Nu îngăduiţi gelozia!

Nu îngăduiţi gelozia

            Islamul a proclamat gelozia ca fiind interzisă (haram). Allah i-a poruncit Trimisului Său să se ferească de ticăloşia oamenilor geloşi, fiindcă gelozia este o scânteie ce arde în suflet şi răneşte atât pe cel gelos, cât şi pe ceilalţi.

            Omul care doreşte ca lucrurile bune ale vieţii să fie distruse, devine o sursă de nenorocire pentru societate. Conştiinţa lui nu este mulţumită de nimic. Trimisul lui Allah a spus: „În stomacul unui om, praful de pe calea lui Allah şi flăcările iadului nu pot fi împreună, după cum nici credinţa şi gelozia nu port sălăşlui în stomacul unui om.” (Beihaqi).

            Într-o altă relatare se menţionează: „Feriţi-vă de gelozie, fiindcă gelozia mistuie virtuţile, la fel ca şi focul care mistuie lemnul”. (consemnat de Abu Daud).

            Pentru cel care-l urăşte pe cel răsplătit sau pe cel care merită favorurile lui Allah şi doreşte ca el să fie lipsit de acele lucruri, există numeroase cauze care să-l îndepărteze de realităţile vieţii.

            Principala cauză este că el este prizonierul lumii şi al lăcomiei de averi lumeşti. El luptă pentru aceste lucruri, varsă lacrimi dacă nu-şi atinge scopul material şi hrăneşte gelozia împotriva celor care au succes pe această lume. Este furios pe ei.

            Aceasta este o mare greşeală în înţelegerea celor două lumi. Adevărul este că el a nesocotit cu desăvârşire lumea ce va să vină şi a închis ochii în faţa necesităţii de a se pregăti pentru lumea aceea. Această neglijenţă a lui l-a condus la această stare. Este necesar ca fiecare om să se pregătească pentru Lumea de Apoi şi să regrete dacă pierde ocazia de a face astfel.

            „O, voi oameni! V-a venit vouă îndemn de la Domnul vostru şi tămăduire pentru ceea ce este în piepturi, călăuzire şi îndurare pentru drept-credincioşi! / Spune: De harul lui Allah şi de îndurarea Sa să se bucure, căci ele sunt mai bune decât toate cele care se strâng!”

[Coran 10:57-58]

            Cel gelos este nehotărât, uită de Domnul său şi nesocoteşte principiile Domnului hotărâte pentru lumea aceasta. Din această pricină, atunci când nu reuşeşte să dobândească un anumit lucru, el începe să conspire şi să elaboreze un plan împotriva oamenilor de succes. Un poet arab spune: „Lumea-i geloasă pe cel tânăr, căci n-a putut să-i egaleze succesele. Toţi par a-i fi lui duşmani şi potrivnici”.

            Ce i-a rămas de făcut este să se întoarcă la Domnul său şi să caute îndurarea Sa, căci comorile Sale nu sunt rezervate doar unei singure persoane. Să se străduiască apoi să-şi atingă scopul. Este foarte posibil ca tot ce n-a putut obţine din prima încercare să-i fie pus la dispoziţie la cea de-a doua. Fără îndoială, acest lucru este mult mai de dorit decât să-şi alimenteze duşmănia şi ranchiuna din suflet.

            Există o foarte mare deosebire între gelozie şi ambiţia puternică, între gelozie şi dorinţă şi invidie, între gelozie şi exprimarea dezgustului împotriva contaminării. Este evident, aceste două lucruri nu pot fi puse laolaltă.

            Ambiţia este numele dorinţei de a atinge şi a dobândi apogeul şi aceasta este calitatea supuşilor credincioşi ai lui Allah. Suleiman s-a rugat lui Allah astfel:

            „Doamne, iartă-mă pe mine şi dăruieşte-mi mie putere cum nu se mai cuvine nimănui după mine, căci Tu eşti Cel Darnic!”

[Coran 38:35]

            O altă calitate a supuşilor Celui Mult Milostiv ce a fost menţionată, este aceea că ei se roagă Domnului lor astfel:

            „Doamne, dă-ne nouă de la soaţele noastre şi de la vlăstarele noastre mângâiere pentru ochi şi fă din noi călăuză pentru cei evlavioşi!”

[Coran 25:74]

            Pentru a dobândi binecuvântările lui Allah, trebuie să ne străduim să le obţinem şi, în primul rând, să nutrim o dorinţă sinceră de a le avea. Să suferim înlăuntrul nostru, fiindcă altcineva a dobândit binecuvântările Sale, este un lucru interzis. Este o mare deosebire între acestea două.

