Caracterul musulmanului

Personalitatea ideala/ caracterul ideal

Invataturile de moralitate ale Profetului

Aceste invataturi arata ca Islamul a venit sa lumineze vietile oamenilor cu lumina virtutii si bunelor maniere, sa creeeze in ei un caracter stralucit si sa le umple sufletele cu perlele bunei purtari.

Statutul moralitatii nu e asemenea celui al luxului si placerilor, fata de care poti fi indiferent. Moralitatea este insa numele principiilor de viata pe care religia trebuie sa le adopte si sa se asigure ca cei ce mentin standardele sint respectati.

Islamul a enumerat toate aceste virtuti si principii si i-a incurajat pe cei care urmeaza calea islamului sa le ia ca parti ale vietii lor, una dupa alta.

Daca stringem la un loc toate vorbele Profetului despre importanta caracterului bun si moral, s-ar forma o carte voluminoasa, despre care multi dintre marii reformatori ar fi ignoranti / nu ar sti.

Inainte de a enumera aceste virtuti si a le prezenta detaliile, ar fi bine sa citam citeva exemple care sa arate cit de mult a incurajat Islamul pe oameni sa adopte un caracter moral.

Usama bin Shariyk a spus:

“Stateam in prezenta Mesagerului lui Allah atit de linistiti, de parca aveam pasari asezate pe capetele noastre. Nimeni nu avea curajul sa deschida gura. In acest timp, niste oameni au venit si au intrebat : « Dintre sclavii lui Allah, care ii este Lui cel mai drag ? » Profetul a raspuns: “Cel care are caracterul cel mai bun.” “ (Ibn Haban)

In alta relatare se spune: “Au intrebat care este cel mai bun lucru dat omului?” El a raspuns : « Cel mai bun caracter » (Tirmizi)

Profetul a fost intrebat : « Care dintre musulmani este perfect in credinta lui ?” El a raspuns: “cel care are cel mai bun caracter” (Tabarani)

Abdullah bin Amar a spus: “L-am auzit pe Profet spunind: Vreti sa va spun care dintre voi este mai pe placul meu si cine imi va fi cel mai aproape in Ziua Judecatii ? Si a repetat intrebarea de doua sau trei ori. Oamenii i-au cerut sa le spuna despre cine e vorba, iar el a raspuns : « Cel dintre voi care are cel mai bun caracter » (Ahmed)

Intr-un alt hadith, a spus : « In Ziua Judecatii nimic nu va cintari mai greu in balanta unui bun mumin decit un caracter bun. Lui Allah nu-i place cel ce vorbeste obscenitati si e nepoliticos. Iar cel ce are un bun caracter ajunge la nivelul celui ce se tine de rugaciune si posteste, pe baza caracterului sau » (Imam Ahmed)

Nu ar fi de mirare daca aceste invataturi ar veni de la vreun filosof, preocupat intens de problema reformarii morale. Insa marea surpriza este ca aceste invataturi vin de la un om care s-a straduit sa impuna o noua credinta, in timp ce toate celelalte religii si-au indreptat atentia mai intii asupra procesului de adorare si alte ritualuri religioase.

Ultimul Profet a chemat la practicarea a variate forme de adorare si la instaurarea unui guvern care sa fie implicat in razboiul pe termen lung cu numerosii dusmani. In ciuda dezvoltarii religiei sale si a cresterii imense a variatelor sarcini ale urmasilor, Profetul i-a informat ca in Ziua Judecatii nimic nu va avea mai mare greutate in balanta lor decit bunul character; atunci cu siguranta acest fapt nu ii este necunoscut: ca in Islam valoarea moralitatii este foarte mare. Pe de o parte religia este numele bunului comportament intre oameni, iar pe de alta parte, in sensul ei spiritual, este numele celei mai bune relatii intre om si Dumnezeu, si deci ambele aspecte vizeaza aceeasi realitate.

Sint multe religii care transmit vestea ca omul poate imbratisa orice credinta si pacatele ii vor fi iertate, iar a-ti face rugaciunile zilnice fixate in orice religie iti anuleaza greselile. Insa Islamul nu crede acest lucru. Conform acestei doctrine, aceste beneficii vor fi disponibile numai cind axa si centrul credintei este un pas constient spre virtute si onorarea datoriilor obligatorii si cind actul de adorare propus poate deveni o reala sursa de stergere a pacatelor si sursa de reala perfectiune. Cu alte cuvinte, raul poate fi indepartat prin acele virtuti pe care omul si le asuma si prin care este capabil sa atinga standarde inalte. Profetul a subliniat cu putere aceste principii valoroase, astfel incit Ummah sa inteleaga ca valoarea moralitatii nu poate scadea, iar importanta formelor fara fond nu va creste.

