Toleranţa şi îndurarea - M. Gazali

Toleranţa şi îndurarea

Oamenii reacţionează diferit în funcţie de motivaţiile şi ocaziile care generează sentimente de mâhnire şi durere. Unii sunt provocaţi de lucruri obişnuite şi devin nepăsători la lucrurile ce-i înconjoară, grăbindu-se să facă un pas înainte, fără înţelepciune. Există însă şi persoane care trec prin numeroase necazuri şi greutăţi şi cu toate acestea, nu uită să se comporte cu seriozitate, înţelepciune, toleranţă şi bune maniere.

Este adevărat că firea şi temperamentul firesc al omului joacă un rol important, referitor la impulsivitatea, blândeţea, seriozitatea, nerăbdarea, bunătatea sau răutatea omului. Există însă o relaţie foarte profunda între încrederea de sine a omului şi comportamentul serios faţă de ceilalţi şi iertarea greşelilor celorlalţi. În realitate, cu cât omul este mai bine educat, cu atât este mai mărinimos şi cercul toleranţei şi îndurării sale se lărgeşte. El va încerca să găsească circumstanţe atenuante pentru greşelile celorlalţi şi le va accepta scuzele când sunt oferite. Dacă cineva vrea să-l atace cu intenţia de a-l răni, el va privi aşa cum priveşte un filosof copiii ce se joacă cu pietrele de pe marginea drumului şi nu-l va băga în seamă.

Am văzut deja că furia îl face pe om să-şi piardă minţile. Omul decade în proprii săi ochi când simte că a fost umilit puternic şi simte că această pată nu poate fi ştearsă fără vărsare de sânge.

Ar putea oare cel ce are un înalt caracter moral să facă un asemenea pas doar din pricină că trebuie să treacă prin necazuri şi dureri? Niciodată. Cei care îşi permit să aducă insulte altora, decad în proprii lor ochi înainte să-i insulte pe ceilalţi.

Aceasta este ceea ce înţelegem noi din toleranţa şi îndurarea arătate faţă de neamul lui Hud. El şi-a invitat poporul să accepte credinţa în unitatea lui Allah. Poporul său l-a întâmpinat cu insulte, înjurături şi acuzaţii pe care el le-a tolerat liniştit. Cei din poporul său au spus:

„Noi te vedem pe tine în ignoranţă şi te socotim pe tine dintre mincinoşi!” / a zis el: „O, neam al meu! Nu este în mine nici un pic de ignoranţă, ci eu sunt trimis de Stăpânul lumilor. / Eu vă vestesc mesajele Domnului meu şi eu sunt pentru voi sfătuitor credincios.”

[Coran 7:66-68]

Insultele şi blestemele neamului lui Hud nu l-au provocat, deaorece există o mare diferenţă între cele două grupuri. Pe de o parte, există un om pe care Dumnezeu l-a ales să fie Trimisul Său şi care este un reprezentant al bunătăţii şi virtuţii, iar pe de altă parte, există persoane învăluite în ignoranţă şi prostie şi rivalizează unii cu alţii, în venerarea pietrelor. Datorită prostiei lor, ei cred că idolii de piatră sunt stăpânii destinului lor. Cum ar putea un bun învăţător să se lase descurajat de proasta comportare a unei astfel de turme?

Din următoarea povestire, ce ilustrează ignoranţa unui arab şi dragostea şi seninătatea Profetului, putem observa cum a întipărit Trimisul lui Allah companionilor săi calităţile toleranţei şi răbdării.

Se povesteşte că un beduin a venit la Profet şi i-a cerut un lucru, iar Profetul i-a dat ceva şi i-a spus: „M-am purtat bine cu tine?” Beduinul a răspuns: „Nu, nu te-ai purtat bine cu mine.” Când au auzit asta, musulmanii s-au înfuriat şi au înaintat spre acesta. Profetul le-a făcut semn să se oprească. Apoi s-a ridicat, a mers la el acasă şi i-a mai dăruit ceva, după care l-a întrebat iarăşi: „Te-am tratat bine?”. El a răspuns: „Da, Allah să dea bunăstare familiei tale”. Profetul i-a spus: „Ceea ce mi-ai spus mie este bine, dar tovarăşii mei sunt furioşi pe tine, dacă vrei, poţi să repeţi şi în faţa lor ce mi-ai spus mie, astfel încât mânia din inimile lor să piară.” El a fost de acord.
Dimineaţa, beduinul a venit din nou, iar Profetul a arătat spre el şi a zis: „Când acest arab a zis ce a zis, i-am mai dat ceva şi acum el spune că este fericit şi mulţumit. Aşa este?” Beduinul a răspuns: „Da, Allah să dea bunăstare familiei tale”. Atunci Trimisul lui Allah a zis: „Exemplul meu şi al acestui om este ca acela al unui om care şi-a pierdut cămila şi oamenii au alergat după ea să o prindă, dar animalul era foarte speriat; aşa că omul a spus tovarăşilor săi: „Lăsaţi-mă pe mine şi cămila mea în pace. Eu o cunoasc mult mai bine şi o pot aduce pe calea cea dreaptă”. După aceea, a rupt nişte iarbă cu ambele mâini, a arătat-o cămilei, iar aceasta a venit şi s-a aşezat la picioarele sale. El a aşezat Hauda pe spatele ei şi a încălecat. „Dacă vă îngăduiam când el a vorbit prosteşte, l-aţi fi ucis şi el ar fi fost trimis în iad”.

 De la început, bunul Profet nu s-a lăsat provocat de obrăznicia beduinului. El i-a înţeles firea şi temperamentul, asemănătoare cu cele ale celor necultivaţi şi obişnuiţi cu sălbăticia şi limbajul respingător. Dacă astfel de oameni ar fi pedepsiţi disciplinar, atunci ar fi distruşi şi acest lucru ar fi nedrept.
Marii reformatori nu îngăduie însă ca greşelile oamenilor să aibă un astfel de sfârşit trist. Ei încearcă să îndepărteze ignoranţa oamenilor prin îngăduinţă şi răbdare, atât de insistent încât aceştia sunt nevoiţi să se întoarcă la probleme serioase şi ajung demni de laudă.

Cel mai înţelept dintre intelectuali şi cel mai bogat dintre oameni nu-şi poate atinge ţelul, oricât de milostiv şi generos ar fi el. Care este folosul acelei milostenii menite să îndatoreze oamenii faţă de cel ce o face?
Nu este exclus ca beduinul a cărui mulţumire a fost cumpărată cu bani, să fi devenit el însuşi un om bogat şi să fi făcut astfel o faptă vitejească, dându-şi viaţa de bună voie. În realitate, averea oferită de aceşti reformatori este menită pentru cei nevoiaşi sau, cu alte cuvinte, o astfel de avere este ca şi iarba ce creşte pe câmp, ruptă cu ambele mâini şi arătată cămilei speriate. Cu ajutorul ei şi cu puţină afecţiune, animalele rătăcite sunt aduse înapoi şi folosite pentru călătorii îndepărtate.

Nobilul Profet se mânia uneori, dar nu depăşea niciodată limitele decenţei şi treapta scuzelor şi iertării. Cât de măreţ este acest aspect al caracterului său. El nu se răzbuna nicodată pentru el însuşi, dar nu şovăia să se răzbune pe cel care încălca sfinţenia legilor lui Allah.

Odată, pe când împărţea prada, un beduin grosolan l-a insultat astfel: „Împarte cu dreptate”. Fiindcă în împărţirea acelei prăzi se căuta doar mulţumirea lui Allah, Profetul a spus doar atât: „Ruşine să-ţi fie. Dacă eu nu voi împărţi cu dreptate, atunci cine o poate face? Dacă n-aş proceda astfel, înseamnă că am greşit şi eu sunt cel ce suportă pierderea”. Cu alte cuvinte, a răspuns ingnoranţei omului şi şi-a împiedicat companionii să-l omoare pe beduin, care altfel ar fi făcut-o.

________________________________________________________
Extras din cartea "Caracterul musulmanului", de Sheikh Muhammed Al-Gazali
Asociatia Surori Musulmane, 2010

Islamul critică paraziţii societăţii - Muhammed al-Gazali

Islamul critică paraziţii societăţii

Islamul îi condamnă pe cei ce trăiesc ca o prelungire a altora, din mila acelora, pe cei ce vor să vieţuiască la fel ca vulpile mulţumite că mănâncă resturile de la masa leului.

