se află viermi şi microbi ucigători. Dar indiferent dacă ştiinţa n-ar fi descoperit nimic sau ar fi descoperit chiar mai multe în legătură cu carnea de porc, credinciosul musulman va conzinua să-l socotească a fi murdar. Tot astfel s-a relatat că Profetul Muhammed – Allah să-l binecuvinteze şi să-l miluiască! – a zis: ’’ Feriţi-vă de cele trei care aduc blestem: să vă faceţi nevoile în izvoare, în mijlocul drumului şi la umbră!’’ .În primele veacuri, lumea s aştiut că acestea sunt nişte lucruri socotite urâte, respinse de bunul gust şi de buna-cuviinţă. Dar pe măsura avansării descoperirilor ştiinţifice, lumea şi-a dat seama că ’’ cele trei care atrag blestemul ’’ sunt dintre cele mai primejdioase lucruri pentru sănătatea publică şi reprezintă principala sursă a răspândirii unor boli parazitare pericoloase cum sunt ankylostoma şi skis osomiasis. Şi astfel, pe măsură ce razele ştiinţei au devenit mai pătrunzătoare şi s-a extins sfera descoperirilor, ne-au devenit tot mai clare avantajele permiterii de către Islam a unor lucruri şi interzicerii altor lucruri ca şi ale tuturor rânduielilor lui. Şi cum să nu fie aşa, de vreme ce el este o orânduială de la Cel Atotştiutor, Înţelept şi Îndurător cu robii Săi: ’’ Allah ştie să-l deosebească pe cel care face bine. Şi dacă ar vrea Allah, ar putea să vă copleşească cu greutăţile. Căci Allah este Atotputernic, Înţelept.’’ ( Al-Baqara: 220 ).
Extras din Permis si Interzis in Islam - Prof. Dr. Yusuf Al-Qaradawi Traducerea si editarea au fost realizate de catre Liga Islamica si Culturala din Romania
AL III - lea PRINCIPIU ISLAMIC ÎN LEGĂTURĂ CU CEEA CE ESTE PERMIS ( HALAL ) ŞI CU CEEA CE ESTE INTERZIS ( HARAM )
3.INTERZICEREA LUCRURILOR PERMISE ŞI PERMITEREA CELOR INTERZISE SUNT ASEMĂNĂTOARE CU ASOCIAŢIONISMUL ( ŞIRK )
Dacă Islamul i-a blamat pe cei care opresc de la anumite lucruri şi pe cei care îngăduie anumite lucruri după bunul lor plac, în totalitatea lor, el se referă în mod special la cei care opresc pe un ton mult mai violent, având în vedere gravitatea tendinţei de a le opri oamenilor fără niciun moti lucrurile pe care Allah li le-a hărăzit din belşug şi venirea acestei tendinţe în întâmpinarea dorinţelor unor oameni ai religiei înclinaţi spre exagerare şi fanatism. Profetul - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – s-a opus acestei tendinţe spre exagerare şi fanatism cu toată forţa şi i-a blamat pe fanatici, vestind pieirea lor prin cuvintele: ’’Să piară cei neîduplecaţi! Să piară cei neînduplecaţi!
El şi-a anunţat mesajul spunând: ’’ Am fost trimis cu religia cea adevărată şi tolerantă’’. Aceasta este adevărată în ceea ce priveşte dogma şi unicitatea lui Allah, dar este tolerantă în ceea ce priveşte practica şi legislaţia iar în partea opusă stă politeismul şi oprirea de la ceea ce este permis. Profetul - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – a menţionat aceste ultime ascpecte atunci când a relatat că Domnul Său Cel Binecuvântat şi Preaînalt a grăit stfel: ’’Eu i-am creat pe robii Mei întru credinţa cea adevărată, dar au venit peste ei şeitanii care i-au dus în rătăcire, îndepărtându-i de la credinţa lor, şi le-au oprit lor ceea ce Eu le-am îngăduit şi le-au poruncit să-Mi facă Mie semeni în privinţa cărora Eu nu le-am pogogrât nicio dovadă ( că îmi sunt semeni )’’.
Oprirea de la ceea ce este permis este asemănătoare cu facerea de semeni lui Allah, adică politeismul. De aceea, Coranul i-a dezaprobat cu tărie pe arabii politeişti pentru facerea de semeni lui Allah, pentru idolii lor şi penru că şi-au oprit diverse mâncăruri vegetale şi animale pe care nu le-a oprit Allah. Aşa de pildă, oprirea obţinerii de foloase de la Al-Bahira, As-Sa’iba, Al-Wasila şi Al-Ham. Înainte de venirea Islamului, în perioada Al-Jahiliyya, exista obiceiul ca după ce o cămilă năştea cinci pui, ultimul dintre ei fiind mascul, să i se cresteze urechea şi să se interzică folosirea ei pentru călărie, fiind dedicată zeilor. Ea nu putea fi nici sacrificată, nici folosită la căratul poverilor şi nici nu putea fi alungată de la resursele de apă sau de la locurile pentru păşunat. Acestei cămile i-au dat numele de Al-Bahira, adică cea cu urechea crestată. Exista, de asemenea, obiceiul ca un bărbat care se întorcea dintr-o călătorie sau se lecuia după o boală sau ăn alte situaţii să lase cămila slobodă, aceasta primind un tratament asemănător cu cel de care avea parte Al-Bahira, ea primind numele de As-Sa’iba, adică cea slobodă. Dacă o oaie făta o mieluşică, aceasta era a lor, dar dacă făta un mascul, acesta era dedicat zeilor. Dacă făta doi miei – un mascul şi o femelă -, atunci ei ziceau că mieluşica este legată de fratele ei şi nu-l mai sacrificau pentru zeii lor. Aceasta se numea A-Wasila. Când un armăsar fecunda o iapă ce fusese adusă pe lume de unul din puii lui, atunci spuneau că el şi-a apărat spinarea şi nu mai era călărit sau folosit la căratul poverilor şi era numit Al-Hami. Există interpretări variate pentru aceste patru situaţii, dar în jurul aceleiaşi idei.
