STATUTUL FEMEILOR ÎN ISLAM
De Dr. Yusuf Al-Qaradawy
Nota traducătorului
Conştientizăm importanţa acestei cărţi în înlăturarea unor concepţii greşite despre Islam şi în răspândirea unei religii pe Pământ care poate rezolva sau stăvili numeroasele nenorociri de pe Terra. Prin cărţi precum Statutul femeilor în Islam se speră că Islamul va fi recunoscut în mod clar ca o îndurare pentru omenire.
Sperăm ca Statutul femeilor în Islam să fie una dintre multele cărţi ce va aduce în faţă acest subiect al descoperirii continue a femeilor, a abilităţilor lor şi a consolării pe care o aduc. Situaţia femeilor şi locul lor special pe care îl ocupă în faţa lui Allah au fost aspecte subminate în toată lumea şi, aş putea să adaug, şi în istorie. Condiţia precară a reprezentantelor sexului slab în Occident, unde exploatarea este larg răspândită, în Orient, unde valoarea lor este depreciată şi, cu tristeţe, trebuie să admit, în lumea arabă, unde oamenii nu îşi urmează religia, este într-adevăr tragică. Femeile sunt stâlpii de susţinere ai viitoarelor generaţii şi trebuie tratate ca atare.
Islamul, manifestarea îndurării lui Allah, este pentru toţi oamenii şi nu face discriminări între sexe. Toţi bărbaţii şi toate femeile au un rol şi un loc pe Pământ. Unii nu sunt mai importanţi decât alţii. Ambii vor primi răsplată de la Creator. Coranul explică acest lucru în multe versete şi acesta este un miracol ce îi luminează pe cei ce reflectă.
Sper că nu există nicio confuzie în privinţa termenilor pe care i-am utilizat în această lucrare. Am folosit Dumnezeu în loc de Allah, Singurul, Atotputernicul, Eternul, Atotştiutorul şi celelalte nouăzeci şi nouă de atribute ale lui Allah asupra cărora ar trebui reflectat pentru inspiraţie şi călăuzire.
Doresc în mod special să le mulţumesc Dr. Muhammed Tolba, Dr. Elham Fathy, Alicia Daniel şi Afiwine Mischler pentru sprijinul lor nepreţuit în realizarea acestei cărţi.
Şeicul Muhammed Gemeaah
INTRODUCERE
În numele lui Allah, Cel Milostiv, Cel Iertător, laudă lui Allah, binecuvântările fie asupra Trimisului Său şi a familiei sale, asupra companionilor săi şi asupra oricui urmează călăuzirea sa!
Părerea generală este că femeile constituie jumătate din societate şi societatea nu ar trebui să le neglijeze, să le suprasolicite, să le maltrateze şi să le anuleze drepturile.
Aceste lucruri sunt în totalitate adevărate. De asemenea, se poate discuta faptul că, deşi femeile constituie jumătate din populaţia globului, autoritatea lor le depăşeşte numărul, întrucât femeile, la bine şi la rău, îi influenţează pe soţii şi pe copiii lor. Poetul Hafiz Ibrahim a susţinut această afirmaţie când a descris femeia ca reprezentând o şcoală întreagă, acea înţelegere solidă ce conduce la crearea unei societăţi nobile.
Din aceste motive, oamenii de ştiinţă, cugetătorii, liderii, revoluţionarii, predicatorii şi pedagogii au fost interesaţi să analizeze ce anume înseamnă femeia. Ei au cerut să i se facă dreptate, să fie tratată cu respect şi au militat pentru desfiinţarea tuturor formelor de nedreptate şi opresiune manifestate faţă de ea, tocmai pentru ca ea să aibă accesul cuvenit la învăţătură, serviciu, asumarea responsabilităţilor şi a libertăţii de a-şi alege partenerul în căsătorie. Unii au crezut că nu este de ajuns; ei au vrut să îi acorde dreptul la homosexualitate, de a fi permisivă sexual, dreptul de a face avort, de a se răzvrăti împotriva familiei şi de a fi indiferentă faţă de valorile religiei şi faţă de societate.
Acestea au fost unele dintre elementele vizate de Conferinţa Internaţională dedicată femeilor, din Peking, în anul 1995. Acestea au provocat multe controverse în lumea islamică şi creştină. Noi, musulmanii, avem un document divin care onorează cu adevărat femeile şi le tratează corect; există un document care a eliberat-o pe femeie de trista nedreptate a ignoranţei preislamice. În acest document reprezentat de Sfântul Coran, femeia este percepută ca o fiinţă omenească, înzestrată cu o natură feminină, în ipostaza ei de fiică, soţie, mamă şi, cu siguranţă, de membru deplin al societăţii din care face parte. Este adevărat că unii musulmani au nedreptăţit femeia, în diferite epoci, privând-o de dreptul de a acumula cunoştinţe religioase şi de dreptul de a lucra. Ei chiar i-au interzis să meargă la moschee pentru a se dedica adorării şi studiului, au silit-o să se mărite cu un om pe care nu îl plăcea şi au închis-o în casă. Însă această situaţie a fost cauzată de absenţa înţelegerii religiei şi nu a predominat peste tot; au existat mereu musulmani care au dorit să respingă ceea ce am văzut că se întâmpla în zonele rurale.
Adevăratul punct de vedere al Islamului în privinţa statutului femeii este ceea ce acest mic tratat urmăreşte să clarifice. Deşi chestiunile referitoare la femei şi familie au fost prezentate în unele dintre cărţile noastre anterioare, în special în Permis şi interzis în Islam / Al-Helal wal-Haram fil Islam şi în Opinii contemporane permise / Fataawa Muserah, cititorul poate găsi în aceste pagini o lumină ce conduce la cunoaşterea opiniilor corecte asupra acestei probleme critice, opinii care nu susţin nici privaţiunile aspre, nici indulgenţa excesivă.
„Iar izbânda mea nu este decât de la Allah. În El mă încred şi la El mă întorc...” (Coran 11: 88).
Femeia ca fiinţă umană
Islamul a fost revelat într-un moment în care mulţi oameni negau că femeia este o fiinţă umană; unii erau sceptici, iar alţii i-au admis umanitatea, însă considerau că femeia a fost creată pentru a-l servi, umilă, pe bărbat. Odată cu apariţia Islamului, circumstanţele s-au îmbunătăţit în ceea ce priveşte femeia. Demnitatea şi umanitatea sa au fost restabilite. Islamul i-a confirmat capacitatea de a îndeplini poruncile lui Allah, de a-şi împlini responsabilităţile şi de a urma poruncile care o conduc spre Rai. Islamul a considerat că femeia este o fiinţă omenească demnă, având acelaşi procent de umanitate ca şi bărbatul. Ambii sunt ramuri ale aceluiaşi copac şi copii ai aceluiaşi tată, Adam, şi ai aceleiaşi mame, Eva. Unica lor origine, trăsăturile lor umane generale, responsabilitatea lor în îndeplinirea datoriilor religioase, urmate de răsplata sau pedeapsa aferentă, şi unitatea destinelor lor, toate depun mărturie pentru egalitatea lor din punct de vedere islamic.
Stabilind acest lucru, Sfântul Coran spune:
„O, voi, oameni! Fiţi cu frică de Domnul vostru care v-a făcut dintr-o singură fiinţă şi a făcut din aceasta şi pe perechea ei şi care a răspândit din cele două [fiinţe] mulţi bărbaţi şi femei! Fiţi cu frică de Allah în numele căruia vă conjuraţi [unii pe alţii] şi [fiţi cu frică de ruperea] legăturilor de rudenie, căci Allah este Veghetor peste voi (Raqib)!” (Coran 4: 1).
Toţi oamenii, bărbaţi şi femei, au fost creaţi de Stăpânul lor dintr-o singură persoană sau fiinţă, iar această fiinţă este un nucleu din care Allah a creat un corespondent integral ce completează această fiinţă originară şi, la rândul ei, este completată de ea, ni se spune într-un alt verset:
„El este Cel care v-a creat dintr-un singur suflet şi din el a făcut-o şi pe perechea lui, lângă care el să poată găsi linişte.” (Coran 7: 189).
În cele din urmă, Allah i-a creat pe toţi oamenii din perechea primordială, din care s-au născut numeroşi bărbaţi şi femei, toţi supuşi unui singur Dumnezeu şi copiii aceloraşi părinţi, arătând că sunt uniţi prin fraternitate, cuprinzând atât bărbaţi, cât şi femei. În virtutea acestui fapt, versetul le porunceşte oamenilor să se teamă de Allah, Stăpânul lor, şi să ţină seama de îndatoririle pe care le au faţă de pântecele mamei, ca un simbol al legăturii dintre ei.
Bărbatul, în acest raport, este un frate pentru femeie, iar femeia este cealaltă jumătate a perechii. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) spune: „Femeile sunt surorile bărbaţilor.” Hadisul este relatat de ’Aişah şi transmis de Imam Ahmed (6/256), Abu Dawud (236), At-Tirmizi (113), Al-Doram (1/195) şi alţii. Coranul tratează acest subiect al egalităţii frăţeşti din mai multe perspective. Din perspectiva religiei, de exemplu, Coranul spune:
„Musulmanilor şi musulmancelor, drept-credincioşilor şi drept-credincioaselor, celor supuşi şi celor supuse, celor iubitori de adevăr şi celor iubitoare de adevăr, celor statornici şi celor statornice, celor smeriţi şi celor smerite, celor ce dau milostenii şi acelora [dintre femei] care dau milostenii, celor care postesc şi acelora [dintre femei] care postesc, celor care îşi păzesc castitatea lor şi acelora [dintre femei] care şi-o păzesc, celor care-L pomenesc pe Allah mereu şi acelora [dintre femei] care-L pomenesc, Allah le-a pregătit iertare şi răsplată mare [adică Paradisul].” (Coran 33: 35).
Pe baza responsabilităţilor sociale şi religioase, Coranul stabileşte egalitatea:
„Drept-credincioşii şi drept-credincioasele îşi sunt aliaţi unii altora. Ei poruncesc ceea ce este cuvenit, opresc de la ceea ce este neîngăduit, plinesc Rugăciunea (As-Salat), aduc Dania (Az-Zakat) şi se supun lui Allah şi Trimisului Său. Cu aceştia Allah va fi îndurător, căci Allah este Puternic (şi) Înţelept ('Aziz, Hakim).” (Coran 9: 71).
În istorisirea despre Adam, poruncile divine îi erau date lui şi soţiei sale, în mod egal:
„O, Adam, sălăşluieşte tu împreună cu soaţa ta în această grădină! Mâncaţi din ea pe îndestulate, ori de unde voiţi, dar să nu vă apropiaţi de acest pom, pentru ca să nu fiţi dintre cei nedrepţi!” (Coran 2: 35).
Elementul nou în privinţa acestei istorisiri, aşa cum este prezentată în Coran, constă în faptul că nu este învinovăţită Eva pentru tentaţie, ci Satana:
„Şeitan i-a ademenit [să mănânce] din el şi i-a scos pe ei de unde se aflau...” (Coran 2: 36) fiind opusul versiunilor Vechiului Testament.
Astfel, Eva nu a fost singura care a mâncat din acel copac, nici cea care a iniţiat acest act. Mai degrabă, greşeala a fost a amândurora şi amândoi s-au căit şi au cerut iertare:
„Şi au răspuns ei: «Doamne, am fost nedrepţi cu sufletele noastre şi dacă nu ne ierţi şi nu Te înduri de noi, vom fi printre cei pierduţi!»” (Coran 7: 23).
Mai mult, unele versete încă atribuie vina lui Adam:
„Noi am încheiat un legământ cu Adam mai înainte, însă el l-a uitat şi Noi nu am aflat în el tărie.” (Coran 20: 115);
„Şi l-a ispitit pe el Şeitan, zicându-i: «O, Adam, vrei tu să-ţi arăt pomul veşniciei şi împărăţia care nu piere?»” (Coran 20: 120);
„... Adam s-a revoltat, aşadar, împotriva Domnului său şi a ajuns în rătăcire.” (Coran 20: 121).
Acest lucru ne sugerează că Adam a fost cel care a păcătuit primul şi a fost urmat de soţia sa. Oricare ar fi situaţia, chiar şi acceptând că Eva ar fi păcătuit prima, doar ea singură va fi responsabilă, nicio vină nu este transmisă fiicelor ei.
În privinţa egalităţii pedepsei, răsplăţii şi a eligibilităţii pentru Paradis, Allah Preaînaltul spune:
„Acest neam a trecut. El are ceea ce şi-a agonisit, iar voi veţi avea ceea ce v-aţi agonisit. Voi nu veţi fi întrebaţi pentru ceea ce au făcut ei.” (Coran 2: 134; 2: 141).
În privinţa egalităţii bărbaţilor şi femeilor în ceea ce priveşte recompensele şi intrarea în Paradis, Dumnezeu spune:
„Domnul lor le-a răspuns: «Eu nu las să se piardă nicio faptă plinită de vreunul dintre voi, bărbat sau muiere, deopotrivă unul cu altul!»” (Coran 3: 195);
„Pe cel ce face o faptă bună - bărbat ori femeie - şi este credincios îl vom dărui Noi cu o viaţă bună. Şi Noi îi vom răsplăti pe ei după [faptele] cele mai bune pe care le-au săvârşit [adică cu Paradisul în Lumea de Apoi].” (Coran 16: 97).
În privinţa chestiunilor financiare, Islamul a desfiinţat convenţiile predominante în cadrul multor naţiuni ce au privat femeia de dreptul ei la proprietate, moştenire sau care au creat obstacole împotriva exercitării controlului liber şi complet asupra proprietăţilor ei. Islamul admite că femeia are drepturi în ce priveşte toate tipurile de posesiune şi că are dreptul de a cheltui şi de a-şi investi banii. Islamul îi dă dreptul la moştenire şi acela de a realiza operaţii financiare precum vânzarea, cumpărarea, închirierea, donarea, împrumutarea, distribuirea proprietăţilor în scopuri religioase şi caritabile, transferurile legale şi ipoteca, dreptul de a face, precum şi dreptul de a se implica în multe alte forme de contracte şi acţiuni.
Dreptul femeii la educaţie sau de a învăţa este fundamental şi este garantat de asemenea de învăţăturile Islamului. Islamul, de fapt, îi dă femeii dreptul cuvenit de a căuta cunoaşterea; Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) spune: „Dobândirea cunoştinţelor este datoria fiecărui musulman”, unde „fiecare musulman” implică în mod evident bărbaţi şi femei într-o manieră egală, aşa cum conchid toate autorităţile de jurisprudenţă.
De asemenea, femeii i se cere să îndeplinească ritualuri religioase şi forme de adorare precum i se cere şi bărbatului. Rugăciunea, postul, dania, pelerinajul şi toate celelalte obiceiuri fundamentale din Islam le sunt cerute musulmanilor în funcţie de capacitatea lor, atât bărbaţilor, cât şi femeilor, în calitate de oameni responsabili. Acţiunile femeii sunt recompensate de Allah la fel cum sunt şi cele ale bărbatului.
Femeia nu este exclusă din aria activităţilor sociale; Allah spune:
„Drept-credincioşii şi drept-credincioasele îşi sunt aliaţi unii altora. Ei poruncesc ceea ce este cuvenit, opresc de la ceea ce este neîngăduit, plinesc Rugăciunea (As-Salat), aduc Dania (Az-Zakat) şi se supun lui Allah şi Trimisului Său. Cu aceştia Allah va fi îndurător, căci Allah este Puternic [şi] Înţelept ('Aziz, Hakim).” (Coran 9: 71).
De exemplu, ea poate oferi adăpost celor ce îl caută. Dacă adăposteşte un refugiat, fapta ei este demnă de respect şi recompensată. Această regulă ne reaminteşte de Umm Hani bint Abi Talib care a oferit refugiu socrului său în ziua cuceririi Meccăi de către musulmani. Când fratele ei a vrut să îl omoare pentru că era păgân, ea s-a plâns Trimisului lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), zicând: „Trimis al lui Allah, fiul mamei mele insistă să îl omoare pe refugiatul meu, Ibn Hubeyra”. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a răspuns: „Noi îi oferim azil celui pe care îl adăposteşti tu, Umm Hani”.
Concepţii greşite infirmate
Distincţii justificate
Unii oameni au îndoieli şi ridică anumite întrebări referitoare la perspectiva Islamului asupra statutului femeii ca fiinţă umană. Aici noi vom dezbate cele mai importante surse de îndoială sau chiar de scepticism.
Una dintre aceste întrebări este: de ce, dacă Islamul chiar consideră umanitatea femeii egală cu a bărbatului, favorizează bărbatul în anumite situaţii precum mărturia legală, moştenirea, preţul sângelui, grija familiei, conducerea statului?
Deosebirea (dacă se poate spune că există vreuna) dintre bărbat şi femeie nu constă în faptul că Allah i-ar prefera pe unii dintre ei în defavoarea altora, că unul dintre ei ar fi mai nobil sau mai aproape de Stăpân. Evlavia şi numai evlavia este unitatea de măsură a ascensiunii, nobleţii şi apropierii de Allah:
„Cel mai cinstit dintre voi la Allah este cel mai evlavios dintre voi. Allah este Atoateştiutor [şi] Bineştiutor ('Alim, Khabir).” (Coran 49: 13).
Cu toate acestea, deosebirile sunt determinate doar de îndatoririle diferite ale fiecăruia dintre cele două sexe, în virtutea dispoziţiei sale naturale.
Dovada legală
Versetul din Coran cunoscut ca „versetul îndatoririlor”, în care Allah porunceşte încheierea unor contracte scrise pentru datorii, ca o măsură preventivă, este:
„Şi luaţi drept martori doi dintre bărbaţii voştri, iar dacă nu sunt doi bărbaţi, [luaţi] un bărbat şi două muieri, dintre aceia pe care îi acceptaţi ca martori, aşa încât, dacă va greşi una dintre ele, să-şi amintească una celeilalte! Martorii nu au voie să se împotrivească, dacă sunt chemaţi.” (Coran 2: 282).
Astfel, în Coran, Allah stipulează că mărturia unui bărbat este egală cu mărturia a două femei. Mai mult, majoritatea juriştilor au stabilit că mărturia unei femei nu este luată în considerare în majoritatea delictelor şi în probleme care implică răzbunarea.
Deosebirea este departe de a se datora oricărei presupuse credinţe în deficienţa caracterului uman sau a integrităţii femeii. Ea se datorează mai degrabă caracterului ei natural şi înclinaţiilor ei speciale care pot exclude amestecul în astfel de situaţii, în timp ce se concentrează asupra copiilor şi gospodăriei. Astfel, este foarte probabil să fie o neatenţie caracteristică atunci când se pune problema de a se ocupa de aceste situaţii. Din acest motiv, Allah porunceşte creditorilor, dacă ei doresc să verifice valoarea datoriei, să caute mărturia a doi bărbaţi sau a unui bărbat şi a două femei. Coranul nu lasă loc de ambiguităţi:
„... aşa încât, dacă va greşi una dintre ele, să-şi amintească una celeilalte!” (Coran 2: 282).
Excluderea mărturiei femeii în cazurile de crime majore sau care implică răzbunarea este pentru a proteja femeile şi pentru a le ţine departe de situaţii precum crimele sau agresiunile îndreptate împotriva sufletelor, onoarei şi a proprietăţii. De exemplu, de cele mai multe ori vom vedea că o femeie închide ochii sau fuge panicată dacă vede o scenă sângeroasă; de aceea este dificil pentru acea femeie să dea o explicaţie credibilă a crimei.
Aceasta a însemnat pentru jurişti că mărturia unei femei contează în cazul unor chestiuni feminine, precum adopţia, menstruaţia, naşterea şi astfel de situaţii a căror cunoaştere a fost limitată la femei de-a lungul timpului şi probabil încă mai este. Totuşi at-tabi’ (literal înseamnă un urmaş al unuia dintre companionii Profetului) susţine că mărturia unei femei în asemenea situaţii chiar contează. În plus, alţi jurişti acceptă mărturia unei femei pentru crime care au avut loc în spaţii care de obicei nu sunt frecventate de bărbaţi atât de mult precum sunt de femei (de exemplu: piscine orientale, petreceri de nuntă la care participă doar femei şi alte adunări de genul acesta). Oricum, întrebarea este: dacă o femeie ucide, răneşte sau mutilează pe o altă femeie şi unicul martor este o femeie, ar trebui ca mărturia ei să fie exclusă doar pentru că este femeie sau ar trebui ca bărbaţii să depună mărturie pentru ceva la care nu au fost martori? Este logic să fie acceptată mărturia unei femei în acest caz, cât timp aceasta are o reputaţie bună. Analizând versetul:
„... iar dacă nu sunt doi bărbaţi, (luaţi) un bărbat şi două muieri” (Coran 2: 282), şeicul de la Universitatea Al-Azhar, Mahmud Şaltut, spune: „Versetul nu se referă la statutul mărturiei. El se apleacă mai degrabă asupra metodelor de verificare şi de stabilire a încrederii în ce priveşte drepturile individului în momentul tranzacţiei. Versetul începe, de fapt, astfel:
«O, voi cei care credeţi! Dacă voi contractaţi o datorie pentru un anumit timp, atunci însemnaţi-o în scris! Şi să o însemne, între voi, un scrib cu dreptate! Scribul nu are voie să refuze a scrie, aşa cum l-a învăţat Allah. Aşadar, el trebuie să scrie aşa cum îi dictează datornicul, care trebuie să fie cu frică de Allah, Stăpânul său, şi să nu micşoreze [valoarea datoriei] cu nimic! Dar dacă datornicul este fără judecată sau slab sau nu poate dicta el, atunci să dicteze tutorelui său, cu dreptate. Şi luaţi drept martori doi dintre bărbaţii voştri, iar dacă nu sunt doi bărbaţi, [luaţi] un bărbat şi două muieri, dintre aceia pe care îi acceptaţi ca martori, aşa încât, dacă va greşi una dintre ele, să-şi amintească una celeilalte!» (Coran 2: 282).
De aceea situaţia este una de verificare şi de documentare a drepturilor, nu una de judecată. Astfel, versetul indică cele mai bune moduri de documentare şi verificare prin care partenerii din înţelegere pot beneficia de securitate maximă. Acest lucru nu înseamnă că mărturia unei singure femei sau a unui grup de femei, fără cea a unui bărbat, nu contează în stabilirea drepturilor şi nici că nu va fi luată în considerare de un judecător din moment ce în jurisdicţie maximul cerut este «dovada».”
Aplecîndu-se asupra acestui subiect de gândire, juristul Ibn Al-Qayyim susţine că „dovada” în legislaţia islamică este mai cuprinzătoare decât mărturia, confirmând că „dovada” este factorul decisiv în stabilirea drepturilor, ceea ce o face să fie „evidentă” şi, în consecinţă, să fie luată în considerare de către judecător.
Judecătorul pronunţă verdictul pe baza dovezilor decisive, chiar dacă este vorba de mărturia unui nemusulman, atâta vreme cât acesta îi inspiră încredere.
Acestea îl fac pe şeicul Şaltut să ajungă la concluzia că, atunci când mărturiile a două femei sunt considerate precum mărturia unui bărbat, acest lucru nu este din cauza unei slăbiciuni sau a unei deficienţe a intelectului ei.
Versetul, totuşi, a fost astfel exprimat pentru a se adresa normelor acelor timpuri, ce sunt încă aceleaşi pentru majoritatea femeilor. Ele nu sunt prezente la şedinţele de înregistrare a datoriilor sau a tranzacţiilor. Faptul că unele femei iau parte la aceste activităţi nu modifică realitatea fundamentală: înclinaţia lor naturală în viaţă de a procrea. Din nou, versetul reprezintă o îndrumare de a realiza o verificare maximă. În anumite locuri, tendinţa este ca femeia să facă tranzacţii şi să asiste la scrierea actelor pentru datorii; este dreptul oamenilor de a accepta mărturia unei femei aşa cum o acceptă pe cea a unui bărbat atâta vreme cât au aceeaşi încredere în memoria ambelor sexe.
Şeicul Şaltut nu se limitează la atât; el continuă cu analiza unui caz în care cuvântul bărbaţilor şi al femeilor cântăresc la fel: „Găsim o dovadă puternică a egalităţii în afirmaţiile Coranului, anume că femeia este egală cu bărbatul în tipul mărturiei cunoscută ca jurământul condamnării (un jurământ în care chiar soţul sau soţia îşi acuză partenerul de adulter şi în care singurul martor este unul dintre ei – nota traducătorului.):
«Aceia care le defăimează pe soţiile lor şi nu au martori afară de ei înşişi, fiecare dintre ei trebuie să facă patru mărturii [cu jurământ] pe Allah că el este dintre cei care spun adevărul şi o a cincea [mărturie cu jurământ] ca blestemul lui Allah să cadă asupra lui, dacă el este dintre cei care mint. Însă osânda va fi îndepărtată de la ea, dacă ea face patru mărturii [cu jurământ] pe Allah că el este dintre cei care mint şi o a cincea [mărturie cu jurământ] ca mânia lui Allah să se abată asupra ei, dacă el este dintre cei care spun adevărul.» (Coran 24: 6-9).
Aceasta înseamnă că bărbatul trebuie să jure de patru ori că a fost martor ocular al adulterului soţiei sale, după care să încheie printr-o invocaţie a distrugerii lui de către Allah în cazul în care el minte; pedeapsa nu îi va fi aplicată femeii dacă şi ea, la rândul ei, face patru jurăminte ale mărturiei încheiate cu o invocaţie de abatere a blestemului lui Allah asupra ei dacă ea este cea care minte.”
Moştenirea
Diferenţa dintre bărbat şi femeie în ce priveşte părţile lor de moştenire este stabilită de către Allah astfel:
„Allah vă porunceşte în privinţa [moştenirii] copiilor voştri: un fiu are [o parte] cu partea a două fiice.” (Coran 4: 11)
şi se datorează în mod clar diferenţelor dintre datoriile şi cheltuielile la care fiecare trebuie să facă faţă conform învăţăturilor islamice.
De exemplu, dacă un bărbat care are un fiu şi o fiică moare, fiul se căsătoreşte şi plăteşte dota (zestrea) miresei şi imediat ce se mută împreună trebuie să asigure şi să plătească integral cheltuielile lor. Pe de altă parte, când sora lui se mărită, ea primeşte dota de la mire şi, atunci când locuiesc împreună, soţul ei are grijă de ea fără ca ea să plătească vreun ban, chiar dacă este una dintre cele mai bogate persoane. Săracă sau bogată, cheltuielile ei de trai sunt estimate în funcţie de înzestrarea financiară a soţului său. Coranul spune astfel:
„Cel care este înstărit să cheltuiască după averea sa.” (Coran 65: 7).
Pentru a simplifica problema, dacă tatăl lasă o avere de 150.000 de dolari, fiul va lua 100.000, iar fiica va lua 50.000 de dolari. Apoi fiul plăteşte dota soţiei (zestrea), îi dăruieşte cadouri miresei şi mobilează un apartament care poate costa cel puţin 25.000 de dolari. Dacă fiica se căsătoreşte, are banii de nuntă şi cadourile; atunci va lua încă 25.000 de dolari. Astfel vor avea în mod egal.