            Invidia se referă la dorinţa de a avea acele daruri pe care Allah le-a dăruit altora. Să nutreşti o asemenea dorinţă şi invidie înseamnă să faci loc ticăloşiei, să încurajezi înclinarea către dorinţele necurate. O asemenea dorinţă aţâţă la dobândirea lucrului care în aparenţă poate fi benefic, dar la o analiză mai atentă, este dăunător.

            Din acest modtiv, islamul a fixat reguli pentru lucrurile pe care omul le poate dori şi pentru care este permisă competiţia. Trimisul lui Allah a spus: „Gelozia nu este permisă decât în două cazuri. În primul, este permis să fii gelos pe omul căruia Allah i-a dăruit avere şi el o cheltuieşte fără nici o şovăire pentru cauza adevărului, iar al doilea caz, pe omul pe care Allah l-a binecuvântat cu înţelepciune, în a cărui lumină, el ia hotărâri şi îi învaţă pe alţii”.

            Sensul cu care cuvântul „gelozie” a fost folosit în Hadis-ul de mai înainte, nu include dorinţa de a pune capăt binecuvântării sau bunăvoinţei, ci se referă la eforturile de a dobândi acea binecuvântare şi de a simţi invidie pentru acea binecuvântare ce a fost denumită „gelozie”.

            Ideea este că lucrul din care omul Îşi face un obiectiv să fie important şi măreţ. Este o lipsă de ambiţie sau curaj ca omul să-şi dorească lucruri mărunte şi să-şi facă speranţe pentru acestea. Există numeroase lucruri care nu aduc altceva decât durere şi tristeţe, iar duşmănia împotriva altor oameni se naşte în urma gândirii nesănătoase asupra motivului pentru care alţi oameni au dobândit acele lucruri de care ei au fost deposedaţi.

            Despre asemenea lucruri, Allah spune:

            „Nu răvniţi la ceea ce Allah a dăruit [cu harul Său] unora dintre voi mai mult decât altora. Bărbaţii vor avea parte de ceea ce au agonisit şi femeile vor avea parte de ceea ce au agonisit. Deci rugaţi-vă lui Allah pentru harul Său, căci Allah pe toate le ştie.”

[Coran 4:32]

            În ceea ce priveşte dezgustul faţă de comportamentul nepotrivit ivit în probleme şi situaţii generale, aceasta este o cerinţă îndreptăţită, care nu are nimic de-a face cu gelozia vrednică de dispreţ.

            Dacă ne înfuriem când cineva a dobândit o mulţime de avantaje cu muncă puţină sau a obţinut vreo funcţie înaltă, atunci o asemenea mânie este de înţeles şi demnă de laudă. Acesta este un fel de propăşire publică ce nu are nimic de-a face cu gelozia.

            Islamul a auzit şi următit oamenii la anumite intervale de timp, pentru a-i putea curăţa de impurităţile urii şi duşmăniei şi pentru a le hrăni inimile cu sentimente curate şi pure, atât pentru binele lor, cât şi pentru religie în sine.

            În ceea ce priveşte rugăciunea obligatorie zilnică, s-a precizat că răsplata ei nu va fi acordată nici unui musulman, dacă inima sa nu este eliberată de resentimentele faţă de ceilalţi şi de toate divergenţele, certurile, duşmănia şi ranchiuna împotriva oamenilor.

            Trimisul lui Allah a spus: „Există trei persoane a căror rugăciune nu se ridică nici măcar o palmă deasupra capetelor lor. Unul este cel ce-i conduce pe alţii în rugăciune fără ca acesta să aibă plăcere. A doua este femeia care îşi petrece noaptea într-un fel care nu-i este pe plac soţului ei.  În a treia categorie se numără cei doi fraţi care au întrerupt legătura unul cu celălalt”. (relatat de Ibn Maageh)

            În fiecare săptămână, faptele musulmanilor sunt cântărite. Allah cercetează în fiecare săptămână ce a adunat un musulman pentru lumea ce va să vină şi ce sentimente se ascund în inima lui. Dacă sufletul său nu este împovărat de ură şi ranchiună, atunci este salvat de la distrugere, dar dacă este plin de sentimente de nemulţumire, gelozie şi rea voinţă, atunci el rămâne în urmă pe câmpul de acţiune.