Coranul a respins aceste interdicţii, iar necredincioşilor nu le-a găsit nicio justificare pentru imitarea strămoşilor lor şi persistenţa în rătăcire: ’’ N-a statornicit Allah nimic despre Bahira, nici despre Sa’iba, nici despre Wasila şi nici despre Ham. Însă cei care nu cred au născocit minciuni împotriva lui Allah şi cei mai mulţi dintre ei nu au judecată. / Când li se spune: ’’ Veniţi la ceea ce v-a pogorât Allah şi la Trimis!’’ , ei zic: ’’ Pentru noi sunt de ajuns cele cu care i-am găsit pe părinţii noştri!’’ . Dar dacă părinţii lor nu ştiau nimic şi nu erau călăuziţi ( pe calea cea bună )?’’ ( Al-Ma’ida: 103-104 ).
Surat al-’An’am cuprinde o discuţie amănunţită în legătură cu vitele – cămile, bovine, ovine, caprine – despre care au pretins că ar fi oprite, prezentată de Coran într-o manieră ironică, dar convingătoare:
’’(El a creat ) opt suflete în perechi: două ovine şi două caprine. Spune: ’’ Pe cei doi bărbătuşi i-a oprit El sau pe cele două femeiuşe, ori ce este cuprins în pântecele celor două femeiuşe? Spuneţi-Mi Mie cu ştiinţă, dacă voi aveţi dreptate cu adevărat?’’ / Două cămile şi două bovine. Spune: ’’ Cei doi bărbătuşi i-a oprit El sau cele două femeiuşe, ori ce este cuprins în pântecele celor două femeiuşe? Sau aţi fost voi, cumva, martori când v-a poruncit Allah aceasta?!’’>> ( Al-’An’am: 143-144 ).
Surat al-’A’raf cuprinde o altă discuţie în care Allah îi dezaprobă pe cei care opresc ( de la anumite lucruri ) şi care înfăţişează pricipiile de bază permanente ale lucrurilor interzise: <> (Al-’A’raf: 33)
Aceste discuţii din surele mekkane care se ocupă de confirmarea dogmei, a unicităţii lui Allah şi a existenţei Vieţii de Apoi, ne demonstrează că acest lucru – din punct de vedere al Coranului – nu face parte din lucrurile secundare sau amănunte, ci dintre principiile de bază şi conceptele generale.
La Medina au apărut printre musulmani unii care erau înclinaţi către rigoare şi exagerare, către abţinerea de la lucrurile bune şi plăcute. Allah Preaînaltul a relevat versete în care ei sunt opriţi la limitele stabilite de El şi întorşi pe calea cea dreaptă a Islamului, cum este şi acesta: ’’ O, voi cei care credeţi! Nu opriţi bunătăţile pe care Allah vi le-a îngăduit şi nu călcaţi ( poruncile ), căci Allah nu-i iubeşte pe cei ce încalcă ( poruncile )! / Mâncaţi din ceea ce Allah v-a dăruit, ca fiind îngăduit şi bun, şi fiţi cu frică de Allah în care voi credeţi!’’ ( Al-Ma’ida: 87-88 ).
AL II- lea PRINCIPIU AL ISLAMULUI ÎN LEGĂTURĂ CU CEEA CE ESTE PERMIS ( HALAL ) ŞI CU CEEA CE ESTE INTERZIS ( HARAM )
2.DREPTUL EXCLUSIV AL LUI ALLAH DE A STABILI CEEA CE
ESTE PERMIS ŞI CEEA CE ESTE INTERZIS
Cel de al doilea principiu este acela ca Islamul a stabilit autoritatea care are dreptul de a hotărâ ce este permis şi ce este interzis, luând-o din mâinile oamenilor, oricare ar fi poziţia acestora în ierarhia religiei sau în ierarhia statului şi făcând-o de competenţa exclusivă a lui Allah Preaînaltul. Nici companionii sau monarhii, nici regii sau sultanii nu au dreptul de a interzice un lucru pentru totdeauna robilor lui Allah. Acela dintre ei care a făcut acest lucru înseamnă că şi-a depăşit atribuţiile sale şi s-a ridicat împotriva dreptului lui Allah de a stabili rânduieli pentru oameni, iar acela care a acceptat acest lucru din partea lor şi i-a urmat înseamnă că i-a făcut pe ei asociaţi ai lui Allah şi aceasta din urmare este socotită politeism.
¨ Sau au ei asociaţi ( ai lui Allah ) care le-au rânduit lor religie pe care Allah nu a îngăduit-o?¨ ( Aş-Şura: 21 ).
Coranul îi dezaprobă şi-i blamează pe aceia dintre oamenii Cărţii care au pus în mâinile apostolilor şi monarhilor lor autoritatea de a stabili ceea ce este permis şi ceea ce este interzis. Allah Preaînaltul a grăit în Surat at – Tawba:
¨ El îi iau pe rabinii lor şi pe călugării lor, precum şi pe Mesia, fiul Mariei, ca Domni În locul lui Allah, în vreme ce li s-a poruncit să nu adore decât un singur Dumnezeu, în afara căruia nu este ( alt ) Dumnezeu. Mărire lui! El este deasupra celor pe care-i asociază Lui!¨ (At- Tawba: 31).
’Udai bin Hatim, care a fost creştin înainte de venirea Islamului, a venit la Profetul Muhammed – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – şi i-a zis când l-a auzit pe el recitând acest verset: <>.
După o relatare, Profetul - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – a zis comentând acest verset: ¨ Într-adevărat ei nu i-au venerat, dar atunci când le-au îngăduit un lucru, l-au socotit pe el îngăduit, iar atunci când le-au oprit un lucru, l-au socotit oprit¨.
Creştinii continuă să pretindă că Isus Christos, când s-a înălţat la cer, le-a dat ucenicilor săi împuternicirea de a îngădui şi de a opri după bunul lor plac. În Evanghelia lui Matei: 18:18 se relatează: ’’ Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer; şi orice veţi deylega pe pământ va fi dezlegat în cer’’.