Dar aceasta nu este tot; îndatoririle şi cheltuielile bărbatului cresc atunci când trebuie să aibă grijă din punct de vedere financiar de copii, în anumite cazuri, de părinţii lui care îmbătrânesc, de fraţii şi surorile lui, dacă nu au niciun venit sau pe cineva care să aibă grijă de ei, şi de alte rude care se află în circumstanţe asemănătoare – toate conform învăţăturilor islamice şi în anumite condiţii. Însă femeia nu este obligată din perspectiva legislaţiei islamice să ofere ajutor; ea poate face aceasta doar din proprie iniţiativă, la liberă alegere.
Aşadar nu există absolut nicio diferenţă. Uneori, partea femeii din moştenire este aceeaşi cu a bărbatului. De exemplu, când cei doi părinţi îi moştenesc pe copiii lor; Coranul ne spune că:
„... Cât despre părinţii lui, primeşte fiecare dintre ei a şasea parte din ceea ce a lăsat [defunctul], dacă el are un copil.” (Coran 4: 11).
Motivul în acest caz este că nevoile părinţilor sunt deseori similare. Pentru fraţi sau surori vitrege ce moştenesc de la un frate care nu are părinţi sau copii, Coranul stabileşte că:
„Dacă un bărbat sau o femeie moare fără a avea niciun moştenitor direct, dar are un frate sau o soră, fiecăruia dintre cei doi le revine a şasea parte. Dacă ei însă sunt mai mulţi de-atât, atunci ei toţi sunt părtaşi la o treime...” (Coran 4: 12).
Astfel, sora din partea mamei primeşte o şesime, parte ce este egală cu a fratelui din partea mamei. Dacă sunt mai mult de doi fraţi vitregi, ei moştenesc o treime pe care o vor împărţi în mod egal. Toate acestea confirmă că egalitatea în moştenire există în multe cazuri, cunoscute foarte bine de juriştii şi experţii din acest domeniu.
Mai mult, sunt cazuri în care femeia ia o parte mai mare decât a bărbatului. De exemplu: dacă o femeie moare lăsând în urma ei un soţ, o mamă, doi fraţi şi o soră din partea mamei ei, sora va primi o şesime şi doar o şesime va fi dată celor doi fraţi. De asemenea, dacă o femeie moare, lăsând în urmă un soţ, o soră din aceiaşi părinţi şi doi fraţi din partea tatălui, soţul primeşte o jumătate din moştenire, iar sora cealaltă jumătate, pe când fraţii vitregi nu primesc nimic, întrucât sunt doar rude. Dar dacă este vorba de o soră vitregă, aceasta va primi o şesime pentru întreţinere.
Încă un caz în care femeia primeşte mai mult decât bărbatul, conform interpretării lui Ibn ‘Abbas a versetului:
„Dacă însă nu are copil şi-l moştenesc părinţii lui, atunci mama sa are dreptul la o treime...” (Coran 4: 11).
Pentru Ibn ‘Abbas, aceasta înseamnă că dacă o femeie moare, lăsând un soţ şi pe cei doi părinţi ai ei, soţului i se cuvine o jumătate, mamei o treime, iar tatălui o şesime. Ibn Hazim le relatează această specificare lui Ibn ‘Abbas prin Abdul-Taziq, lui ‘Ali Ibn Abi Talib prin Abi Uwana şi lui Mu'az Ibn Gebel care erau companioni ai Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), cunoscuţi ca experţi în chestiuni de acest gen. Ibn Hazim îi relatează, de asemenea, lui Şuraih şi lui Dawud Al-Zahiry, în mijlocul juriştilor, şi citează axioma companionului Ibn Mas'ud pe această chestiune: „Lui Allah nu îi va plăcea să vadă că îl prefer pe tată în faţa mamei.” Alte persoane importante care au fost de acord sunt companioni precum 'Omar, 'Osman şi Zeid Ibn Sabit. Dintre adepţii lor sunt Al-Hasan, Ibn Sirin şi Al-Nakh'i. Printre jurişti se numără Abu Hanife, Malik şi Aş-Şafi’yi – fie ca Allah să fie mulţumit de ei!
Preţul sângelui
Nu există nicio relatare autentică a spuselor Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), niciun consens al autorităţilor religioase (Ijma') pentru a stabili că preţul de sânge plătit pentru uciderea unei femei reprezintă jumătate din suma plătită pentru uciderea unui bărbat. Există două hadisuri (tradiţii profetice), niciunul perfect autentic, care se referă la această problemă. Cea mai bună relatare din punctul de vedere al autenticităţii este cea menţionată de An-Nisa'i şi Al-Daraqatny, care încă suferă o lipsă (în privinţa perioadelor de timp) în lanţul de naratori ce trebuie să conducă până la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Declaraţiile companionilor au aceeaşi lipsă. Astfel rămâne o singură tradiţie autentificată pe acest subiect: „Pentru un suflet, o sută de cămile.”
Înţelegerea generală a savanţilor care face ca valoarea preţului sângelui plătit pentru uciderea unei femei să fie jumătate din cel prescris pentru uciderea unui bărbat nu este suficientă pentru stabilirea unui consens. Ibn 'Ulayya şi Al-Asam, doi savanţi din ordinea înaltă al juriştilor (fuquh, as-selef), consideră că valoarea preţului de sânge trebuie să fie aceeaşi pentru bărbaţi şi femei. Această părere este în concordanţă cu generalitatea referirii la „credincios” şi „suflet” din Coran şi hadisuri. Dacă optăm pentru această opinie astăzi, nu suntem vinovaţi din moment ce, pe lângă motivul menţionat anterior, verdictul legal (fetwa) se poate schimba odată cu epoca şi mediul, dacă verdictul legal nou nu este în discordanţă cu declaraţiile scrise relevante, nici cu obiectivele generale ale învăţăturilor islamice. În continuarea subtitlului Preţul sângelui, acelaşi pentru bărbaţi şi femei, şeicul Şaltut scrie:
„Femeia, ca fiinţă umană, are aceleaşi origini precum bărbatul, sângele ei este acelaşi ca al lui, el provine din ea şi ea din el şi aceeaşi pedeapsă o vor primi amândoi de la judecători în cazul omuciderii; chinurile Iadului sunt cealaltă pedeapsă pentru uciderea unui bărbat sau a unei femei. Deci regula versetului se aplică uciderii accidentale a unui bărbat sau a unei femei.”
Dat fiind cadrul nostru primar de referinţă, Coranul, vedem că relatările sale sunt generale şi nu privilegiază bărbatul acordându-i vreun statut special:
„Cel care omoară un drept-credincios din greşeală, trebuie să slobozească un rob credincios şi să dea un preţ de sânge familiei lui...” (Coran 4: 92).
Este adevărat că savanţii au avut păreri diferite în cazul preţului sângelui – dacă este aceeaşi sumă sau este dublă pentru bărbat. Ar-Razi ne spune în At-Tefsir Kebir că majoritatea juriştilor dublează suma în cazul omuciderii unui bărbat. El adaugă că Al-Asam şi Ibn 'Ulayya concluzionează că suma trebuie să fie plătită la fel. Majoritatea citează deciziile companionilor 'Ali, 'Omar şi Ibn Mes'ud privind această chestiune, precum şi regulile moştenirilor şi ale mărturiilor legale, în care moştenirea şi mărturia femeii sunt egale doar cu jumătate din cele ale bărbatului. Al-Asam, totuşi, citează versetul:
„Cel care omoară un drept-credincios din greşeală [...]” (Coran 4: 92).
Toţi sunt de acord cu faptul că se adresează atât bărbaţilor, cât şi femeilor; de aceea se plăteşte aceeaşi sumă.
Tutela
Allah îl consideră pe bărbat protector al femeii, conform versetului din Coran:
„Bărbaţii sunt proteguitori ai muierilor, datorită calităţilor deosebite cu care i-a dăruit Allah şi datorită cheltuielilor pe care le fac din bunurile lor.” (Coran 4: 34).
Există două motive pentru acest lucru: unul implică o calitate naturală, iar celălalt se referă la ceva dobândit. Mai întâi, Allah l-a înzestrat pe bărbat cu o putere mai mare, în timp ce pe femeie a înzestrat-o cu o putere mai mică şi, de obicei, cu un corp mai delicat. Apoi, Allah l-a delegat pe bărbat să fie întreţinătorul familiei. Dacă familia este ruinată, el trebuie să suporte povara ruinării. Această responsabilitate atrage după sine, în mod natural, respect şi susţinere.
Sistemul judecătoresc şi corpul politic
Abu Hanife susţine că femeilor nu le este interzis să ocupe posturi în sistemul judecătoresc în probleme ce aparţin sferei mărturiilor lor, care nu aparţin cazurilor de crimă. Pe de altă parte, At-Tabari şi Ibn Hazim susţin competenţa judecăţii lor în procese de omucideri, legate de domeniul financiar sau de alte cazuri. Faptul că acest lucru i-ar fi interzis femeii, nu presupune statutul de obligativitate sau necesitate a prescripţiei. Este o posibilitate care poate fi ajustată conform diferitelor circumstanţe şi interese: interesul familiei, interesul societăţii şi, mai presus de toate, interesul Islamului. Astfel, există posibilitatea creării unei situaţii în care unele femei deosebite, la un anumit moment din viaţa lor, să fie alese pentru a participa la judecată în anumite probleme şi în anumite circumstanţe.
Pe de altă parte, restricţiile care i se aplică femeii legate de învăţăturile Islamului (şeri’ah) de a conduce califatul sau de a conduce statul se referă la povara acestei responsabilităţi uriaşe care, în cele mai multe cazuri, depăşeşte capacitatea femeii (şi a bărbatului) şi este în dezacord cu starea ei naturală de mamă. Acest aspect nu elimină însă toate posibilităţile din moment ce suntem conştienţi că unele femei pot fi chiar mai capabile decât unii bărbaţi. Un exemplu de acest gen este Regina din Saba’ a cărei poveste este relatată de Allah în Coran. Ea şi-a îndrumat poporul spre fericire şi bunăstare în această viaţă şi în Viaţa de Apoi şi s-a supus profetului Solomon (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi lui Allah, Conducătorul Lumilor. Cu toate acestea, regulile nu sunt stabilite pe baza unor întâmplări rare, ci pe baza celor frecvente. Astfel, savanţii susţin că, în mod general, „ce se întâmplă uneori nu constituie o regulă.” Dar este foarte bine pentru o femeie să fie manager, decan, director, membru al parlamentului, ministru, etc, cât timp evaluează bine interesele instituţiei respective. Toate aceste chestiuni sunt analizate în detaliu în cartea mea Verdicte Contemporane / Fetawa Mu’asirah.
Feminitatea
Islamul a apreciat întotdeauna feminitatea femeii, feminitate ce antrenează un rol integral, precum cel al bărbatului. Nimeni nu este nicidecum un duşman, adversar sau concurent al celuilalt, ci, mai degrabă, fiecare este un ajutor pentru celălalt, pentru atingerea perfecţiunii relative a persoanei sale şi a fiecărui sex.
Ordinea realizată de Allah în Univers face din existenţa dualităţii una dintre caracteristicile sale. Acest principiu se manifestă în prezenţa bărbatului şi a femeii în lumea vie a oamenilor, animalelor şi plantelor sau în prezenţa negativului şi pozitivului în lumea nevie, prin fenomenul magnetismului, electricităţii etc. Chiar şi în atom există sarcini pozitive şi negative, acestea fiind date de proton şi electron. Coranul, revelat acum o mie patru sute de ani, dă o explicaţie clară acestui fapt:
„Şi din fiecare lucru Noi am creat perechi. Poate că voi vă veţi lăsa îndemnaţi.” (Coran 51: 49).
Prin definiţie, bărbaţii şi femeile sunt precum cutia şi capacul său, o unitate ce cuprinde obiectul şi perechea sa; unul nu poate exista fără celălalt. Când Allah l-a creat pe primul om, Adam, El i-a creat, de asemenea, şi perechea, pe Eva, pentru a locui şi a-şi găsi pacea alături de ea. Allah Atotputernicul nu l-a lăsat pe Adam singur nici chiar în Rai. Cuvântarea lui Allah, indiferent dacă lua forma interdicţiei sau a poruncii, era adresată amândurora:
„Şi zis-am Noi: «O, Adam, sălăşluieşte tu împreună cu soaţa ta în această grădină! Mâncaţi din ea pe îndestulate, ori de unde voiţi, dar să nu vă apropiaţi de acest pom, pentru ca să nu fiţi dintre cei nedrepţi!»” (Coran 2: 35).
Toate acestea demonstrează că femeia este diferită de bărbat, ea completându-l pe el şi el pe ea. Un lucru nu se completează singur. Coranul evidenţiază acea deosebire:
„Şi un băiat nu este întocmai ca o copilă!” (Coran 3: 36).
Ei nu sunt precum pozitivul şi negativul. Deosebirea nu înseamnă că sunt adversari în niciun sens. Ei se nasc din fiecare şi sunt unul pentru altul:
„... căci sunteţi unii din alţii” (Coran 4: 25);
„Şi Allah v-a făcut soaţe din voi înşivă” (Coran 16: 72).
Allah cel Înţelept a ordonat, de asemenea, ca întreaga construcţie fizică şi psihică a femeii să aibă elemente prin care să atragă şi să fie atrasă de bărbat. Esenţială în acest scop a fost înzestrarea femeii de către Allah cu o dorinţă instinctivă şi o pasiune puternică naturală, aspecte ce conduc la atracţia reciprocă şi la comuniunea lor, astfel încât viaţa să continue, iar generaţiile să apară mai departe.
De aceea Islamul dezaprobă sistemele care nu susţin acest instinct natural sau nu îl fructifică; de exemplu – viaţa monahală. Cu toate acestea, prin niciun mijloc, acest lucru nu reflectă acceptarea canalizării acestei energii în direcţia greşită, ci doar în căsătoriile permise de divinitate care formează baza familiei. Astfel, Islamul, alături de celelalte religii revelate, interzice adulterul la fel ca şi toate formele de imoralitate, indiferent dacă sunt la vedere sau nu. Islamul a menţionat toate abaterile care pot genera aceste acte, asigurând astfel protejarea bărbaţilor şi a femeilor de toţi factorii de seducţie şi de poftele trupeşti.
Pe baza instinctului natural al femeii, al nevoii sale de a avea condiţii sănătoase şi adecvate ale relaţiei sale cu bărbatul, Islamul a stabilit codurile sale proprii pentru femeie, precum a stabilit şi celelalte coduri relevante, instrucţiuni şi reguli. Islamul încearcă să îi protejeze feminitatea, să îi recunoască nevoile şi să nu i le reprime. El încearcă să creeze o barieră între femeie şi depravare pentru a o proteja de prădătorii care o vânează, o devorează în vizuinele lor şi îi aruncă rămăşiţele.
Putem oferi un rezumat al viziunii Islamului asupra femeii:
1. Islamul protejează femeile pentru a le păstra gingăşia şi frumuseţea. Din acest motiv le sunt permise unele lucruri ce le sunt interzise bărbaţilor. Femeia poate purta aur şi mătase naturală; avem dovada în hadisul: „Acestea două [materialele] le sunt interzise bărbaţilor comunităţii mele şi permise femeilor”. (Hadis consemnat de Ibn Majah de la Ali (3595); hadis sahih.)
Permisiunea de a folosi lucruri care i se potrivesc femeii este completată de interdicţia de a folosi lucruri care îi afectează feminitatea, precum hainele bărbăteşti sau adoptarea gesturilor şi a comportamentului masculin, în general. O femeie nu are voie să poarte îmbrăcămintea bărbatului; un bărbat nu are voie să poarte îmbrăcămintea femeii. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) spune: „Allah blesteamă bărbatul care se îmbracă precum o femeie şi femeia care se îmbracă precum un bărbat”. Hadisul a fost consemnat de Abu Huraira şi Abu Dawud (4098), Ahmed 2/325, Ibn Hibban (1904) şi alţii. Bărbaţii care se comportă ca femeile şi femeile care se comportă ca bărbaţii sunt pedepsiţi la fel de către Allah. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) spune: „Trei [categorii de persoane] nu intră în Paradis şi nu se bucură de vederea Frumuseţii lui Allah în Ziua Judecăţii: un fiu care nu i-a ascultat pe părinţii săi, o femeie masculinizată şi un adulterin”. Hadisul este consemnat de Ahmed Ibn Omar şi aprobat de şeicul Şaker ca sahih (1680), An-Nisa’i 5/80, Al-Hakim 1/72 şi alţii.
2. Islamul susţine feminitatea şi, datorită slăbiciunii relative a femeilor, protejează femeia, lăsând-o în grija unui bărbat ce o întreţine, îi asigură cheltuielile de trai şi îi acoperă toate nevoile. Chiar dacă este sub tutela tatălui, a soţului, fiului sau a fratelui ei, ea va fi îngrijită de ei, aceasta reprezentând obligaţia lor conform legislaţiei islamice. Nicio nevoie nu ar trebui să o silească să îşi facă drum prin întinderile neexplorate ale vieţii pline de conflicte, în mijlocul învălmăşelii bărbaţilor aflaţi în competiţie pentru a-şi câştiga pâinea – situaţie în care a fost prinsă femeia occidentală, presată de o necesitate stringentă, din cauză că tatăl, fratele, fiul sau unchiul nu o ajută cu nimic. Consecinţa este că în societăţile vestice femeia trebuie să accepte orice fel de muncă, cu orice salariu, pentru a putea supravieţui.
3. Religia lui Allah protejează moralitatea şi decenţa femeii, are grijă de reputaţia şi demnitatea ei, îi apără castitatea, păzind-o de gândurile şi vorbele necurate, şi încearcă să împiedice mâinile răuvoitoare care vor să-i aducă vătămare. Ca să atingă aceste obiective nobile, o datorie, prescrisă în Islam, a femeii este aceea de a-şi pleca ochii şi a-şi păstra castitatea şi puritatea:
„Şi spune drept-credincioaselor să-şi plece privirile lor şi să-şi păzească pudoarea lor, să nu-şi arate gătelile lor, afară de ceea ce este pe dinafară şi să-şi coboare vălurile peste piepturile lor! Şi să nu-şi arate frumuseţea lor decât înaintea soţilor, sau a părinţilor lor, sau a părinţilor soţilor lor, sau a fiilor lor, sau a fiilor soţilor lor, sau a fraţilor lor, sau a fiilor fraţilor lor, sau a fiilor surorilor lor, sau a muierilor lor, sau a acelora pe care le stăpânesc mâinile lor drepte, sau a slujitorilor dintre bărbaţi, care nu mai au dorinţă, sau a copiilor mici care nu ştiu ce este goliciunea femeilor. Şi să nu lovească cu picioarele lor, astfel încât să se afle ce podoabe ascund ele! Şi căiţi-vă cu toţii, o, voi, drept-credincioşilor, faţă de Allah, pentru ca voi să izbândiţi!” (Coran 24: 31).
Ea se îmbracă şi se împodobeşte decent.
„ ... să nu-şi arate gătelile lor, afară de ceea ce este pe dinafară (...) şi să-şi coboare vălurile peste piepturile lor!” (Coran 24: 31).
Gătelile vizibile la care se referă acest verset au fost interpretate ca fiind inclusiv inelul, faţa, cele două mâini, şi unii exegeţi şi jurişti au stabilit ca fiind şi picioarele de la gleznă în jos. (În timpul Profetului – Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa! – unele femei obişnuiau să îşi acopere faţa. Flexibilitatea Islamului îi permite femeii să opteze sau nu pentru acoperirea feţei. Nota editorului.)
Ea trebuie să îşi acopere celelalte părţi atractive, precum părul, gâtul, mâinile şi picioarele, faţă de toţi oamenii, excepţie făcând soţul, rudele de sânge, persoanele cu care nu poate avea o relaţie de căsătorie din cauza proximităţii relaţiei (fraţi, unchi etc.) şi de care îi este dificil să şi-i le ascundă:
„Şi spune drept-credincioaselor să-şi plece privirile lor şi să-şi păzească pudoarea lor, să nu-şi arate gătelile lor, afară de ceea ce este pe dinafară şi să-şi coboare vălurile peste piepturile lor! Şi să nu-şi arate frumuseţea lor decât înaintea soţilor, sau a părinţilor lor, sau a părinţilor soţilor lor, sau a fiilor lor, sau a fiilor soţilor lor, sau a fraţilor lor, sau a fiilor fraţilor lor, sau a fiilor surorilor lor, sau a muierilor lor, sau a acelora pe care le stăpânesc mâinile lor drepte, sau a slujitorilor dintre bărbaţi, care nu mai au dorinţă, sau a copiilor mici care nu ştiu ce este goliciunea femeilor. Şi să nu lovească cu picioarele lor, astfel încât să se afle ce podoabe ascund ele! Şi căiţi-vă cu toţii, o, voi, drept-credincioşilor, faţă de Allah, pentru ca voi să izbândiţi!” (Coran 24: 31).
Femeia musulmană trebuie să păstreze decenţa în mers şi în vorbire:
„Şi să nu lovească cu picioarele lor, astfel încât să se afle ce podoabe ascund ele!” (Coran 24: 31);
„O, voi, soţii ale Profetului! Voi nu sunteţi ca niciuna dintre femei. Dacă sunteţi pioase, nu vă arătaţi binevoitoare [faţă de bărbaţi], cu vorba, pentru ca acela care are o boală în inimă să nu poftească la voi, şi spuneţi vorbe potrivite!” (Coran 33: 32).
Prin urmare ei nu îi este interzis să vorbească (aşa cum unii au înţeles); vocea sa nu este ceva interzis. Dimpotrivă, în Coran îi este poruncit să vorbească, dar conform normelor credinţei islamice.
Ea trebuie să fie mai presus de toate actele menite să stârnească şi să tenteze bărbatul, aşa cum se întâmpla în epoca ignoranţei, în perioada preislamică, sau în varianta modernă a Jahiliyei. O femeie musulmană ar trebui să nu fie excentrică.
Ea trebuie să evite să se afle într-un loc singură, cu un bărbat care nu este soţul ei, sau cu o persoană cu care se poate căsători, pentru a păstra o barieră între ea şi celălalt bărbat şi toate gândurile păcătoase, între reputaţia ei bună şi zvonurile false. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) spune: „Niciun bărbat nu trebuie să se afle într-un loc izolat cu o femeie şi nicio femeie nu ar trebui să călătorească cu nimeni în afară de o persoană cu care nu se poate căsători.” sau soţul ei, desigur.
Trebuie evitate adunările de bărbaţi, excepţie făcând cazurile necesare sau scopurile considerabile, doar pentru strictul necesar. Participarea la rugăciunile în grup din moschee, căutând cunoaşterea, cooperarea în caritate şi promovarea credinţei sunt situaţii în care prezenţa femeii alături de bărbaţi este acceptată; astfel, ea nu este privată de dreptul de a participa la servirea comunităţii ei, cu condiţia de a nu depăşi limitele codului islamic în viaţa socială.
Prin aceste indicaţii şi regulamente, Islamul are grijă de siguranţa femeii şi a feminităţii sale, pentru ca ea să fie apărată de gurile profane; Islamul îi păstrează decenţa şi castitatea, ţinând-o departe de toţi factorii de abatere. Islamul are grijă de onoarea ei, luptând împotriva calomniei şi a celor care o răspândesc. Mai presus de toate, Islamul îi protejează sufletul şi îi calmează mintea, luptând împotriva tensiunii, instabilităţii şi tulburării ce pornesc de la închipuirile sălbatice sau de la alţi factori ce produc agitaţie. În acelaşi timp, Islamul protejează bărbatul de anxietate şi rătăcire, familia de despărţire şi societatea de prăbuşire şi destrămare.
Îmbinarea legitimă dintre bărbaţi şi femei
Unele cuvinte ce au existat în limbaj pentru mult timp au căpătat noi semnificaţii şi chiar influenţe. Printre acestea este termenul de „îmbinare (sau amestecare)” care se referă la amestecarea bărbaţilor şi a femeilor într-un anumit loc. În timpul Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), al companionilor ce l-au succedat şi al adepţilor lor, musulmanii, bărbaţi şi femei, s-au întâlnit la diferite adunări religioase sau de alt gen, iar acest lucru nu a fost interzis deloc. În anumite circumstanţe şi pentru motive serioase, le-a fost permis să se întâlnească. Nici nu se numea „amestecare”.
În vremea noastră, totuşi, cuvântul a devenit foarte comun. Nici eu nu ştiu când a intrat în uz, cu noi conotaţii dezgustătoare pentru musulmani, bărbaţi şi femei; amestecarea unui lucru cu altul sugerează o dizolvare, aşa cum zahărul sau sarea sunt dizolvate în apă – ea reprezintă o metaforă ce ar fi avut aluzii neplăcute dacă era aplicată în relaţiile dintre bărbaţi şi femei. Oricum, scopul este de a sublinia că nu toate felurile de socializare sunt interzise, aşa cum unii îşi imaginează sau cum pretind conservatorii. Pe de altă parte, nu toate formele de amestecare a bărbaţilor şi femeilor într-un loc sunt acceptabile, precum susţin propagatorii occidentalizării.
În al doilea volum al cărţii mele Păreri contemporane / Fataawa Mu’aserah, am răspuns la întrebări pe această temă şi pe alte teme, precum salutarea femeilor, strângerile de mână, consultarea femeilor de către doctori de sex masculin şi invers, plus alte întrebări. Un musulman prudent ar trebui să se refere la aceste opinii permise dacă vrea să înveţe regulile legislaţiei islamice. Aici, totuşi, aş dori să subliniez că este datoria noastră să rămânem credincioşi călăuzirii optime, aceasta fiind cea a Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), a companionilor săi luminaţi şi a onorabililor săi succesori, ai căror paşi evlavioşi ni s-a recomandat să îi urmăm, evitând cele două căi extreme: occidentul permisiv şi sihastria severă a orientului.
Analizând această îndrumare a Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), descoperim că femeia nu a fost închisă sau izolată, aşa cum s-a întâmplat mai târziu, în perioada rătăcirii musulmanilor. Femeile au luat parte la majoritatea rugăciunilor în grup de vineri, la moscheea Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), inclusiv la rugăciunile de noapte (Al-Işa) şi răsărit (Al-Fejr). Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) le îndruma să formeze şiruri în spatele bărbaţilor, cu cât mai în spate, cu atât mai bine, pentru a nu vedea părţile intime ale corpurilor bărbaţilor care puteau fi dezvăluite din cauza faptului că foarte puţini purtau pantaloni sau lenjerie intimă şi nu era nicio separare între bărbaţi şi femei.