Un musulman se află cu mult deasupra acestui fel de trai, de a se întreţine pe spatele altora. El trebuie să se ferească de locurile şi situaţiile dezonorante şi să meargă chiar până la capătul lumii, dacă este necesar, în căutarea unei vieţi onorabile şi demne.

Trimisul lui Allah a relatat despre locuitorii Raiului şi  prietenii lor, precum şi despre locuitorii iadului şi de acoliţii lor. Astfel, pentru primul grup a menţionat calităţile bune şi avantajele puterii, bunei cuviinţe şi moralităţii, în vreme ce pentru al doilea grup a menţionat infamia, josnicia şi plăcerile imorale.

„Locuitorii Raiului sunt de trei feluri. Primii sunt cei care au avut un comportament cinstit şi echilibrat, care au fost milostivi şi smeriţi şi s-au purtat cu blândeţe şi dreptate. Alţii sunt cei care au fost buni şi plini de blândeţe faţă de toate rudele, apropiaţii şi faţă de toţi musulmanii. Şi, în sfârşit, mai sunt aceia care, deşi au avut soţie şi copii, au reuşit să se ţină departe de lucrurile neîngăduite. Între locuitorii iadului se vor număra aceia care au fost necinstitţi, nu şi-au putut stăpâni lăcomia, ci s-au dedat la păcate. Apoi sunt aceia care te-au înşelat în ficare dimineaţă şi seară  în legătură cu bunurile şi familia ta.” Profetul a vorbit despre avariţie, minciună, vulgaritate şi lipsă de cuviinţă şi a zis: „Allah m-a inspirat să spun că trebuie să fiţi umili şi nimeni să nu se fălească şi să-i asuprească pe alţii.” (consemnat de Muslim)

Totuşi, nu sunt puţine ocaziile când un musulman se confruntă cu necazuri şi ajunge să se desconsidere pe sine, legat cu cătuşele deprimării. De asemenea, teama ca va decădea ca individ şi că va fi dezonorat în ochii lumii, îl obligă uneori să se ascundă şi să nu ia nici o iniţiativă. El vede lucrurile printr-o prismă greşită şi consideră că numeroase nenorociri şi necazuri sunt de rău augur. Productivitatea sa în viaţă scade considerabil. Un musulman are însă datoria să rupă aceste lanţuri care-l ţintuie în necaz şi nenorociri şi să muncească din greu pentru a depăşi aceste situaţii zdrobitoare.

Ultimul Profet al lui Allah se ruga necontenit ca Allah să-l ferească de toate relele şi necazurile: „O, Allah! La Tine caut adăpost în faţa necazurilor şi greutăţilor. Tu să mă aperi de umilinţă, de lenevie, de laşitate şi josnicie, pentru ca religia mea să triumfe. La Tine caut adăpost de cruzimea şi tirania asupritorilor.” (consemnat de Abu Daud)

Răbdarea şi speranţa sunt arme ale prezentului şi viitorului. În tovărăşia lor, omul poate să îndure cele mai mari greutăţi şi să nu se simtă umilit, dimpotrivă, toate laturile vieţii sale se întăresc împotriva răului şi el se înalţă deasupra nelegiuirilor şi ispitelor, căci el este credincios, un sclav drept-credincios care se roagă şi imploră în genunchi, doar înaintea lui Allah.

_____________________________________________________
Extras din cartea "Caracterul musulmanului", de Muhammed Al-Gazali
Asociatia Surori Musulmane, 2010

Prestabilirea vieţii - Aid al-Qarni

Prestabilirea vieţii

“Nicio nenorocire nu se îndreaptă pe pământ şi nici în sufletele noastre fără ca ea să nu se afle scrisă intr-o carte.”

[Qur’an 57:22]

Cerneala s-a uscat, paginilie vieţii au fost răsfoite, iar toate evenimentele ce vor urma în vieţile noastre au fost deja scrise.

“Spune: Nu ne va atinge pe noi nimic în afară de ceea ce ne-a prescris Allah! El este Ocrotitorul nostru! Şi în Allah trebuie să se încreada drept-credincioşii!”

[Qur’an 9:51]

Toate lucrurile ce ţi s-au întâmplat în viaţă asta au fost create pentru tine şi cele ce nu ţi s-au întâmplat nu au fost pentru tine. Daca ţi-ai înscripţiona această zicală pe inimă, toate greutăţile şi dificultăţile îţi vor părea mult mai uşor de îndurat. Profetul ( Pacea şi Binecuvântarea asupra lui) a spus:

“ Allah îl va supune la greutăţi pe cel căruia îi doreşte binele.”

Din acest motiv, nu te simţi copleşit de greutăţi şi necazuri atunci când te confrunţi cu boala, moartea unui copil sau pierderea bunăstării familiale. Allah a scris ca aceste lucruri să se întâmple; aceste decizii sunt numai şi numai ale Lui. Când vom crede cu adevărat în acestea, vom fi răsplătiţi cu bunătatea lui Allah şi păcatele noastre vor fi ispăşite.

Vesti bune îi aşteaptă pe aceia asupra cărora s-a abătut dezastrul şi ei au fost răbdători şi împăcaţi cu Domnul lor:

“El nu este întrebat despre ceea ce face, pe când ei vor fi întrebaţi.”

[Qur’an 21:23]

Nu te vei simţi niciodată împăcat cu soarta ta până cînd nu vei crede din adâncul sufletului tău că Allah a predestinat totul. Cerneala s-a uscat şi cu ea a fost scris destinul tău. Prin urmare, nu avea remuşcări în privinţa celor ce nu stau în puterea ta. Nu te gândi că ai fi putut împiedica gardul să nu cadă, apa să nu curgă, vântul să nu sufle sau sticla să nu se spargă. Nu ai putea împiedica efectuarea acestor lucruri nici dacă ai vrea. Tot ce a fost scris se va întâmpla:

“Spune: Adevarul vine de Domnul vostru.”

[Qur’an 18:29]

Cedează: crede în destin, înainte ca junghiul mâniei şi cel al regretului să pună stăpânire pe tine. Dacă ai făcut tot ce ţi-a stat în puteri pentru a împiedica să ţi se întample un anumit lucru, atunci ai toata încrederea că acest fapt ţi-a fost menit. Nu te gandi că ”dacă ai fi făcut… , s-ar fi întâmplat…” , mai degraba gândeşte aşa: “aşa a fost să fie de la Allah şi ceea ce El doreşte se împlineşte.”

Alaturi de greu vine şi uşorul

“ Alaturi de greu vine şi uşorul.”

[Qur’an 94:6]

Mâncarea vine în urma foamei, apa în urma setei, somnul în urma oboselii şi sănătatea în locul bolii. Cei rătăciţi îşi vor găsi calea, cei neliniştiţi îşi vor găsi liniştea, la fel cum ziua succede nopţii:

“ Dar s-ar putea ca Allah să aducă biruinţa sau o alta oranduiala de la el şi atunci se vor căi ei pentru ce au ţinut ascuns în sufletele lor.”

[Qur’an 5:52]

Spune nopţii că urmeaza ziua cu lumina ei ce se revarsă din vârfurile celor mai înalţi munţi până la cele mai joase văi. Adu-le celor necăjiţi veşti despre liniştea lor ce vor veni cu viteza vântului.

Chiar dacă cât vezi cu cuprinsul ochilor este numai deşert şti că şi acesta se termină într-un anumit punct şi urmeaza câmpii pline cu verdeaţa. Când vezi că frânghia se subţiaza din ce în ce mai mult şti că se va rupe cât de curând.

Lacrimile sunt urmate de zâmbete, în locul temei se instalează calmul şi liniştea înlocuieşte anxietatea. Când a fost făcut focul pentru el, Profetul Ibrahim ( Pacea fie asupra lui!) nu a simţit căldură deoarece el deja simţea căldura venită din partea Domnului lui:

“ Dar Noi am zis: O, foc! Fii racoare şi mântuire peste Avraam!”

[Qur’an 21:69]

Mările nu se puteau retrage în faţa Profetului Moise ( Pacea fie asupra lui!) dacă nu credea cu adevărat în Domnul Dumnezeul lui:

“Dar el a zis: “În niciun caz! Domnul meu este cu mine şi el mă călăuzeşte .”