Coranul i-a blamat, de asemenea, pe politeiştii care au interzis sau au permis fără voia lui Allah, căci Allah Preaînaltul a grăit: <<>> ( Yunus: 59 ).
Şi a mai grăit Allah Preaslăvitul:
<< Şi nu spuneţi, luându-vă după limbile voastre care rostesc minciuni: ’’ Acesta este îngăduit şi acesta este oprit’’ , pentru a născoci minciună împotriva lui Allah! Aceia care născocesc minciuni împotriva lui Allah nu vor izbândi!>> ( An-Nahi:116 ).
Pornind de la aceste versete limpezi şi de la aceste citate clare, specialiştii în jurisprudenţă (fiqh) şi–au dat seama cu certitudine că numai Allah este singurul îndreptăţit să permită şi să oprească, prin Cartea Sa sau prin intermediul Trimisului Său şi că misiunea lor se limitează la prezentarea a ceea ce Allah a hotîrât a fi permis sau oprit:
’’El doară v-a lămurit vouă limpede ceea ce v-a oprit’’ (Al-An’am:119).
Sarcina lor nu este să stabiliească rânduieli religioase pentru oameni în legăturp cu ceea ce se cuvine sau ceea ce nu se cuvine. În ciuda faptului că sunt fruntaşii juriştilor musulmani şi a jihad-ului lor, ei au încercat să evite, pe cât a fost posibil, emiterea de opinii atunci când au fost întrebaţi de public şi au trimis unii la alţii, de teama să nu cadă în greşeala de a îngădui ceea ce este oprit sau de a opri ceea ce este îngăduit.
Imamul Aş-Şafi’i a relatat în lucrarea sa ’’Al- ’Umm’’, preluând de la cadiul Abu Yusuf, tovarăşul lui Abu Hanifa: ’’Şeihii noştrii erudiţi evitau să emită opinii religioase ( futya ), evitau să spună despre un lucru că ar fi îngăduit ( halal) sau oprit ( haram ), în afară de ceea ce era foarte limpede în Cartea lui Allah Preaputernicul şi Preaînaltul, cea care nu are nevoie de nicio interpretare. Ibn As-Sa’ib ne-a relatat, preluând de la Ar-Rabi’ bin Khaytam – unul dintre cei mai virtuoşi epigoni ( tabi’un ) – că el a zis: ’’Să nu cumva să cuteze cineva a spune că Allah a îngăduit sau a acceptat cutare lucru, iar Allah să-i răspundă: Eu nu am îngăduit sşi nu am accepata acest lucru! ( Sau să cuteze ) a spune că Allah a oprit cutare, iar Allah să-i răspundă: Minţi! Eu nu am oprit acest lucru!’’ Iar unul dintre tovarăşii noştrii ne-a spus, preluând de la Ibrahim an-Nakha’i – unul dintre marii legişti epigoni de la Al-Kufa -, că acesta ar fi zis despre tovarăşii săi: ’’ A tunci când ei dădeau o hotărâre ( în materie de drept canonic ) sau opreau de la ceva, ziceau: Acest lucru este nerecomandabil...Acesta este aşa şi aşa... Dar să spunem despre un lucru că este îngăduit ( halal ) sau că este oprit ( haram), acesta este un lucru mult prea însemnat!’’
Aceste opinii au fost transmise de Abu Yusuf care le- apreluat de la străbunii venerabili, iar de la el au fost preluate şi consemnate de Aş-Şafi’i. Tot astfel, Ibn Muflih a preluat de la Ibn Taymiyya, care a afirmat că străbunii nu au socotit oprit ( haram ) decât ceea ce era cunoscut ca fiind oprit în mod incontestabil.
Şi astfel, aflăm că un imam cum este Ahmad bin Hanbal, atunci când este întrebat de o chestiune, răspunde: O socostesc nerecomandabilă... Sau: Nu-mi place... Sau: nu o iubesc... Sau: Nu o socotesc potrivită.
Tot astfel, se relatează şi despre Malik, Abu Hanifa şi ceilalţi imami – Allah fie mulţumit de ei!
PRINCIPIILE ISLAMULUI ÎN LEGĂTURĂ CU CEEA CE ESTE PERMIS ( HALAL ) ŞI CU CEEA CE ESTE INTERZIS ( HARAM )
Continuare: Princiul nr.11
11.NEVOILE PERMIT LUCRURI OPRITE
Islamul a restrâns sfera lucrurilo interzise, însă în acelaşi timp a insistat asupra acestora şi a barat căile care conduc la ele, fie ele aparente, fie ascunse; ceea ce conduce la lucrul oprit este interzis, ceea ce ajută la săvârşirea lucrului oprit este interzis şi celelalte principii şi orientări pe care le-am menţionat. Însă Islamul nu a negijat necesităţile vieţii şi slăbiciunea omului în faţa lor, ci a apreciat necesitatea neprevăzută, a apreciat slăbiciunea umană şi i-a permis musulmanului – în caz de nevoie să ia din lucrurile oprite atâta cât să îndepărteze răul de la el şi să-l apere de pieire. De aceea, după ce a menţionat mâncărurile interzise, adică mortăciunea, sângele scurs şi carnea de porc, Allah Preaînaltul a grăit: ’’ Dar cel care a fost silit, fără să poftească şi fără să întreacă măsura, acela nu se încarcă de păcat, căci Allah este Iertător şi Îndurător’’ ( Al-Baqara:173 ). Acest sens este repetat în patru sure din Coran, când sunt pomenit mâncărurile interzise. Pornind de la aceste versete şi de la altele asemănătoare cu ele, legiştii musulmani au extras un principiu important, respectiv că ’’ nevoile permit lucrurile interzise’’. Dar aşa cum se observă, versele respective îl restrâng pe cel nevoit prin expresia ’’ fără să poftească şi fără să întreacă măsura’’, ceea ce înseamnă că nu trebuie să se caute plăcerea în unele şi nu trebuie să fie depăşită limita necesităţii, căutându-se saturarea. Şi pornind de la această restricţie, legiştii au extras un alt principiu:’’ ceea ce a fost admis din necesitate trebuie să fie pe măsura ei’’. Omul, chiar dacă se supune presiunilor necesităţii, nu trebuie să se lase dominat cu totul de ele, ci trebuie să rămână înclinat spre cele îngăduite ( halal ) şi să le caute, astfel încât să nu găsească plăcut ceea ce este oprit şi să-l considere uşor, sub pretextul necesităţii. Islamul, prin îngăduirea lucrurilor oprite, la nevoie, ţine pasul cu spiritul său general şi cu normele sale generale. Acesta este spiritul uşurinţei care tinde întotdeauna spre a face viaţa oamenilor mai uşoară, fără a le-o îngereuna şi spre a elibera comunitatea de poverile şi restricţiile ca apăsau comunităţile anterioare. Şi adevăr a grăit Allah Preaputernicul: ’’ Allah vă voieşte uşurarea, nu vă voieşte împovărarea’’ ( Al-Baqara: 185) ’’ Allah nu voieşte să vă facă vouă greutăţi, ci doreşte să vă curăţească şi să vă desăvârşească binefacerea Sa. Poate că voi veţi fi mulţumitori!’’ ( Al-Ma’ida: 6 ) ’’ Allah voieşte să vă uşureze ( datorinţele, ) căci omul a fost creat slab.’’ ( An- Nisa’: 28 )