Mai mult, în etapele timpurii ale adunărilor pentru rugăciune, bărbaţii şi femeile intrau prin acelaşi loc, creând aglomeraţie. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Numai dacă am păstra această intrare pentru femei”. Hadisul este consemnat de Abu Dawud şi relatat de Ibn ‘Omar (462), (463). Aşa că, din acea vreme, au alocat intrarea pentru ele şi ea a devenit cunoscută sub numele de „Intrarea femeilor”. În adunarea de vineri, femeile, în timpul perioadei Profetului, luau parte la rugăciune şi ascultau predica, până când una dintre ele reuşea să înveţe versete din Coran, deoarece Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) le recita frecvent de la amvon, la predică. Ele au luat parte, de asemenea, la cele două sărbători şi la toate evenimentele islamice importante la care luau parte toţi oamenii, bătrâni şi tineri, bărbaţi şi femei, evenimente ce aveau loc la periferia oraşelor, unde slăveau numele lui Allah. Um ’Atiyya, o companioană a Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), a zis: „Noi eram îndemnate frecvent să mergem la Sărbătoare.” Într-o altă versiune a spus: „Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) ne-a instruit pe noi, fetele şi femeile cărora le venise menstruaţia, să ieşim afară. Femeile cu menstruaţie nu vor face rugăciunea şi vor fi martore la binele zilei şi la rugăciunile musulmanilor pentru Allah. Iar eu am spus: «O, Trimisul lui Allah, poate este una dintre noi care nu are jilbab (rochie).» El a răspuns: «Sora ei [în Islam] să îi dea una.»” Hadisul este consemnat în culegerea Sahih Muslim, în capitolul Rugăciunile celor două Sărbători (890).
Acesta este unul dintre aspectele vieţii femeii musulmane, aspect ignorat în prezent de musulmanii din cele mai multe ţări. Totuşi unele situaţii, precum retragerea devoţională în ultimele zece zile de Ramadan şi participarea femeilor la Sărbători, sunt readuse la viaţă prin eforturile tinerilor musulmani moderni.
Femeile au luat parte mereu la şedinţele de învăţare ale Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Ele se adresau ’Aişei dacă aveau întrebări jenante sau prea îndrăzneţe. Soţia Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), ’Aişah (Fie ca Allah să fie mulţumit de ea!), a lăudat femeile ansarilor a căror timiditate nu le-a împiedicat să caute informaţii despre religie şi să pună întrebări despre chestiuni majore precum impuritatea (de exemplu: dacă relaţiile intime sau ejacularea împiedică omul să îndeplinească unele forme de adorare), ejacularea nocturnă, spălarea impurităţilor şi alte asemenea chestiuni. Aceasta, oricum, nu a fost de ajuns pentru ele; de aceea au cerut o zi specială destinată învăţării, zi care să le fie alocată fără ca ele să fie în preajma unei mulţimi de bărbaţi, şi au spus deschis: „Trimis al lui Allah, bărbaţii petrec foarte mult timp în compania ta, aşa că dedică-ne una dintre zilele tale!” Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a promis că le va dărui o zi în care să le predice, să le îndrume şi să le dea explicaţii referitoare la viaţa islamică. (Hadis relatat de Abu Said şi consemnat de Bukhari în culegerea Lumea / Al-Alam; 1/34).
Acest tip de activism feminin a fost revelat în timpul bătăliilor, când femeile şi-au slujit patria în armată alături de mujahidini (războinici care luptă pentru a prezerva Islamul), într-un mod care li s-a potrivit şi le-a scos la iveală cele mai bune abilităţi precum îngrijirea rănilor, oferirea de ajutor medical luptătorilor răniţi; mai mult, ele găteau, procurau apă şi alte lucruri asemănătoare. Um ‘Atiyya a afirmat: „Am mers în patru expediţii militare cu Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!); păzeam luptătorii, proviziile, le făceam mâncarea, le tratam rănile şi îi îngrijeam pe cei bolnavi”. Hadisul este consemnat de Muslim (1812).
Anas, unul dintre companionii Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), relatează: „În ziua de Uhud, ’Aişah şi Um Salim, cu mânecile suflecate, cărau în spate traiste de piele cu apă pe care o turnau în gura soldaţilor”. Hadisul este consemnat de Muslim (1811). Faptul că ’Aişah era încă adolescentă contrazice afirmaţia conform căreia în expediţiile militare şi bătălii participau doar femei în vârstă. Realist vorbind, acest lucru sfidează logica, întrucât această muncă ar fi împovărătoare pentru bătrâni, ţinând seama de exigenţele fizice şi psihologice ale războiului.
Cu privire la acelaşi subiect, Imam Ahmed relatează: „Şase femei credincioase erau în armata care a participat la asediul de la Khaibar, sarcina lor fiind aceea de a da săgeţi luptătorilor, de a pregăti mâncarea, a procura apă, a-i trata pe cei răniţi, de a toarce şi a-i ajuta în susţinerea cauzei lui Allah. În cele din urmă, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) le-a alocat părţi din prada de război. Hadisul este consemnat de Ahmed 51271, 7/371 şi Abu Dawud (2729).
De asemenea, se ştie că unele dintre soţiile companionilor au ridicat armele în unele expediţii şi bătălii. Faptele lui Um ‘Imarah Nasba bint Ka’b în ziua de Uhud sunt foarte cunoscute şi au avut efectul de a-l face pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) să spună: „Purtarea ei a întrecut-o [a fost mai bună] pe aceea a lui cutare.” În ziua Bătăliei Hunainului, Um Salum a ţinut un pumnal pentru a înjunghia orice duşman care vroia s-o atingă. Această întâmplare a fost povestită din nou de fiul ei, Anas: „În Ziua Hunainului, Um Salum avea un pumnal; când a fost trimisă de soţul ei, Abu Talha, el i-a spus Profetului: «Trimis al lui Allah, Um Salum poartă un pumnal cu ea!» Când Profetul a întrebat-o despre aceasta, ea a dat răspunsul: «Îl port pentru a înjunghia abdomenul oricărui păgân care se va apropia de mine», la care Profetul a zâmbit.” Hadisul este consemnat de Muslim (1809).
Dar companioanele aveau ambiţii ce treceau dincolo de participarea alături de companioni la expediţiile din zonele adiacente. Ele erau dornice de a lua parte la cucerirea ţinuturilor îndepărtate pentru a ajuta la răspândirea mesajului Islamului. Anas a relatat: „Într-o zi, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi-a făcut siesta în casă la Um Hiram. Când s-a trezit, a zâmbit. De aceea ea a întrebat: «Ce te face să zâmbeşti, Profet al lui Allah?» Profetul a răspuns: «Am văzut nişte oameni ai comunităţii mele care au plecat în numele lui Allah, pe mare. Erau regi aşezaţi pe tronurile lor.» Iar ea a replicat: «O, Trimis al lui Allah, roagă-te la Allah ca eu să fiu una dintre ei!» El a făcut acest lucru.” Hadis consemnat în Sahih Muslim (1912).
În timpul domniei lui ‘Osman (al treilea calif), Um Hiram a navigat împreună cu soţul ei, Ubada Ibn As-Samit, spre Cipru, unde a fost ucisă când se afla călare pe cal (într-o luptă) şi a fost îngropată acolo, conform biografilor şi cronicarilor. Un capitol întreg este închinat pentru a evidenţia rolul femeii în bătălii şi expediţii militare.
În sfera vieţii sociale, femeia musulmană a jucat rolul său, ţinând predici de reamintire a faptelor bune, poruncind ceea ce este bine şi interzicând răul, în conformitate cu vorbele lui Allah:
„Drept-credincioşii şi drept-credincioasele îşi sunt aliaţi unii altora. Ei poruncesc ceea ce este cuvenit, opresc de la ceea ce este neîngăduit, plinesc Rugăciunea [As-Salat], aduc Dania [Az-Zakat] şi se supun lui Allah şi Trimisului Său. Cu aceştia Allah va fi îndurător, căci Allah este Puternic [şi] Înţelept.” (Coran 9: 71).
O poveste binecunoscută descrie cum o femeie s-a ridicat în timpul predicii de vineri a lui Omar şi l-a contrazis în legătură cu valoarea dotei ce trebuie să fie plătită miresei. Semnificativ este cum ‘Omar (al treilea calif), fiind convins de argumentul ei, a replicat: „Omar a greşit, iar o femeie a avut dreptate.” Explicaţia sa a fost: „Cunoştinţele tuturor sunt mai bune decât ale mele”. (Tafsir Ibn Kathir, 1/468). Povestea este citată de Ibn Kathir, iar Ibn Kathir este de acord cu ‘Omar. Într-o altă versiune, ‘Abdul-Raziq îl citează pe ‘Omar, spunând: „O femeie a dezbătut un subiect cu ‘Omar şi l-a întrecut în dezbatere”. (Tafsir Ibn Kathir, 7/180). De asemenea, în timpul califatului său, ‘Omar a numit în funcţia de administrator al unei pieţe o femeie – Al-Şifa bint Abdullah.
Analizând afirmaţiile Coranului în privinţa chestiunilor legate de femei şi meditând asupra vieţilor Profeţilor, descoperim cu greu o asemenea cortină, precum este trasă de unii oameni, între bărbaţi şi femei. Astfel, în prima parte a tinereţii sale, profetul Moise (Pacea fie asupra sa!) este descris vorbindu-le celor două fete ale bătrânului din Madyan. El le pune întrebări şi primeşte răspunsurile lor fără niciun sentiment de vinovăţie sau jenă şi le ajută cu mărinimie. Una dintre ele se întoarce curând la Moise pentru a-l invita acasă din dorinţa tatălui ei. Una dintre ele chiar îi sugerează tatălui său să îl angajeze pe Moise, întrucât era un bărbat puternic şi cinstit. Coranul spune astfel:
„Şi când a ajuns la apa de la Madyan, a găsit acolo o mulţime de oameni care adăpau [vitele]. Şi în afară de ei, a găsit el şi două femei care-şi ţineau departe [turma lor]. Şi le-a întrebat el: «Care este necazul vostru?» Au răspuns ele: «Noi nu vom putea să adăpăm până ce nu s-au dus păstorii, iar tatăl nostru este tare bătrân!» Şi a adăpat pentru ele, apoi s-a întors la umbră şi a zis: «Doamne, eu am mare nevoie de binele pe care îl faci să coboare asupra mea!». Apoi a venit la el una dintre cele două [copile], mergând cu sfială, şi i-a zis: «Tatăl meu te cheamă să-ţi dea o răsplată pentru că ne-ai adăpat nouă [turma]». Şi când a venit [Moise] la el şi i-a istorisit povestea, i-a zis: «Nu te teme, căci ai scăpat de neamul de nelegiuiţi!» A zis una dintre ele: «Tată, ia-l cu simbrie, căci cel mai bun pe care-l poţi lua cu simbrie este cel puternic şi vrednic de încredere!»” (Coran 28: 23-26).
În povestea Mariei, de fiecare dată când Zaharia intra în camera ei, găsea multă mâncare; de aceea o întreba despre acest lucru:
„Domnul ei a acceptat-o cu bună primire şi a lăsat-o să crească cu bună creştere şi a încredinţat-o lui Zaharia. Şi de fiecare dată când intra Zaharia la ea în templu, găsea lângă ea mâncare. Şi a întrebat-o el: «O, Maria, de unde ai aceasta?» Iar ea îi răspundea: «Ea este de la Allah!» Allah îl hrăneşte pe cel pe care El voieşte, fără socoteală!” (Coran 3: 37).
Altă poveste este aceea a Reginei din Saba; ni se descrie în Coran cum ea îşi consulta oamenii în legătură cu modul în care ar trebui să-i răspundă mesajului lui Solomon:
„A zis ea: «O, voi, înalţi dregători! Sfătuiţi-mă în această privinţă, căci eu nu hotărăsc în nicio treabă fără ca voi să fiţi de faţă [pentru a mă sfătui]!» Au zis ei: «Noi avem putere şi avem tărie mare, însă porunca este la tine, aşa că vezi ce porunceşti!» Ea a zis: «Când regii intră într-o cetate, ei o strică şi pe cei mai puternici dintre locuitorii ei îi fac umili. Astfel fac ei [de obicei]; eu voi să le trimit lor un dar şi voi aştepta să văd cu ce se întorc solii!»” (Coran 32: 34).
Mai târziu ea ajunge în palatul lui Solomon şi discută cu acesta următoarele:
„Şi când a venit ea, i s-a zis: «Aşa este tronul tău?» Iar ea a răspuns: «Parcă ar fi el...», şi nouă ni se dăduse ştiinţa înaintea ei şi eram noi deja supuşi. Însă pe ea o abătuse ceea ce ea adora în locul lui Allah şi era ea dintr-un neam de necredincioşi. I s-a zis ei: «Intră în palat!» Şi când l-a văzut ea, l-a socotit a fi o mare adâncă şi [şi-a ridicat poalele], descoperindu-şi pulpele. Atunci, [Solomon] a zis: «Este un palat pardosit cu cristal.» A zis ea: «Doamne, eu sunt nedreaptă faţă de mine însămi! Eu mă supun împreună cu Solomon lui Allah, Stăpânul Lumilor!»” (Coran 27: 42-44).
Nu este corect să afirmăm că nu ni se aplică nouă codurile revelate ale popoarelor anterioare, deoarece istorisirile lor au fost prezentate în Coran pentru ca noi să reflectăm şi să găsim îndrumare. Astfel este corect să susţinem că acel cod revelat popoarelor anterioare, prezentat în Coran şi Sunna (tradiţia profetului Muhammed), este de asemenea un cod valabil pentru noi, cât timp niciun alt cod de al nostru nu îl consideră nul. Allah Preaînaltul i-a spus trimisului Său (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!):
„Pe aceştia i-a călăuzit Allah. Aşadar, urmează îndrumarea lor!” (Coran 6: 90).
Mai mult, faptul că în perioada timpurie a Islamului pedeapsa iniţială revelată pentru o femeie care a comis adulter a fost aceea de a o închide într-o casă până la moarte sau până ce Allah îi oferea o altă cale de scăpare:
„Împotriva acelora care preacurvesc dintre muierile voastre, chemaţi să facă mărturie patru dintre voi. Iar de au mărturisit, atunci ţineţi-le închise în case până la moarte sau Allah va porunci pentru ele altă cale.” (Coran 4: 15)
înseamnă că nu este logic din punctul de vedere al Coranului şi al Islamului, în general, să închizi în casă o femeie, crezând că aceasta este o caracteristică a femeii musulmane decente şi virtuoase; această situaţie constituie mai degrabă o pedeapsă, deşi femeia nu a comis niciun păcat. Mai târziu, desigur, pedeapsa a fost schimbată cu biciuirea, în cazul persoanelor necăsătorite care comit adulter, şi cu lapidarea, în cazul celor căsătorite.
În concluzie, întâlnirea dintre bărbaţi şi femei nu este interzisă, ci, dimpotrivă, este permisă sau chiar necesară atunci când se urmăreşte o cauză nobilă precum sporirea cunoştinţelor sau îndeplinirea unor fapte bune în care sunt necesare eforturile conjugate ale bărbaţilor şi femeilor.
Pseudo-argumente pentru amestecarea bărbaţilor şi a femeilor fără restricţii
Aceasta este poziţia Islamului în privinţa relaţiilor dintre bărbaţi şi femei, iar implicarea lor comună în actele caritabile şi religioase este ceea ce numim amestecare permisă, însă „imperialismul intelectual” urmăreşte să îi determine pe oamenii din ţările noastre să nu ţină cont de îndrumarea lui Allah şi a trimisului Său (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Aceşti oameni au promis că îi vor da femeii libertatea de a-şi afirma drepturile, personalitatea, de a se bucura de viaţă şi de feminitatea ei. Ei vor să îi permită să stea alături de bărbaţi, să se manifeste intim când este singură cu un bărbat care nu e soţul ei, să călătorească alături de bărbaţi, să meargă la cinema sau să danseze împreună până la miezul nopţii. Prin aceste metode ar trebui să îşi găsească bărbatul potrivit, selectat dintre toţi cei pe care i-a cunoscut. În acest mod, se spune, viaţa se presupune a fi mai sigură, iar femeia manifestă o rezistenţă mai bună în faţa necazurilor.
Aceşti oameni care se cred serafimi nepătaţi ne spun să nu ne facem griji din cauza unei decente comunicări, a unei prietenii şi a unui contact inocent între bărbaţi şi femei. Frecvenţa contactului lor va calma dorinţa. Cele două sexe se presupune că îşi vor găsi satisfacţia în simpla privire, conversaţie sau, într-un mod extrem, prin a dansa împreună, ceea ce reprezintă doar o formă de manifestare artistică. Plăcerile senzuale nu au loc. Este doar o eliberare a energiei, nimic mai mult. Aceasta este ceea ce au făcut şi oamenii din Vest după ce s-au eliberat de complexe şi restricţii.
Pseudo-argumente infirmate
Pentru a răspunde opiniilor pe această temă, trebuie să precizăm că noi, în primul rând, suntem musulmani. Nu ne vindem religia pentru capriciile occidentalilor sau orientalilor. Religia noastră interzice amestecul dintre bărbaţi şi femei, manifestările ostentative şi caracterul lor seducător:
„Apoi te-am aşezat Noi pe calea cea adevărată a religiei. Urmeaz-o, aşadar, şi nu urma poftelor celor care nu ştiu!” (Coran 45: 18);
„Ei nu-ţi vor fi de niciun folos, în faţa lui Allah. Cei nedrepţi îşi sunt aliaţi unii altora, în vreme ce Allah este Ocrotitorul celor cu frică.” (Coran 45: 19).
În plus, Occidentul însuşi, îndrăgostit de aceste idei, suportă consecinţele acestora, precum desfrâul, decăderea morală ce a corupt tinerii şi a dus civilizaţia la ruină şi prăbuşire. În Statele Unite, în Suedia şi în alte ţări unde libertatea sexuală este ceva obişnuit, statisticile arată că dorinţa trupească nu este frânată de libertatea de a vorbi şi de a avea contact cu cineva şi nici de orice altceva asemănător. Dimpotrivă, cu cât îşi satisfac poftele, cu atât mai doritori devin.
Ar fi fost mai bine dacă studiam consecinţele acestei libertăţi ce mai poate fi denumită şi pierzanie sau abandonarea virtuţilor şi a tradiţiilor în societăţile civilizate, moderne, din Occident.
Consecinţele amestecării promiscue
Procentele şi cazurile din statistici şi rapoarte prevăd o tot mai mare răspândire a acestei probleme. Libertatea şi revoluţia sexuală au dat naştere fructului lor amar odată cu dizolvarea barierelor ce despărţeau bărbaţii şi femeile, iar rezultatele lor sunt expuse mai jos.
Decăderea morală
Consecinţele promiscuităţii sexuale au antrenat descompunerea moralităţii caracterizată de tirania şi triumful bestialităţii asupra omenirii, de pierderea noţiunii de puritate şi a oricărei timidităţi; aceste atitudini menţinute de bărbaţi şi femei vor da naştere unei societăţi tulburate. Într-un discurs faimos din 1962, preşedintele Kennedy a declarat că tinerii americani erau iresponsabili, indulgenţi şi decadenţi; şase din şapte tineri nu se înrolau în armată, întrucât erau copleşiţi de lascivitate. El i-a avertizat asupra răului produs de asemenea tineri, în caz că preluau conducerea ţării.
Într-o carte scrisă de directorul Centrului de Cercetare Harvard, intitulată Revoluţia sexuală, autorul a afirmat că Statele Unite se îndreaptă spre o situaţie catastrofală de anarhie sexuală, asemănătoare cu cea a romanilor şi grecilor. El a adăugat că americanii sunt înconjuraţi de pericolele abuzurilor sexuale ce le-ar putea distruge dezvoltarea şi toate aspectele vieţii.
Deşi comuniştii erau mai reticenţi în privinţa acestor chestiuni şi existau restricţii generale de cenzură în media, în 1962 Hruşciov a declarat că tinerii sovietici s-au abătut de la calea lor şi au fost stricaţi de lux. El a ameninţat că va deschide lagăre de concentrare în Siberia pentru a scăpa societatea de tinerii ce decăzuseră şi deveniseră o ameninţare pentru viitorul Uniunii Sovietice.
Copiii nelegitimi
Creşterea rapidă a numărului copiilor nelegitimi este cauzată în mod direct de neînfrânarea dorinţelor şi de desfiinţarea barierelor dintre tinerii bărbaţi şi femei. În urma statisticilor făcute în Statele Unite numărul de fete însărcinate în timpul şcolii s-a descoperit a fi de proporţii înspăimântătoare. Într-un raport dintr-un ziar s-a scris că o treime din copiii născuţi în 1983 erau nelegitimi. Cei mai mulţi dintre aceştia erau născuţi de fete mai tinere de nouăsprezece ani. Numărul total de copii nelegitimi a fost de 112.353, cifră ce reprezintă un procent de 37% a naşterilor din acel an.
Scăderea ratei căsătoriilor
Posibilitatea existenţei unei vieţi sexuale lipsite de orice angajament şi responsabilitate vizând căsătoria ori familia i-a îndemnat pe tineri să îşi petreacă tinereţea cu mai mulţi parteneri, bucurându-se de şansa aceasta fără să fie obligaţi la o „viaţă monotonă” şi fără a fi nevoiţi să asigure cheltuielile necesare unei vieţi responsabile ale unui cuplu căsătorit şi fără a-şi asuma responsabilitatea de tată. Astfel, un număr uriaş de femei tinere sunt private de şansa de a avea un soţ şi de a trăi într-un minimum de pace şi securitate, tocmai din cauza dorinţelor trupeşti interzise ale relaţiilor amoroase. De asemenea, sunt şi mulţi bărbaţi tineri privaţi de o viaţă liniştită. Statisticile publicate într-o emisiune difuzată în Statele Unite, pentru prima dată de la începutul secolului, arătau că majoritatea locuitorilor din San Francisco erau celibatari; 53% nu erau căsătoriţi. Pentru Bruce Chapman, care a anunţat această informaţie, acesta a fost probabil un semn că modelul familiei tradiţionale era demodat. El a adăugat că aceste schimbări sociale erau benefice pentru bunăstarea oraşului în care exista un procent de 40% de creştere a numărului de tineri între 25-34 de ani, pe durata a zece ani anteriori. Totuşi nu au fost incluşi homosexualii din oraş care constituiau 15% din populaţie. În faţa degradării sexuale, fenomen social predominant în lumea occidentală, a fost normal ca femeile suedeze să facă un protest, strângându-se aproape o sută de mii de femei în protestul femeii împotriva libertăţii sexuale nelimitate. Trebuie să fi fost conştientizarea viitorului şi intereselor femeilor elementul care le-a motivat să organizeze un asemenea protest uriaş.
Rata mare a divorţurilor şi a distrugerii familiei
Nu numai căsătoria este copleşită de multe obstacole; şi după săvârşirea ei se întâmpină probleme. Familia se prăbuşeşte şi legătura se rupe odată cu ivirea celei mai neînsemnate probleme. În toate ţările occidentale, numărul ratei divorţurilor este în continuă creştere.
Răspândirea bolilor incurabile
În urma izbucnirii sexualităţii libere s-au înmulţit bolile, precum cele nevrotice şi psihice. Răspândirea complexelor şi tulburărilor de care se plâng sute de mii de pacienţi fac parte dintre efectele binecunoscute ale promiscuităţii sexuale. Unul dintre cele mai periculoase şi, în multe cazuri, fatal este SIDA, cauzată de virusul HIV. Virusul este responsabil de pierderea imunităţii corpului ce devine vulnerabil în faţa tuturor factorilor exteriori. Milioane de oameni au decedat din cauza aceasta, fapt ce constituie o dovadă pentru cuvintele profetului Muhammed (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa!): „Desfrâul nu apare niciodată într-o comunitate, fără ca prin răspândirea lui să nu apară problemele şi greutăţile, acestea neexistând la generaţiile trecute.” Hadisul este consemnat de Ibn Majah cu acordul lui Ibn Omar (4019), Al-Zawa’ed – hadis sahih; Al-Hakim, Al-Dhahaby 4/540, 541 şi alţii.
Neţinându-se seama de tulburările nevrotice şi psihologice ce pot apărea, societăţile occidentale au fost luate cu asalt, iar spitalele şi azilele au fost umplute de pacienţi. Freud şi adepţii săi au susţinut în teoriile psihanalitice că ridicarea restricţiilor tradiţionale va diminua nervozitatea şi va alina conştiinţa, iar dispariţia complexelor îi va da spiritului o senzaţie de confort şi uşurare. Restricţiile au fost ridicate, dorinţele au fost satisfăcute, iar spiritele complicate sunt mai rău decât înainte; nervii sunt mai încordaţi şi anxietatea este o boală a vârstei. Nici deschiderea unui milion de clinici nu a fost de ajutor.
Este greu de crezut că aceasta este imaginea pe care şi-ar dori s-o vadă cei care au propus amestecarea sexelor fără restricţii, în condiţiile în care Allah ne-a protejat de aceste rele. Sau ei chiar nu ştiu?
FEMEIA CA MAMĂ
Primul contact cu o femeie este contactul cu mama, cea care suferă în graviditate, naştere, alăptare şi în procesul creşterii copilului ei.
Istoria nu prezintă o altă religie sau un sistem care onorează femeia ca mamă şi care o înalţă în afara Islamului. Islamul laudă femeia în mod repetat şi aceasta derivă direct din porunca de a-L adora pe Allah şi a crede în Unicitatea lui Allah. Allah a stabilit că onorarea mamei este o virtute şi a aşezat mama înaintea tatălui datorită celor pe care le îndură pe perioada sarcinii, naşterii, alăptării şi a creşterii copiilor ei. Acest aspect este stabilit şi restabilit în Coran, în mai multe capitole, tocmai pentru a imprima această noţiune în mintea şi inima copilului, precum în versetele următoare:
„Noi l-am povăţuit pe om [să facă bine] părinţilor săi, mama lui l-a purtat, [suportând pentru el] slăbiciune după slăbiciune, iar înţărcarea lui a fost după doi ani, [aşadar]: «Adu mulţumire Mie şi părinţilor tăi, căci la Mine este întoarcerea!»” (Coran 31: 14);
„Noi i-am poruncit omului să le arate bunătate părinţilor săi. Mama sa l-a purtat cu dureri şi l-a născut cu dureri. Purtarea lui şi [până la] înţărcarea lui sunt treizeci de luni. Iar când ajunge în plină putere şi împlineşte patruzeci de ani, zice el: «Doamne, ajută-mă pe mine ca să-Ţi aduc mulţumire pentru binefacerea Ta, cu care Te-ai îndurat de mine şi de părinţii mei, şi să împlinesc o faptă bună care să-Ţi placă! Şi fă ca urmaşii mei să fie oameni buni [evlavioşi]! Eu mă întorc la Tine, căindu-mă, şi eu sunt dintre cei supuşi!»” (Coran 46: 15).
Un bărbat a venit la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), întrebând: „Cine merită cel mai mult grija mea?” El a răspuns: „Mama ta.” Bărbatul a mai întrebat: „Apoi cine?” El a răspuns din nou: „Mama ta.” Bărbatul a mai întrebat: „Apoi cine?” El a răspuns din nou: „Mama ta.” Bărbatul a întrebat (a patra oară): „Apoi cine?” Iar Profetul a răspuns: „Tatăl tău.” Hadisul este relatat de Abu Huraira şi consemnat de Bukhari şi Muslim – Al-Lu’lu’ wal-Mergean, (1652).