            Trimisul lui Allah a spus: „În fiecare luni şi joi, faptele oamenilor sunt aduse dinaintea lui Allah. În aceste zile, Allah iartă păcatele tuturor, mai puţin pe cele ale politeiştilor. Totuşi, dacă există vreun om ce simte pentru fratele său duşmănie şi ranchiună, El spune despre ei: Lăsaţi-i pe aceştia doi la o parte în situaţia lor până ce ajung la o înţelegere”. (relatat de Muslim)

            Nu este potrivit pentru un musulman să lase să treacă zilele şi nopţile şi el să rămână înlănţuit întregul an în lanţurile duşmăniei şi urii şi încătuşat de ranchiună  şi rea voinţă. Allah acordă daruri celor care sunt sinceri şi cu vederi largi.

            Într-o relatare se menţionează: „În noaptea de 15 a lunii Şa’ban, Allah cercetează starea supuşilor Săi. Astfel, El îi iartă pe cei ce-I caută iertarea, se milostiveşte de cei ce-I imploră mila şi îi lasă pe cei duşmănoşi în pace”. (relatat de Beihaqi).

            Însă atunci când chiar şi după o purificare atât de amănunţită, omul părăseşte această lume, ducând cu el murdăria duşmăniei, ranchiunei şi geloziei, atunci el merită să fie ars în focul Iadului. Pe cel a cărui purificare nu a fost posibilă prin Şeri'ah, focul iadului îl va ajunge şi îi va mistui păcatele şi duşmănia.

            Ura şi gelozia, precum şi bolile create de el, au fost condamnate de islam, dar ele s-au dezvoltat şi au progresat din pricină că omul este prizonierul celor lumeşti şi al dorinţelor de a le dobândi, iar pofta de a se bucura de plăcerile şi luxurile vieţii la extrem îl supune necazurilor.

            Dar dacă cineva este urât din pricina lui Allah, dacă un om se mânie pentru cauza adevărului sau dacă afişează o plăcere şi un entuziasm clocotitor pentru a dobândi cinstea şi virtutea, atunci aceasta este o problemă total diferită. Nu este nici un păcat pentru un musulman dacă rupe legătura până la sfârşitul vieţii lui cu cei ce nesocotesc poruncile lui Allah sau depăşesc limitele impuse de Şeri'ah. Dacă urăşte astfel de persoane sau îşi declară duşmănia faţă de ele, atunci el nu este de condamnat; dimpotrivă, este un semn al credinţei sale depline, al altruismului şi sincerităţii.

            Allah ne-a poruncit să ne ferim de duşmanii Săi, chiar dacă printre aceştia se numără şi rudele noastre:

            „O, voi ce care credeţi! Nu-i luaţi pe părinţii voştri şi pe fraţii voştri ca aliaţi, dacă ei iubesc necredinţa mai mult decât credinţa! Aceia dintre voi care îi iau ca aliaţi, aceia sunt nelegiuiţii!”

[Coran 9:23]

            Trebuie să ne ferim de cel a cărui prietenie este negativă, care are năravuri josnice şi vorbeşte fără sens şi fără şir.

            Şi cel ce a comis o nelegiuire împotriva lui Allah trebuie pedepsit. Nu este nici o greşeală ca acesta să fie izolat şi ocolit o anumită perioadă, fiindcă Profetul (sallAllahu aleyhi we sellem!) a întrerupt legătura cu unele dintre sotiile lui, pe o perioadă de patruzeci de zile şi Abdullah bin Umar nu a avut nici o legătură cu unul dintre fiii lui, până la moasrtea sa, din pricină că acela a respins o poruncă a Trimisului lui Allah. Tatăl său, Abdullah bin Umar, a relatat un Hadis în care femeile aveau îngăduinţa să meargă la moschei, însă fiul său a respins această relatare.

            _____________________________________

Extras din traducerea cartii: "Caracterul Musulmanului", de Sheikh Dr. Muhammed al-Gazali

Asociatia Surori Musulmane, 2010

Nu rupeţi relaţiile - Dr. Muhammed Al-Gazali

Nu rupeţi relaţiile

         

  Islamul acordă o atenţie sporită cauzelor distructive ale agresiunii, ale exceselor şi încearcă să le remedieze înainte ca acestea să depăşească limita. Este bine cunoscut faptul că oamenii diferă unii de alţii ca fire şi temperament. Dacă legătura lor reciprocă dă naştere la ciocniri şi înstrăinare, inevitabil vor apărea tulburări. Din această pricină, islamul a formulat astfel de principii care să-i ferească pe musulmani de dezbinare şi nelegiuire şi care să genereze în inimile lor sentimente de dragoste şi prietenie. Islamul a interzis musulmanilor să-şi strice relaţiile şi să se urască reciproc.