Extras din Permis si Interzis in Islam - Prof. Dr. Yusuf Al-Qaradawi Traducerea si editarea a fost realizata de catre Liga Islamica si Culturala din Romania
pentru succesul în lume şi salvarea în Viaţa de Apoi
Iubirea de bunăstare şi lăcomia în a dobândi ţine de firea omenească. Pentru aceasta, omul călătoreşte distanţe lungi şi îndură tot felul de necazuri. Egoismul şi tendinţa de a da întâietate propriilor avantaje în detrimentul tuturor celorlalte lucruri, se nasc în om încă din prima zi. El gândeşte mai mult la el însuşi şi îi pasă puţin de ceilalţi.
Şi dacă i se oferă toată averea de pe pământ şi chiar dacă dobândeşte comorile de binecuvântări ale Domnului său, el nu va fi pregătit să cheltuiască din ele de bunăvoie şi manifestările diferite ale egoismului îi vor lega mâinile.
Spune: „Dacă voi aţi avea visteriile îndurării Domnului meu, voi le-aţi păstra de frică să nu le cheltuiţi, căci omul este zgârcit!”
[Coran 17:100]
Islamul a considerat această mentalitate ca fiind foarte ieftină şi meschină şi aceasta trebuie combătută vehement şi tratată cu atenţie. Islamul a afirmat foarte clar că doar acel om care îndepărtează motivaţiile obtuzităţii şi avariţiei şi nutreşte milostenie şi generozitate, poate avea succes în a dobândi răsplata atât în lumea aceasta, cât şi în cea ce va veni:
„Deci, fiţi cu frică de Allah atâta cât puteţi, ascultaţi, fiţi supuşi şi dăruiţi spre binele sufletelor voastre! Iar aceia ale căror suflete vor fi ferite de zgârcenie, aceia sunt cei care vor izbândi.”
[Coran 64:16]
Grămezile de aur şi argint din care nu sunt satisfăcute drepturile celor săraci şi nevoiaşi, devin cauza pedepsei proprietarului lor şi a nenorocirilor acestuia în lumea aceasta şi în cea de apoi. Asemenea avere este precum un şarpe ce se ascunde în gaura lui, pândindu-i pe oameni ca să-i muşte. Islamul a explicat că această bogăţie se va transforma în şerpi vii în Ziua Judecăţii, care îi vor ataca şi muşca pe stăpânii lor.
„Bogătaşul ce nu a plătit drepturile celorlalţi din averea sa, îşi va vedea averile transformate în şerpi în Ziua Judecăţii, care îl vor vâna cu gurile deschise, apoi o voce se va auzi: „Stăpâniţi-vă averea pe care aţi ascuns-o, căci Mie nu-mi pasă de ea.” Când va vedea că nu are scăpare, îşi va băga mâna în gura lor şi aceştia îl vor muşca la fel ca şi taurul care mănâncă iarbă.” (consemnat de Bukhari)
Islamul explică omului că dragostea sa pentru avere îl conduce spre distrugere, iar dacă ar analiza realitatea impusă de bogăţie şi consecinţele acesteia, şi-ar da seama că milostenia este mai bună decât egoismul şi darul este mai nobil decât zgârcenia.
Este ciudat că ceea ce lasă omul pentru alţii exprimă duritatea în aceasta. Dacă nu-şi va folosi averea pentru a-şi îmbunătăţi propria condiţie economică şi pentru fericire în Viaţa de Apoi, atunci din ce altceva să încerce să tragă foloase?
Nobilul Profet Muhammed (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui!) a dezvăluit această realitate când a zis: „Cine este acela dintre noi căruia îi place averea moştenitorului său mai mult decât averea sa proprie?”. Însoţitorii săi au răspuns: „O, Trimis al lui Allah! Ne iubim propria noastră bogăţie.” Profetul a zis atunci: „Averea fiecăruia dintre noi este ceea ce a trimis Allah, iar averea moştenitorului este ceea ce lasă în urma sa fiecare dintre voi.” (consemnat de Bukhari)
În ciuda acestui lucru, când Profetul a declarat că va strânge dania, el a tratat cu îngăduinţă şi blândeţe lăcomia oamenilor de a agonisi bani. El a spus: „În curând vor veni la voi cei care strâng dania. Când vor veni, să-i întâmpinaţi cum se cuvine. Daţi-le libertatea să adune orice doresc. Dacă procedează cinstit, îşi vor face un bine. Şi dacă sunt nedrepţi, păcatul va fi al lor. Să le daţi satisfacţie, fiindcă plata daniei va fi deplină prin mulţuirea lor şi ei se vor ruga pentru voi.” (consemnat de Abu Daud)
Dacă un om reuşeşte să îndepărteze piedicile pe care zgârcenia şi obtuzitatea le presară în calea sentimentelor oneste, el câştigă mai mult în ochii islamului. În mod obişnuit, omul are speranţe legate de viaţă şi legătura sa cu aceasta este puternică şi fermă, dacă el este sănătos şi plin de energie şi priveşte viitorul cu curaj. Într-un astfel de moment, omul işi cheltuieşte banii cu chibzuinţă şi se gândeşte tot timpulsă-şi sporească averea, astfel încât să-şi asigure viitorul său şi al copiilor săi. Dacă în aceste condiţii, omul are toţi factorii sub control şi îşi ţine palmele întinse şi cheltuie banii cu bunăvoinţă şi generozitate, dacă nu se va îngrijora nici de sărăcie şi nevoie şi nici nu-i va fi teamă de distrugere, atunci un astfel de om face o faptă de mare bine.