Al-Bazzar relatează că un bărbat făcea tawaf în jurul Kaabei, cărând-o în spate pe mama sa. Bărbatul l-a întrebat pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!): „Acum am reuşit să mă achit în faţa ei?” Profetul a spus: „Nu, nici măcar pentru unul dintre suspinele ei (adică unul dintre suspinele trudei, ale naşterii sale şi aşa mai departe)”. Hadisul este consemnat de Al-Bazzar (1872). A fi bun cu ea înseamnă să o tratezi bine, să o respecţi, să te umileşti în faţa ei, să o asculţi pe ea cât timp aceasta nu contravine supunerii faţă de Allah, să încerci să o mulţumeşti şi să o bucuri în toate privinţele. Chiar şi în război, dacă este opţional, el trebuie să aibă permisiunea ei, pentru a fi bun cu ea chiar dacă se află angajat într-un tip de jihad. (Jihad-ul este lupta psihică, psihologică, spirituală etc. de a păstra puritatea şi practicarea Islamului – nota editorului).
Un bărbat a venit la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi a zis: „O, Trimis al lui Allah, vreau să lupt şi aş dori sfatul tău.” El l-a întrebat: „Ai mamă?” Omul a spus: „Da.” Apoi el i-a spus: „Nu o părăsi, deoarece Paradisul se află sub picioarele ei.” (Hadis relatat de Muaawiya Ibn Jammah şi consemnat de Al-Nisaai – 6/11, Ibn Majah – 1/278 şi Al-Hakim. Este îmbunătăţit şi aprobat de Al-Dhahaby – 4/151.)
Înainte de Islam, unele reglementări religioase au neglijat drepturile mamei, făcându-le nesemnificative. Odată cu venirea Islamului a devenit recomandat să ai grijă de unchii şi mătuşile din partea tatălui şi a mamei. Un bărbat s-a apropiat de Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi a zis: „Am comis o ofensă; pot să plătesc pentru ea?” El a întrebat: „Ai mamă?” Bărbatul a spus: „Nu.” Apoi el a întrebat: „Ai o mătuşă din partea mamei?” Omul a răspuns: „Da.” Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a zis: „Fii bun cu ea!” Hadisul este relatat de Omar şi consemnat de Tirmizi în Relaţii şi virtuţi (1905), de Ibn Hibban Charity (El-Ehsan) (435) şi Al-Hakim care l-a perfecţionat în termenii celor doi, şeicul fiind de acord Al-Dhahaby, 4/155.
Este uimitor că Islamul ne porunceşte să fim buni cu mama, deşi aceasta nu este credincioasă! Asma’a bint Abu Bakr l-a întrebat pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) de relaţia sa cu mama ei necredincioasă care a venit la ea. El a spus: „Da, să ai o relaţie bună cu mama ta.” Hadisul este relatat de Asma’a şi consemnat în Al-Lu’lu’ wal-Mergean (587).
O dovadă că Islamul se îngrijeşte de mame, de drepturile şi sentimentele mamelor, este aceea că o mamă divorţată are mai multe drepturi şi este mai indicat ca ea să aibă grijă de copii decât tatăl lor. ’Abdullah Ibn ’Amr Ibn Al-Aas a relatat că o femeie a întrebat: „O, Trimis al lui Allah, acest fiu al meu a crescut în pântecele mele, l-am alăptat de la sânul meu, l-am ţinut în poala mea. Tatăl lui l-a luat de lângă mine.” Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Tu ai mai multe drepturi, dacă nu te măriţi.” Hadisul este consemnat de Ahmed în Al-Musnad (6707). Şeicul Şaker a confirmat autenticitatea sa. Hadisul este consemnat, de asemenea, şi de Abu Dawud.
Imam Al-Khataby a spus în Punctele de reper ale tradiţiei / Maalem As-Sunna: „Cutie este numele unui loc care conţine un lucru. Aceasta înseamnă că mama este mai îndreptăţită, dacă ea şi tatăl au procreat copilul, iar apoi ea a îndeplinit singură lucruri precum alăptatul şi altele la care tatăl nu a contribuit. De aceea ea merită să aibă drepturi asupra copilului înaintea bărbatului.”
Ibn ’Abbas a spus: „’Omar Ibn Al-Khattab a divorţat de soţia lui dintre ansari, mama lui ’Asim. El a întâlnit-o pe când îşi purta copilul în Mahser (o piaţă dintre Quba şi Medina). Copilul era înţărcat şi putea să meargă. ’Omar a luat copilul de la ea şi s-au certat până ce copilul a început să plângă. ’Omar a zis: «Am mai multe drepturi asupra copilului meu decât tine.» Ei s-au plâns lui Abu Bakr al cărui verdict a fost acela că mama ar trebui să păstreze copilul. El a spus: «Mirosul, patul şi poala ei sunt mai bune pentru el decât ale tale până ce copilul va creşte şi va alege el însuşi.»” Punctele de reper ale tradiţiei / Maalem As-Sunna (2181).
Mama, care este apreciată atât de mult în Islam şi căreia îi sunt date toate aceste drepturi, are o sarcină de îndeplinit. Ea trebuie să aibă grijă de copiii ei, să îi crească bine, să le sădească virtutea în inimă şi să îi facă să deteste răul. Trebuie să îi înveţe să Îi fie supuşi lui Allah, să îi încurajeze să apere ce este corect, să nu îi oprească să lupte pentru Allah din cauza sentimentelor ei materne, ci să favorizeze calea cea bună de manifestare a sentimentelor.
Noi am văzut o mamă credincioasă, Al-Khansaa, îndemnându-şi elocvent cei patru fii ai ei să fie curajoşi şi credincioşi. Apoi, imediat ce bătălia s-a terminat şi vestea morţii celor patru fii ai ei s-a răspândit, ea nu a jelit, ci a mers mai departe, dar a zis cu certitudine şi mulţumire: „Lăudat fie Allah care m-a onorat cu martiriul lor pentru credinţa Sa!”
Mame nepieritoare
Prin călăuzirea Coranului, cunoaştem exemple superbe de mame bune care au avut o influenţă şi o poziţie aparte în istoria credinţei în Allah. Mama lui Moise, de exemplu, a răspuns la chemarea şi revelaţia lui Allah, lăsându-şi fiul, lumina ochilor ei, să plutească pe râu, asigurată fiind de promisiunea lui Allah:
„Şi i-am revelat Noi mamei lui Moise: «Alăptează-l! Iar dacă te temi pentru el, aruncă-l în mare! Şi nu-ţi fie teamă şi nu fi mâhnită, căci Noi îl vom întoarce pe el la tine şi-l vom face pe el [unul] dintre trimişi!»” (Coran 28: 7).
De asemenea, avem exemplul mamei Mariei, cea care a promis că orice va avea în pântece Îi va fi dedicat lui Allah pentru a rămâne departe de orice politeism sau orice altă adorare în afară de cea a lui Allah. Ea s-a rugat lui Allah pentru a-i accepta legământul:
„Muierea lui ’Imran a zis: «Doamne, Îţi juruiesc [numai] Ţie ceea ce este în pântecul meu, devotat numai Ţie! Primeşte-l de la mine! Tu eşti Cel care Aude Totul, Atoateştiutor [As-Sami’, Al-’Alim]!»” (Coran 3: 35).
Faptul că a descoperit că acel copil era o fetiţă, lucru la care nu se aştepta, nu a împiedicat-o să îşi îndeplinească jurământul, rugându-L pe Allah să o protejeze de tot ce este rău:
„Şi când a născut, a zis ea: «Doamne, am zămislit o copilă!», dar Allah ştia bine ceea ce născuse ea. Şi un băiat nu este întocmai ca o copilă! «Eu i-am pus numele Maria şi o încredinţez pe ea şi pe scoborâtorii ei ocrotirii Tale, împotriva lui Şeitan cel izgonit!»” (Coran 3: 36).
Mai mult decât atât, Coranul a făcut din Maria (Allah să fie mulţumit de ea!), fiica lui ’Imran şi mama profetului Iisus (Pacea fie asupra sa!), un exemplu de puritate, umilinţă în faţa lui Allah şi credinţă în cuvântul Său:
„Şi [la fel şi] pe Maria, fiica lui 'Imran, care a rămas neprihănită şi am suflat în ea din Duhul Nostru. Şi ea a crezut în cuvintele Domnului ei şi în scripturile Sale şi a fost ea dintre cei supuşi cu statornicie.” (Coran 66: 12).
FEMEIA CA FIICĂ
În vremurile preislamice, arabii erau mâhniţi şi supăraţi de naşterea fetelor, aşa că un tată, când era informat că soţia lui a dat naştere unei fete, spunea: „Ea nu este atât de binecuvântată de Allah precum un fiu; apărarea ei constă în plâns şi îngrijirea ei este prin furt!” El vroia să spună că ea nu-şi putea apăra tatăl şi familia decât ţipând şi plângând, nu luptând şi folosind arme. Ea nu putea, de asemenea, să fie bună şi să aibă grijă de ei decât luând bani de la soţul ei şi oferindu-i familiei. Tradiţiile arabilor i-au permis tatălui să îşi îngroape de vie fiica din cauza sărăciei actuale sau presupuse sau din cauza temerilor legate de o posibilă ruşine pe care ar putea s-o cauzeze aceasta când ar fi crescut. În acel context, Coranul îi acuză, zicând:
„Şi când fetiţa îngropată de vie va fi întrebată pentru ce păcat a fost omorâtă...” (Coran 81: 8-9).
Coranul descrie, de asemenea, starea în care se află bărbatul atunci când fiicele sunt născute:
„Iar dacă vreunuia dintre ei i se vesteşte [naşterea] unei fiice, chipul lui devine negru şi el e plin de mânie, se ascunde de lume din pricina răului ce i s-a vestit. Să-l ţină el, în ciuda umilinţei, sau să-l îngroape în ţărână? Ce proastă judecată!” (Coran 16: 58-59).
Unele reguli vechi îi dădeau tatălui dreptul de a-şi vinde fiica, pe când alţii îi permiteau să o înmâneze altui bărbat care putea chiar să o omoare sau să o posede.
Când a fost revelat Islamul, s-a poruncit ca o fiică, la fel ca un fiu, să fie tratată ca un cadou de la Allah, acordat de Allah oricui doreşte dintre adoratorii Săi:
„A lui Allah este stăpânirea cerurilor şi a pământului. El creează ceea ce voieşte şi dăruieşte El copile cui voieşte şi dăruieşte El băieţi cui voieşte, sau dă El şi băieţi, şi copile şi-l face sterp pe cel pe care El voieşte. El este Atoateştiutor [şi] Atotputernic ('Alim, Qadir).” (Coran 42: 49-50).
Coranul a ilustrat prin pildele sale cum unele dintre fiice pot avea o influenţă remarcabilă şi pot rămâne etern în memoria oamenilor, mult mai pregnant decât mulţi alţi bărbaţi. Avem un bun exemplu în povestea Mariei, fiica lui ’Imran, care a fost aleasă de Allah dintre toate celelalte femei şi purificată. Mama ei şi-a dorit să fie băiat, să-L servească pe Allah şi să fie unul dintre credincioşi:
„Muierea lui ’Imran a zis: «Doamne, Îţi juruiesc [numai] Ţie ceea ce este în pântecul meu, devotat numai Ţie! Primeşte-l de la mine! Tu eşti Cel care Aude Totul, Atoateştiutor (As-Sami’, Al-’Alim)!». Şi când a născut, a zis ea: «Doamne, am zămislit o copilă!», dar Allah ştia bine ceea ce născuse ea. Şi un băiat nu este întocmai ca o copilă! «Eu i-am pus numele Maria şi o încredinţez pe ea şi pe scoborâtorii ei ocrotirii Tale, împotriva lui Şeitan cel izgonit!». Domnul ei a acceptat-o cu bună primire şi a lăsat-o să crească cu bună creştere şi a încredinţat-o lui Zaharia. Şi de fiecare dată când intra Zaharia la ea în templu, găsea lângă ea mâncare. Şi a întrebat-o el: «O, Maria, de unde ai aceasta?» Iar ea îi răspundea: «Ea este de la Allah!» Allah îl hrăneşte pe cel pe care El voieşte, fără socoteală!” (Coran 3: 35-37).
Coranul a condus o campanie fermă împotriva acelor oameni cruzi care ucideau copiii, indiferent dacă erau băieţi sau fetiţe. Allah spune în Coran:
„Au pierdut aceia care şi-au omorât copiii, din neghiobie şi neştiinţă, şi care au oprit ceea ce Allah le-a dat pentru trai, născocind minciuni pe seama lui Allah! Ei sunt în rătăcire şi nu au fost bine călăuziţi.” (Coran 6: 140).
Şi El mai spune:
„Şi nu vă omorâţi copiii voştri de frica sărăciei! Noi le vom asigura cele de trebuinţă ca şi vouă. Omorârea lor este un păcat mare!” (Coran 17: 31).
Profetul Islamului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) Islamului a spus că Paradisul reprezintă recompensa persoanei care se comportă bine cu fiicele sale, are răbdare să le crească, le asigură educaţia morală şi ţine cont de poruncile lui Allah referitoare la ele, până ce fetele devin majore. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a păstrat locul de lângă el pentru un astfel de tată, în Paradis. Muslim a transmis de la Anas: „Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: «Oricine a susţinut şi a protejat două fete sclave până ce au devenit majore, în Ziua Judecăţii, el şi cu mine vom fi aşa...» şi apoi şi-a pus două degete împreună.” Hadisul a fost redat de Al-Tirmizi în maniera următoare: „... «Oricine a susţinut şi a protejat două fete sclave, el şi cu mine vom intra în Paradis la fel ca acestea...» şi şi-a împreunat arătătorul cu degetul mijlociu.”
Ibn ‘Abbas a transmis că Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a zis: „Un musulman care are două fiice, cu care se comportă bine când acestea îl acompaniază sau când el le acompaniază, este admis în Paradis.” Hadisul este consemnat de Bukhari în Al-Adab Al-Mufrad (77), de Ibn Abu Şeiba, 8/551, Ahmed care este corectat de şeicul Şaker (2104), Ibn Majah (3670) şi alţii.
Anumite tradiţii profetice au stabilit că o asemenea recompensă – adică răsplata cu intrarea în Paradis – este de asemenea garantată şi pentru fratele care îşi susţine şi îşi protejează surorile (două sau mai multe). În alte hadisuri se afirmă că aceste recompense sunt garantate oricui se comportă bine cu reprezentantele sexului feminin, chiar dacă este numai una. Abu Huraira a relatat: „Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: «Oricine a avut trei fiice şi şi-a demonstrat răbdarea în creşterea lor, mulţumirea lor şi nemulţumirea lor, Allah îl răsplăteşte cu Paradisul pentru mila lui asupra lor». Un bărbat a întrebat: «Şi cel care are două fiice, o, Trimis al lui Allah?». El a răspuns: «Şi cel care are două fiice, de asemenea.» Altul a întrebat: «O, Trimis al lui Allah, dar cel care are o fiică?» El a răspuns: «Şi cel care are o fiică, de asemenea.»” (Hadis consemnat şi perfecţionat de Al-Hakim, de acord fiind şi Az-Zeheby, 4/176). Ibn ‘Abbas a relatat: „Pe oricine a avut o fată care nu a fost îngropată sau insultată de către el, iar el nu i-a preferat pe fiii săi înaintea ei, Allah îl va primi în Paradis.” (Hadis consemnat de Abu Dawud, 5/5146, şi Al-Hakim care l-a corectat, 4/177; aprobat de Az-Zeheby.)
În relatarea de la Aişa, transmisă de imamul Bukhari şi imamul Muslim, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Oricine suferă o nenorocire cauzată de păstrarea fiicelor lui, dar cu toate acestea le tratează bine, va fi protejat de ele de Focul Iadului”. (Al-Lu’lu’ wal-Mergean; consemnat de Bukhari şi Muslim / 1688). Prin aceste texte autentice, prin sporirea şi repetarea veştilor bune, naşterea fetelor nu mai este o povară înspăimântătoare şi nici un semn rău. Dimpotrivă, este un dar pentru care trebuie să mulţumim şi o îndurare pe care trebuie să ne-o dorim şi să o cerem, fiindcă este o binecuvântare de la Allah Atotputernicul şi o răsplată ce trebuie câştigată.
Astfel, Islamul a anulat pentru totdeauna obiceiul de a îngropa fetele care acum ocupă un loc foarte bun în inima tatălui lor. Acest fapt ne este arătat de ceea ce spune Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) despre fiica sa, Fatima: „Fatima este o parte din mine; cine o supără pe ea, mă supără pe mine”. Hadisul este consemnat de Al-Bukhari cu acordul lui Al-Masur Ibn Makrama, Sahih al-Jame’as-Saghir şi suplementul său (4188). „Fatima este o parte din mine; ce mă întristează pe mine, o întristează pe ea şi ce mă mulţumeşte pe mine, o mulţumeşte pe ea.” Hadisul este consemnat de imam Ahmed, At-Tabarany şi Al-Hakim, cu acordul lui Al-Masur. Ibid. (4189). Vezi Ahmed 4/323, 332; At-Tabarany 20/25; Al-Hakim 3/158 care l-a îmbunătăţit şi apoi a fost aprobat de Az-Zeheby.
„Fără îndoială, fiica mea este o parte din mine; mă tem de ceea ce o sperie pe ea şi sunt vătămat de ceea ce o vatămă pe ea.” Hadisul este consemnat de toţi cei şase imami ai hadisului; în Mukhtasar As-Sunna de Al-Munzery, hadis (1987).
Putem aduce aici un exemplu din literatura islamică. Un poet scria următoarele versuri:
„De n-ar fi fost fetele gingaşe în blană pufoasă de pisică,
De la care au luat netezimea,
Eu aş fi fost într-o mare mare problemă
Pe acest pământ vast.
Cu siguranţă când copiii noştri sunt printre noi,
Ei sunt lumina ochilor noştri ce supravieţuieşte pe pământ;
Dacă vântul suflă asupra unuia dintre ei,
Ochii mei nu se vor mai închide niciodată.”
Controlul tatălui asupra fiicei nu depăşeşte limitele educaţiei morale; la fel şi în ceea ce îi priveşte pe fraţii ei. El îi spune să se roage când are şapte ani, dar o mustră dacă nu se roagă când împlineşte zece ani. El trebuie să o separe pe ea de fraţii ei la această vârstă; ei nu ar trebui să doarmă împreună în acelaşi pat sau să facă baie împreună aşa cum fac copiii mici. Tatăl o obligă să urmeze codul islamic al comportamentului în privinţa îmbrăcăminţii, împodobirii, a ieşirii din casă şi a vorbitului. El este obligat, conform religiei, să o întreţină până când se mărită. Nu are dreptul de a o vinde sau de a o face proprietatea unui bărbat în niciun mod. Islamul a interzis categoric vinderea oamenilor liberi, atât bărbaţi, cât şi femei. Dacă un bărbat liber a cumpărat sau a câştigat o fiică care a fost sclavă pentru un altul, ea trebuie eliberată imediat ce a intrat în posesia lui, conform legilor islamice, indiferent dacă el este de acord cu acest lucru sau nu.
Dacă fiica are proprii ei bani, tatăl ar trebui să îi păstreze pentru ea. Unui tată îi este interzis să îşi mărite fiica în schimbul căsătoriei cu fiica acelui bărbat, aceasta fiind numită în justiţie „căsătorie vacantă”, din cauza lipsei zestrei, întrucât zestrea este dreptul fiicei, nu al tatălui.
În plus, tatăl nu are dreptul de a-şi mărita fiica cu un bărbat pe care aceasta nu îl vrea sau cu care ea nu este de acord. El trebuie să ştie opinia ei despre bărbatul cu care se va căsători, indiferent dacă ea este de acord sau nu. Dacă a mai fost măritată, trebuie să îşi dea acordul clar. Dacă este virgină şi copleşită de timiditate, atunci tăcerea ei este semn că este de acord. Dacă spune „nu”, atunci el nu are puterea de a o mărita cu cineva pe care ea nu îl doreşte.
Imamul Muslim şi imamul Bukhari au transmis de la Abu Huraira: „... «O văduvă nu se poate mărita decât dacă îşi dă consimţământul, nici o virgină până când nu îi este cerută permisiunea.» Ei au întrebat: «O, Trimis al lui Allah, cum îşi poate da ea consimţământul?» El a răspuns: «Prin tăcerea ei.»” Hadisul este consemnat în culegerea Al-Lu’lu’ wal-Mergean (895). A fost transmisă, de asemenea, o relatare a Aişei: „L-am întrebat pe Trimisul lui Allah: «Sunt femeile întrebate în legătură cu această chestiune?» El a răspuns: «Da.» Eu am continuat: «Virgina, când este întrebată, este ruşinată şi rămâne tăcută.» El a spus: «Tăcerea este permisiunea ei.»” În Al-Lu’lu’ wal-Mergean, (895). Din acest motiv învăţaţii spun că femeia virgină ar trebui să ştie că tăcerea este consimţământul ei.
Khansaa’ bint Khaddam Al-Ansari a spus că tatăl ei a măritat-o, deşi nu era virgină, iar ea ura această căsătorie. Când ea a mers la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), el a anulat mariajul. (Hadis consemnat de toţi cu excepţia lui Muslim). Ibn ’Abbas a relatat că o fată virgină a venit la Trimisul lui Allah şi i-a spus că tatăl ei a măritat-o, deşi ea nu dorea. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) i-a dat posibilitatea de a alege. Hadisul este consemnat de Ahmed (2469), îmbunătăţit de şeicul Şakker, Abu Dawud (2069), Ibn Majah (1875) şi Ad-Daraqatny vol. 3, (56).
Din aceste hadisuri avem dovada că tatăl nu este diferit de un alt bărbat; el este obligat să îşi întrebe fiica şi este necesar ca aceasta să fie de acord. Conform imamului Muslim şi a altora: „O virgină este întrebată”, ceea ce înseamnă că trebuie să îşi dea consimţământul. Conform Aişei, o fată a venit la ea, spunând: „Tatăl meu m-a măritat cu nepotul lui pentru a se înălţa pe sine prin acest act, iar eu nu sunt de acord.” ’Aişah a replicat: „Stai jos până ce va veni Profetul.” Ea i-a spus, iar el a trimis după tatăl ei care i-a dat libertatea de a alege. Ea a spus: „O, Trimis al lui Allah, am fost de acord cu ce a făcut tatăl meu, dar am vrut să ştiu dacă femeia are vreun cuvânt de spus în această chestiune.” (Hadis consemnat de Al-Nisaai în Cartea Mariajului; 6186-7).
Evident, hadisurile profetice au impus permisiunea virginelor şi a femeilor care au fost măritate anterior drept o condiţie a contractului marital. Dacă tatăl sau persoana în cauză mărită o femeie văduvă sau divorţată fără permisiunea ei, contractul este invalid şi revocabil, precum în povestea lui Al-Khansaa bint Khaddam. În privinţa virginei, ea are dreptul de a alege; dacă este de acord, îşi dă permisiunea; dacă nu, refuză, lucru care anulează contractul, precum într-unul dintre hadisurile amintite anterior. (Vezi Nail Al-Awtar, 6/254-256). Foarte interesant în legislaţia islamică este faptul că este stipulată consultarea mamei în ce priveşte căsătoria fiicei ei, aşa că mariajul poate fi săvârşit mulţumind toate părţile implicate. Ibn ’Omar a relatat că Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Luaţi permisiunea femeii cu privire la fiicele lor.” Hadisul este consemnat de Ahmed şi atribuit lui Ibn Omar (4905), cercetat de Ahmed Şaker, Abu Dawud (2095) şi alţii. În acest context, imamul Abu Suleiman Al-Kattaby, comentând acest hadis, în cartea sa Maalem as-Sunna, are anumite observaţii de adăugat, demne de luat în seamă, care ar trebui redate datorită integrităţii şi moralităţii lor. El scrie: „Consimţământul mamelor în chestiunea fiicelor lor nu îşi are rostul doar pentru că astfel au ceva de spus în contractul marital, ci şi pentru că astfel fetele se simt mai sigure, având o relaţie intimă cu mamele lor, favorizând o prietenie mai îndelungată şi afectuoasă prin aducerea fiicelor şi soţilor lor împreună, dacă contractul are la bază mulţumirea reciprocă şi dorinţa mamelor şi a fiicelor. În caz contrar, nu se va scăpa de consecinţele negative (adică fiicele vor fi stârnite împotriva soţilor lor), iar posibila cauză de nenorocire va cădea asupra lor.
În plus, mamele sunt mai apropiate de fetele lor; ele ascultă mai mult de ceea ce spun. Datorită acestor motive, consultarea lor privind căsătoria fiicelor este apreciată şi Allah ştie cel mai bine.”
El adaugă: „Ar putea fi şi un alt motiv pe lângă cele deja menţionate. O femeie poate ajunge să afle prin relaţia specială pe care o are cu fiica sa şi prin conversaţia privată cu ea despre o problemă ce ar putea invalida contractul. Poate fi din cauza unei boli ce o face să nu poată să îşi îndeplinească datoriile de soţie. Astfel înţelegem cuvintele Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!): „Fata virgină nu ar trebui să se căsătorească decât cu permisiunea ei, exprimată prin tăcere.”; ei îi poate fi ruşine să îşi dea permisiunea şi să îşi arate dorinţa de a se căsători. Prin urmare tăcerea ei indică şi libertatea sa de a respinge o relaţie; ea poate rupe tăcerea dacă există un motiv ce este cunoscut numai de ea şi care nu îi permite să se căsătorească. Allah Atotputernicul ştie mai multe. (Vezi Mokhtasser As-Sunna de Al-Munzery; Maalem As-Sunna de Al-Khattab; Sfaturi de Ibn Al-Qayyim 3/39. Hadis cercetat de Ahmed Şaker şi Muhammed Hamid Al-Fiqy.)”
Adăugăm aici că e posibil ca mamei să-i fi mărturisit fiica secretul că inima ei aparţine altcuiva. Dacă acea persoană o cere în căsătorie şi este potrivită pentru ea, atunci el ar trebui să aibă prioritate, conform hadisului: „Nimic nu este mai bun pentru cei îndrăgostiţi decât căsătoria”. Hadisul este relatat de Ibn ‛Abbas şi consemnat de Ibn Majah (1847), Al-Hakim şi corectat în termenii islamici 2/160, fiind de acord Az-Zeheby şi Al-Baihaqi 7/78, Al-Tabarany, Tammam şi alţii. Este menţionat de Al-Albany în Cele autentice (624).
Dacă tatăl nu are dreptul de a-şi mărita fiica cu cineva pe care ea nu îl place, atunci nici fiica nu are dreptul de a se căsători fără permisiunea lui, conform hadisului transmis de Abu Musa: „Niciun mariaj fără un păzitor.” Hadisul este consemnat de Abu Dawud (2085), At-Tirmizi (1101), Ibn Majah (1881), Ahmed 4/394, 413, 418. Alte cuvinte menţionate în hadis sunt transmise de Al-Munzery în Mokhtasser As-Sunna şi de Ibn Al-Qayyim; vezi hadis (2000). Cu acordul Aişei: „Orice femeie care se mărită fără acordul tutorelui ei are mariajul nul.” Acest lucru a fost spus de trei ori. Hadisul este consemnat de Abu Dawud (2083) şi (2084), At-Tirmizi (1102), care l-a îmbunătăţit, şi Ibn Majah (1879).