[Qur’an 26:62]

Profetul Muhammed ( Pacea şi Binecuvântarea fie asupra lui!) i-a spus lui Abu Bakr (radiyAllahu anhu) în peşteră că Allah este cu ei şi apoi liniştea şi pacea a pogorât asupra lor.

Aceia care sunt supuşi prezentului văd numai tristeţe şi necăjire. Asta pentru că ei privesc doar la pereţii de care sunt înconjuraţi şi nu văd perspectivele a ceea ce este dincolo de aceştia.

Aşadar, nu dispera: este imposibil ca lucrurile să nu se schimbe. Zilele şi anii trec, viitorul este imprevizibil şi nu există zi pe care Allah să nu o fi orânduit-o. Poate că nu ştii, dar Allah este cel care face lucrurile să se învârtă. Şi într-adevăr, alături de greu vine şi uşorul.

Transformă o lămâie în limonadă

O persoană talentată şi inteligentă transformă pierderile în profit, pe când cea netalentată îşi agraveaza problema, deseori dublând-o.

Profetul (Pacea şi Binecuvântarea fie asupra lui) a fost forţat să părăsească Mecca, dar în loc să se dea bătut şi să îşi abandoneze misiunea, el şi-a continuat-o la Medina - oraşul care şi-a ocupat locul în istorie cu o viteză fulgerătoare.

Imamul Ahmed ibn Hanbel cu toate că a fost sever torturat şi biciuit a reuşit să treacă peste acestea şi a continuat să propovăduiască Islamul, devenind unul dintre cei patru intemeietori de scoli de jurisprudenta islamică. Imamul Ibn Teymiyeh a fost ţinut în puşcărie, dar când a ieşit a devenit un învăţat şi mai mare decât la început. Imamul As-Sarakhsi a fost luat ca prizonier şi ţinut pe fundul unui puţ nefolosit şi în ciuda acestora acolo a scris 20 de volume de jurisprudenţă. Ibn Atheer, după ce a devenit infirm, a scris “Jam’ey al-Ushul” şi “An-Nihayah”două dintre cele mai bune cărţi în privinţa Hadis-urilor. Imamul Ibn al-Gewzi a fost alungat din Bagdad. Apoi, în timpul calatoriilor sale, a devenit unul dintre cei mai buni recitatori ai Coranului. Malik ibn ar-Rayb era pe patul de moarte când a recitat unul dintre cele mai frumoase poeme care este şi în ziua de astăzi apreciat. Când copiii lui Abi Dhu’aib al-Hadhali au murit în faţa lui, i-a elogiat printr-un poem care este foarte cunoscut în intreaga lume şi apreciat.

Aşadar, dacă s-a abătut un necaz asupra ta, priveşte şi partea bună. Dacă ţi-ar da cineva un pahar cu suc de lămâie, pune-i tu o linguriţa de zahăr şi dacă primeşti un şarpe veninos, păstrează-i pielea preţioasa şi arunca restul:

“ Se poate întampla ca voi să urâţi un lucru care este bun pentru voi şi să iubiţi un lucru care este rău pentru voi. Dar Allah ştie în timp ce voi nu ştiţi.”

[Qur’an 2:216]

Înainte să înceapă Revoluţia franceză, Franţa avea doi mari poeţi: unul optimist şi celalalt pesimist. Ambii îşi scriau gândurile într-o celulă întunecoasă: cel optimist se uita la stele şi râdea, pe când cel pesimist se uita la oamenii de afară şi suspina. Priveşte şi partea cealaltă a lucrurilor – nu există rău pur, iar din toate situaţiile în care gaseşti un lucru bun, Allah te va răsplăti.

“Nu este El Cel care răspunde aceluia care este la nevoie?”

[Qur’an 27:62]

La cine caută cei opresaţi şi cei slabi şanse de izbândă? Unde îşi caută toata lumea refugiu? La Allah. Nimeni altcineva nu are dreptul să fie venerat în afară de El.

Aşadar, este recomandabil să îl avem pe Allah în sufletele nostre la bine şi la greu, să îl căutăm în răstimpurile grele şi să ne căim neîncetat. În aşa fel, ajutorul şi liniştea de la El va veni cât mai repede:

“Nu este El Cel care răspunde aceluia care este la nevoie când îl cheamă şi îndepartează răul şi vă face pe voi urmaşi pe pământ? Oare există altă divinitate în afară de Allah? Numai rareori vă aduceţi voi aminte.”

[Qur’an 27:62]

El îl salvează pe cel care se îneacă, îl ajută pe cel opresat, îl călăuzeşte pe cel rătăcit, îl vindecă pe cel bolnav şi îl linişteşte pe cel necăjit:

“(Aminteşte-le lor), dacă ei se urcă pe corabie şi Îl invocă numai pe Allah, fără să îi facă Lui niciun părtaş însă după ce îi izbăveşte readucându-i pe uscat, iată pe ei cum Îi fac asociaţi.”

[Qur’an 29:65]

Pentru toate umilinţele pe care omul le face pentru a ieşi din greutăţi este recomandabil să se urmeze calea Sunnei. In Sunnah vei găsi modele demne de urmat şi cum să cauţi ajutorul la Allah. Dacă L-ai găsit, atunci nu mai ai nevoie de nimic, dar dacă îţi pierzi credinţa în El ai pierdut totul. Supunându-te Lui, vei face forma supremă de adorare. Dacă eşti persistent şi sincer în adorarea ta, Allah te va elibera de toate greutăţile şi grijile. Toate sforile se rup şi toate uşile se închid datorită lui. El este pretutindeni, aude şi vede totul:

“Şi Domnul vostru zice: “Chemaţi-mă si Eu va voi răspunde.”

[Qur:an 40:60]

Dacă se întâmplă să treci prin necazuri şi durere, strigă-l pe Allah şi caută ajutor la el. Prosternează-te şi roagă-te pentru a obţine adevărata eliberare. Ridică-ţi mâinile pentru a-L adora mereu. Bate la uşa Lui, poartă-L mereu în Suflet şi aşteaptă-I ajutorul – astfel vei găsi adevărata fericire şi adevăratul succes.

__________________________________________________________

Extras din cartea "Nu te întrista!", de Aid al-Qarni
Traducere: Ilinca Nuţu
Asociaţia Surori Musulmane, 2010

Statornicia şi încrederea - Sheikh Muhammed Al-Ghazali

Statornicia şi încrederea

- cea mai bună manifestare a credinţei -

            Islamul consideră că hotărârea şi puterea sunt esenţiale. Trebuie să fii ferm şi să ai puterea de a-ţi atinge scopul cu mijloacele şi resursele pe care le ai la îndemână. Să încerci tot ce depinde de tine să-ţi atingi ţinta. Să nu laşi nici un lucru nefăcut şi să nu laşi loc întâmplării, apoi lasă rezultatul în mâinile destinului.

            Sunt mulţi oameni care se pun sub ocrotirea lui Allah ca să-şi ascundă propriile greşeli, neglijenţa, neputinţa şi lenea şi care bombăne împotriva norocului. Islamul a dezaprobat această tendinţă.

            'Auf bin Malik spune că Trimisul lui Allah a judecat odată o ceartă dintre doi oameni. Când cel pe care Profetul l-a condamnat a fost pe cale să plece, el a zis: „Pentru mine Allah este Îndeajuns şi El este cel mai bun sprijin al meu.” Profetul a zis: „Allah mustră neputinţa şi slăbiciunea. Tu ar trebui să faci dovada înţelepciunii tale. Când eşti covârşit de un necaz să spui: Pentru mine Allah este De Ajuns şi El îmi este cel mai bun sprijin.” (consemnat de Abu Daud).

            Fiecare are datoria să facă eforturi depline şi să încerce să facă tot ce depinde de el pentru a-şi rezolva problemele şi a-şi atinge obiectivul propus. Dacă reuşeşte să depăşească dificultăţile, înseamnă că şi-a împlinit responsabilitatea. Totuşi, dacă după toată strădania, nu reuşeşte, atunci trebuie să ceară sprijinul lui Allah, care-l va ajuta să depăşească sentimentul de frustrare şi dezamăgire. În ambele scazuri, el este plin de forţă. În primul caz, prin munca şi efortul depus, iar în al doilea, prin Domnul său care îl sprijină şi îi dă putere.