Un om a mers la Profet şi l-a întrebat: „O, Trimis al lui Allah! Care este milostenia ce dobândeşte cea mai bună răsplată?” Profetul a zis: „Să faceţi milostenii şi dacă sunteţi sănătoşi şi aveţi nevoie de bani, şi dacă v-aţi teme că veţi sărăci, pentru că aveţi speranţă de a vă îmbogăţi şi elibera de nevoi. Să nu se întâmple să amânaţi să faceţi milostenie atâta, acestui om, şi atâta, celuilalt.” (Bukhari)
„Dacă daţi milosteniile mărturisit, binefaceri sunt ele, dar dacă nu le faceţi cunoscute şi le daţi săracilor, atunci ele vor fi încă mai bune pentru voi şi vă vor ispăşi pentru o parte din păcatele voastre, căci Allah este Bineştiutor a ceea ce faceţi voi.”
[Coran 2:271]
„Dacă Îi veţi face lui Allah un împrumut frumos, El vi-l va da înapoi înmulţit şi vă va ierta pe voi, căci Allah este Mulţumitor [şi] Blând. / El este Ştiutorul celor nevăzute şi al celor văzute, Cel Puternic [şi] Înţelept.”
[Coran 64:17, 18]
Când omul comite un păcat şi îşi dă seama că s-a îndepărtat de Stăpânul său, atunci lucrul care-i aduce înapoi curăţenia, lumina şi îi oferă adăpost sub bunăvoinţa şi plăcerea Domnului său, este să-şi cheltuie mult preţuita sa avere şi proprietate în cauza lui Allah şi să bucure inimile săracilor şi nevoiaşilor cu ajutorul ei, încercând astfel să-şi câştige locul înaintea Celui Mult Milostiv.
Abu Zar a relatat că Profetul (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Într-o mănăstire era un credincos din neamul lui Israel care-L slăvea pe Allah şi se închina Lui de şaizeci de ani. Într-o zi a plouat şi tot locul s-a înverzit. Când a văzut acest lucru din mănăstirea lui de pe deal, a simţit că trebuie să coboare să aducă laude lui Allah şi să dobândească mai multă credinţă. Avea cu el una sau două bucăţi de pâine. Între timp, a întâlnit o femeie, a vorbit cu ea, femeia s-a bucurat de asemenea, apoi, deodată, s-a împreunat cu femeia şi după aceea l-a copleşit somnul. Mai târziu s-a dus la un lac să se îmbăieze şi la el a venit un cerşetor să-i ceară pomană. Călugărul i-a dat cele două bucăţi de pâine şi apoi a murit subit. Cei şaizeci de ani de credinţă au cântărit în balanţă cu fapta impreunarii nepermise şi greutatea păcatului a fost mai mare. Apoi în balanţa credinţei sale au fost puse cele două bucăţi de pâine şi credinţa sa a cântărit mai greu, el dobândind astfel salvarea.” (Ibn Habban)
Rolul pe care milostenia şi generozitatea îl deţin în salvarea sufletului poate fi aflat din exemplul minunat pe care Allah l-a învăţat pe Profet, pentru ca acesta să-l încredinţeze adepţilor săi: „Vă poruncesc să faceţi milostenie. Exemplul său este asemănător cu acela al unui om care a fost prins de duşmanii săi, care i-au legat mâinile la gât şi l-au târât cu intenţia de a-i tăia capul. Brusc, el întrevede posibilitatea de a-şi salva viaţa, oferind bani. Atunci a început să dea lucrurile de valoare – mai mici sau mai mari – pe care le avea, până când a fost eliberat.” (consemnat de Hakim)
Zekat (dania), milostenia şi alte fapte generoase au o mare importanţă în viaţa aceasta şi în Viaţa de Apoi. Pe această bază, relaţia unui musulman cu religia sa ori devine puternică, ori slăbeşte. Nu este nimic mai frustrant decât zgârcenia în a plăti drepturile altora. Şi nimic nu contribuie mai mult la dobândirea gloriei şi succesului, decât încrederea în harul lui Allah şi milostenia şi generozitatea omului.
Trimisul lui Allah (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Faptele de credinţă şi dreptatea salvează omul de consecinţe negative şi de fapte rele. Milostenia răcoreşte mânia lui Allah, iar bunătatea arătată rudelor prelungeşte viaţa omului.” (consemnat de At-Tabarani)
Într-o altă relatare se spune: „Curăţaţi-vă plătind dania (zakat) din averea voastră. Ajutaţi-i pe cei bolnavi cu milostenii şi luptaţi cu valurile de greutăţi, rugându-vă lui Allah cu blândeţe şi umilinţă.” (consemnat de Abu Daud)
Cea mai grea lovitură dată Satanei, metoda cea mai reuşită de a-i dejuca planurile şi cel mai puternic scut împotriva înşelăciunilor lui este ca omul să facă milostenii din averea sa şi să-şi cheltuiască banii în cauza lui Allah. Din acest motiv, Şeitan îl împinge pe om la slăbiciune şi obtuzitate şi încearcă să-l împiedice în problemele lumii materiale:
„Şeitan vă ameninţă cu sărăcia şi vă porunceşte lucruri urâte, în vreme ce Allah vă făgăduieşte iertare şi har, căci Allah este Cel cu Har Nemărginit, Atoateştiutor.”