Abu Hanife şi discipolii săi cred că o fată are dreptul de a se mărita chiar şi fără acordul tatălui sau al tutorelui său, cu condiţia ca soţul să fie potrivit pentru ea. Hadisul anterior nu este menţionat în scrierile lor, dar ei se prevalează de ceea ce se află scris în Coran referitor la căsătorie, în pasajul în care Allah cere să fie împiedicate femeile de la căsătoria cu soţul anterior până când nu se căsătoresc cu un alt bărbat.
În aceste versete şi în altele, mariajul este atribuit femeilor. Allah interzice împiedicarea unei femei care doreşte să-şi caute pe cineva cu care să se mărite, cât timp este capabilă să facă aceasta; acest lucru trebuie acceptat. Abu Hanife a pus o condiţie: mariajul ei trebuie să fie cu un soţ potrivit, altfel persoanele responsabile au dreptul să obiecteze la căsătorie. Dacă o femeie se mărită cu acordul tutorelui ei, dar nu în prezenţa sa, este permis de anumiţi jurişti, deşi consensul general impune prezenţa tutorelui ca o condiţie – altfel mariajul este nul.
Ibn Qudama a spus: „Dacă contractul este validat de un conducător, atunci nu este permis să fie anulat. Judecătorul are aici un punct de vedere special: contractul este anulat când este împotriva unui text. Conducătorul are prioritate, pentru că este o chestiune negociabilă, şi astfel verdictul său nu este anulat. Textul (adică «Nicio căsătorie fără un tutore») a fost interpretat în mai multe feluri şi este aprobat de unii şi respins de alţii.”
Aceasta este opinia lui Ibn Qudama ce are cunoştinţe profunde şi este cinstit, fie ca Allah să fie mulţumit de el! Cu toate acestea, pentru a fi realizată cu tact, căsătoria ar trebui săvârşită cu acordul tuturor părţilor implicate: tatăl, mama şi fiica, pentru a nu da naştere bârfelor, duşmăniei şi certurilor, întrucât Allah a permis căsătoria pentru a susţine iubirea şi mila.
Este necesar ca tatăl să aleagă pentru fiica sa un bărbat bun, care o face fericită şi care îşi găseşte fericirea alături de ea. Tatăl ar trebui să se concentreze asupra moralităţii şi credinţei bărbatului, nu asupra lucrurilor materiale şi lumeşti. El nu ar trebui să pună obstacole în calea căsătoriei, dacă un bărbat potrivit îi cere mâna fiicei sale. În hadis se afirmă: „Dacă persoana care te mulţumeşte în privinţa moralităţii şi credinţei vine la tine, las-o să se căsătorească [cu fiica ta]. Dacă nu faci asta, vei crea răzvrătire pe pământ şi vei răspândi corupţia”. Hadisul este relatat de Ibn Omar şi consemnat de At-Tirmizi, Ibn Majah (1967), Al-Hakim a cărui îmbunătăţire a fost acceptată de Az-Zeheby 2/165, cu acordul lui Abu Huraira; Al Baihaqi 7/82, cu acordul lui Abu Hatim Al-Mazay; Ibn Adeyy, îmbunătăţit în Sahih al-Jame’as-Saghir şi suplementul ei (270).
Astfel, Islamul l-a învăţat pe tată că fiica lui este o „fiinţă umană”, înainte de orice altceva. Ea nu este o „marfă” ce poate fi dăruită şi dată celui care plăteşte mai mult, precum fac mulţi taţi ignoranţi şi avari ce continuă această practică şi astăzi. În hadis se spune: „Este norocul unei femei să îşi uşureze angajamentul, zestrea şi să îşi uşureze pântecul – adică naşterea”. Hadis relatat de Aişa, consemnat de Ahmed 6/77, Ibn Hayyan (4095), Hakim 2/181, care l-a îmbunătăţit în termeni islamici, şi aprobat de Az-Zeheby şi perfecţionat în Sahih al-Jame’as-Saghir şi suplementul lor (2235).
FEMEIA CA SOŢIE
Conform unor credinţe străvechi, femeia a fost considerată impură, creată de Satana. Fiecare ar trebui, prin urmare, să scape de ea şi să se îndrepte spre o viaţă monahală, de sacrificiu. Alţii au considerat soţia ca fiind un instrument de plăcere pentru bărbat, o bucătăreasă şi o servitoare în casa lui.
Islamul a fost revelat pentru a desfiinţa viaţa monahală şi retragerea din lume. El promovează căsătoriile şi consideră căsnicia drept unul dintre semnele şi dovezile că Allah este în Univers:
„Printre semnele Lui [este acela] că El v-a creat pe voi din ţărână şi apoi iată-vă pe voi oameni care v-aţi răspândit [pe pământ].” (Coran 30: 21).
Când un grup de companioni a dorit să se retragă din viaţa socială şi să se dedice adorării lui Allah, postind întreaga zi, petrecând toată noaptea în adorarea lui Allah şi părăsind femeile, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a acuzat, spunând: „Voi sunteţi oamenii care au spus un asemenea lucru? Dintre voi, eu Îl ador cel mai mult pe Allah, sunt cel mai religios, dar postesc şi apoi întrerup postul, mă trezesc noaptea să mă rog şi apoi mă culc, şi am o căsnicie. Oricine nu urmează calea mea [Sunna] nu este unul dintre noi.” Hadisul este relatat de Anas şi consemnat de Bukhari şi Muslim în Al-Lu’lu’ wal-Mergean 2/885.
Islamul a făcut ca o soţie bună să fie cea mai mare comoară pe care un bărbat o poate avea în viaţa sa, după credinţa în Allah şi respectarea poruncilor Sale. Ea este considerată a fi cheia fericirii. Potrivit hadisului: „Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a zis lui Omar: «Să îţi spun care este cea mai mare comoară pe care o poate păstra un bărbat? O soţie bună. Dacă el se uită la ea, se binedispune, dacă îi porunceşte ceva, ea se supune, şi dacă este departe de ea, aceasta îi rămâne fidelă»”. (Hadis relatat de Ibn ‛Abbas şi consemnat de Abu Dawud în Zakat 2/1664, de Al-Hakim, care l-a îmbunătăţit 2/333, şi aprobat de Az-Zeheby).
Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Lumea este minunată şi cea mai mare comoară a ei este o femeie bună.” Hadisul este relatat de Abdullah Ibn Amr şi consemnat de Muslim (1467). De asemenea, a zis: „Oricui îi este încuviinţată o soţie bună, el este ajutat să urmeze jumătate din religie, iar în cealaltă jumătate este lăsat să Îi fie supus lui Dumnezeu.”
El (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a mai spus: „Există trei lucruri ce aduc fericire şi trei lucruri care aduc nefericire pentru oameni. O soţie bună, o casă bună şi un mijloc de transport bun aduc fericirea. O femeie rea, o casă urâtă şi un mijloc de transport prost aduc nefericirea.”
De asemenea, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Patru lucruri, dacă îi sunt încredinţate oricărei persoane, înseamnă că i s-a dat ce este mai bun din viaţa aceasta şi cea de după: o inimă plină de mulţumire, o gură ce Îl pomeneşte pe Allah, un corp care îndură cu răbdare nenorocirile şi o soţie ce nu caută să îl trădeze sau să îi ia banii.” Hadis relatat de Ibn ‛Abbas. Al-Haythamy 4/273 a spus că a fost relatat de Al-Tabrany în vol. 11 (11275), în Al-Kebir wal-Awsat. Într-o altă versiune: „nu caută să păcătuiască împotriva lui”.
Islamul a indicat importanţa femeii ca soţie şi consideră că angajamentul şi datoriile sale matrimoniale sunt jihad (înfăptuirea unor eforturi în numele lui Allah). Al-Tabarany a consemnat următorul hadis relatat de Ibn ‘Abbas (Allah să fie mulţumit de ei!): „O femeie a venit la Profet (Pacea şi mulţumirea lui Allah fie asupra sa!) şi a zis: «O, Trimis al lui Allah, sunt mesagera femeilor la tine. Nu este nicio femeie printre ele care să ştie acest lucru şi niciuna nu vrea să vin la tine.» Apoi şi-a prezentat cazul şi a spus: «Allah este Dumnezeul bărbaţilor şi al femeilor şi tu eşti mesagerul Lui între bărbaţi şi femei. Lupta pentru Allah (jihad) este pentru bărbaţi; dacă câştigă, îşi iau răsplata şi dacă mor martiri, sunt în viaţă [pe lumea cealaltă] şi sunt îngrijiţi de Allah. Deci ce fapte egale cu ale lor trebuie să facem pentru Allah?» El a spus: «Fiţi supuse soţilor voştri şi îndepliniţi-vă îndatoririle! Puţine dintre voi fac aceasta.»” (Al-Haythamy în Majma’ Al-Zawaaed 4/305, 306; hadisul este transmis de Al-Tabarany; Al-Bazzar a transmis un hadis asemănător).
Islamul a enunţat drepturile soţiei în faţa bărbatului; ea nu este considerată un simplu instrument. Dimpotrivă, Islamul îi stabileşte mai mult decât un protector: în primul rând, îi oferă pietatea şi credinţa musulmană; în al doilea rând, conştientizarea societăţii şi a slăbiciunilor ei; în al treilea rând, o lege obligatorie.
Primul dintre drepturile ei este zestrea, Islamul obligând bărbatul să i-o ofere femeii ca un simbol al dorinţei lui de a se însura cu ea. Allah spune:
„Şi oferiţi femeilor zestrea de bunăvoie, iar dacă ele se lipsesc – nesilite – de ceva, atunci voi cheltuiţi-o după cum doriţi, cu plăcere!” (Coran 4: 4).
Expresia „cu inimă bună” înseamnă că zestrea este dată ca un cadou; ea nu este preţul sau recompensa pentru plăcerile pe care ea i le satisface, aşa cum au insistat unii oameni.
Aşadar unde putem găsi această practică în alte civilizaţii, unde femeia este aceea care plăteşte o sumă din proprii ei bani, deşi, în mod normal, bărbatul îi cere mai mult decât îi cere ea lui?
Al doilea drept al ei este acela de a fi întreţinută. Soţului i se cere să îi asigure soţiei mâncarea, hainele, un loc în care să locuiască şi tratament medical conform mediului, condiţiilor şi veniturilor sale. Bogaţii au propria lor măsură, iar săracii pe a lor. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus în legătură cu drepturile femeilor: „Voi sunteţi obligaţi să le asiguraţi mâncarea şi hainele în mod onorabil.” Hadisul este relatat de Jabir şi consemnat de Abu Dawud (1905), Ibn Majah (3074), Al-Doramy în Kitab Al-Manniş, p. 440, Ahmed 5/73, cu acordul unchiului lui Abu Gara Al-Raqaşi). „Onorabil” desemnează ceea ce este obişnuit conform onoarei şi credinţei oamenilor, nu extravaganţă sau sărăcie. Allah Atotputernicul ne spune:
„Cel care este înstărit să cheltuiască după averea sa, iar cel a cărui înzestrare este măsurată să cheltuiască din ceea ce i-a dat Allah. Allah nu sileşte pe nimeni decât după cum El i-a dat. Şi Allah va face să vină după strâmtorare belşug.” (Coran 65: 7).
Al treilea drept este acela de a convieţui cu ele onorabil. Allah Atotputernicul a spus:
„O, voi cei care credeţi! Nu vă este îngăduit să moşteniţi femei în pofida voinţei lor şi nici să le opriţi să se căsătorească [din nou] cu alţii, ca să le luaţi o parte din ce le-aţi dat [ca zestre], decât dacă ele au săvârşit un păcat învederat, ci purtaţi-vă cu ele după cuviinţă! Iar dacă nu vă este pe plac, se poate să nu vă fie pe plac un lucru pe care Allah l-a pregătit [să vă aducă] un mare bine.” (Coran 4: 19).
Este un drept colectiv în care sunt incluse toate aspectele din relaţia soţ / soţie, precum bunele maniere, o atitudine flexibilă, cuvinte dulci, o faţă zâmbitoare, veselie şi comportament amuzant etc. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Cei mai credincioşi sunt cei care se comportă cel mai frumos şi sunt cei mai amabili cu neamul lor”. Hadisul este consemnat de Al-Tirmizi cu acordul lui Abu Huraira (1162).
Ibn Hiban a relatat de la ’Aişah că Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Cel mai bun dintre voi este acela care este cel mai bun cu familia sa, iar eu sunt cel mai bun cu familia mea.” Hadisul este consemnat de Ibn Hibban (El-Ihsan), vol. 9 (4177).
Biografia concretă a Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a dezvăluit amabilitatea manifestată faţă de oameni, comportarea excelentă cu soţiile lui; el obişnuia chiar să le ajute în gospodărie. Caracterul lui jucăuş este dezvăluit şi de faptul că a făcut două curse cu Aişa; ea a câştigat prima dată, iar apoi a câştigat el. Atunci a zis: „Dinte pentru dinte”. Hadisul este relatat de ’Aişah şi consemnat de Ibn Majah (1976).
În schimb, pentru aceste drepturi, o soţie este obligată să îl asculte pe bărbatul ei în toate, excepţie făcând nesupunerea faţă de Allah. Ea este obligată să aibă grijă de banii lui şi să nu-i cheltuiască decât cu permisiunea lui; cât despre casa lui, ei nu îi este permis să lase pe nimeni înăuntru fără permisiunea lui, chiar dacă este vorba de o rudă. Astfel de îndatoriri nu sunt nici prea grele, nici nedrepte în schimbul drepturilor ei. Prin urmare, pentru fiecare drept există o îndatorire. Este corect faptul că Islamul nu a lăsat toate îndatoririle nici în grija femeii, nici a bărbatului. Allah Atotputernicul spune:
„Muierile divorţate trebuie să aştepte trei menstruaţii şi nu le este îngăduit să ascundă ce a făcut Allah în pântecele lor, dacă ele cred în Allah şi în Ziua de Apoi. Iar bărbaţii lor sunt mai îndreptăţiţi să le aducă înapoi în acest răstimp, dacă vor împăcarea. Ele au drepturi egale cu obligaţiile lor, după cuviinţă. Dar bărbaţii au o treaptă peste ele. Şi Allah este Atotputernic, Înţelept ('Aziz, Hakim).” (Coran 2: 228).
În concluzie, femeile au drepturi şi obligaţii egale. Cuvintele lui Ibn ‘Abbas, care stătea în faţa unei oglinzi pentru a se aranja, sunt lăudabile. Când a fost întrebat de acest lucru, a spus: „Mă înfrumuseţez pentru soţia mea aşa cum şi ea face aceasta pentru mine.” Apoi a recitat nobilul verset din Coran 2: 228. Este un exemplu minunat ce ilustrează cunoştinţele coranice profunde ale companionilor (Allah fie mulţumit de ei toţi!).
Independenţa soţiei
Islamul nu ignoră personalitatea niciunei femei, din cauza căsătoriei ei, precum se întâmplă în anumite culturi care ataşează femeia bărbatului pentru a-i da numele lui. Islamul a păstrat deosebirea, personalitatea independentă a femeii, aşa cum este, acesta fiind motivul pentru care astăzi cunoaştem soţiile Trimisului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) după numele lor.
În plus, personalitatea ei juridică nu este diminuată din cauza căsătoriei; ea nu îşi pierde dreptul de a încheia contracte etc. Ea poate vinde şi cumpăra, poate să îşi închirieze proprietăţile, să doneze o parte din banii ei, să facă acte de caritate, să împuternicească şi să se opună unui lucru. Acestea sunt drepturi dobândite de femeile occidentale recent şi încă mai suportă restricţii din partea soţului în anumite ţări.
DIVORŢUL
Propaganda şi invazia orientală a anilor precedenţi şi-a concentrat atacul pe două subiecte menite să defăimeze atitudinea islamică privind femeile. Acestea sunt divorţul şi poligamia, deşi, de fapt, ele reprezintă două lucruri bune de care Islamul este mândru.
Este într-adevăr regretabil că, atunci când sunt discutate aceste două lucruri privind musulmanii, ei se referă la ele ca fiind două probleme ale familiei şi societăţii. Ei vorbesc de ele într-un mod care discreditează Islamul şi legile lui remarcabile.
De fapt, Islamul nu a dat legi privitoare la aceste două chestiuni decât pentru a rezolva multe probleme din viaţa bărbaţilor şi a femeilor, precum şi din viaţa familiei şi a societăţii. Adevărata problemă este neînţelegerea spuselor lui Allah sau neîndeplinirea lor. Orice este folosit greşit duce la deservicii periculoase.
De ce a legalizat Islamul divorţul?
Nu orice divorţ este demn de laudă în Islam. Unele cazuri de divorţ sunt neplăcute sau chiar interzise, deoarece determină distrugerea familiei de care Islamul are grijă să fie solid construită şi bine formată. De aceea este relatat de la Abu Dawud: „Lucrul permis pe care Allah îl urăşte cel mai mult este divorţul”. De asemenea, despre divorţ este menţionat şi în Coran:
„Şi au urmat ceea ce şeitanii au născocit în timpul împărăţiei lui Solomon, dar nu a fost necredincios Solomon, ci şeitanii au fost necredincioşi. Ei i-au învăţat pe oameni vrăjitoria şi ceea ce a fost trimis celor doi îngeri din Babel, lui Harut şi Marut. Dar ei doi nu învăţau pe nimeni înainte de a-i spune: «Noi suntem o ispită, deci nu fi necredincios!» Şi au învăţat de la ei doi [chiar şi] cum să semene dezbinare între bărbat şi soaţa lui. Însă ei nu puteau să facă rău nimănui, fără îngăduinţa lui Allah. Ei au învăţat ceea ce le aduce rău şi nu le foloseşte şi totuşi au ştiut că cei care vor dobândi aceasta nu vor avea parte în Viaţa de Apoi. Ce lucru de nimic au dobândit în schimbul vinderii sufletelor lor! Dacă ei ar fi ştiut!” (Coran 2: 102).
De aceea Coranul compară despărţirea dintre bărbat şi nevasta lui cu vrăjitoriile eretice, precum spune Allah Atotputernicul:
„Iar dacă cei doi se despart, atunci Allah poate să-i înzestreze pe amândoi cu dărnicia Sa. Şi Allah este Cel cu Har Nemărginit [şi] Înţelept (Wasi', Hakim).” (Coran 4: 130).
Divorţul, conform legislaţiei islamice, este similar cu o operaţie dureroasă; omul sănătos îndură durerile rănii sale, chiar şi o amputare, pentru a-şi proteja restul părţilor corpului de răni mai grave. Dacă dezgustul dintre soţ şi soţie se menţine, metodele de reconciliere şi încercările celorlalte persoane de a-i împăca eşuează, divorţul este atunci cel mai amar medicament ce nu are o altă alternativă. Acesta este motivul pentru care, dacă nu poate fi o reconciliere, se aplică divorţul. Coranul cel Sfânt spune:
„Iar dacă cei doi se despart, atunci Allah poate să-i înzestreze pe amândoi cu dărnicia Sa. Şi Allah este Cel cu Har Nemărginit [şi] Înţelept (Wasi', Hakim).” (Coran 4: 130).
Ce porunceşte Islamul aici se datorează motivelor, înţelepciunii şi intereselor musulmanilor. Este ilogic să forţezi, prin puterea legii, o viaţă între doi parteneri care nu se simt bine unul cu altul şi nu au încredere unul în celălalt. Dimpotrivă, ei ajung la sentimente de repulsie. Să obligi la o astfel de viaţă prin puterea legii este o pedeapsă severă, nemeritată de om decât dacă a comis o crimă gravă. Este mai rău decât închisoarea pe viaţă şi este cu siguranţă insuportabil precum Iadul. În vremurile vechi, un bărbat înţelept a spus: „Una dintre cele mai mari nenorociri este să trăieşti cu cineva care nu este de acord cu tine, dar nu te părăseşte.”
Abu Al-Tayyeb Al-Mutanaby a spus: „Unul dintre necazurile unui bărbat liber este să fie prins în situaţia inevitabilă de a se comporta cu un duşman precum cu un prieten. Dacă aşa se spune despre un amic pe care îl întâlneşti o dată sau de mai multe ori pe săptămână, pentru una sau mai multe ore pe zi, atunci ce se poate spune despre soţia care stă în casa lui, este foarte aproape de el şi îi este parteneră de viaţă?”
Limitarea numărului divorţurilor
Islamul a stabilit un număr de principii, învăţături şi reguli care, dacă sunt urmate şi îndeplinite cu discreţie, ar diminua necesitatea divorţului şi ar limita efectele răspândirii unei situaţii neplăcute. Unele dintre acestea sunt următoarele:
1, Să alegi o soţie bună, să fii mai atent la religia şi moralitatea ei decât la banii, bogăţia şi frumuseţea sa. Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa!) a zis: „O femeie este luată în căsătorie pentru patru calităţi: banii, numele de familie, frumuseţea şi religiozitatea ei. Ia-le pe cele religioase şi vei fi mulţumit!” Hadisul este convenit, relatat de Abu Huraira şi consemnat în Al-Lu’lu’ wal-Mergean (928).
2. A-ţi vedea logodnica înainte de încheierea contractului de căsătorie reprezintă o necesitate pentru a fi liniştit în ceea ce priveşte frumuseţea ei în ochii lui şi locul său în inima lui; această privire este mesagerul căldurii şi afecţiunii. Din acest motiv, Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a spus unui bărbat care a încercat să se căsătorească cu o femeie pe care nu o văzuse: „Du-te şi priveşte-o, pentru că aceasta va duce la armonia dintre voi!”, (vezi Sahih Al-Jame’ As-Saghir), adică va aduce căldură şi armonie. Această poruncă profetică: „Priveşte-o...”, dacă nu indică obligaţie, atunci indică preferinţă, fără îndoială. Hadisurile (tradiţiile profetice) care prezintă acelaşi înţeles sunt numeroase. Jabir a spus despre femeia cu care s-a căsătorit: „Obişnuiam să mă ascund după un copac şi să o privesc, până când am văzut la ea ceva ce m-a determinat să mă căsătoresc cu ea.”
Din păcate, sunt anumiţi musulmani, în special în regiunea Golfului, care percep privirea bărbatului asupra logodnicei sale ca pe un act imoral. De aceea el nu o vede până în ziua nunţii, deşi poate fi elevă sau studentă şi merge la şcoală şi la piaţă, fiind văzută de toată lumea în afară de logodnicul său.
În opoziţie, sunt cei care îi permit bărbatului să fie singur cu logodnica lui şi le permit să iasă frecvent împreună la cinema etc. Astfel, s-a pierdut ceea ce este corect prin aceste două extreme ale exagerării şi ale comportamentului imoral.
3. Pentru femeia interesată, tutorii ei trebuie să aleagă un soţ cu caracter nobil şi să îl prefere pe cel a cărui credinţă şi moralitate este satisfăcătoare. Noi am menţionat deja următorul hadis: „Dacă bărbatul care te mulţumeşte în credinţă şi moralitate vine la tine, lasă-l să se căsătorească (cu fiica ta).” Predecesorii au relatat: „Când îţi măriţi fata, las-o să se căsătorească cu un bărbat credincios; dacă o iubeşte, o va trata cu nobleţe şi dacă o urăşte, nu va fi nedrept.”
4. Consimţământul unei femei de a se căsători cu cel care îi propune aceasta este o condiţie a mariajului. Nu este niciodată permis să căsătoreşti o persoană care nu e de acord. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a anulat căsnicia unei femei care s-a căsătorit pentru că a fost obligată.
5. Se consideră că mulţumirea şi aprobarea tutorelui femeii este obligatorie sau preferabilă; de aceea o femeie nu se mărită dacă familia nu este de acord sau este nemulţumită de mariaj. Acest fapt ar conduce la îndepărtarea dintre femeie şi familia sa; o asemenea îndepărtare se poate reflecta şi în căsnicia ei şi poate avea un efect negativ asupra sa.
6. Consultarea mamelor în privinţa căsătoriilor fiicelor lor pentru ca mariajul să fie stabil şi toate părţile să fie mulţumite. Se relatează că Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Întrebaţi femeile despre fiicele lor”; am menţionat deja hadisul şi discursul imamului Al-Khattab.
7. Este necesar să trăieşti în căsnicie în înţelegere reciprocă, clarificând detaliile drepturilor şi îndatoririlor cuplului, evocând credinţa pentru a rămâne credincioşi legilor lui Allah şi pentru a te teme şi a asculta de Allah, urmând legile Lui. Soţul şi soţia au sarcini de îndeplinit în schimbul drepturilor fiecăruia. Un musulman îşi îndeplineşte sarcinile înainte de a întreba de drepturile lui. Allah Atotputernicul spune:
„Muierile divorţate trebuie să aştepte trei menstruaţii şi nu le este îngăduit să ascundă ce a făcut Allah în pântecele lor, dacă ele cred în Allah şi în Ziua de Apoi. Iar bărbaţii lor sunt mai îndreptăţiţi să le aducă înapoi în acest răstimp, dacă vor împăcarea. Ele au drepturi egale cu obligaţiile lor, după cuviinţă. Dar bărbaţii au o treaptă peste ele. Şi Allah este Atotputernic, Înţelept ('Aziz, Hakim).” (Coran 2: 228).
8. Soţul trebuie să fie realist şi să nu caute perfecţiunea în soţia lui, să îi ia în considerare calităţile, precum şi punctele slabe. Dacă lui nu-i place o trăsătură a sa, va găsi alta care să îl satisfacă. Avem hadisul: „Niciun credincios nu ar trebui să deteste o femeie care crede în Allah; dacă detestă una dintre manierele ei, el va fi satisfăcut de alta.” Hadisul este relatat de Abu Huraira şi consemnat de Ahmed şi Muslim, op. cit. (7741).
9. Dacă simte o antipatie faţă de soţia sa, soţul trebuie să îşi folosească raţiunea şi să ia în considerare bunăstarea generală a tuturor celor implicaţi. El nu trebuie să se grăbească să cedeze sentimentelor sale şi trebuie să aibă încredere că Allah poate schimba impulsul lui cu ceva bun. Allah Atotputernicul spune:
„O, voi cei care credeţi! Nu vă este îngăduit să moşteniţi femei în pofida voinţei lor şi nici să le opriţi să se căsătorească [din nou] cu alţii, ca să le luaţi o parte din ce le-aţi dat [ca zestre], decât dacă ele au săvârşit un păcat învederat, ci purtaţi-vă cu ele după cuviinţă! Iar dacă nu vă este pe plac, se poate să nu vă fie pe plac un lucru pe care Allah l-a pregătit [să vă aducă] un mare bine.” (Coran 4: 19).
10. Soţul trebuie să o trateze pe soţia neascultătoare cu înţelepciune, progresând pas cu pas de la bunăvoinţa lipsită de slăbiciune, la fermitatea lipsită de violenţă. Allah Atotputernicul spune:
„Bărbaţii sunt proteguitori ai muierilor, datorită calităţilor deosebite cu care i-a dăruit Allah şi datorită cheltuielilor pe care le fac din bunurile lor. Iar cele evlavioase [dintre femei] sunt ascultătoare şi păzitoare [ale celor care trebuiesc păzite] în absenţa [soţilor lor], pe care şi Allah le păzeşte. Pe acelea de a căror neascultare vă temeţi, povăţuiţi-le, părăsiţi-le în paturi şi loviţi-le! Dar dacă ele [revin şi] ascultă de voi, atunci nu mai căutaţi pricină împotriva lor. Allah este Cel mai Înalt, Măreţ ('Aliyy, Kabir).” (Coran 4: 34).