            Islamul nu aprobă şovăiala şi confuzia în abordarea problemelor noastre. Să nu şovăiţi în alegerea unor alternative mai avantajoase. Să nu vă umpleţi capul de îndoieli şi nelinişti care generează nehotărâre şi vă împiedică să ajungeţi la o concluzie. Nu este bine ca din cauza slăbiciunii voastre să nu fiţi în stare să profitaţi şi să trageţi foloasele, iar acestea să vă alunece printre degete. Această nehotărâre şi agitaţie nu caracterizează un musulman.

            Profetul lui Allah a zis: „un credincios puternic este mai bun decât un credincios slab şi mai plăcut lui Allah, şi fiecare are o latură bună. Umblaţi după lucruri folositoare şi căutaţi ajutorul lui Allah cu umilinţă. Când sunteţi dezamăgiţi, nu spuneţi că dacă aţi făcut aşa sau aşa, rezultatul ar fi fost altul, ci spuneţi că Allah este Stăpânul, care hotărăşte după voia Sa, căci îndoielile şi bănuielile deschid uşa lucrării diavolului.” (consemnat de Muslim).

            Care este lucrarea lui Şeytan? Să reamintească de problemele şi necazurile din trecut, să nască un sentiment de dezamăgire şi frustrare în inima omului. Omul îşi face planuri pentru prezent şi viitor. Să jeleşti pentru înfrângerile din trecut, să te gândeşti la vechile duşmănii şi să te încurci în plasa ţesută de „dacă” şi „dar”, reprezintă porniri ce nu se potrivesc comportamentului unui musulman. Coranul le-a enumerat cu tristeţe şi durere printre manifestările generate în inimile necredincioşilor:

            „O, voi cei care credeţi! Nu fiţi asemenea celor care nu cred şi care spun despre fraţii lor ce bat drumurile sau purced la luptă: „Dacă ar fi fost la noi, ei nu ar fi murit şi nu ar fi fost omorâţi” Allah hotărăşte aceasta spre întristarea inimilor lor, căci Allah este cel care dă viaţă şi moarte. Şi Allah este Cel care Vede Toate câte le faceţi”.

[Coran 3:156]

Într-o relatare se spune aşa: „Cel care vrea să fie puternic printre oameni, să se prijine pe Allah”.

Încrederea în Allah îl face pe om puternic şi îl salvează de la distrugere, căci atunci când este înconjurat din toate părţile de necazuri îngrozitoare şi nu primeşte ajutor de la nimeni altcineva, nici nu are altă speranţă altundeva.

Prin urmare, omul capătă o forţă incomensurabilă în momentul confruntării sale cu duşmanul. Dacă speranţa îi este la Allah, atunci, în ciuda lipsei armelor şi armurii şi a numărului mic de ajutoare, omul simte că are un sprijin puternic. Din această încredere în Allah, el primeşte curaj şi forţă să reziste. El rămâne la datorie până când vestea fericită a victoriei ajunge la urechile lui, sfâşiind întunericul înfricoşător. Sfântul Coran spune că încrederea este o hrană veşnică pe timp de război şi cu ajutorul ei, profeţii şi adepţii lor i-au înfruntat cu vitejie pe tiranii vremurilor lor.

„Şi cum să nu ne încredem noi în Allah, când El ne-a călăuzit pe căile noastre [pe care trebuia să le urmăm]? Însă noi vom îndura orice durere ne veţi aduce! Şi în Allah trebuie să se încreadă cei care se încred!”

[Coran 14:12]

Credincioşii şi urmaşii lor îşi apără terenul, ducându-şi mai departe misiunea ce li s-a încredinţat. Ei au speranţe de bunăstare pentru viitor, au încredere deplină că slăbiciunea lor se va transforma într-o forţă izbăvitoare, însă conducătorii nelegiuiţi şi păcătoşi, precum şi învăţăceii lor, denumesc această statornicie şi încredere drep mândrie şi nebunie:

„[Şi aduceţi-vă voi aminte] când făţarnicii şi cei care au boală în inimi au zis: „Pe aceştia i-a amăgit religia lor!” Însă cei ce se încred în Allah [vor fi victorioşi, căci] Allah este Puternic [şi] Înţelept.”

[Coran 8:49]

Încrederea adevărată este cea care însoţeşte strădania folositoare şi statornicia. De aceste lucruri a fost deposedată încrederea, când faţa islamului a fost desfigurată şi religia a devenit o jucărie.

Pentru a căpăta putere, un musulman trebuie să se ferească de ticăloşie şi să iubească puritatea şi statornicia. Un neştiutor şi necuviincios nu poate avea putere. El este nevoit să-şi acopere goliciunea cu piei de animale şi să umble dinaintea regilor ca un slujitor. Allah a arătat neamului lui Hud, care se răscula împotriva Lui, ce înseamnă puterea:

„Rugaţi-vă de iertare Domnului vostru, apoi căiţi-vă faţă de El, pentru ca El să trimită asupra voastră cerul încărcat de ploaie şi să sporească puterea voastră cu putere! Şi nu vă abateţi ca nişte mari păcătoşi!”

[Coran 12:52]

Bunul profet a vrut să prezinte oamenilor religia într-o formă frumoasă şi să-i convingă pe oameni să o practice. Când un om face o faptă bună, el se împotriveşte Satanei şi încearcă să se ridice către îngeri. Cât de măreaţă este în acel moment puritatea şi frumuseţea lui!

Pentru a îndrepta atenţia asupra acestui lucru, Profetul a explicat printr-un exemplu: „Când Allah a creat pământul, acesta se clătina şi nu avea stabilitate. Din acest motiv, Allah l-a întărit cu pinteni de munte şi astfel a devenit stabil, rămânând într-o singură poziţie. Îngerii au fost uimiţi de forţa munţilor şi atunci l-au întrebat pe creator: „Doamne! Ai creat până acum ceva mai dur decât munţii?” El a răspuns: „Da, fierul este mai puternic decât muntele.” Îngerii au întrebat din nou: „Există ceva mai tare decât fierul?” El a zis: „Da, focul are mai multă putere”. Ei au întrebat: „Există ceva creat de Tine mai tare decât focul?” El a zis: „Da, apa este mai puternică decât acesta”. Îngerii au întrebat: „Există printre lucrurile create de Tine ceva mai puternic decât apa?”. El a zis: „Da, aerul are mai multă putere decât aceasta”. Eu ai întrebat: „Ai creat ceva mai puternic decât aerul?”. El a zis: „Da, fiul lui Adam este mai puternic, dacă face milostenii cu mâna dreaptă fără ca stânga lui să afle acest acest lucru”. (consemnat de At-Tirmizi).

Omul este cea mai ciudată creatură din univers. În ziua în care personalitatea sa atinge măreţia şi perfecţiunea unui caracter moral, el devine stăpânul universului. El poate aduce sub stăpânirea sa cele mai tari şi mai puternice lucruri din univers şi poate trage foloase din ele. Dar în momentul în care personalitatea decade, el îşi atrage blestemele locuitorilor cerurilor şi pământului şi firele de praf îl poartă cu ele în zborul lor.

În relatatea de mai sus a fost menţionată valoarea şi importanţa omului virtuos, care încearcă să câştige în virtute şi să atingă înălţimile perfecţiunii şi decenţei.

Un factor al puterii este că un musulman trebuie să spună adevărul fără nici o şovăială. Relaţiile sale cu oamenii trebuie să fie deschise şi să funcţioneze pe baza unor principii şi valori juste. Să nu facă nici un compromis în ceea ce priveşte adevărul, astfel încât să nu-şi mânjească onoarea sa şi pe cea a tovarăşilor săi. El trebuie să-şi considere forţa ca rezultat direct al credinţei pe care o reprezintă şi pentru care se află în viaţă. Să nu şovăie niciodată şi să demonstreze o realitate cu curaj.