[Coran 2:268]
Într-un hadis se menţionează: „Când un om se hotărăşte să dea ceva de pomană, un grup de şaptezeci de diavoli se atârnă de el şi încearcă să-l facă să renunţe.” (consemnat de Imam Ahmed)
Când un om îşi împarte salariul său alocat pentru diferite cheltuieli, el alocă cea mai mare parte a banilor pentru acele lucruri care sunt consumabile. El le consideră datorii de la care nu are scăpare. Islamul a explicat că omul poate considera cheltuielile pentru hrană şi medicamente ca pe nişte investiţii în produse degradabile, însă averea pe care o cheltuieşte în cauza lui Allah, este o investiţie ce nu piere niciodată.
A’işah (Allah să fie mulţumit de ea!) relatează că ei au tăiat o capră şi Profetul a întrebat: „Câtă carne a rămas?” Ei au răspuns: „N-a mai rămas nimic în afară de o bucată de spată.” Profetul a spus: „A rămas tot în afară de bucata de spată.” (consemnat de Tirmizi)
Această relatare este în concordanţă cu aceste cuvinte ale lui Allah:
„Ceea ce aveţi voi se termină, pe când ceea ce se află la Allah va rămâne mereu.”
[Coran 16:96]
Într-un Hadis Qudsi se spune:„O, fiu al lui Adam! Cheltuieşte-ţi comorile pentru cauza lui Allah. Cu Mine averea voastră nu va fi arsă, scufundată sau furată. Şi în schimbul ei, Eu vă voi da orice aveţi nevoie.” (Beihaqi)
Sărăcia şi nevoia este o stare care generează omului o mulţime de necazuri. Ea îl aruncă din poziţia pe care Allah i-a oferit-o şi există întotdeauna o teamă ascunsă că l-ar putea lipsi de nobleţea pentru care Allah l-a numit cel mai bun dintre toate creaturile.
Firea omenească nu suportă să vadă pe cineva în haine murdare, rupte şi zdrenţăroase, prin care ies la iveală defectele unui om, să nu aibă încălţări care să-i acopere picioarele sau călcâiele sau să fie flămând de mai multe zile, să se uite cu lăcomie la mâncarea gustoasă şi să n-o poată gusta.
Cei care văd asemenea scene triste, dureroase, şi nu sunt deloc înduioşaţi, nu se pot numi fiinţe omeneşti, nu sunt musulmani. Este omenesc să te simţi tulburat şi să-ţi pară rău când vezi situaţia grea a celor nefericiţi. Cel care este lipsit de această calitate elementară nu se poate numi om, ci stâncă.
Problema care se pune, referitoare la credinţă, este că oamenii ar trebui să se teamă de Domnul lor pentru starea acestor oameni neajutoraţi şi săraci.
Profetul Muhammed (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui!) a fost martor odată la o asemenea scenă. Lacrimile au început să-i curgă pe obraz şi a fost foarte tulburat. El i-a adunat pe toţi musulmanii şi a ţinut o predică foarte folositoare. Le-a reamintit de drepturile oamenilor asupra altor oameni şi de îndatoririle lor. I-a prevenit cu privire la pedeapsa lui Allah şi de consecinţele pe care le vor suporta în Viaţa de Apoi. Predica lui a fost atât de eficace, încât toţi cei prezenţi acolo au donat de bună voie tot ce au avut şi s-au adunat atât de mulţi bani, încât omul a cărui stare îl mişcase atât de mult pe Profet, a devenit un om bogat în urma acestui ajutor spontan de la companionii Profetului, şi toate lipsurile lui au fost acoperite.
Gerir a relatat: „Ne aflam în compania Profetului, dis-de-dimineaţă. Nişte oameni au venit înaintea lui. Erau rău îmbrăcaţi. Pânzele ce-i acopereau erau rupte în mai multe locuri. Mulţi dintre ei erau din tribul Madhar. Când Profetul a văzut în ce stare jalnică se aflau, sângele i-a fugit din obraji. El a intrat în casa lui, apoi a ieşit şi i-a cerut lui Bilal să facă chemarea la rugăciune. El a chemat credincioşii la rugăciune şi Profetul a condus rugăciunea.”Apoi a ţinut o cuvântare şi a zis:„O, voi, oameni! Fiţi cu frică de Domnul vostru care v-a făcut dintr-o singură fiinţă şi a făcut din aceasta şi pe perechea ei şi care a răspândit din cele două [fiinţe] mulţi bărbaţi şi femei! Fiţi cu frică de Allah în numele căruia vă conjuraţi [unii pe alţii] şi [fiţi cu frică de ruperea] legăturilor de rudenie, căci Allah este Veghetor peste voi!”.[Coran 4:1]„O, voi ce ce credeţi, fiţi cu frică de Allah! Şi fiecare suflet să bage de seamă ce trimite înainte pentru Ziua de mâine!”[Coran 59:18]Apoi Profetul a zis: „Toată lumea să dea milostenie bani, haine, curmale, grâu...” Şi a continuat şi i-a îmboldit: „Daţi, chiar dacă este şi o curmală uscată ca iasca.”Relatatorul spune că după aceea, un om din neamul ansarilor a adus o traistă atât de plină că i-a alunecat din mână şi a căzut la pământ înainte ca el să ajungă la Profet.Şi alţi oameni au adus lucruri pentru a fi împărţite ca milostenie, până ce s-au format două grămezi mari de alimente şi haine. În momentul acela, am văzut că faţa Profetului strălucea de bucurie, de parcă era aurită. Apoi el a zis: „Oricine a adus o tradiţie (Sunna) bună în islam va avea parte de răsplata ei (sewab), precum şi de răsplata celorlalţi care făptuiesc după ea, fără nici o împuţinare a răsplăţii celor care făptuiesc după aceea Sunna. Şi oricine a introdus în islam un sistem negativ, îşi va primi pedeapsa pentru acesta, şi aşa îşi va primi pedeapsa şi cei ce vor urma acel sistem.” (consemnat de Muslim).