11. Să ceară societăţii să intervină, când se întâmplă un abuz între soţ şi soţie, prin formarea unui consiliu de familie al persoanelor de încredere dintre rudele lui şi ale ei, ca o încercare de îndreptare, reconciliere şi rezolvare a crizelor existente prin metode paşnice. Allah Atotputernicul a spus:
„Dacă vă temeţi de o pricină între ei doi [cei doi soţi], atunci trimiteţi un arbitru din neamul lui şi un arbitru din neamul ei. Dacă voiesc ei [arbitrii] împăcarea, Allah va readuce înţelegerea între ei [cei doi soţi]. Allah este Atoateştiutor, Bineştiutor ('Alim, Khabir).” (Coran 4: 35).
Acestea sunt învăţăturile Islamului. Dacă musulmanii le urmează şi le păstrează, numărul divorţurilor va fi cu mult redus.
Când şi cum au loc divorţurile?
Islamul, cu toate acestea, nu hotărăşte divorţul în toate cazurile. Divorţul este permis, conform Coranului şi Sunnei (tradiţiilor profetice), când bărbatul nu este pripit şi alege un moment potrivit. De exemplu, el nu ar trebui să divorţeze când soţia sa se află în perioada menstruaţiei, nici când ea nu se află în această perioadă, dacă el a avut relaţii cu ea. (Dacă se află în perioada dintre menstruaţii şi dacă el a întreţinut relaţii cu ea, soţul nu trebuie să divorţeze de ea până când nu a depăşit următoarea menstruaţie, asigurându-se astfel că nu este însărcinată – nota editorului). Dacă totuşi divorţează, divorţul nu ar fi conform învăţăturii (Sunna) Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi ar fi interzis. Unii jurişti au mers atât de departe, încât au spus că divorţul nu este valid pentru că nu întruneşte ceea ce ne-a poruncit Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). În hadisul autentic se afirmă: „Oricine a săvârşit ceea ce noi nu am poruncit, fapta lui nu este validă.” Hadisul este consemnat de Muslim (1718) de la Aişa. Bărbatul ar trebui să fie sobru, într-o stare echilibrată şi conştientă. Dacă nu este conştient pe deplin, este forţat sau furios, fapt care îl face să treacă mai departe cu intenţia şi imaginaţia sa şi să rostească ceea ce nu doreşte, divorţul nu este considerat valid. Hadisul este consemnat de Abu Dawud (2193) şi Ibn Majah (2046) cu acordul Aişei.
Într-un nobil hadis se spune: „Niciun divorţ în momente de furie orbitoare.” Abu Dawud l-a interpretat astfel: „într-un acces de mânie”, în timp ce alţii l-au interpretat altfel: „cu forţa”. Ambele variante sunt corecte.
El trebuie să aibă intenţia de a divorţa de soţia sa şi să fie în momentul de faţă despărţit de ea. Dar dacă face din divorţ o ameninţare, un şantaj sau ceva de care se foloseşte pentru a jura, acesta va fi invalid, aşa cum au spus savanţii. Această opinie a fost reafirmată de valoroşi jurişti precum Ibn Al-Qayyim şi şeicul său, Ibn Teymiyye.
Dacă astfel de tipuri de divorţ nu sunt valide, cele care rămân sunt cele cu intenţie, asupra cărora s-a reflectat şi care au fost analizate de către soţ înainte de a fi concretizate, şi pe care el le vede ca o soluţie unică la o situaţie de viaţă imposibilă. Divorţul este descris de Ibn ‘Abbas astfel: „Divorţul care este numai conform unei intenţii.” Hadisul este menţionat de Al-Bukhari în secţiunea 11, Cartea Divorţului (6/168).
După divorţ
Oricum, când divorţul are loc, nu se rupe definitiv legătura dintre cei doi şi despărţirea nu este iremediabilă. Dimpotrivă, precum este menţionat în Coran, divorţul îi dă fiecărui bărbat divorţat două şanse de a se întoarce şi a remedia situaţia. Dacă divorţurile au loc unul după altul, dacă nici de cele două ori nu îşi schimbă hotărârea, al treilea divorţ este cel final şi decisiv, după care femeia nu se mai poate întoarce la el decât dacă s-a măritat înainte de asta cu un alt bărbat (şi a rămas văduvă sau a divorţat de el).
Prin urmare, a irosi cele trei şanse date de Allah o singură dată este împotriva decretului Coranului. Acest fapt este indicat şi ilustrat de şeicul Ibn Teymiyye şi de discipolul său Al-Qayyim şi este ceea ce Curţile Islamice de Justiţie acceptă în mai multe ţări arabe.
Totuşi divorţul nu o privează pe femeia divorţată de a fi întreţinută în timpul perioadei de aşteptare în care trăieşte fără soţul ei (‘iddah). ‘Iddah este o perioadă de aşteptare. Durata sa este de obicei până când naşte, dacă este însărcinată, sau trei cicluri menstruale, dacă acestea sunt regulate, sau trei luni calendaristice, dacă nu are menstruaţie. Pentru detalii şi excepţii, consultaţi o carte de legi islamice (Fiqh). În timpul iddah-ului femeia nu poate să se căsătorească cu altcineva. Dacă este un divorţ reversibil, soţul ei o poate lua înapoi în orice moment al perioadei de aşteptare. Dacă nu o ia înapoi după această perioadă, divorţul este final, iar femeia este liberă să se mărite cu altcineva sau se poate întoarce la soţul său cu un nou contract de căsătorie, iar el trebuie să îi plătească o nouă zestre. (Divorţul nu îi permite să o alunge din casă, ci îl forţează pe soţ să o lase să stea în casă cu el; poate sentimentele se vor întoarce, inimile vor fi purificate şi jurămintele înnoite – nota editorului):
„O, Profetule! Dacă divorţaţi de muieri, atunci despărţiţi-vă de ele după timpul de aşteptare prescris pentru ele şi socotiţi timpul şi fiţi cu frică de Allah – Stăpânul vostru! Nu le alungaţi din casele lor şi ele să nu iasă, doar dacă au săvârşit mare păcat dovedit! Acestea sunt poruncile lui Allah, iar acela care calcă poruncile lui Allah este nedrept faţă de sine însuşi. Tu nu ştii, s-ar putea ca Allah să facă să se întâmple după aceea un lucru...” (Coran 65: 1).
Mai mult, divorţul nu îi permite bărbatului să consume zestrea femeii sau să îi ia ce i-a dat înainte:
„Divorţul [este îngăduit doar] de două ori, după care [trebuie] sau ţinerea [soţiei] în bună înţelegere, sau slobozirea [ei] cu bunătate. Şi nu vă este îngăduit să luaţi înapoi nimic din ceea ce le-aţi dăruit [soţiilor], doar dacă se tem amândouă părţile că nu vor fi în stare să împlinească poruncile lui Allah. Iar dacă vă temeţi că nu veţi putea împlini poruncile lui Allah, atunci nu este niciun păcat ca ea să se răscumpere cu ceva. Acestea sunt poruncile lui Allah şi nu le încălcaţi! Aceia care încalcă poruncile lui Allah sunt nelegiuiţi!” (Coran 2: 229).
De asemenea, ea are dreptul la mut’a, suma decisă în urma convenţiilor sociale:
„Celor divorţate să fie dăruite după cuviinţă. Aceasta este o obligaţie pentru cei care au frică [de Allah].” (Coran 2: 241).
Este un lucru general pentru ca fiecare femeie divorţată să fie liniştită şi mulţumită. (Mut’a este o compensare sau un mahr, nu o întreţinere care continuă în perioada de aşteptare – nota editorului).
Este de asemenea interzis ca un bărbat divorţat să răspândească zvonuri despre fosta lui soţie sau să o jignească, pe ea sau familia ei, după divorţ:
„Divorţul [este îngăduit doar] de două ori, după care [trebuie] sau ţinerea [soţiei] în bună înţelegere, sau slobozirea [ei] cu bunătate.” (Coran 2: 229);
„Însă dacă divorţaţi de ele înainte de a le atinge, dar după ce le-aţi hotărât dota, atunci ele au dreptul la jumătate din ce aţi statornicit, cu excepţia situaţiei în care ele se lipsesc [de aceasta] sau acela în mâinile căruia se află contractul de căsătorie renunţă. Iar renunţarea este mai aproape de pietate. Şi nu uitaţi că Allah este Cel care Vede Bine (Al-Basir) ceea ce faceţi!” (Coran 2: 237).
Aşa este divorţul poruncit de Islam. Este o vindecare aşa cum ar trebui, la timpul potrivit, în limitele corecte şi într-un mod just.
Pe de altă parte, Creştinismul a interzis categoric divorţul pentru catolici, excepţie făcând cazurile de adulter; el este de asemenea interzis de Biserica Ortodoxă. Motivul invocat este că orice a fost unit de Allah (pe care ei îl numesc Dumnezeu) nu poate fi despărţit de om. Ca şi musulmanii, ei cred că Allah uneşte şi El este Cel care separă în acord cu interesul lor, iar El ştie cel mai bine. Rezultatul este că mulţi creştini au abandonat ceea ce este interzis, fapt care a obligat multe dintre ţările creştine să delibereze legi locale ce permit divorţul, fără restricţiile şi moralitatea specifică Islamului. Nu este de mirare că acum mulţi divorţează din motive neînsemnate, iar viaţa lor de cuplu a fost supusă degradării şi colapsului.
De ce este divorţul iniţiat de bărbat?
Ei întreabă: „De ce este divorţul iniţiat doar de bărbat?” Răspunsul este că bărbatul are în grijă familia şi el este coloana vertebrală a acesteia. El este cel care plăteşte zestrea şi tot ceea ce urmează; stabilitatea familiei este construită pe umerii lui. De aceea este foarte greu pentru el să distrugă această stabilitate, excepţie făcând motivele serioase şi necesităţile inevitabile care îl pot face să sacrifice toate aceste cheltuieli şi să absoarbă pierderile. Un bărbat poate fi mai chibzuit, întrucât este mai puţin afectat de emoţii şi sentimente. Femeia poate fi foarte afectată de sentimente, mai ales în perioada menstruaţiilor. Mai mult, poate nu este în interesul părţilor ca divorţul să fie lăsat în grija autorităţilor, deoarece nu toate motivele de divorţ pot fi menţionate în public, acestea fiind transmise de avocaţi şi secretari, devenind un subiect de bârfă. În Occident, divorţul încă este realizat la tribunal. Această situaţie nu reduce divorţurile, autorităţile neopunându-se dacă un bărbat şi o femeie vor să divorţeze.
Cum poate o soţie nemulţumită să divorţeze de soţul ei
Aceasta este o întrebare importantă pentru un număr mare de oameni: „Dacă divorţul este iniţiat de bărbat – şi ştim deja motivele şi justificările pentru aceasta –, ce este, atunci, poruncit referitor la o femeie care iniţiază un divorţ? Ce modalitate are ea la dispoziţie pentru a scăpa de nedreptatea soţului ei, dacă nu suportă viaţa cu el din cauza temperamentului său sever, a comportamentului rău sau a faptului că nu îşi îndeplineşte deloc sarcinile?” De asemenea, poate exista o slăbiciune psihică sau un deficit financiar ce îl împiedică să îşi îndeplinească aceste datorii, sau alte cauze. Răspunsul este că Allah, Cel care a făcut legile, a lăsat mai multe excepţii pentru femeia pe care o copleşeşte dilema:
1. Condiţia stipulată în contractul marital de a putea divorţa, ceea ce este acceptabil conform imamului Abu Hanife şi imamului Ahmed. Avem hadisul autentic: „Cea mai reală condiţie este aceea pe care o faci legală pentru a avea legătură fizică.” Hadisul este convenit, conform lui Uqba Ibn Amir, în Al-Lu’lu’ wal-Mergean (2/894).
2. Plătind o răscumpărare (Khul’). O femeie căreia îi displace soţul ei se poate răscumpăra înapoindu-i zestrea şi alte lucruri de acest gen. Nu este corect din partea ei să fie cea care doreşte divorţul şi distrugerea mariajului; atunci bărbatul devine singurul care pierde. Allah Atotputernicul spune:
„Divorţul [este îngăduit doar] de două ori, după care [trebuie] sau ţinerea [soţiei] în bună înţelegere, sau slobozirea [ei] cu bunătate. Şi nu vă este îngăduit să luaţi înapoi nimic din ceea ce le-aţi dăruit [soţiilor], doar dacă se tem amândouă părţile că nu vor fi în stare să împlinească poruncile lui Allah. Iar dacă vă temeţi că nu veţi putea împlini poruncile lui Allah, atunci nu este niciun păcat ca ea să se răscumpere cu ceva. Acestea sunt poruncile lui Allah şi nu le încălcaţi! Aceia care încalcă poruncile lui Allah sunt nelegiuiţi!” (Coran 2: 229).
Conform tradiţiilor profetice, soţia lui Sabit Ibn Qais’ i s-a plâns Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) de dezgustul pe care îl avea faţă de soţul ei. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a întrebat-o: „Îi vei da înapoi livada?” (Aceasta era zestrea ei). Ea a răspuns: „Da.” Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a ordonat lui Sabit să îşi ia înapoi livada şi nimic mai mult. El l-a rugat pe soţ să rostească o repudiere ireversibilă.” Hadisul este relatat de Ibn ‛Abbas şi consemnat de Al-Bukhari (6/179), Cartea divorţului – 112.
3. Divorţul prin doi judecători imparţiali, în cazul în care există un abuz între soţ şi soţie. Allah a zis:
„Dacă vă temeţi de o pricină între ei doi [cei doi soţi], atunci trimiteţi un arbitru din neamul lui şi un arbitru din neamul ei. Dacă voiesc ei [arbitrii] împăcarea, Allah va readuce înţelegerea între ei [cei doi soţi]. Allah este Atoateştiutor, Bineştiutor ('Alim, Khabir).” (Coran 4: 35).
Îndemnul Coranului este ca familia să aleagă doi judecători care au dreptul de a judeca şi a decide. Unii dintre companionii Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) le-au spus judecătorilor: „Dacă vă doriţi să îi uniţi, atunci faceţi aceasta; dacă doriţi să divorţeze, atunci faceţi aceasta.”
4. Divorţul din cauza impotenţei fizice. Dacă soţul are o slăbiciune ce îl împiedică să aibă relaţii sexuale, soţia poate ridica această problemă pentru divorţ ca să prevină orice rău. În Islam nu ar trebui să existe vătămări asupra celorlalţi.
5. Divorţul pentru rănirea soţiei. Dacă bărbatul a lovit-o şi a rănit-o pe soţia sa sau nu a sprijinit-o, de exemplu, ea îi poate cere judecătorului să o divorţeze. Într-un asemenea caz, judecătorul va decide în mod forţat divorţul pentru a pune capăt vătămării şi nedreptăţii îndreptate asupra ei. Allah Atotputernicul spune:
„Iar dacă divorţaţi de femei şi ele aproape împlinesc timpul lor, atunci luaţi-le înapoi cu bunătate ori daţi-le drumul cu bunătate. Dar nu le luaţi înapoi pentru a le face rău sau pentru a dobândi un folos necuvenit. Cel care face asta îşi pricinuieşte un rău lui însuşi. Şi nu luaţi versetele lui Allah în derâdere şi aduceţi-vă aminte de harul lui Allah asupra voastră şi de Cartea şi de Înţelepciunea pe care vi le-a trimis şi prin care v-a povăţuit! Şi fiţi cu frică de Allah şi să ştiţi că Allah e Atoateştiutor!” (Coran 2: 231).
Allah Atotputernicul mai spune:
„Divorţul [este îngăduit doar] de două ori, după care [trebuie] sau ţinerea [soţiei] în bună înţelegere, sau slobozirea [ei] cu bunătate.” (Coran 2: 229).
Una dintre vătămările ce pot afecta soţia este aceea de a fi lovită fără a fi provocat aceasta. Anumiţi savanţi ai Islamului au mers atât de departe, încât au divorţat femei de bietul lor soţ dacă acesta a eşuat în a întreţine femeia, iar ea a cerut să fie divorţată. Legea islamică nu o obligă să fie răbdătoare până ce ajunge să facă foamea alături de un soţ sărac, dacă ea nu acceptă din loialitate şi mărinimie.
Prin aceste excepţii, Islamul a deschis multe uşi pentru ca femeia să fie eliberată de cruzimea unor soţi şi de dominarea lor nedreaptă. (Vezi Dreptul soţiei nemulţumite în cartea mea Păreri contemporane / Fataawa Mu’aserah, 2/361-366).
Legile la care au aderat bărbaţii pot fi împotriva drepturilor femeilor, dar legea dată de Allah, Creatorul bărbaţilor şi al femeilor, este o lege lipsită de nedreptate şi prejudicii. Este o justiţie perfectă:
„Nu veţi putea să vă purtaţi întocmai la fel cu [toate] soaţele, chiar dacă aţi voi cu tot dinadinsul. Dar nu vă întoarceţi cu totul [către vreuna dintre ele], lăsând-o [pe cealaltă] ca atârnată! Însă dacă îndreptaţi aceasta şi vă temeţi, Allah este Iertător, Îndurător (Ghafur, Rahim).” (Coran 4: 129).
Abuzul folosirii divorţului
Rămâne de spus că un mare număr de musulmani au abuzat de divorţ şi l-au invocat într-o situaţie greşită, făcând să pară o spadă îndreptată spre gâtul soţiei. Ei l-au folosit ca pe un obiect pe care să jure, indiferent dacă era ceva important sau nu. Mai mult, mulţi jurişti au lărgit sfera divorţului, incluzând chiar divorţul unui bărbat aflat în stare de ebrietate sau de mânie, precum şi cel forţat, deşi în hadis se spune: „Niciun divorţ în momente de furie.” Hadisul este relatat şi consemnat de Abu Dawud (3133), Al-Tirmizi (1141), Al-Nisa’i, 7/63, Ibn Majah (1969), Al-Doramy – p. 539 şi Ahmed, 2/347-471.
Ibn ‘Abbas spune: „Divorţul este doar conform unei intenţii.” Dar luaţi în serios cele trei dăţi în care un bărbat menţionează divorţul într-o singură rostire, într-o stare de furie, ce este doar o ameninţare într-o ceartă, deşi el este mulţumit şi fericit cu soţia lui. Totuşi este indicat, în textele şi prin intenţiile naturii iertătoare ale legii islamice, pentru a păstra familia şi a o proteja, să restrângem sfera divorţului. Divorţul nu este valid decât într-o anumită formulare, la un moment dat, cu o anumită intenţie. Îi datorăm aceasta lui Allah; aceasta este ceea ce imam Al-Bukhari şi alţi predecesori au înţeles, şi ceea ce a fost confirmat de Ibn Teymiyye, Al-Qayyim şi alţii. Aceasta exprimă spiritul Islamului. Neînţelegerea şi neaplicarea regulilor Islamului este responsabilitatea musulmanilor, nu a Islamului.
POLIGAMIA
Misionarii şi orientaliştii tratează subiectul poligamiei ca pe un ritual islamic, ca pe una dintre obligaţiile musulmanului sau, cel puţin, ca pe o practică islamică plăcută. Aceasta este o înţelegere greşită, o prejudecată. Copleşitoarea normă a mariajului, pentru un musulman, implică doar căsătoria cu o femeie care să îi fie alinarea, bucuria sufletului său, îngrijitoarea casei sale şi în care să aibă încredere şi să îi spună secretele. Astfel, calmul, iubirea şi mila, bazele unui mariaj conform Coranului, îi va susţine. Prin urmare învăţaţii spun: „Este nerecomandat ca un bărbat care are o soţie virtuoasă, modestă şi care este de ajuns pentru el să se căsătorească cu alta. Aceasta îl expune la ceea ce este interzis.” Allah Atotputernicul spune:
„Nu veţi putea să vă purtaţi întocmai la fel cu [toate] soaţele, chiar dacă aţi voi cu tot dinadinsul. Dar nu vă întoarceţi cu totul [către vreuna dintre ele], lăsând-o [pe cealaltă] ca atârnată! Însă dacă îndreptaţi aceasta şi vă temeţi, Allah este Iertător, Îndurător (Ghafur, Rahim).” (Coran 4: 129).
Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a zis: „Bărbatul care a avut două soţii şi a înclinat spre una din ele, în Ziua Judecăţii va fi înclinat într-o parte.” Hadisul este relatat de Abu Huraira şi consemnat de Abu Dawud –formularea sa proprie – (3133), Al-Tirmizi (1141), An-Nisa’i, 7/63, Ibn Majah (1969), Al-Doramy – p. 539 şi Ahmed, 2/347-471.
Unui bărbat îi este interzis să se căsătorească cu o a doua soţie, dacă el se teme că nu va fi capabil să întreţină o a doua soţie sau se teme că nu va fi corect.
Allah Atotputernicul spune:
„Iar dacă vă temeţi că veţi fi nedrepţi cu orfanii, luaţi de soţii pe acelea care vă plac dintre femei – două, trei sau patru, dar dacă vă temeţi că nu veţi fi drepţi [cu ele], atunci [luaţi] una singură sau ce se află în stăpânirea mâinilor voastre drepte. Aceasta [este situaţia care] vă dă cea mai mică putinţă de a purcede nedrept.” (Coran 4: 3).
Deşi este preferabil pentru un bărbat să aibă doar o soţie pentru a evita greşelile, precum şi pedeapsa din Ziua Judecăţii, sunt alte consideraţii umane pentru societate – pe care le vom menţiona – care au făcut ca Islamul să le permită musulmanilor să se căsătorească cu mai multe femei. Islamul este religia care se conformează condiţiilor naturii şi tratează realitatea fără scăpări, exagerări sau fantezii.
Poligamia în vremuri străvechi şi poligamia în Islam
Unii oameni vorbesc despre poligamie, afirmând că Islamul a fost prima religie care a permis-o. Acest lucru este incorect şi reprezintă o scăpare a istoriei.
Multe ţări şi religii dinaintea Islamului au permis căsătoriile cu un număr mare de femei, zeci de femei sau chiar o sută, fără condiţii şi limite. Vechiul Testament a menţionat că David a avut trei sute de femei, iar Solomon şapte sute; unele dintre ele erau soţii, în timp ce altele erau concubine. Odată cu apariţia Islamului s-a stabilit o limită şi o condiţie pentru poligamie. Limita s-a stabilit la numărul de patru soţii. Ghilan Ibn Salma a devenit musulman în timp ce avea zece femei, aşa că Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a spus: „Alege patru dintre ele şi părăseşte-le (divorţează) pe celelalte!” Hadisul este relatat de Ibn ‘Omar şi consemnat de Al-Tirmizi (1128) şi Ibn Majah (1953). Acelaşi lucru s-a întâmplat şi celor care au îmbrăţişat Islamul în timp ce aveau opt sau cinci soţii; Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) le-a poruncit să nu păstreze mai mult de patru.
În privinţa căsătoriei Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) cu nouă femei, a fost o situaţie restricţionată şi specificată de Allah numai pentru el, datorită chemării sale la Islam şi a nevoilor comunităţii după moartea lui. El a trăit majoritatea vieţii sale cu o singură soţie, Khadige (Allah fie mulţumit de ea!).
Amintim de lăudarea de către Allah a soţiilor Profetului care aleg calea lui Allah, a Profetului Său (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi viaţa de după moarte. De aceea Allah i-a interzis Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) să se căsătorească cu altele şi să aleagă o alta în locul uneia dintre soţiile sale. Allah Atotputernicul spune:
„El nu-ţi mai îngăduie ţie [să iei alte] femei apoi, nici să le schimbi pe ele cu alte soaţe, chiar dacă îţi place frumuseţea lor – afară de cele pe care le stăpâneşte dreapta ta. Allah este peste toate Veghetor.” (Coran 33: 52).
Corectitudinea este o condiţie a poligamiei
O condiţie stipulată în Islam pentru angajarea în poligamie este convingerea justificată a musulmanilor că pot fi corecţi în tratarea echitabilă a celor două soţii în privinţa mâncării, băuturii, îmbrăcăminţii, a locuinţei şi a întreţinerii. Dacă cineva nu este sigur de capacitatea sa de a îndeplini astfel de îndatoriri în mod egal, lui îi este interzis să se căsătorească cu mai mult de o soţie. Allah spune:
„Iar dacă vă temeţi că veţi fi nedrepţi cu orfanii, luaţi de soţii pe acelea care vă plac dintre femei – două, trei sau patru, dar dacă vă temeţi că nu veţi fi drepţi [cu ele], atunci [luaţi] una singură sau ce se află în stăpânirea mâinilor voastre drepte. Aceasta [este situaţia care] vă dă cea mai mică putinţă de a purcede nedrept.” (Coran 4: 3).
Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a zis: „Oricine are două soţii şi este mai înclinat spre una dintre ele va veni în Ziua Judecăţii târându-şi una dintre părţile sale ce se lasă în jos.” Hadisul este relatat de Abu Huraira şi consemnat de Abu Dawud – formularea sa proprie – (3133), Al-Tirmizi (1141), An-Nisa’i, 7/63, Ibn Majah (1969), Al-Doramy – p. 539 şi Ahmed, 2/347-471. Înclinarea de care ne avertizează hadisul are loc când soţul scapă din vedere drepturile unei femei şi nu când el înclină în sentimente spre una dintre ele, pentru că sentimentele nu fac parte dintre acele lucruri pe care el le poate controla, ci constituie o chestiune naturală, iar Allah îl iartă pentru ceea ce nu depinde de el. Allah Atotputernicul spune:
„Nu veţi putea să vă purtaţi întocmai la fel cu [toate] soaţele, chiar dacă aţi voi cu tot dinadinsul. Dar nu vă întoarceţi cu totul [către vreuna dintre ele], lăsând-o [pe cealaltă] ca atârnată! Însă dacă îndreptaţi aceasta şi vă temeţi, Allah este Iertător, Îndurător (Ghafur, Rahim).” (Coran 4: 129).
Din acest motiv, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) obişnuia să se împartă în mod egal între soţiile sale şi să spună: „Allah, aceasta este împărţirea mea, aşa cum îmi stă în putere! Nu mă învinui pentru ce ai Tu în stăpânire şi eu nu pot stăpâni [inima]!” Hadisul este relatat de ’Aişah şi consemnat de Abu Dawud (2134), Al-Tirmizi (1140), Ibn Majah (1971), Al-Doramy – Cartea Mariajului, p. 540, şi Ahmed 6/144. Când s-a referit la ceea ce nu avea, era vorba de sentimente şi înclinaţii spre una dintre soţii, în mod particular. În clipa când trebuia să călătorească, trăgea la sorţi; cea a cărei săgeată îi apărea, îl însoţea. El a apelat la aceasta pentru a evita gelozia şi pentru a le mulţumi pe toate.