Se relatează că, atunci când Ibrahim, fiul Profetului, a murit, a avut loc o eclipsă de Soare. Oamenii au spus că eclipsa s-a datorat morţii lui Ibrahim. Trimisul lui Allah a ţinut oamenilor o predică şi a spus: „Eclipsa de Soare şi de Lună nu se datorează morţii sau vieţii unei persoane, ci ambele sunt semne venite de la Allah, pe care El le arată supuşilor Săi. Aşadar, când vedeţi vreo eclipsă de Soare sau de Lună, gândiţi-vă să faceţi rugăciunea. ” (consemnat de Bukhari).

Omul care acceptă realităţile ce-l înconjoară nu se compromite cu minciuni şi absurdităţi. El este întotdeauna nepăsător la aceste lucruri şi cuvintele sale sincere subliniază vasta comoară de nobleţe şi măreţie, a cărui deţinător nu trage foloase din dezamăgirea altora şi caracterul său se înalţă pe stânca unui caracter moral desăvârşit. 

Împlinirea datoriei de a porunci lucrul permis şi împiedicarea săvârşirii celui interzis (emri bi-l ma'aruf ua nehyi ani-l munker) este un rezultat al perfecţiunii personale, fiindcă ea se naşte din discuţia curajoasă a oamenilor sinceri, care vor să câştige răsplata lui Allah prin eliminarea propriilor lor înclinaţii egoiste.

Dorim să subliniem faptul că un musulman trebuie să critice deschis nelegiuirile, să le atace cu mult curaj şi să nu se lase intimidat în a-şi face datoria, nici faţă de oamenii de rang, nici din consideraţie faţă de rude sau cei apropiaţi.

Islamul îl critică pe cel ce simte slăbiciunea în faţa păcătoşilor şi nelegiuiţilor, care trebuie trataţi într-o manieră cuviincioasă. Trimisul lui Allah a spus: „Când un om se adresează unui politeist Cu Ya Sayyedi (Stăpâne), aţăţă mânia lui Allah”.

Omul înfăptuieşte o dublă crimă atunci când nu respectă poruncile lui Allah, referitoare la lucrurile interzise şi îi ascultă doar pe cei pe care-i consideră respectabili, fiind nepăsător faţă de cel considerat slab şi umil:

„Iar acela pe care îl înjoseşte Allah, nu va afla pe cineva care să-i dea cinste. Allah face ceea ce voieşte!”

[Coran 22:18]

Islamul a proclamat bârfa haram (interzisă) pentru ca omul să-şi poată desfăşura existenţa şi să-şi menţină puterea, căci cel ce discută despre cusururile unei persoane în absenţa sa şi se bucură de acestea, este fără îndoială ticălos şi josnic. Cel care are însă puterea de a răspunde motivaţiei şi chemării adevărului îi fereşte de păcat pe cei ce-i iubeşte şi îi mustră cu vorbe potrivite. El nu ţine nimic ascuns în inima lui pentru ca apoi să condamne pe cineva pe la spate.

Acest lucru nu înseamnă totuşi că putem vorbi oricum cu cei la care ţinem. Dacă vedem la oameni unele cusururi, trebuie să le abordăm după anumite aspecte. Dacă aceste cusururi afectează numai propria persoană sau rangul omului respectiv, atunci este o nebuinţă să-l criticăm în absenţa sa.

Dacă paşii lui alunecă spre păcat şi nu sunt semne din care să se vadă că ar vrea să se oprească, asemenea calului ce se poticneşte în mocirlă şi cade la pământ, atunci este o ticăloşie să defăimezi un astfel de om în faţa lumii. Dacă se dovedeşte a fi însă un păcătos împătimit, care încalcă voit poruncile lui Allah şi nesocoteşte drepturile cetăţenilor lui, atunci trebuie confruntat cu adevărul şi fără ocolişuri trebuie mustrat aşa cum se cuvine.

Dialogul trebuie să fie direct, dar fără injurii şi ocară şi mai ales fără bruscare fizică. Scopul acestui dialog să fie îndepărtarea prostului obicei, precum şi reforma individuală şi cea socială. Nu înseamnă că persoana în cauză trebuie defăimată înaintea duşmanilor ei, încercând astfel să-i linguşiţi şi să trageţi foloase ori să vă dezvinovăţiţi faţă de acele păcate.

Trimisul lui Allah a spus: „Pe cel ce a vândut onoarea unui musulman pentru o lingură de mâncare, Allah îl va hrăni în schimb în Ziua Judecăţii cu focul iadului. Pe cel ce a dezonorat un musulman pentru câteva zdrenţe, Allah îl va acoperi în schimb cu veşmântul focului iadului, iar pe cel ce şi-a câştigat faima şi respectul judecându-se cu puritatea unui musulan, Allah îl va face să plătească cu vârf şi îndesat pentru acest lucru în Ziua Judecăţii.” (consemnat de Abu Daud)

Bârfa este arma celor slabi şi doar cei ce nu sunt în stare să izbândească, încearcă să-i bârfească pe ceilalţi.

Impreuna cu dl. prof. Ovidiu Bojor la Vrancea

Asociatia Surori Musulmane impreuna cu dl. prof. Ovidiu Bojor la Vrancea

Centrul de Limbi Străine al Bibliotecii Judeţene Vrancea şi Asociaţia « Surori Musulmane » din Bucureşti vă invită, alături de Acad. Prof. Ovidiu Bojor, la o întâlnire inedită pe tema sănătăţii.

Binecunoscutul farmacist şi fondator al fitoterapiei moderne în România, academicianul prof. Ovidiu Bojor este invitatul special la cea de-a cincea întâlnire cu partenerii din Bucureşti, Asociaţia « Surori Musulmane », sâmbătă, 27 februarie, 2010 începând cu orele 12.30.

Discuţia, care de acestă dată se va centra pe tema « O viaţă sănătoasă pentru tine şi familia ta » îi va avea de asemenea ca invitaţi pe dl. Dr. Abu Al-Ola Al-Ghaithi  - Preş. Centrul Cultural Islamic “Islamul Azi” şi Demirel Gemaledin - Director Centrul Cultural Islamic, filiala Bucureşti, dl. Prof. biolog Vasile Gîsculescu-Angheliu din Vrancea, care vor susţine discursuri pe diverse aspecte legate de sănătate şi va fi completată de vizionarea unui film-documentar, despre importanţa sănătăţii în cultura musulmanului şi lansarea cartii "Medicina Profetica", aparuta la Editura Femeia Musulmana, Bucuresti.

“Este o deosebită plăcere să avem printre noi astfel de invitaţi de seamă iar participarea dl. Acad. Prof. Ovidiu Bojor este inedită pentru judeţul nostru, din câte ştim, şi sperăm să nu fie şi singura. Aşa cum am promis, colaboarea cu partenerii noştri din Bucureşti continuă şi pe anul 2010 şi activităţile vor fi diverse şi diversificate, plecând de la cluburile propriu-zise de limbă şi  civilizatie islamica si până la documentare, ca bază de dezbatere, lansări de carte, expoziţii şi multe alte surprize. Participarea este gratuită la toate activităţile, ca de obicei, şi oricine doreşte să participe este binevenit.” (Anamaria Cătănoiu, coordonator Centrul de Limbi Străine).

          Vă aşteptăm, aşadar, la Biblioteca Judeţeană  “Duiliu Zamfirescu“ - Centrul de Limbi Străine din Focşani, str. Republicii nr. 8 (vizavi de Parcul Bălcescu). Persoana de contact pentru detalii suplimentare, Anamaria Cătănoiu, coordonator Centrul de Limbi Străine, telefon 0237-231161 sau 0766805530 (Asociatia Surori Musulmane - Sevinci Gemaledin).

Nu sta degeaba! - Aid Al-Qarni

Nu sta degeaba!

Aceia care nu au nimic de făcut sunt precum aceia care îşi petrec majoritatea timpului împrăştiind zvonuri şi bârfind, în principiu deoarece mintea lor este lispită de orice gand bun.

“ Le-a plăcut lor să fie împreună cu cele rămase acasă. Inimile lor au fost pecetluite şi nu pricep.”

[Qur’an 9:87]

Pregăteşte-te pentru a intra in depresie atunci când te surprinzi că stai degeaba şi mintea îţi hoinăreşte aiurea, pentru că permiţând acest lucru, mintea ta va căuta trecutul şi îl va încurca cu prezentul şi viitorul, şi cu toate necazurile care sunt specifice acestora. Mai bine consumă-ţi timpul făcând ceva util în loc să te surprinzi în aceste ipostaze în care laşi viaţa să treaca pe lângă tine pentru ca şi aceasta e o forma de sinucidere, de sinucidere a minţii.