            Dacă în viaţă se întâmplă să suferim din cauza altor persoane, acest lucru ne îndurerează şi imediat rupem legăturile cu acestea. Allah nu doreşte însă ca relaţiile dintre musulmani să fie supuse unor astfel de consecinţe negative.

            Trimisul lui Allah a spus: „Nu rupeţi legăturile. Nu vă dedaţi la duşmănie reciprocă. Nu întreţineţi ranchiuna şi gelozia unul împotriva celuilalt şi nu fiţi geloşi pe alţii. Aveţi-vă între voi ca fraţii şi fiţi supuşi lui Allah! Nu este îngăduit ca omul să-şi întrerupă ralaţiile cu nici unul dintre fraţii săi mai mult de trei zile” (relatat de Bukhari).

            Într-o altă versiune se menţionează: „Unui credincios nu-i este îngăduit să nu ţină legătura cu un alt credincios mai mult de trei zile. Dacă au trecut trei zile şi se întâmplă ca el să-l întâlnască pe fratele său, atunci amândoi vor împărţi răsplata (Ajr), iar dacă cealaltă persoană nu răspunde la salut, păcatul va fi al lui şi musulmanul va fi absolvit de păcatul de a fi rupt relaţiile” (Abu Daud).

            În această relatare se menţionează perioada de trei zile pentru ca în acest răstimp să se stingă mânia şi să se răcorească. După aceea, va fi responsabilitatea fiecărui musulman să-şi reia legăturile cu fraţii săi şi să se întoarcă la vechea rutină, ca şi când întreruperea legăturii a fost un nor care s-a îngrămădit din anumite motive, până ce a suflat vântul şi a risipit norul, purificând aerul.

            În orice dispută sau ceartă, omul aflat într-o stare sau alta, el este ori asupritor, ori asuprit. Dacă este asupritor, înseamnă că a incălcat  drepturile celorlalţi şi atunci trebuie să renunţe la această politică greşită şi să-şi schimbe caracterul. Trebuie să înţeleagă că potrivnicul său va renunţa la ostilitate şi ranchiună la adresa lui, dar numai dacă face un pas îaninte în această privinţă. În acest sens, islamul a poruncit ca el să-şi roage potrivnicul să ajungă la o înţelegere paşnică şi astfel să-i dea satisfacţie.

            Profetul a spus: „Cel care a încălcat drepturile fratelui său sau i-a ştirbit onoarea, să-i dea satisfacţie astăzi, înainte să vină ziua când nu va mai avea nici dirhami, nici dinari. Dacă are calităţi, atunci acestea trebuie considerate proporţional cu agresiunea pe care a comis-o. Dacă nu are calităţi, atunci faptele rele ale celui oprimat vor fi aruncate în cârca sa (a asupritorului).” (consemnat de Bukhari).

Acesta este sfatul islamului pentru asupritori, dar cei care sunt oprimaţi şi ale căror drepturi au fost ştirbite, trebuie ca în momentul în care asupritorul îşi cere scuze şi caută iertarea Domnului, să le acorde iertarea şi să le arate blândeţe. În astfel de circumstanţe, să refuzi iertarea este un mare păcat.

În Sunnah se menţionează: „Dacă un frate musulman se scuză faţă de alt musulman şi acesta din urmă nu-i acceptă scuzele, atunci el va avea acelaşi păcat ca şi persoana care adună o taxă ce nu se cuvine.” (consemnat de Ibn Mageh).

„Dacă o persoană îşi pledează nevinovăţia faţă de alta şi aceasta o respinge, atunci nu va fi adusă la izvorul de apă.” (consemnat de At-Tabarani).

Prin această călăuzire limpede a celor două părţi, islamul combate ranchiuna şi ura şi îi distruge germenii încă din faşă, aducând astfel socitatea musulmană la nivelul cel mai înalt al unei vieţi pline de dragoste, prietenie şi dreptate.

Islamul consideră o meschinărie şi o josnicie a firii omeneşti faptul că ura prinde rădăcini în inimi şi nu poate să iasă la suprafaţă, continuând să mocnească în interior, ca un vulcan.

Cei care nutresc ranchiuna şi ura în inimile lor împotriva altora, caută întotdeauna ocazia să-şi reverse ura ascunsă. Se declară mulţumiţi doar atunci când urlă de furie şi împroaşcă cu insulte. Ei jignesc sentimentele altora şi răspândesc corupţia şi nelegiuirea pe pământ.