Aceste cuvinte elocvente ne invită să ne încercăm credinţa şi să încercăm să concurăm unii cu alţii în fapte virtuoase, cum ar fi bunăstarea socială, munca pe vreme nefavorabilă sau lucrurile de ajutorare după calamităţi naturale, etc.
Pe de altă parte, aceste cuvinte atenţionează pe cei ce introduc practici negative în societate, sporind prin aceasta problemele şi complicaţiile societăţii şi lăsându-şi urmaşii să înfrunte toate consecinţele negative ale faptelor lor.
Generozitatea – trăsătură esenţială a comportamentului unui musulman
Islamul este religia a cărei temelie s-a înălţat pe milostenie, generozitate şi filantropie. Obtuzitatea, lăcomia şi zgârcenia sunt trăsături negative ce-i clatină edificiul. De aceea, islamul doreşte ca adepţii săi să fie generoşi şi milostivi. Ei au fost îndrumaţi să-i trateze ce ceilalţi cu bunătate, să facă fapte bune, să-şi ajute vecinii şi să săvârşească toate celelalte lucruri virtuoase. Adepţii islamului au fost atenţionaţi să-şi facă din traiul cinstit o politică performantă:
„Cei care dăruiesc din bunurile lor [milostenie] noaptea şi ziua, în taină şi făţiş, au răsplata lor de la Domnul lor şi ei nu au a se teme şi nici nu vor fi mâhniţi.”
[Coran 2:274]
Este responsabilitatea fiecărui musulman ca atunci când îşi împlineşte cerinţele, să acţioneze în mod echilibrat şi să nu-şi cheltuie toată averea doar pentru nevoile lui personale, ci este de datoria lui să-i facă părtaşi şi pe alţii la binecuvântările pe care Allah le-a revărsat asupra lui şi să aloce o parte din averea sa pentru ajutorarea şi sprijinirea persoanelor sărace şi nevoiaşe.
Trimisul lui Allah (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „O, fiu al lui Adam! Cheltuieşte-ţi averea, este mai bine pentru tine. Şi nu aduna cu avariţie, pentru că acest lucru este rău pentru tine. Averea potrivită nevoilor nu este de condamnat. Cheltuieşte mai întât pentru familia ta şi pentru cei ce depind de tine, căci o mână întinsă este mai bună decât una lăsată în jos.” (consemnat de Muslim)
Coranul a făcut o trimitere clară la acest subiect când a poruncit musulmanilor să cheltuie pentru rudele lor şi pentru cei nevoiaşi şi a împiedicat irosirea averii. Un cheltuitor îşi iroseşte averea şi se complace în prostie. El îşi cheltuie banii pentru plăcerile lui personale şi atunci ce-i mai rămâne pentru a plăti drepturile celorlalţi şi a acorda ajutorul necesar celor nevoiaşi?
Allah a poruncit:
„Şi dă-i celui care ţi-e rudă ceea ce i se cuvine, ca şi sărmanului şi călătorului de pe drum [aflat la nevoie], însă nu risipi peste măsură, / Căci risipitorii sunt fraţii şeitanilor, iar Şeitan este nerecunoscător Domnului Său!”.
[Coran 17:26, 27]
Şi după aceea, musulmanii sunt îndemnaţi să ţină cont de sentimentele nevoiaşilor şi ale celor ce duc lipsă şi să nu le rănească sentimentele. Dacă nu este nimic care să le poată fi oferit, să fie refuzaţi cu blândeţe şi cu cuviinţă:
„Şi dacă te întorci de la ei, căutând îndurare la Domnul tău, în care tu nădăjduieşti, spune-le lor o vorbă prietenoasă!”
Islamul îi îndeamnă pe musulmani să cheltuiască pentru cauza lui Allah şi pentru milostenie şi această chemare este binecunoscută. La fel de limpede este şi războiul pe care Islamul l-a declarat împotriva zgârceniei, lăcomiei şi obtuzităţii.
Într-o relatare Profetul Muhammed (s.a.s.) spune: „Cel ce face milostenii se află aproape de Allah şi de oameni, aproape de Paradis şi departe de Iad. Un zgârcit însă este departe de Allah şi de oameni, departe de Paradis şi aproape de Iad. Cel lipsit de învăţătură, care face însă milostenii, este mai plăcut lui Allah decât un credincios zgârcit.” (consemnat de Tirmizi)
Nu există nici un sistem în lumea aceasta şi nu există nici o şansă să apară acel sistem în care toată lumea să fie nepăsătoare şi să nu simtă nevoia relaţiilor reciproce. Atâta vreme cât forţa şi slăbiciunea, bogăţia şi sărăcia coexistă în societatea omenească, pentru instaurarea păcii şi liniştitii, pentru asigurarea succesului şi securităţii în soceitate, este necesar ca cel puternic să fie blând cu cel slab şi cel bogat să-i ajute pe săraci şi nevoiaşi cu daruri şi donaţii.
Dacă oamenii agonisesc averi datorită străduinţei şi calităţii lor, atunci unii oameni agonisesc o mulţime de bogăţii, iar alţii obţin doar strictul necesar. Şi acest lucru nu poate fi contestat. Întrebarea referitoare la nenorocire şi nerecunoştinţă se naşte atunci când aceşti oameni trăiesc o viaţă întreagă izolaţi de societate, când sunt preocupaţi sa-şi satisfacă nevoile personale şi să-şi îndeplinească propriile plăceri şi pofte, în vreme ce Allah a menit ca oamenii să trăiască împreună şi a declarat că nu diferenţele de stare materială, ci tocmai această convieţuire a lor, reprezintă o încercare serioasă pentru ei. Aceasta este o încercare a credinţei lor şi o şansă de a-i dovedi meritele.
„Şi Noi v-am făcut pe unii dintre voi încercare pentru alţii, [ca să vedem] dacă veţi fi statornici. Iar Domnul tău este Cel care Vede.”