Statul degeaba e precum tortura ce se aplică prizonierilor in China; aceştia sunt ţinuţi cu capul sub un robinet din care se scurge o picătură de apă din ora în ora. După un timp, în intervalul ce se desfăşoara între cele două picături de apă, mulţi prizonieri o iau razna, pierzându-şi minţile.

Stând degeaba înseamnă şi sâ îţi neglijezi datoriile; timpul este un hoţ excelent, iar mintea ta constituie victima perfectă.

Prin urmare, ridică-te şi fă-ţi rugaciunea sau citeşte o carte; roagă-te la Domnul Dumnezeul tău, la Allah, învaţă, citeşte, scrie, rearanjează-ţi camera, repară ceva în casă sau înconjoară-te de persoane dragi pentru a pune capăt inactivităţii tale.

Distruge plictiseala muncind. Dacă vei aplica această teorie în viaţa reală, te vei apropia cu cca. 50% de drumul fericirii. Priveşte-i pe fermieri, pe tâmplari şi pe brutari şi uită-te cum aceştia recită mici poezii sau cântecele pentru că sunt mulţumiţi de ceea ce fac.
Apoi, priveşte-te cum te întorci de pe o parte pe cealaltă în timp ce îţi ştergi lacrimile de pe obraz, simţindu-te îngrozitor….nu crezi că e cazul să schimbi ceva?

Nu fii un imitator!

Nu te transforma în cineva care nu eşti: nu îi imita pe ceilalţi. Mulţi se prefac a fi altcineva pentru a-şi uita propria raţiune, acţiune, individualităţile şi obiceiurile sale şi astfel ajung să îi imite pe ceilalţi. Printre consecinţele unui astfel de comportament sunt artificialitatea, nefericirea şi distrugerea propriului sine.

De la Adam până la ultimul nou-născut nu există două personane care să fie la fel. Atunci, de ce ar încerca să se imite unii pe ceilalţi la comportament şi gusturi?

Eşti unic - nu a fost nimeni asemeni ţie în trecut şi nici nu va fi vreodata. Eşti cu totul şi cu totul diferit de X sau Y, aşa că nu te chinui să îi imiţi pe alţii.

Urmează-ţi propria fire:

“ Şi a cunoscut fiecare sămânţie locul său de băut.”

[Qur’an 2:60]

“ Fiecare are o direcţie spre care se îndreaptă. “

[Qur’an 2:148]

Fii aşa cum ai fost creat şi nu îţi schimba vocea sau mersul. Cultivă-ţi personalitatea prin ceea ce ţi-a fost revelat şi nu te juca cu spaţiile goale din viaţa ta imitându-i pe ceilalţi şi prin a te lipsi de propria ta personalitate.

Gusturile tale îţi sunt specifice şi trebuie să îţi dezvolţi propria personalitate deoarece aşa ai fost creat şi aşa şti tu să fi. Profetul ( Pacea şi Binecuvântarea asupra lui) a spus:

“ Şi fie ca printre voi să nu fie niciun imitator al celuilalt.”

Ca o caracterizare generală, oamenii sunt precum lumea vegetală: dulci şi saraţi, înalţi şi scunzi si asa mai departe... Frumuseţea şi valoara ta constau în păstrarea naturaleţii tale. Varietatea culorilor, a limbilor, a talentelor si a abilităţilor noastre sunt date de la Creatorul nostru, Cel Atoateştiutor, deci ai încredere în El căci el ştie ce e cel mai bine.

___________________________________________
Extras din cartea "Nu te instrista!", de Aid al-Qarni.
Traducere: Ilinca Nutu
Asociatia Surori Musulmane, 2010

Credinţa – o forţă revoluţionară ~M. Gazali

Credinţa – o forţă revoluţionară

           

O credinţă puternică şi fermă este ca un izvor necesar din care se revarsă forţa pentru faptele dorite, curajul râvnit şi capacitatea de a îndura necazurile şi de a înfrunta pericolele. Ea creează în om un sentiment de nerăbdare şi un ataşament adânc faţă de idealul său astfel încât, dacă nu reuşeşte să-şi atingă obiectivul propus, nu ezită să-şi bea partea din cupa morţii.

Când credinţa se strecoară în inima omului şi prinde în ea rădăcini adânci, scoate la iveală doar astfel de rezultate. Ea umple inima şi mintea omului cu o asemenea forţă ce acoperă şi influenţează toate celelalte trăsături ale lui. Dacă îşi deschide gura, vorbeşte cu încredere şi siguranţă. Când începe un lucru, îl face cu interes deplin şi sinceritate. Dacă porneşte într-o călătorie, destinaţia se află înaintea ochilor săi. Dacă se bucură de judecată dreaptă, atunci şi lumea inimii este locuită de entuziasm şi curaj nestăvilit. Ezitarea nu-şi găseşte loc în inima sa şi nici vitejiile nu-l urnesc din calea sa, nici nu-l abat de la ţinta pe care şi-a propus-o. Nu este de mirare dacă se adresează tututor precum a zis un poet Urdu: „Vino-ncoace, o, tiranule! Să ne încercăm măiestria, / Tu încearcă-ţi săgeata, eu îmi voi încerca ficatul (curajul)”. Şi îi provoacă pe ceilalţi, atfel:

„Lucraţi voi după atitudinea voastră şi voi lucra eu [după atitudinea mea] şi [curând] veţi afla voi / asupra cui va veni chinul care îl înjoseşte şi asupra cui se va coborî osânda veşnică!”.

[Coran 39:39, 40]

            Acest accent provocator, acest spirit independent în fapte şi acţiuni, această încredere de sine în înţelegerea adevărului şi tradiţiei sunt calităţi ce-l desemnează drept o persoană marcantă în viaţă. El îi tratează pe oameni în lumina faptelor văzute şi trăite de el. Dacă îi află pe oameni procedând cu dreptate şi sinceritate, el îşi întinde mâna pentru cooperare, iar dacă îi vede că fac greşeli, se retrage şi îşi menţine conştiinţa vie şi trează.

            Trimisul lui Allah a spus: „Fiecare dintre voi va trebui să înceteze să umble cu orice călător. Să nu spună că se află alături de ceilalţi şi dacă ceilalţi fac fapte bune, atunci face şi el la fel, iar dacă ceilalţi fac fapte rele, atunci şi el li se alătură. Să vă pregătiţi să cooperaţi cu ei dacă fac fapte cinstite şi să vă feriţi dacă fac fapte josnice”. (consemnat de Tirmizi)

            Însă cel slab devine sclavul tradiţiilor şi obieceiurilor comune. Comportamentul unui astfel de om este condus de lucrurile care sunt comune societăţii. Dacă aceste obieceiuri şi practici sunt greşite şi instructive, atunci el cară povara necazurilor acestei lumi şi a celei ce va să vină.

            Numeroase feluri de inovaţii au devenit obişnuite printre oameni, cu ocazia sărbătorilor sau doliului. Ei acordă mai multă atenţie acestor fapte inovatoare decât realităţile religiei.

           Un drept-credincios nu manifestă însă nici un interes faţă de astfel de lucruri care, din perspectivă religioasă, nu sunt susţinute de nici o dovadă. El întâmpină împotrivire şi dificultăţi dacă se opune obieciurilor populare şi tradiţionale, dar este evident că nu trebuie să-i pese de părerea nimănui, în ceea ce priveşte lucrările lui Allah. El trebuie să-şi atingă idealul. Săgeţile criticii şi înţepăturile limbii nu-i pot sta în cale.

            Minciuna, care uneori este "succes", este ulterior manevrată de indivizi puternici ce apoi distrug statutul şi rangul. Nici aceasta nu poate rezista multă vreme cu ajutorul şi sprijinul aliaţilor ei, fiindcă mulţi duşmani care astăzi o îmbrăţişează, fiind înşelaţi de minciună, mâine vor deveni suporteri ai celorlalţi duşmani. Ei le aprobă ţintele şi obiectivele, după ce le află caracterul şi îşi promit sprijinul după ostilităţi puternice şi duşmănoase.