Islamul este ultimul Cuvânt al lui Allah, pe care toţi mesagerii Săi îl recunosc. De aceea Islamul a venit cu o lege generală şi eternă pentru a îmbrăţişa toate popoarele, toate epocile şi toţi oamenii. Islamul nu a făcut legi pentru orăşeni, scăpându-i din vedere pe săteni, nici pentru regiunile reci, neluându-le în seamă pe cele calde sau vice-versa, nici pentru o anumită epocă, ignorând restul epocilor şi celelalte generaţii. Islamul apreciază atât importanţa indivizilor, precum şi pe cea a comunităţilor.
Un bărbat poate avea o dorinţă puternică de a avea copii, dar poate fi căsătorit cu o femeie care nu poate da naştere copiilor din cauza infertilităţii sau a bolii, sau din alte motive. Nu ar fi normal şi mai bine pentru ea, dacă el s-ar căsători cu o altă femeie pentru a-şi îndeplini dorinţa, păstrând-o în acelaşi timp pe prima şi garantându-i acesteia drepturile?
Unii bărbaţi au o dorinţă trupească mai mare, dar pot fi căsătoriţi cu o soţie ce are o dorinţă limitată sau care este bolnavă, are o perioadă lungă de menstruaţie sau altă problemă. Ea nu îi satisface dorinţa şi nu îi captează ochii săi doritori care încep să caute alte femei. Nu i-ar fi permis acestui soţ să se căsătorească cu altă femeie într-un mod legal, în loc să caute o alta doar pentru acest lucru sau să divorţeze de prima?
În plus, numărul femeilor disponibile pentru căsătorie poate fi mai mare decât al bărbaţilor, în special după războaie în care pier foarte mulţi bărbaţi, mai ales cei tineri. Poligamia poate fi în interesul societăţii, iar femeile preferă ca soţii lor să mai aibă deja o soţie în loc să rămână nemăritate toată viaţa lor, să fie private de o căsnicie în care există calm, iubire şi protecţie, să fie private de fericirea de a fi mame, deşi instinctul matern există în ele. Sunt doar trei soluţii pentru acest surplus de femei:
1. să îşi petreacă întreaga viaţă simţind amărăciunea de a fi private de căsnicie şi de experienţa de a fi mame. Aceasta este ca o pedeapsă severă pentru ele, deşi nu au comis niciun păcat;
2. să aibă libertatea de a-şi urma instinctele şi să accepte plăcerile pe care i le oferă bărbaţii păcătoşi care, după ce îşi satisfac dorinţele, le aruncă când tinereţea lor se iroseşte. În plus, astfel se dau naştere unor copii nelegitimi, creşte numărul de copii fără tată, privaţi de drepturi fizice şi psihologice, ei devenind cetăţeni neproductivi şi instrumente de distrugere şi corupere;
3. să le fie permis să se mărite cu un bărbat căsătorit, care le poate întreţine, proteja şi poate să le fie susţinător, aşa cum Allah a poruncit.
Fără îndoială, ultima alternativă este o soluţie ideală şi corectă. Islamul a poruncit:
„Şi, oare, voiesc ei judecata din vremea păgâniei? Dar cine, oare, ar putea fi mai bun judecător decât Allah, pentru un neam care se crede statornic?” (Coran 5: 50).
Poligamia ca o metodă morală, umană
Acceptarea poligamiei, conform legii islamice, este o metodă morală şi umană. Este morală, deoarece nu îi permite bărbatului să aibă legături cu orice femeie şi în orice moment doreşte. Nu îi este permis să aibă o legătură cu mai mult de trei femei, în afară de prima sa soţie, şi nu poate face asta în secret, ci trebuie să facă un contract pe care să-l anunţe, chiar şi în faţa unui număr mic de persoane. Oamenii care au grijă de femeie trebuie să ştie despre relaţia sa legală şi să fie de acord cu ea sau cel puţin să nu fie împotrivă. Trebuie înregistrată – potrivit unui sistem modern – într-o secţie specializată în contracte de căsătorie. Este de dorit să se facă o cină specială cu această ocazie, la care bărbatul să îşi invite prietenii. Este bine să se cânte la daf (un instrument muzical asemănător cu o tobă) pentru a se exprima bucuria extrem de mare şi ospitalitatea.
Poligamia este umană, deoarece astfel un bărbat micşorează numărul femeilor nemăritate din societate, adăpostind şi transformând o femeie în soţia sa. Este umană şi pentru că justifică relaţia intimă, bazată pe un mariaj legal, pentru care mirele îi asigură femeii zestrea, mobila şi cheltuielile. De asemenea, un beneficiu social îl constituie unirea socială (familia) capabilă să lase urmaşi ce vor munci la rândul lor. Este umană, de asemenea, şi pentru că el este singurul responsabil pentru femeia cu care are o relaţie în momentul în care suferă din cauza problemelor legate de naştere. El nu o lasă să nască singură şi suportă o parte din aceste probleme, plătind cheltuielile şi susţinând-o în timpul sarcinii şi naşterii. Este umană, de asemenea, pentru că îi recunoaşte pe copiii născuţi prin această relaţie intimă şi îi prezintă societăţii ca fructele unei iubiri nobile şi onorabile; copiii sunt îngrijiţi de către el şi vor reprezenta societatea în viitor.
Dr. Mustafa El-Siba’i (Fie ca Allah să fie mulţumit de el!) a spus despre metoda poligamiei: „Bărbatul îşi distribuie şi îşi diminuează poftele trupeşti, cu o anumită limită, dar îşi multiplică sarcinele dificile, problemele şi responsabilităţile pe o durată nelimitată.” Cu siguranţă, poligamia este o metodă morală ce protejează moralitatea şi o metodă umană ce cinsteşte omenirea.
Promiscuitatea din sistemul occidental este imorală şi inumană
Cât de diferit este sistemul islamic faţă de actuala promiscuitate din viaţa societăţii occidentale! Un scriitor occidental a pus accent asupra faptului că nimeni, pe patul de moarte, nu poate să mărturisească sincer că nu a avut nicio relaţie cu o femeie (alta decât soţia lui), cel puţin o dată în viaţa sa. Promiscuitatea Vestului nu are o lege; mai mult, ea are loc când legea nu intervine. Nu se întâmplă în numele soţiilor, ci în numele relaţiilor şi cu femei uşoare. Nu este limitată doar la patru, ci este nelimitată. Nu este făcută publică, pentru a fi celebrată de familie, ci se întâmplă în secret, fără ca nimeni să ştie despre aceasta. În plus, nu se oferă o zestre şi nu se asumă nicio responsabilitate financiară în ce le priveşte pe femeile cu care el are relaţii. Este suficient pentru el să le defăimeze şi să le părăsească într-un scandal, în sărăcie, şi să le lase să îndure singure problemele sarcinii şi ale naşterii. În afară de aceasta, el nu este obligat să îşi recunoască copiii rezultaţi în urma relaţiei. Ei sunt consideraţi nelegitimi şi poartă asupra lor ruşinea de a fi bastarzi toată viaţa lor.
Este o promiscuitate legală, dar nu este numită „poligamie”. Este lipsită de orice conduită morală, sensibilitate sau sentimente umane. Este o promiscuitate condusă de dorinţă trupească şi egoism, prin care se scapă de orice responsabilitate.
Care dintre aceste două metode este, prin urmare, mai aproape de moralitate, domoleşte mai mult dorinţele trupeşti, este mai onorabilă pentru femei, mai semnifcativă pentru progres şi mai dreaptă pentru umanitate? (Vezi Femei între jurisprudenţă şi lege / Al-Mara’ah baina al-Fiquh wal-Qann, de Dr. Mustafa El-Sibai. Vezi, de asemenea, Eliberarea femeilor în perioada Trimisului / Tahrir al-Mara’ah fe Asr Al-Resalah, de Abd Al-Halim Abu Şaqqah, a cincea parte).
Abuzul autorizării poligamiei
Noi nu negăm că mulţi musulmani au abuzat de faptul că poligamia este autorizată de Allah, în acelaşi mod cum au abuzat de autorizarea divorţului, aşa cum am explicat mai înainte. Greşeala nu rezidă în legea propriu-zisă, ci în aplicarea ei, din cauza neînţelegerii, a necuviinţei sau din lipsa educaţiei în ceea ce priveşte învăţăturile religioase.
Am văzut anumiţi bărbaţi care s-au căsătorit cu mai multe femei, deşi aceştia nu erau siguri că se pot împărţi în mod corect, fapt care reprezintă o condiţie dată de Allah prin care devine permisă căsătoria cu o altă femeie. Unii dintre ei se căsătoresc cu mai mult de o femeie şi nu pot să le întreţină pe amândouă, nici să-şi îndeplinească toate celelalte îndatoriri, precum grija faţă de copii şi responsabilităţile suplimentare. Unii bărbaţi pot întreţine mai multe femei, dar nu le pot proteja.
Frecvent, prin abuzarea acestui drept apar consecinţe grave pentru familie, rezultat al răsfăţării noii soţii şi al tratării nedrepte a celeilalte. Se poate ca soţul să ajungă să nu se mai ocupe de prima soţie, aceasta rămânând ca atârnată, adică nici căsătorită, nici divorţată. Astfel, adesea, se manifestă invidia printre copiii care aparţin unui singur tată, deoarece acesta nu este corect cu soţiile lui şi nu le tratează în mod egal în chestiuni morale şi financiare.
Orice încălcare a drepturilor unor persoane în această chestiune nu va ajunge la răul pe care occidentalii l-au diminuat, considerând poligamia morală o crimă, în timp ce permit promiscuitatea imorală. (Oricum, poligamia este o problemă veche în cele mai multe societăţi musulmane, aşa cum mariajul cu o singură femeie a devenit acum o mare problemă).
Dorinţa oamenilor occidentalizaţi de a interzice poligamia
Din păcate, unii oameni occidentalizaţi din ţările noastre arabe şi islamice s-au folosit de ceea ce s-a întâmplat din cauza musulmanilor care au încălcat legile; ei strigă acum, cerând ca poligamia să fie desfiinţată complet. Zi şi noapte dezavantajele poligamiei sunt repetate, în timp ce se păstrează liniştea asupra dezavantajelor adulterului şi concubinajului care sunt, din păcate, permise de legile locale aflate în vigoare în statele musulmane, în vremea noastră. Mass-media, în special filmele şi serialele, au jucat un rol serios în răspândirea opiniilor ce combat poligamia, printre femei, în particular; de aceea unele dintre ele ar tolera ca soţul să comită adulter decât să se căsătorească cu o alta.
Motivele pe care le invocă aceia care resping poligamia
Asemenea avocaţi au reuşit, în anumite ţări arabe şi islamice, să întocmească legi ce interzic ceea ce Dumnezeu a permis, adoptând astfel legile Occidentului. Încă mai sunt unii care cer aceste schimbări în unele ţări. Ce este incredibil în acest caz este faptul că ei vor să îşi justifice sistemul în numele legii islamice şi aduc dovezi în acest sens, în faţa juriştilor. Ei au obiectat că este un drept al persoanei în cauză să prevină ce este permis, atunci când este în interesul oamenilor, sau să evite răul. Un asemenea pretext nu este acceptat de legea islamică. Unii au mers atât de departe, încât, într-un mod necuviincios şi insolent, au folosit Coranul pentru a-şi justifica pretenţiile. Coranul a pus o condiţie pentru bărbatul care se căsătoreşte cu mai multe femei pentru a fi sigur de comportarea lui corectă faţă de cele două (sau mai multe) soţii: oricui îi este teamă că nu va fi drept trebuie să păstreze doar una. Allah spune:
„Iar dacă vă temeţi că veţi fi nedrepţi cu orfanii, luaţi de soţii pe acelea care vă plac dintre femei – două, trei sau patru, dar dacă vă temeţi că nu veţi fi drepţi [cu ele], atunci [luaţi] una singură sau ce se află în stăpânirea mâinilor voastre drepte. Aceasta [este situaţia care] vă dă cea mai mică putinţă de a purcede nedrept.” (Coran 4: 3).
Aceasta este condiţia Coranului în ceea ce priveşte corectitudinea poligamiei. Oricum, Coranul a clarificat în alt verset, în acelaşi capitol, că dreptatea condiţionată nu este posibilă:
„Nu veţi putea să vă purtaţi întocmai la fel cu [toate] soaţele, chiar dacă aţi voi cu tot dinadinsul. Dar nu vă întoarceţi cu totul [către vreuna dintre ele], lăsând-o [pe cealaltă] ca atârnată! Însă dacă îndreptaţi aceasta şi vă temeţi, Allah este Iertător, Îndurător (Ghafur, Rahim).” (Coran 4: 129).
De aceea se spune că acest verset l-a negat pe cel anterior. De fapt, toate dovezile de care se folosesc sunt false şi nu rezistă analizei şi demontării. Fiecare dovadă va fi discutată.
1. Legea islamică nu permite un lucru ale cărui părţi negative sunt mai multe decât cele pozitive.
Afirmaţia că poligamia a dăunat şi a cauzat descompunerea socială şi familială este o concluzie greşită; legea islamică nu poate permite ceva ce va face rău; de asemenea, nu interzice ceva benefic. Acest lucru este scris în Coran în cele mai elocvente şi cuprinzătoare fraze, alături de descrierea Trimisului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), şi se adresează Oamenilor Cărţii (evreii şi creştinii):
„Pentru aceia care îl urmează pe trimis, profetul neînvăţat, despre care află scris la ei în Tora şi în Evanghelie. El le porunceşte ceea ce este bine şi-i opreşte de la ceea ce este urât, le îngăduie lor bunătăţile şi le opreşte lor pe cele necurate şi-i uşurează pe ei de povara lor şi de lanţurile care au fost asupra lor. Cei ce cred în el şi îl susţin şi îl ajută şi urmează lumina care a fost pogorâtă cu el, aceia vor fi izbânditori.” (Coran 7: 157).
Tot ceea ce este permis de legea islamică are un beneficiu pur sau beneficiile sale cântăresc mai mult decât daunele. Tot ceea ce este interzis de către legea islamică trebuie să fie rău sau răul trebuie să cântărească mai mult decât binele. Este clar dacă ne raportăm la ceea ce este spus în Coran despre alcool şi jocuri de noroc:
„Ei te întreabã despre vin [khamr] şi despre maysir. Spune: «În amândouã este mare păcat şi sunt şi unele foloase pentru oameni, dar în amândouă păcatul este mai mare decât folosul!» Ei te întreabă ce trebuie să cheltuiască [pentru milostenie]. Spune: «Ceea ce vă prisoseşte [din bunurile voastre]!» Astfel, Allah vă face desluşite semnele Sale; poate că voi o să cugetaţi.” (Coran 2: 219).
Legea islamică a prevăzut acest lucru şi pentru poligamie, întrucât beneficiile sunt mai multe decât daunele.
Poligamia permite ceea ce o persoană are nevoie şi este capabilă să facă atâta vreme cât este sigură de corectitudinea sa şi nu îi este teamă că va fi nedreaptă sau că va avea o înclinare mai mare spre una dintre ele:
„... dar dacă vă temeţi că nu veţi fi drepţi [cu ele], atunci [luaţi] una singură sau ce se află în stăpânirea mâinilor voastre drepte. Aceasta [este situaţia care] vă dă cea mai mică putinţă de a purcede nedrept.” (Coran 4: 3).
Poate fi în interesul primei soţii să fie singura pe tronul mariajului şi să nu aibă rivale, şi poate crede că îi va dăuna prezenţa unei alte soţii, dar este de asemenea în interesul soţului să se căsătorească cu altă femeie pentru a fi protejat de relaţii clandestine sau pentru a-i oferi ce îşi doreşte – copil etc.; mai mult, poate fi în interesul celei de a doua soţii să aibă pe cineva care are grijă de ea. Să aibă un soţ pe jumătate, să trăiască sub protecţia lui şi să fie în grija lui poate fi mai bine decât să trăiască nemăritată, văduvă sau divorţată, în privaţiuni.
Este, de asemenea, în interesul societăţii să îşi protejeze bărbaţii şi femeile, legalizând căsătoria în care fiecare dintre ei are responsabilităţi proprii, precum şi faţă de partener şi copiii pe care Allah îi poate da. Aceasta este o alternativă, în locul promiscuităţii ce permite multitudinea de adultere, situaţii imorale şi inumane în care fiecare are plăcerea de a avea un partener fără nicio responsabilitate pentru ceea ce urmează, chiar dacă un copil este născut din această relaţie clandestină. Astfel, copilul este considerat o plantă sălbatică, fără să aibă un tată sau o familie care să-i ofere dragoste, compasiune sau o moştenire de care să aibă grijă în viitor.
Ce consecinţe dăunătoare ar trebui atunci evitate? Pe de altă parte, legea islamică i-a rezervat primei soţii dreptul de a împărţi, între ea şi cealaltă soţie, întreţinerea casei, îmbrăcămintea şi locuinţa. Aceasta este dreptatea pusă ca o condiţie pentru poligamie. Este adevărat că anumiţi soţi nu îşi dau seama de dreptatea poruncită de Allah, dar neaplicarea ei nu înseamnă că principiul de bază ar trebui anulat – altfel, toată legea islamică şi toate celelalte legi ar trebui desfiinţate. Adeziunea la lege trebuie pusă în aplicare.
2. Dreptul persoanei în cauză de a împiedica ce este permis
Referitor la afirmaţia că persoana cu autoritatea necesară are dreptul de a împiedica ceva ce este permis, noi avem de spus următoarele: ceea ce legea i-a dat persoanei în cauză este dreptul de a limita ceva din ceea ce este permis pentru un scop important, în anumite momente, în anumite cazuri sau pentru anumiţi oameni. Un om nu ar trebui să împiedice în general sau complet, pentru totdeauna, pentru că aceasta ar însemna să interzică, iar acest drept de a interzice îi revine în mod exclusiv lui Allah şi le este negat în Coran Oamenilor Cărţii:
„Ei îi iau pe rabinii lor şi pe călugării lor, precum şi pe Mesia, fiul Mariei, ca Domni în locul lui Allah, în vreme ce li s-a poruncit să nu adore decât un singur Dumnezeu, în afara căruia nu este [alt] Dumnezeu. Mărire Lui! El este deasupra celor pe care-I asociază Lui!” (Coran 9: 31).
Hadisul următor a interpretat versetul: „Ei le-au permis (lucruri) si le-au interzis si astfel ei i-au urmat.”. Hadisul este relatat de Adeyy Ibn Hatim şi consemnat de At-Tirmizi, în interpretarea secţiunii (3095) şi de Ibn Jarir în interpretarea secţiunii (16631). Al-Tirmizi a spus că acest hadis este gharib (adică are numai un transmiţător), dar în secţiunea despre Huzaifa este mauqf, adică a fost relatat de companioni, nu de Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), şi transmis de At-Tabary (16634).
A limita ceea ce este permis este precum împiedicarea sacrificării animalelor în anumite zile pentru a reduce consumarea lor, aşa cum s-a întâmplat în timpul lui ‘Omar (Allah fie mulţumit de el!), sau precum împiedicarea cultivării excesive a unei anumite recolte ca să nu ocupe spaţiul atribuit grânelor şi altor recolte nutritive ce reprezintă materia primă pentru mâncarea oamenilor. De asemenea, situaţia este similară cu împiedicarea ofiţerilor militari şi a diplomaţilor de cel mai înalt grad de a se căsători cu străine, de teama de a nu dezvălui, prin intermediul soţiilor, secretele de stat duşmanilor. Este şi precum împiedicarea bărbaţilor de a se căsători cu o creştină sau o evreică pentru a nu fi afectaţi bărbaţii musulmani, în special în comunităţile unde sunt minorităţi islamice şi puţini emigranţi musulmani.
Dar a ajunge la situaţia în care ceva permis de Allah în Cartea Sa şi menţionat de Profetul Lui (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), o practică stabilită în acea ţară, precum divorţul sau poligamia, să fie împiedicată complet, pentru totdeauna, reprezintă un alt caz, nu simpla limitare a ceea ce este permis, conform exemplelor expuse.
„Nu veţi putea să vă purtaţi întocmai la fel cu [toate] soaţele, chiar dacă aţi voi cu tot dinadinsul. Dar nu vă întoarceţi cu totul [către vreuna dintre ele], lăsând-o [pe cealaltă] ca atârnată! Însă dacă îndreptaţi aceasta şi vă temeţi, Allah este Iertător, Îndurător (Ghafur, Rahim).” (Coran 4: 129).
Conform exemplului din gloriosul Coran, acest fapt este respins întru totul. Este o deformare a ordinii cuvintelor şi a implicaţiilor acestora şi conduce la o acuzaţie îndreptată împotriva profetului Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi a companionilor săi (Allah fie mulţumit de ei!), de parcă aceştia nu au înţeles Coranul sau au deviat intenţionat de la această învăţătură. Versetul citat oferă, de asemenea, un răspuns, dacă înţelesul său este studiat. Atotputernicul Allah a permis poligamia numai sub condiţia dreptăţii, iar apoi El ne evidenţiază dreptatea care este necesară, în acelaşi capitol, când spune:
„Nu veţi putea să vă purtaţi întocmai la fel cu [toate] soaţele, chiar dacă aţi voi cu tot dinadinsul. Dar nu vă întoarceţi cu totul [către vreuna dintre ele], lăsând-o [pe cealaltă] ca atârnată! Însă dacă îndreptaţi aceasta şi vă temeţi, Allah este Iertător, Îndurător (Ghafur, Rahim).” (Coran 4: 129).
Acest verset indică faptul că realizarea dreptăţii complete şi absolute între două femei este imposibilă, din cauza naturii umane, întrucât dreptatea completă implică egalitate între ele în tot, chiar în înclinarea inimii şi dorinţa sexuală, lucruri care nu pot fi controlate de bărbat. Inimile sunt controlate de Allah aşa cum El doreşte.
Prin urmare Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) obişnuia să spună, după ce împărţea între femeile lui hainele, nopţile şi celelalte manifestări ale grijii: „Allah, aceasta este împărţeala, aşa cum îmi stă în puteri! Aşa că nu mă pedepsi pentru ceea ce Tu stăpâneşti şi eu nu [sentimentele]”. Hadisul este relatat de ’Aişah şi consemnat de Abu Dawud (2134), Al-Tirmizi (1140), Ibn Majah (1971), Al-Doramy – Cartea mariajului, p. 154, şi Ahmed (61144). El s-a referit la înclinarea inimii. Este această înclinare în care nimeni nu poate fi drept, iar Allah ne-a iertat pentru aceasta, întrucât El nu îi reproşează omului ceva ce este dincolo de abilitatea sa.
Prin urmare, în nobilul verset se spune:
„Nu veţi putea să vă purtaţi întocmai la fel cu [toate] soaţele, chiar dacă aţi voi cu tot dinadinsul. Dar nu vă întoarceţi cu totul [către vreuna dintre ele], lăsând-o [pe cealaltă] ca atârnată! Însă dacă îndreptaţi aceasta şi vă temeţi, Allah este Iertător, Îndurător (Ghafur, Rahim).” (Coran 4: 129).
Din acest verset trebuie să înţelegem că înclinaţia afectivă ne este iertată.
Un lucru uimitor este că unele ţări arabe adoptă interzicerea poligamiei, deşi noua lor legislaţie nu interzice adulterul, cu excepţia anumitor cazuri, când cineva este obligat (violat), sau în cazul adulterului săvârşit de o femeie, dacă soţul nu renunţă la acuzaţii. Adulterul este descris de Allah ca fiind un păcat foarte mare:
„Şi nu vă apropiaţi de preacurvie, căci ea este o josnicie! Şi rău drum este ea!” (Coran 17: 32).
Am aflat prin marele imam şeic ‘Abdul Halim Mahmud (Allah să aibă milă de sufletul lui!) că un musulman care trăia într-o ţară africano-arabă, care avea legi împotriva poligamiei, s-a căsătorit în secret cu o altă femeie, printr-un contract convenţional legitim ce respecta toate condiţiile, în afara faptului că nu era autentificat. Legea ţării respective respingea autentificarea sau acceptarea contractului; un asemenea mariaj era considerat un păcat pentru care bărbatul trebuia să fie pedepsit. Bărbatul obişnuia să frecventeze casa celei de-a doua soţii, iar poliţia l-a urmărit şi a dedus că era soţia lui şi că a comis o infracţiune. Într-o noapte, l-au aşteptat, l-au arestat în casa soţiei şi l-au dus la secţie, acuzându-l că s-a căsătorit cu o a doua soţie. Bărbatul a fost deştept şi i-a întrebat pe cei care îl interogau: „Dar cine v-a spus că este soţia mea? Ea nu îmi este soţie. Este, de fapt, o femeie de consum pe care o iau ca parteneră şi o sun din când în când.” Interogatorii au fost surprinşi şi i-au spus bărbatului foarte politicos: „Ne pare sincer rău de neînţelegere. Am crezut că vă este soţie. Nu am ştiut că era o amantă.” După aceasta l-au eliberat, fiindcă, pentru ei, a fi în compania unei amante şi a comite adulter ţine de libertatea personală a fiecăruia, protejată de lege.
FEMEIA ÎN CALITATE DE MEMBRU AL SOCIETĂŢII
Anumiţi oameni influenţi, care sunt ghidaţi de interese personale, au propagat ideea că Islamul a forţat femeia să fie închisă în casă şi să nu iasă decât când e deja moartă. Oare acel verdict are vreo bază adevărată în Coran sau în Sunna (tradiţiile profetice) sau în istoria femeilor musulmane din primele trei generaţii de după Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), care sunt dintre cele mai bune femei? Cu siguranţă nu.
Coranul îi face pe bărbat şi pe femeie parteneri pentru a suporta cele mai grele responsabilităţi ale vieţii islamice şi anume responsabilitatea de a participa la ceea ce este corect şi de a interzice răul. Allah Atotputernicul spune:
„Drept-credincioşii şi drept-credincioasele îşi sunt aliaţi unii altora. Ei poruncesc ceea ce este cuvenit, opresc de la ceea ce este neîngăduit, plinesc Rugăciunea [As-Salat], aduc Dania [Az-Zakat] şi se supun lui Allah şi Trimisului Său. Cu aceştia Allah va fi îndurător, căci Allah este Puternic [şi] Înţelept ('Aziz, Hakim).” (Coran 9: 71).
Un exemplu al aplicării acestui principiu: s-a întâmplat odată să fie o femeie în moschee care nu era de acord într-o anumită privinţă cu califul ‘Omar Al-Faruq (Faruq – Cel care distinge adevărul de minciună, adică ‘Omar Ibn Al-Khattab), în timp ce acesta se adresa enoriaşilor. El i-a acceptat părerea şi a renunţat la a lui, spunând deschis: „O femeie are dreptate şi ‘Omar a greşit.” (Menţionat de Ibn Kathir în Tafsir-ul său).
Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a zis: „Căutarea cunoaşterii este obligatorie pentru fiecare musulman.” Hadisul este relatat de Anas şi consemnat de Ibn Majah, partea întâi, (224), corectat de Al-Seyuti în vremurile vechi şi de Al-Albany în vremurile moderne.