[Coran 25:20]
O comunitate poate avea succes în acest domeniu al vieţii doar dacă relaţia dintre indivizi este puternică şi fermă. Nici un individ al societăţii nu trebuie să fie atât de sărac încât să înfrunte o viaţă de lipsuri şi nici un bogătaş al societăţii nu trebuie să fie atât de lacom încât s-şi cheltuie averea doar pentru plăcerile şi poftele personale.
Pentru a atinge aceste înalte obiective, Islamul a emis legi foarte dure. Inimile oamenilor au fost pregătite să se dedea la fapte bune şi virtuoase şi ei au fost îndemnaţi să lucreze cu alţii, să se ajute recioproc şi să acţioneze cu credinţă. Ei au fost lămuriţi că de avantajul de a cheltui în cauza lui Allah nu se bucură doar persoanele sărace şi nevoiaşe, ci şi cei care fac milostenii şi dobândesc bogăţii nepreţuite de pace şi împlinire. Sufletele lor sunt apărate de cutremurele ranchiunii şi geloziei şi salvate de consecinţele negative ale egoismului şi obtuzităţii.
„Iată că voi sunteţi chemaţi să cheltuiţi pe calea lui Allah. Şi unii dintre voi sunt zgârciţi, iar acela care este zgârcit este zgârcit numai în paguba lui însuşi. Allah este de ajuns pentru Sine, iar voi sunteţi săraci.”
Felul în care Profetul l-a ignorat pe Abdullah bin 'Ubei, blândeţea pe care i-a arătat-o, maniera în care i-a trecut cu vederea crimele, sunt exemple ce nu se pot găsi în intreaga istorie a omenirii. Abdullah bin 'Ubei a fost cel mai înverşunat duşman al musulmanilor.
Abdullah bin 'Ubei căuta întotdeauna căi pentru a face rău şi pentru a aduce daune musulmanilor. Nu scăpa nici o ocazie de a-i lovi pe musulmani, de a-i înfrânge şi de a complota împotriva lor. El a ponegrit castitatea „mamei drept-credincioşilor”, A’işa, şi i-a aţâţat pe oameni să bârfească la adresa ei, încercând să slăbească astfel temeliile societăţii islamice, deoarece încă din timpuri străvechi, tradiţiile orientale au acordat femeilor o înaltă poziţie de decenţă şi nobleţe.
Din acest motiv, Trimisul lui Allah şi iubiţii lui companioni erau foarte neliniştiţi şi tulburaţi. Ei se aflau într-o mare încurcătură din cauza acestei minciuni sfruntate, până când în final au fost revelate versetele din Surat An-Nur, care respingeau acuzaţiile ipocriţilor, apărau castitatea şi puritatea A’işei şi dădeau în vileag maşinaţiile duşmanilor:
„Cei care au venit cu minciuna sunt un grup dintre voi. Nu o socotiţi a fi un rău pentru voi, ci mai degrabă ea este un bine pentru voi! Fiecare om dintre ei are păcatul ce şi l-a agonisit, iar aceluia căruia îi revine cea mai mare parte din ea, va avea parte de mare chin.”
[Coran 24:11]
În această tragedie, cei care au acuzat-o deschis pe „mama drept-credincioşilor” au fost pedepsiţi, dar germenele ce a răspândit această boală nu a fost atins, astfel că a putut continua în activităţile lui infame de a-i vătăma pe musulmani.
Allah binecuvântează pe profetul său şi armatele sale cu victorie şi glorie. Islamul a purificat guvernarea dezordonată ce a avut loc secole întregi şi a reformat societatea coruptă. Duşmanii islamului au fost atunci descoperiţi în interiorul societăţii islamice. Abdullah bin 'Ubei s-a măcinat în sufletul său până ce s-a îmbolnăvit şi a murit, după ce a lăsat în urma sa mireasma ucigaşă a distrugerii.
Fiii săi au mers la Profest să ceară iertare pentru faptele tatălui lor. El a iertat. Apoi fiii au cerut cămaşa Profetului, ca giulgiu pentru tatăl lor. El le-a dat-o. L-au rugat apoi să conducă rugăciunea de înmormântare şi să se roage pentru tatăl lor. Milostivul Profet nu a refuzat nici această rugăminte a lor. El s-a ridicat să se roage pentru salvarea celui care în trecut i-a atacat onoarea şi reputaţia.
Dar Allah a refuzat să dăruiască toate aceste concesii şi a revelat acest verset:
„Roagă-te de iertare pentru ei sau nu te ruga de iertare pentru ei! Chiar de te vei ruga de iertare pentru ei de şaptezeci de ori, Allah tot nu-i va ierta! Şi aceasta pentru că ei nu cred în Allah şi în Trimisul său, iar Allah nu-i călăuzeşte pe cei nelegiuiţi.”
[Coran 9:80]
În acest tragic eveniment al calomniei a fost implicată şi o rudă apropiată a lui Abu Bekr, care trăia din mila sa. Omul acesta nu a şovăit să o acuze pe nedrept pe femeia castă şi pură, al cărei tată i-a dat ajutor şi l-a sprijinit. El a uitat dreptul islamic şi nu i-a păsat de rudenie şi a sfâşiat în bucăţi străvechiul obicei. Abu Bekr a fost foarte revoltat şi a jurat că nu-i va mai da nimic acestei rude apropiate a lui şi nu-i va mai arăta bunătatea din trecut. Atunci a fost revelată următoarea poruncă a lui Allah:
„Să nu jure cei înzestraţi cu belşug şi cu bogăţie dintre voi că ei nu vor mai da [nimic] rudelor, sărmanilor şi celor care purced pe calea lui Allah! Ci să ierte şi să miluiască. Oare nu voiţi ca Allah să vă ierte vouă? Iar Allah este Iertător şi Îndurător.”
[Coran 24:22]
Prin urmare, Abu Bekr a început din nou să-şi ajute ruda, spunând: „Aş dori ca Allah să mă ierte.”