            Ibn Abbas a povestiti că Trimisul lui Allah a zis: „Allah nu este mulţumit de cel ce a căutat să facă pe plac oamenilor, nemulţumindu-L pe El, iar acei oameni sunt şi ei nemulţumiţi, deoarece au făcut pe plac celui ce şi-a atras nemulţumirea lui Allah. Allah este mulţumit de cel ce, nemulţumindu-i pe oameni, i-a făcut Lui pe plac şi i-a făcut acestuia vorbirea minunată şi faptele frumoase în ochii celorlalţi”. (consemnat de At-Tabarani).

            Un musulman trebuie să se ţină pe lângă ceea ce el crede că este adevărat şi să nu ia în seamă insultele, bătaia de jos şi necazurile cu care se confruntă. El trebuie să adopte un comportament care să-i permită întotdeauna să încerce să obţină răsplata (sewab) de la Allah. Dacă aceia care cred în superstiţii şi lucruri absurde îşi bat joc şi râd de cei credincioşi, atunci un drept-credincios trebuie să fie puternic şi să-şi apere drepturile cu hotărâre.

            „Iar când te văd, nu te iau ei decât în derâdere: Acesta este cel pe care l-a trimis Allah ca Trimis? / Puţin a lipsit să ne ducă pe noi în rătăcire de la zeii noştri, dacă noi nu ne-am fi ţinut de ei cu statornicie! Însă ei vor şti, când vor vedea chinul, cine este mai rătăcit de la drum.”

[Coran 25:41, 42

            Fără îndoială, un musulman trebuie să simtă în personalitatea lui, forţa credinţei, iar, în mintea sa, apăsarea şi teama credinţei. Dacă lucrurile din jurul său nu-l influenţează, atunci el este precum o stâncă ce nu tremură sub biciuirea valurilor mării. Ce rău pot face oamenilor aceştia unuia care simte în inima sa, forţa credinţei şi încrederii, iar în virtutea legăturii cu Domnul său şi a statorniciei în religia sa, simte înlăuntrul său o nouă hotărâre şi un curaj proaspăt? Chiar dacă toţi aceştia se reped şi-l atacă, nu vor fi în stare să-i facă nici un rău.

           

Ibn Abbas povesteşte că odată călărea în urma Profetului. Acesta a zis: „O, Copile! Adu-ţi aminte de Allah şi El va avea grijă de tine. Adu-ţi aminte de Allah, pe El îi vei afla pretutindeni. Recunoaşte dreptul lui Allah, la bunăstarea ta şi El te va recunoaşte că eşti la ananghie. Dacă ai nevoie de ceva, cere lui Allah. Dacă îţi trebuie ajutor, caută ajutorul lui Allah, căci nimeni nu te va putea ajuta dacă Allah nu îngăduie să fii ajutat şi ei nu vor avea nici o putere. Şi dacă alţii vor să-ţi facă rău, însă Allah nu a hotărât acest lucru pentru tine, ei nu-ţi vor putea atinge nici măcar un fir de păr din cap. Cerneala de pe condei s-a uscat şi filele au fost adunate.”

            Forţa unui musulman îşi trage seva din credinţa pe care o nutreşte în Unicitatea lui Allah. Deopotrivă, celelalte calităţi îl împiedică să accepte vreo ocară sau insultă în lumina aceasta, fiindcă un musulman este respectat şi i se acordă un rang înalt pe baza legăturii sale cu cerurile. În propria sferă de credinţă, el are forţa unei întregi comunităţi. Acestea sunt cuvintele lui Allah, ce vorbesc pentru el:

            „Spune: Oare să-mi iau eu alt aliat decât Allah, Creatorul cerurilor şi al pământului? El este Cel Mare care îi hrăneşte [pe toţi] şi căruia nu I se dă hrană”. „Spune: Mi s-a poruncit mie să fiu primul care primeşte Islamul! Şi să nu fii dintre politeişti!”.

[Coran 6:14]

Nu îngăduiţi gelozia!

Nu îngăduiţi gelozia

            Islamul a proclamat gelozia ca fiind interzisă (haram). Allah i-a poruncit Trimisului Său să se ferească de ticăloşia oamenilor geloşi, fiindcă gelozia este o scânteie ce arde în suflet şi răneşte atât pe cel gelos, cât şi pe ceilalţi.

            Omul care doreşte ca lucrurile bune ale vieţii să fie distruse, devine o sursă de nenorocire pentru societate. Conştiinţa lui nu este mulţumită de nimic. Trimisul lui Allah a spus: „În stomacul unui om, praful de pe calea lui Allah şi flăcările iadului nu pot fi împreună, după cum nici credinţa şi gelozia nu port sălăşlui în stomacul unui om.” (Beihaqi).

            Într-o altă relatare se menţionează: „Feriţi-vă de gelozie, fiindcă gelozia mistuie virtuţile, la fel ca şi focul care mistuie lemnul”. (consemnat de Abu Daud).

            Pentru cel care-l urăşte pe cel răsplătit sau pe cel care merită favorurile lui Allah şi doreşte ca el să fie lipsit de acele lucruri, există numeroase cauze care să-l îndepărteze de realităţile vieţii.

            Principala cauză este că el este prizonierul lumii şi al lăcomiei de averi lumeşti. El luptă pentru aceste lucruri, varsă lacrimi dacă nu-şi atinge scopul material şi hrăneşte gelozia împotriva celor care au succes pe această lume. Este furios pe ei.

            Aceasta este o mare greşeală în înţelegerea celor două lumi. Adevărul este că el a nesocotit cu desăvârşire lumea ce va să vină şi a închis ochii în faţa necesităţii de a se pregăti pentru lumea aceea. Această neglijenţă a lui l-a condus la această stare. Este necesar ca fiecare om să se pregătească pentru Lumea de Apoi şi să regrete dacă pierde ocazia de a face astfel.

            „O, voi oameni! V-a venit vouă îndemn de la Domnul vostru şi tămăduire pentru ceea ce este în piepturi, călăuzire şi îndurare pentru drept-credincioşi! / Spune: De harul lui Allah şi de îndurarea Sa să se bucure, căci ele sunt mai bune decât toate cele care se strâng!”

[Coran 10:57-58]

            Cel gelos este nehotărât, uită de Domnul său şi nesocoteşte principiile Domnului hotărâte pentru lumea aceasta. Din această pricină, atunci când nu reuşeşte să dobândească un anumit lucru, el începe să conspire şi să elaboreze un plan împotriva oamenilor de succes. Un poet arab spune: „Lumea-i geloasă pe cel tânăr, căci n-a putut să-i egaleze succesele. Toţi par a-i fi lui duşmani şi potrivnici”.

            Ce i-a rămas de făcut este să se întoarcă la Domnul său şi să caute îndurarea Sa, căci comorile Sale nu sunt rezervate doar unei singure persoane. Să se străduiască apoi să-şi atingă scopul. Este foarte posibil ca tot ce n-a putut obţine din prima încercare să-i fie pus la dispoziţie la cea de-a doua. Fără îndoială, acest lucru este mult mai de dorit decât să-şi alimenteze duşmănia şi ranchiuna din suflet.

            Există o foarte mare deosebire între gelozie şi ambiţia puternică, între gelozie şi dorinţă şi invidie, între gelozie şi exprimarea dezgustului împotriva contaminării. Este evident, aceste două lucruri nu pot fi puse laolaltă.

            Ambiţia este numele dorinţei de a atinge şi a dobândi apogeul şi aceasta este calitatea supuşilor credincioşi ai lui Allah. Suleiman s-a rugat lui Allah astfel:

            „Doamne, iartă-mă pe mine şi dăruieşte-mi mie putere cum nu se mai cuvine nimănui după mine, căci Tu eşti Cel Darnic!”

[Coran 38:35]

            O altă calitate a supuşilor Celui Mult Milostiv ce a fost menţionată, este aceea că ei se roagă Domnului lor astfel:

            „Doamne, dă-ne nouă de la soaţele noastre şi de la vlăstarele noastre mângâiere pentru ochi şi fă din noi călăuză pentru cei evlavioşi!”

[Coran 25:74]

            Pentru a dobândi binecuvântările lui Allah, trebuie să ne străduim să le obţinem şi, în primul rând, să nutrim o dorinţă sinceră de a le avea. Să suferim înlăuntrul nostru, fiindcă altcineva a dobândit binecuvântările Sale, este un lucru interzis. Este o mare deosebire între acestea două.