Înţelepţii musulmani au fost de acord că şi femeia musulmană este inclusă în hadis; ea este obligată să ştie ceea ce îi corectează principiile, îi sporeşte credinţa şi îi controlează manierele conform moralităţii Islamului etc. Ea este obligată să cunoască învăţăturile lui Allah despre ceea ce este permis, interzis, despre drepturile şi îndatoririle sale. Ea poate ajunge la cel mai înalt grad de cunoaştere pentru a dobândi gradul ijtihad-ului (judecarea independentă asupra chestiunilor religioase).
Soţul ei nu are dreptul de a o împiedica să caute cunoaşterea, iar ea este obligată să se angajeze în acest proces, dacă el nu poate să o înveţe sau nu face aceasta cum trebuie. Soţiile companionilor Profetului obişnuiau să meargă la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) să îl întrebe despre problemele care le intrigau. Ele nu erau împiedicate de timiditate sau ruşine atunci când era vorba de a-şi cunoaşte bine religia.
Rugăciunea în grup nu este obligatorie pentru femeie, aşa cum este obligatorie pentru bărbat. Rugăciunea ei de acasă poate fi mai bună pentru mediul şi chemarea sa. Totuşi soţul ei nu îi poate interzice să meargă, dacă îşi doreşte, la rugăciunea în grup într-o moschee. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Nu interziceţi femeilor lui Allah să meargă la moscheile Lui!”. Hadisul este relatat de Ibn Omar şi consemnat de imam Muslim 1/327, (442).
O femeie poate ieşi din casă în interesul ei, al soţului sau al copiilor ei, pe un teren sau într-o piaţă, aşa cum făcea Asma’a bint Abu Bakr That Al-Nitaqain / Cea cu două centuri. Ea a spus: „Obişnuiam să car sâmburi de curmale pe cap de pe pământul lui Al-Zubeir (pământul soţului meu), când trăiam în Medina, şi se afla la două treimi de leghe de Medina.”
O femeie putea să însoţească armata pentru a le oferi soldaţilor primul ajutor şi a face treburi potrivite naturii şi abilităţilor ei. Imamii Ahmed şi Bukhari au consemnat un hadis relatat de Al-Rubayyi’ bint Muaa, o femeie dintre ansari, care suna în felul următor: „Am mers la luptă cu Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), le-am oferit apă bărbaţilor, le-am făcut servicii şi i-am dus pe cei ucişi şi răniţi la Medina”. (Hadis consemnat de Ahmed, 6/358).
Similar, imamii Ahmed şi Muslim au consemnat un hadis relatat de Umm ‘Atiyya: „Am mers la luptă cu Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) de şapte ori, i-am urmat în expediţii, le-am pregătit mâncarea, i-am tratat pe cei răniţi şi i-am ajutat pe cei bolnavi.” (Hadis consemnat de Ahmed, 6/407 şi Muslim, 1812).
Aceasta este munca femeii, conformă abilităţilor ei naturale, dar să mânuiască o armă şi să lupte sau să conducă o armată nu face parte din treaba sa, decât dacă este o nevoie specială; atunci ea ar putea să participe alături de bărbaţi în războiul împotriva duşmanilor, cât de mult îi stă în putere. În ziua Hunain-ului, Umm Salim a luat un pumnal şi, când soţul ei a întrebat-o ce motiv a avut, ea a spus: „L-am luat ca, în cazul în care oricare dintre politeişti ar veni la mine, să îl înjunghii în abdomen.” (Hadis consemnat de Muslim, 1809).
Umm ‘Imarah, o femeie dintre ansari, a luptat atât de bine în bătălia de la Uhud, încât Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a lăudat-o; astfel, ea a asistat la războaiele care au urmat până când Musaylimah Al-Khattab / Mincinosul a fost ucis. Ea s-a întors cu zece răni.
Dacă în anumite timpuri femeile erau private de cunoaştere, condamnate la o viaţă desfăşurată doar în casă, ca şi cum ar fi fost piese de mobilă, dacă nu erau învăţate de către soţi şi nu le era dată şansa de a învăţa (le era interzis chiar să meargă la moschee), dacă o asemenea viziune era răspândită, atunci ea este consecinţa ignoranţei, a exagerării şi devierii de la călăuzirea Islamului. Ea reprezintă o exagerare a stricteţii, interzisă de Allah. Islamul nu este responsabil pentru aceste obiceiuri absurde din trecut; de asemenea, nu este responsabil pentru alte convenţii exagerate create în prezent. Natura Islamului reprezintă echilibrul în orice aspect legiferat şi sugerat cu privire la reguli şi conduite morale. Islamul nu admite un lucru pentru a interzice altul, nici nu exagerează în privinţa unui lucru pe seama altuia. Nu exagerează în dăruirea drepturilor şi nici în atribuirea îndatoririlor.
Referindu-ne tot la acest aspect, nu a fost intenţia Islamului de a răsfăţa femeia pe cheltuiala bărbatului, nici de a satisface capriciile femeii sau de a-i diminua chemarea şi leza demnitatea. Vedem că punctul de vedere al Islamului în legătură cu femeia este ilustrat astfel:
Îi protejează, cum am menţionat deja, natura şi feminitatea, aşa cum a fost creată de Allah, o ţine departe de „lupii” care vor să o devoreze şi o ţine departe de lăcomia celor ce vor să îi exploateze feminitatea ca pe un obiect comercial şi pentru un profit clandestin;
Îi respectă rolul superior pentru care a fost înzestrată cu intuiţie, fiind aleasă de Creatorul ei care i-a oferit mai multă compasiune, afecţiune, sensibilitate şi receptivitate decât bărbatului, toate acestea pentru a-şi îndeplini vocaţia plină de compasiune de a fi mamă, ce reprezintă cea mai importantă „industrie” în lume, „industria generaţiilor viitoare”.
Islamul consideră căminul un mare regat pentru femeie. Ea este stăpâna, capul şi coloana lui. Este soţia bărbatului, partenera, o sursă de alinare a singurătăţii şi mama copiilor lui. Islamul consideră munca femeii de a se îngriji de casă, de a avea grijă de nevoile bărbatului şi de a-şi creşte copiii bine un act de adorare (‘ibaadah) şi un efort depus de dragul lui Allah (jihad). De aceea Islamul se împotriveşte oricărei metode sau oricărui sistem care nu îi permite să îşi îndeplinească sarcinile în cel mai bun mod, ori care îi distruge căminul.
Fiecare sistem care intenţionează să o scoată pe femeie din regatul ei, să o ia de lângă soţ şi copii, în numele libertăţii, serviciului, artei etc., este de fapt duşmanul femeii – un duşman care doreşte să îi fure totul şi foarte greu să îi ofere ceva. Fără îndoială, acesta este respins de Islam.
Islamul vrea să formeze familii fericite pentru a constitui apoi baza unei societăţi fericite. Familiile fericite se întemeiază pe încredere şi nu pe îndoieli şi suspiciuni. Familia a cărei continuitate se bazează pe un cuplu în care există suspiciuni şi temeri este o familie aflată la marginea unei prăpăstii şi pentru care viaţa este un iad insuportabil.
Islamul îi permite femeii să lucreze în afara căminului, la un serviciu adecvat naturii, preocupărilor şi capacităţii sale şi care nu îi afectează feminitatea. Munca ei este legală, având anumite limite şi condiţii, în special când ea sau familia ei are nevoie de acest serviciu sau când societatea însăşi are nevoie de munca ei în mod special. Nevoia de a munci nu este limitată doar la aspectul financiar. Poate fi şi o nevoie psihologică, precum cea a unei femei inteligente, cu studii, care nu este măritată, sau a unei femei măritate care nu are copii sau are mult timp liber şi doreşte să fie utilă comunităţii sale.
Problema nu este aşa cum consideră aceia care cer ca femeia să muncească fără limite sau control. Ne vom ocupa de acest subiect, detaliat, în paginile următoare, cu voia lui Allah.
Aceia care exagerează în legătură cu serviciul femeii şi concepţiile lor greşite
Cu toate acestea, atunci când prizonierii invaziei intelectuale au cerut relaţii mixte şi barierele dintre cele două sexe au început să dispară, femeia a început să fie chemată să lucreze la orice serviciu, chiar dacă are nevoie sau nu de slujbă şi chiar dacă societatea are nevoie de munca ei sau nu. Această chestiune reprezintă o îndeplinire a primei cerinţe, adică îndeplinirea scopurilor existenţei relaţiilor mixte, eliminarea diferenţelor şi eliberarea de nedreptatea şi întunericul Evului Mediu, precum s-a cerut.
Viclenia se manifestă frecvent prin nedeclararea sinceră a faptului că se doreşte ca femeia să se împotrivească naturii ei, să îşi depăşească limitele feminităţii sau să se folosească de aceasta pentru plăceri şi câştiguri păcătoase. Aceste idei sunt promovate sub masca unor oameni puri şi loiali care nu urmăresc altceva decât interese generale. Opiniile referitoare la slujba unei femei sunt accentuate de argumente aleatorii ce pot fi rezumate astfel:
• Occidentalii, care sunt mai avansaţi din perspectiva civilizaţiei decât orientalii, i-au întrecut pe aceştia angajând femei. Deci, dacă orientalii doresc să avanseze precum Occidentul, ar trebui să îl urmeze în toate, pentru că civilizaţia este un întreg;
• Femeile reprezintă jumătate din societate. Dacă stau acasă, fără serviciu, este o risipă, iar efectul său negativ se răsfrânge asupra economiei naţionale. Este în interesul societăţii ca femeia să lucreze;
• Este, de asemenea, în interesul familiei ca femeia să lucreze, întrucât cheltuielile de trai au crescut în vremurile noastre. Slujba femeii ajută la creşterea veniturilor familiei şi îl ajută pe bărbat cu cheltuielile de trai, în special într-un mediu în care venitul este limitat;
• Este chiar în interesul femeii ca ea să lucreze. Contactul cu oamenii, viaţa, societatea din afara casei îi accentuează personalitatea şi îi aduce experienţe pe care nu le-ar fi obţinut acasă;
• În plus, munca poate fi o armă împotriva ostilităţilor viitoare. Tatăl ei poate deceda, soţul poate divorţa de ea sau poate fi neglijată de copii. În acest caz, ea nu ar trebui să fie umilită de sărăcie şi nevoi, mai ales într-o vreme caracterizată de egoism, ingratitudine generalizată şi de ruperea relaţiilor cu familia, o epocă în care toate rudele sunt interesate doar de persoana lor. (Vezi Slujba femeii şi cerinţele propagatorilor ei şi replicile aferente în Femeia – între jurisprudenţă şi lege / Al-Mara’ah baina al-Fiquh wal-Qann, de dr. Mustafa Siba’yi).
Replica vizând aceste concepţii greşite
Afirmaţia occidentalilor este greşită din următoarele motive.
Vestul nu este un exemplu bun pentru noi şi nu suntem obligaţi să îi considerăm pe occidentali adoratori ai lui Allah sau modele demne de urmat:
„Voi aveţi religia voastră, iar eu am religia mea!” (Coran 109: 6).
În Vest, femeia a fost forţată să muncească în fabrici, depozite ş.a.m.d. şi nu a făcut acest lucru doar din proprie alegere. Ea a fost obligată din cauza nevoii de a mânca şi de a-şi câştiga existenţa, fiind respinsă de bărbaţii care au refuzat să aibă grijă de ele într-o societate crudă, nerecunoscătoare şi lipsită de milă faţă de tinere sau de femeile slăbite. Allah a prevăzut acest sistem de sprijinire în legea islamică, sistem care face ca aceste activităţi să nu fie necesare pentru femei.
Profesorul Muhammed Youssef Moussa (Allah să aibă milă de el!) a menţionat în cartea sa Islamul şi nevoia umanităţii de Islam, când discuta despre grija Islamului faţă de familie: „Poate fi relevant să menţionez aici că, în timpul şederii mele în Franţa, am trăit cu o familie a cărei menajeră părea să provină dintr-o familie bună şi care mi-a stârnit curiozitatea. Eu, prin urmare, am întrebat-o pe stăpâna casei: «De ce trebuie ca această femeie să se înjosească în acest fel? Nu are rude care o pot întreţine şi să pună astfel capăt acestei slujbe înjositoare?» Răspunsul a fost că domnişoara avea un unchi extrem de bogat, dar care nu avea grijă de ea. Când i-am spus că domnişoara putea să apeleze la el pentru a obţine sprijin, ea a fost foarte surprinsă şi mi-a zis că legea nu prevede deloc acest lucru. Când a aflat că Islamul prevede că un asemenea unchi bogat este obligat de lege să îşi întreţină rudele sărace, a zis că această binecuvântare a Islamului este cu adevărat necesară pentru a pune capăt devalorizării reprezentantelor sexului slab ce sunt silite să se angajeze în afara casei.” Din Islamul şi nevoia umanităţii de Islam, de Muhammed Youssef Moussa, carte tradusă de Consiliul Suprem pentru Chestiuni Islamice, Ministru al-Waqfs, Cairo.
Ea a explicat că teama de foame şi strâmtorare a determinat un număr foarte mare de femei să lucreze, din necesitate.
Vestul, care este urmat ca model, a început să se plângă de munca femeilor şi de consecinţe. Femeile însele se plâng de aceste nenorociri pentru care nu au soluţii. Celebra scriitoare Anna Rhode scria în ziarul Poşta orientală: „Dacă fiicele noastre muncesc acasă ca servitoare sau precum servitoarele, este mai bine şi mai puţin deplorabil decât să lucreze în laboratoare, unde sunt infectate de boli şi murdării care le iau strălucirea vieţii pentru totdeauna. Mi-aş dori ca ţara noastră să fie precum cea a musulmanilor, bazată pe puritate şi castitate, unde servitoarele şi sclavele se bucură de ce este mai bun în viaţă şi unde sunt tratate precum copiii casei. Onoarea lor este intactă. Da, este ruşinos pentru englezi să facă din fiicele noastre modele rele prin comportamentul lor promiscuu. De ce nu căutăm ce este potrivit pentru natura unei fete, adică tendinţa de a lucra acasă, şi nu lăsăm bărbaţii să aibă slujbe, pentru a ne păstra onoarea nepătată?” (Din Islam şi sex / Al-Islam wal-Jins, de Fathy Yakan).
Nu este în interesul societăţii ca femeia să abandoneze prima ei chemare, aceea a căminului, pentru a lucra ca ingineră, avocată, reprezentantă, judecătoare sau muncitoare la o fabrică, dar este în interesul femeilor să se dedice unei munci în care sunt specializate, pentru care s-au pregătit din instinct, cea a căsniciei şi a asumării rolului matern. Această muncă nu este mai puţin serioasă decât lucrul în depozite, laboratoare şi instituţii, ci dimpotrivă, mult mai serioasă. Napoleon a fost întrebat: „Care castele ale Franţei sunt mai greu de cucerit?” El a răspuns: „Mamele bune.”
Mulţi au subestimat munca soţiei din casă, deşi ea reprezintă unul dintre cele mai importante servicii aduse comunităţii. Responsabilităţile unei case şi a îngrijirii unor copii sunt din belşug şi reprezintă provocări. Femeia are treburi gospodăreşti ce necesită multă muncă fizică, precum şi sarcina de a-şi modela copiii pentru a fi cetăţeni productivi. Dacă anumite femei au ceva timp liber, îl pot petrece prestând meserii, servind comunitatea şi femeile sale, sau contribuind la lupta împotriva sărăciei, ignoranţei şi imoralităţii.
De fapt, multe femei care lucrează angajează alte femei ca bone pentru copiii lor sau ca servitoare în casă. Casa are nevoie de o femeie care să o îngrijească şi prioritatea îi revine stăpânei casei, adică reginei, nu acelei femei străine care are concepţii, religie, limbă, idei şi obiceiuri diferite, aşa cum se întâmplă cel mai adesea în societăţile din Golf, unde bonele şi menajerele sunt aduse din Orientul Îndepărtat. Pericolul acestei situaţii nu poate fi trecut cu vederea de persoanele înţelepte.
Fericirea familiei nu depinde doar de creşterea venitului ce este cheltuit, de altfel, cel mai mult pe haine de mers la serviciu şi pe necesităţile unei vieţi mixte (de exemplu: bărbaţi amestecaţi cu femei), bazate pe intrarea în competiţie cu alte persoane pentru a fi la modă. În consecinţă, casa este privată de calmul şi tovărăşia aduse de femeie în atmosfera familiei. Femeia care lucrează este epuizată, nervoasă şi are nevoie de cineva care să îi micşoreze sarcinile, întrucât ea nu se poate ocupa de acestea.
Nu este în interesul femeii să îi fie forţată natura şi responsabilitatea şi să facă munca unui bărbat. Allah a creat-o femeie. A face munca bărbatului înseamnă a-ţi trăda natura şi realitatea. O femeie îşi poate pierde feminitatea treptat, până ce ajunge, ceea ce numesc scriitori englezi, „al treilea sex”. Acest adevăr a fost mărturisit de multe femei curajoase din punct de vedere moral.
„Arma”, care se doreşte a fi în mâna oricărei femei din Occident, chiar dacă acolo funcţionează, pentru noi, ca musulmani, nu funcţionează. În Islam o femeie îşi are nevoile satisfăcute datorită sprijinului obligatoriu impus de legea islamică asupra tatălui, soţului, fiilor, fraţilor sau asupra altor rude de sânge. Dacă imitarea occidentalilor a început să ne denatureze trăsăturile specifice, astfel încât fratele a început să îşi renege sora, rudele bărbăteşti au început să îşi abandoneze datoria faţă de rudele femeieşti şi mulţi oameni se gândesc doar la sine, noi încă trebuie să ne alăturăm legilor lui Allah pentru ca perspectivele religioase să nu fie eliminate de cele lumeşti.
Efectul negativ manifestat atunci când o femeie este implicată în munca unui bărbat, fără restricţii sau limite
De aceea noi considerăm că, atunci când o femeie este implicată în munca unui bărbat, fără restricţii sau limite, se produce un efect negativ din mai multe perspective.
Este dăunător pentru femeie însăşi, pentru că îşi pierde feminitatea, caracteristicile ce o disting de bărbat şi este îndepărtată de casa şi de copiii ei. Unele au devenit infertile, iar altele sunt ca „al treilea sex”, ce nu este nici bărbat, nici femeie.
Este dăunător pentru soţ, deoarece este privat de o sursă îmbelşugată de veselie şi companie plăcută. Această sursă dispare şi apare alta, de plângeri şi certuri din cauza serviciului, generatoare de rivalităţi între soţi, tot din această pricină. Toate acestea pe lângă gelozia pe care o poate simţi bărbatul, reală sau imaginară, faţă de alţi bărbaţi de la locul ei de muncă care rivalizează pentru a-i atrage atenţia.
Are un efect dăunător şi asupra copiilor, întrucât compasiunea, simpatia şi supravegherea mamei nu poate fi înlocuită de cea a bonei sau a profesoarei. Cum pot beneficia copiii de o mamă care îşi petrece ziua la serviciu, iar când ajunge acasă este obosită şi stresată? Condiţia ei fizică şi psihologică nu i-ar permite să le dea cea mai bună educaţie şi îndrumare copiilor.
Este dăunător pentru bărbaţi, pentru că fiecare femeie lucrătoare ia locul unui bărbat lucrător. Atât timp cât există bărbaţi neangajaţi în societate, munca femeii este dăunătoare pentru ei.
Este dăunător pentru slujba însăşi, deoarece femeile sunt frecvent absente din cauza unor urgenţe fireşti ce nu pot fi evitate, precum menstruaţia, naşterea, alăptarea copiilor, şi alte lucruri asemănătoare. Toate aceste lucruri privează munca de disciplină şi de un randament valoros.
Este dăunător moralităţii. Este dăunător pentru moralitatea femeii, dacă îşi pierde modestia şi pentru bărbat, dacă îşi pierde atenţia. Este dăunător pentru întreaga societate, dacă această câştigare a traiului şi creşterea venitului este scopul unic urmărit de oameni, neglijând principiile şi modelele bune.
Este dăunător pentru viaţa socială, deoarece, acţionând împotriva naturii şi desprinzând lucruri care prin natura lor au un anume loc, se distruge viaţa însăşi şi se cauzează dezechilibru, dezordine şi haos.
Când îi este permis unei femei să lucreze?
Credem noi că munca unei femei este interzisă de Allah în orice circumstanţă? Cu siguranţă că nu. Totuşi trebuie să indicăm aici în ce împrejurări şi în care domenii legea islamică îi permite femeii să lucreze. Aceasta urmează să subliniem, concis şi clar, pentru ca tot ceea ce este corect să nu fie amestecat cu este greşit, mai ales în aceste chestiuni delicate.
Prima şi cea mai importantă muncă a unei femei, în care nimeni nu îi poate fi rival, este aceea de a clădi noi generaţii. Este pregătită pentru aceasta de către Allah, atât fizic, cât şi psihologic, şi nu trebuie să fie ocupată de un alt lucru material sau moral, pentru că nimeni nu o poate înlocui în îndeplinirea acestei sarcini, de efortul său depinzând viitorul societăţii. Fie ca Allah să aibă milă de poetul Nilului, Hafiz Ibrahim, care a spus:
„Mama este o şcoală; dacă este bine pregătită,
O întreagă şi numeroasă societate este pregătită.”
Nu înseamnă însă că este interzisă, de către legea islamică, munca unei femei în afara casei. Nimeni nu are dreptul să îi interzică, decât dacă are un document autentic în care se afirmă clar acest lucru.
În general, noi spunem că munca unei femei este permisă. Este chiar cerută, dacă are nevoie de ea, dacă este văduvă, divorţată sau nu a avut şansa să se mărite şi nu are niciun venit şi astfel poate evita umilinţa de a cere mila sau bunăvoinţa oamenilor. Familia ei poate avea nevoie ca ea să muncească pentru a-şi ajuta soţul sau să aibă grijă de copii, fraţi sau surori mai mici, de un tată bătrân, precum în povestea celor două fiice ale bătrânului, menţionată în Sura Al-Qasas din Coran, care obişnuiau să aibă grijă de oile tatălui lor. Allah Atotputernicul spune:
„Şi când a ajuns la apa de la Madyan, a găsit acolo o mulţime de oameni care adăpau [vitele]. Şi în afară de ei, a găsit el şi două femei care-şi ţineau departe [turma lor]. Şi le-a întrebat el: «Care este necazul vostru?» Au răspuns ele: «Noi nu vom putea să adăpăm până ce nu s-au dus păstorii, iar tatăl nostru este tare bătrân!»” (Coran 28: 23).
Societatea însăşi poate avea nevoie de munca unei femei, de exemplu în acordarea de tratamente medicale şi în îngrijirea femeilor, în predarea unor clase de fete la o şcoală şi alte asemenea slujbe ce privesc femeile. Este de preferat ca o femeie să apeleze la altă femeie decât la un bărbat. Acceptarea unui bărbat, în anumite cazuri, este o necesitate ce ar trebui considerată în consecinţă şi nu luată ca o regulă.
Acelaşi caz se aplică când societatea are nevoie de mână de lucru în vederea dezvoltării. Dacă le permitem anumitor femei să lucreze, acest lucru ar trebui restricţionat de un număr de condiţii.
Serviciul trebuie să fie legal din punct de vedere islamic, în sensul că nu trebuie să fie interzis de Islam (haram) sau să conducă la ce este interzis. De exemplu, femeia nu poate să lucreze ca menajeră în casa unui celibatar sau ca secretară privată pentru un director, serviciu care i-ar cere să stea singură cu el, sau ca dansatoare ce îi excită pe bărbaţi, sau ca lucrătoare într-un restaurant în care se serveşte alcool. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a condamnat pe cei care produc alcool, precum şi pe cei care îl transportă sau îl vând. Ea nu ar trebui să lucreze ca stewardesă, o funcţie care o obligă să poarte haine interzise şi să servească ce este păcat (haram) pasagerilor. Serviciul acesta îi cere, de asemenea, să stea peste noapte singură în străinătate, iar unele locuri nu sunt sigure. Ea nu ar trebui să lucreze în alte genuri de slujbe interzise de Islam femeilor, în particular, sau ambelor sexe, în general.
Dacă iese din casă, ea trebuie să adopte conduita morală a unei femei musulmane, adică să se îmbrace, să vorbească şi să se comporte corespunzător:
„Şi spune drept-credincioaselor să-şi plece privirile lor şi să-şi păzească ruşinea lor, să nu-şi arate gătelile lor, afară de ceea ce este pe dinafară, şi să-şi coboare vălurile peste piepturile lor! Şi să nu-şi arate frumuseţea lor decât înaintea soţilor, sau a părinţilor lor, sau a părinţilor soţilor lor, sau a fiilor lor, sau a fiilor soţilor lor, sau a fraţilor lor, sau a fiilor fraţilor lor, sau a fiilor surorilor lor, sau a muierilor lor, sau a acelora pe care le stăpânesc mâinile lor drepte, sau a slujitorilor dintre bărbaţi, care nu mai au dorinţă, sau a copiilor mici care nu ştiu ce este goliciunea femeilor. Şi să nu lovească cu picioarele lor astfel încât să se afle ce podoabe ascund ele! Şi căiţi-vă cu toţii, o, voi, drept-credincioşilor, faţă de Allah, pentru ca voi să izbândiţi!” (Coran 24: 31);
„O, voi, soţii ale Profetului! Voi nu sunteţi ca niciuna dintre femei. Dacã sunteţi pioase, nu vă arătaţi binevoitoare [faţă de bărbaţi], cu vorba, pentru ca acela care are o boală în inimă să nu poftească la voi, şi spuneţi vorbe potrivite!” (Coran 33: 32).
Serviciul ei nu trebuie să îi afecteze alte îndatoriri ce nu pot fi neglijate, precum datoria ei faţă de copii şi soţ, aceasta fiind sarcina ei principală. (Pentru mai multe informaţii despre poziţia femeii în Islam, vezi Eliberarea femeii în vremea Mesajului / Tahrir al-Mara’ah fiy Asr Ar-Risalah, de Abdul Halim Muhammed Abu Şaqqah. Este al şaselea volum enciclopedic documentat cu texte din Coran şi Sunna.)
Este o îndatorire a comunităţii musulmane să organizeze şi să facă diferite aranjamente, astfel încât femeia musulmană să poată lucra (dacă interesul familiei sau al societăţii sale o cere), fără ca aceasta să îi afecteze modestia sau să intre în conflict cu angajamentul faţă de Allah – al său sau al familiei sale. Mediul ar trebui să o ajute să îşi îndeplinească treburile şi să-şi obţină drepturile. Ar trebui organizate locuri de muncă unde să se lucreze cu jumătate de normă (trei zile pe săptămână, de exemplu). De asemenea, ar trebui să îi fie acordat timp suficient pentru căsnicie, naştere şi alăptare.
Unele aranjamente ar trebui să includă şi dotarea specială a şcolilor, colegiilor şi universităţilor pentru fete, unde ele să poată practica sporturi şi exerciţii fizice adecvate şi unde să aibă libertate de mişcare şi condiţiile de a se angaja în diferite activităţi. Ar trebui să fie femei în ministere, instituţii şi bănci, ferite de locurile cu tentaţii; acolo o femeie nu va fi singură cu unul sau mai mulţi bărbaţi, pe lângă alte motive ce nu pot fi detaliate.
Allah este Cel Care spune Adevărul şi ne călăuzeşte pe calea cea bună!