Ibn Abbas povesteşte că Trimisul lui Allah a spus: „Să nu vă arăt eu oare semnul oamenilor vicioşi?”. Oamenii au zis: „Te rugăm să ne spui!”. El a zis: „Cel mai vicios este cel ce stă retras de ceilalţi, este dur cu sclavii săi şi nu oferă nici un dar altora. Pot să vă povestesc şi despre un altul mai vicios decât acesta?”. Oamenii au răspuns: „Cu singuranţă, o, Trimis al lui Allah! Dacă eşti atât de bun, spune-ne”. El a zis: „Cel care ţine ranchiună împotriva oamenilor şi oamenii ţin ranchiună împotriva lui”. Apoi a întrebat: „Vreţi să vă povestesc şi despre un alt om şi mai vicios decât acesta?”. Oamenii au zis: „Cum de nu, o, Trimis al lui Allah! Dacă-ţi face plăcere”. El a zis: „Cel care nu iartă greşelile altora, nu le acceptă scuzele şi nu le iartă crimele”. Apoi a întrebat din nou: „Dar pot să vă povestesc despre o persoană şi mai vicioasă decât acesta?”. Oamenii au răspuns: „Desigur, o, Trimis al lui Allah! Dacă eşti atât de bun, spune-ne.” El a zis: „Cel de la care nu poţi aştepta nimic bun şi de la a cărui răutate nu ai scăpare” (relatat de At-Tabarani).

Tendinţele vicioase subliniate de această relatare reprezintă etape diferite ale ranchiunei şi urii, dar apar proporţional cu boala sau cusurul omului. Acesta nu este un lucru ciudat, deoarece şi omaneii din timpurile străvechi aveau cunoştinţă de el. Încă din perioada pre-islamică (Geajiliiah), ranchiuna era considerată cea mai joasă treaptă a comportării vicioase, iar oamenii cuviincioşi o ocoleau întotdeuna. Un poet din acea perioadă, Antara, spune: „Oamneii de seamă nu poartă-n inimi ranchiună, iar cel mânios din fire nu atinge rang înalt vreodată”.

Ranchiuna şi gelozia – surse ale răului

Există numeroase nelegiuiri în societate asupra cărora islamul a tras atenţia. Dacă ne gândim serios, nu va fi dificil să descoperim care este sursa lor.

Deşi toate aceste nelegiuri au forme şi exprimări diferite, ele se învârt în jurul unui singur nucleu, care este ranchiuna şi duşmănia.

Să acuzi pe nedrept oameni nevinovaţi este o crimă şi aceasta este adevărata cauză a urii şi resentimentelor. Deoarece aceasta este extrem de eficace în mutilarea realităţilor şi în condamnarea oamenilor nevinovaţi, islamul a declarat-o cel mai groaznic tip de minciună.

A’işah relateaza că Trimisul lui Allah şi-a întrebat companionii: „Ştiţi care este cea mai mare agresiune?”. Ei au spus: „Allah şi Trimisul lui ştiu mai bine”. El a zis: „Dinaintea lui Allah, cea mai mare agresiune este să faci helal (permisă ) pentru tine onoarea altui musulman”. Apoi el a recitat următorul verset din Coran:

„Iar aceia care îi vor necăji pe drept-credincioşi şi pe drept-credincioase, fără ca ei să fi agonisit [ceva pentru care să merite aceasta], aceia vor avea parte de ponegrire şi de păcat învederat”.

[Coran 33:58]

            Fără îndoială, tendinţa de a căuta cu tot dinadinsul cusururi la ceilalţi oameni şi a le pune pe seama lor, este o dovadă de josnicie şi răutate. Islamul a decretat şi în lumea aceasta o pedeapsă pentru cei care se fac vinovaţi de acuzaţii mincinoase asupra altor persoane şi este greu de imaginat pedeapsa pe care păcătosul o va primi pe lumea cealaltă.

            Trimisul lui Allah a spus: „Pe cel care vrea să găsească vină cuiva şi spune lucruri despre o persoană, care nu se află de faţă, Allah îl va arunca în iad ca să guste pe săturate din ceea ce a scornit”.

            Într-o altă relatare profetică (Sunnah) se menţionează: „Dacă un om răspândeşte un zvon despre o persoană care este nevinovată, doar pentru a-i ştirbi reputaţia, atunci, în Ziua Judecăţii, Allah îl va arde în foc ca să se sature de bârfe”.