            Invidia se referă la dorinţa de a avea acele daruri pe care Allah le-a dăruit altora. Să nutreşti o asemenea dorinţă şi invidie înseamnă să faci loc ticăloşiei, să încurajezi înclinarea către dorinţele necurate. O asemenea dorinţă aţâţă la dobândirea lucrului care în aparenţă poate fi benefic, dar la o analiză mai atentă, este dăunător.

            Din acest modtiv, islamul a fixat reguli pentru lucrurile pe care omul le poate dori şi pentru care este permisă competiţia. Trimisul lui Allah a spus: „Gelozia nu este permisă decât în două cazuri. În primul, este permis să fii gelos pe omul căruia Allah i-a dăruit avere şi el o cheltuieşte fără nici o şovăire pentru cauza adevărului, iar al doilea caz, pe omul pe care Allah l-a binecuvântat cu înţelepciune, în a cărui lumină, el ia hotărâri şi îi învaţă pe alţii”.

            Sensul cu care cuvântul „gelozie” a fost folosit în Hadis-ul de mai înainte, nu include dorinţa de a pune capăt binecuvântării sau bunăvoinţei, ci se referă la eforturile de a dobândi acea binecuvântare şi de a simţi invidie pentru acea binecuvântare ce a fost denumită „gelozie”.

            Ideea este că lucrul din care omul Îşi face un obiectiv să fie important şi măreţ. Este o lipsă de ambiţie sau curaj ca omul să-şi dorească lucruri mărunte şi să-şi facă speranţe pentru acestea. Există numeroase lucruri care nu aduc altceva decât durere şi tristeţe, iar duşmănia împotriva altor oameni se naşte în urma gândirii nesănătoase asupra motivului pentru care alţi oameni au dobândit acele lucruri de care ei au fost deposedaţi.

            Despre asemenea lucruri, Allah spune:

            „Nu răvniţi la ceea ce Allah a dăruit [cu harul Său] unora dintre voi mai mult decât altora. Bărbaţii vor avea parte de ceea ce au agonisit şi femeile vor avea parte de ceea ce au agonisit. Deci rugaţi-vă lui Allah pentru harul Său, căci Allah pe toate le ştie.”

[Coran 4:32]

            În ceea ce priveşte dezgustul faţă de comportamentul nepotrivit ivit în probleme şi situaţii generale, aceasta este o cerinţă îndreptăţită, care nu are nimic de-a face cu gelozia vrednică de dispreţ.

            Dacă ne înfuriem când cineva a dobândit o mulţime de avantaje cu muncă puţină sau a obţinut vreo funcţie înaltă, atunci o asemenea mânie este de înţeles şi demnă de laudă. Acesta este un fel de propăşire publică ce nu are nimic de-a face cu gelozia.

            Islamul a auzit şi următit oamenii la anumite intervale de timp, pentru a-i putea curăţa de impurităţile urii şi duşmăniei şi pentru a le hrăni inimile cu sentimente curate şi pure, atât pentru binele lor, cât şi pentru religie în sine.

            În ceea ce priveşte rugăciunea obligatorie zilnică, s-a precizat că răsplata ei nu va fi acordată nici unui musulman, dacă inima sa nu este eliberată de resentimentele faţă de ceilalţi şi de toate divergenţele, certurile, duşmănia şi ranchiuna împotriva oamenilor.

            Trimisul lui Allah a spus: „Există trei persoane a căror rugăciune nu se ridică nici măcar o palmă deasupra capetelor lor. Unul este cel ce-i conduce pe alţii în rugăciune fără ca acesta să aibă plăcere. A doua este femeia care îşi petrece noaptea într-un fel care nu-i este pe plac soţului ei.  În a treia categorie se numără cei doi fraţi care au întrerupt legătura unul cu celălalt”. (relatat de Ibn Maageh)

            În fiecare săptămână, faptele musulmanilor sunt cântărite. Allah cercetează în fiecare săptămână ce a adunat un musulman pentru lumea ce va să vină şi ce sentimente se ascund în inima lui. Dacă sufletul său nu este împovărat de ură şi ranchiună, atunci este salvat de la distrugere, dar dacă este plin de sentimente de nemulţumire, gelozie şi rea voinţă, atunci el rămâne în urmă pe câmpul de acţiune.

            Trimisul lui Allah a spus: „În fiecare luni şi joi, faptele oamenilor sunt aduse dinaintea lui Allah. În aceste zile, Allah iartă păcatele tuturor, mai puţin pe cele ale politeiştilor. Totuşi, dacă există vreun om ce simte pentru fratele său duşmănie şi ranchiună, El spune despre ei: Lăsaţi-i pe aceştia doi la o parte în situaţia lor până ce ajung la o înţelegere”. (relatat de Muslim)

            Nu este potrivit pentru un musulman să lase să treacă zilele şi nopţile şi el să rămână înlănţuit întregul an în lanţurile duşmăniei şi urii şi încătuşat de ranchiună  şi rea voinţă. Allah acordă daruri celor care sunt sinceri şi cu vederi largi.

            Într-o relatare se menţionează: „În noaptea de 15 a lunii Şa’ban, Allah cercetează starea supuşilor Săi. Astfel, El îi iartă pe cei ce-I caută iertarea, se milostiveşte de cei ce-I imploră mila şi îi lasă pe cei duşmănoşi în pace”. (relatat de Beihaqi).

            Însă atunci când chiar şi după o purificare atât de amănunţită, omul părăseşte această lume, ducând cu el murdăria duşmăniei, ranchiunei şi geloziei, atunci el merită să fie ars în focul Iadului. Pe cel a cărui purificare nu a fost posibilă prin Şeri'ah, focul iadului îl va ajunge şi îi va mistui păcatele şi duşmănia.

            Ura şi gelozia, precum şi bolile create de el, au fost condamnate de islam, dar ele s-au dezvoltat şi au progresat din pricină că omul este prizonierul celor lumeşti şi al dorinţelor de a le dobândi, iar pofta de a se bucura de plăcerile şi luxurile vieţii la extrem îl supune necazurilor.

            Dar dacă cineva este urât din pricina lui Allah, dacă un om se mânie pentru cauza adevărului sau dacă afişează o plăcere şi un entuziasm clocotitor pentru a dobândi cinstea şi virtutea, atunci aceasta este o problemă total diferită. Nu este nici un păcat pentru un musulman dacă rupe legătura până la sfârşitul vieţii lui cu cei ce nesocotesc poruncile lui Allah sau depăşesc limitele impuse de Şeri'ah. Dacă urăşte astfel de persoane sau îşi declară duşmănia faţă de ele, atunci el nu este de condamnat; dimpotrivă, este un semn al credinţei sale depline, al altruismului şi sincerităţii.

            Allah ne-a poruncit să ne ferim de duşmanii Săi, chiar dacă printre aceştia se numără şi rudele noastre:

            „O, voi ce care credeţi! Nu-i luaţi pe părinţii voştri şi pe fraţii voştri ca aliaţi, dacă ei iubesc necredinţa mai mult decât credinţa! Aceia dintre voi care îi iau ca aliaţi, aceia sunt nelegiuiţii!”

[Coran 9:23]

            Trebuie să ne ferim de cel a cărui prietenie este negativă, care are năravuri josnice şi vorbeşte fără sens şi fără şir.

            Şi cel ce a comis o nelegiuire împotriva lui Allah trebuie pedepsit. Nu este nici o greşeală ca acesta să fie izolat şi ocolit o anumită perioadă, fiindcă Profetul (sallAllahu aleyhi we sellem!) a întrerupt legătura cu unele dintre sotiile lui, pe o perioadă de patruzeci de zile şi Abdullah bin Umar nu a avut nici o legătură cu unul dintre fiii lui, până la moasrtea sa, din pricină că acela a respins o poruncă a Trimisului lui Allah. Tatăl său, Abdullah bin Umar, a relatat un Hadis în care femeile aveau îngăduinţa să meargă la moschei, însă fiul său a respins această relatare.

            _____________________________________

Extras din traducerea cartii: "Caracterul Musulmanului", de Sheikh Dr. Muhammed al-Gazali

Asociatia Surori Musulmane, 2010