Enes (radiyallahu anhu) a relatat :

« Mesagerul lui Allah a spus : Un supus obtine, prin intermediul bunatatii caracterului sau, o pozitie inalta si mare onoare in Viata de Apoi, chiar daca poate fi mai slab in domeniul adoratiei. Insa pe baza unui character strimb, poate fi aruncat in cele mai mari adincimi ale Iadului (Tabarani)

Aișah (radiyAllahu anha) relateaza :

« Am auzit pe Profet spunind : Drept-credinciosul (mu'min), prin bunatatea caracterului sau, atinge pozitia inalta a celui care tine post si isi face rugaciunile » (Abu Dawud)

Ibn Omar a relatat : L-am auzit pe Profet spunind : Un musulman care este moderat in privinta actelor de adorare, doar pe baza bunatatii caracterului sau si a decentei poate atinge pozitia aceluia care tine post si recita versetele lui Allah in timpul rugaciunilor de noapte » (Ahmed)

Abu Huraira a relatat ca Profetul (sallAllahu aleyhi we sellem) a spus :

« Noblețea unui drept-credincios este religiozitatea sa, toleranta ii este inteligenta, iar descendenta ii este bunatatea caracterului sau. » (Hakim)

Abu Zar (radiyAllahu anhu) a relatat : Cistigator este acela care si-a purificat inima pentru credinta, si-a pastrat inima pe calea cea dreapta si fiinta in stare de multumire, iar natura sa este pe calea cea dreapta » (Ibn Haban)

Exemplul excelent al Profetului

(Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!)

Simple invataturi si porunci de permis si interzis nu reprezinta fundatia bunului caracter in societate, pentru ca aceste lucruri singure nu sint suficiente ca sa dezvolte aceste calitati in firea omului. Un invatator poate simplist sa porunceasca a se face asta si a nu se face cealalta, iar societatea devine moralista.

Invataturile de succes ale bunei purtari au nevoie de lung timp de implementare si atentie in aplicare. Invatarea nu poate avea succes daca exemplul pentru societate nu este unul de incredere, pentru ca o persoana cu caracter moral prost nu are cum sa lase o impresie buna in jurul sau.

Cea mai buna invatare este din partea acelui om a carui personalitate, si deci moralitate creaza admiratie printre cei din jur. Vor simti dorinta sa-l ovationeze pentru noblețea caracterului si vor simti o dorinta puternica de a-i urma exemplul de viata. Lumea ar simti instantaneu dorinta de a-i urma pasii.

Pentru a sadi si dezvolta semintele bunului comportament printre companioni, liderul trebuie sa aiba un caracter mai nobil si calitati mai bune decit acestia. Profetul insusi era cel mai bun exemplu de caracter bun, pentru a fi un bun model pentru urmasii sai. Inainte de a-i sfatui sa adopte un stil de viata moral, el planta semintele moralitatii printre companioni prin exemplul propriului sau comportament.

Abdullah ibn Amar a spus : « Trimisul lui Allah nu era nici fara maniere, nici nepoliticos. Obisnuia sa spuna ca cei mai buni dintre voi sint aceia cu cel mai bun caracter” (Bukhari)

Anas a spus : « L-am slujit pe Profet vreme de zece ani. Niciodata nu a zis « Of » (ca expresie a nemultumirii), nici nu m-a intrebat de ce am facut sau nu am facut un anume lucru” (Muslim)

Tot el a mai spus : « Mama mea obisnuia sa-l tina pe Profet de mina si sa-l duca pe unde voia ea. Daca cineva venea sa-i stringa mina, Profetul niciodata nu-si retragea mina din mina celuilalt pina cind acesta nu si-o retragea pe a lui, si niciodata nu-si indeparta privirea de la cel cu care vorbea pina cind acesta nu o indeparta. Si in intilniri nu statea niciodata in asa fel incit genunchii lui sa iasa in evidenta fata de cei ai companionilor » (Tirmizi)

Aișah a spus : « Daca existau doua optiuni, Profetul o alegea pe cea mai usoara, cu conditia ca ea sa nu implice vreun pacat. Daca implica pacat, atunci el fugea cel mai departe de ea. Profetul nu s-a razbunat pe nimeni pe considerente personale. Insa daca era stirnita minia lui Allah, atunci si minia lui era stirnita. Trimisul lui Allah nu a batut pe nimeni cu mâinile lui : nici pe sotiile sale, nici pe servitori. Insa da, se lupta in razboaie in cauza lui Allah » (Muslim)

Anas a relatat : « Mergeam odata cu Profetul. Corpul ii era infasurat intr-o mantie groasă. Un arab a tras atit de tare de mantie, incit i-am putut vedea o parte a umarului si am fost ingrijorat de taria cu care acela a tras de ea. Arabul a spus : « O, Muhammed, da-mi partea mea din ceea ce Allah ti-a dat tie ». Profetul s-a intors catre el si a ris si a dat ordin ca sa-i fie facuta o donatie » (Bukhari)

Aishah a relatat ca Trimuisul lui Allah a spus : « Allah are inima buna. Ii plac cei cu inima buna. Iar rasplata ce o da pentru inima buna, El nu o da pentru o inima impietrita, nu, asemenea rasplata El nu da pentru nimic” (Muslim)

Intr-o alta relatare se spune : « Bunatatea in orice lucru il face pe acesta frumos. Si din orice lucru se ia bunatatea, el va deveni urit ».

Jarir a relatat ca Profetul a spus: “Rasplata pe care Allah o da pentru bunatatea inimii El nu o da pentru nesabuiti, iar cind Allah ia un supus printre cei aleși de EL, ii da bunatate. Acele familii unde nu e bunatate sint saracite de orice virtute. » (Tibrani)

Abdullah bin Harith a relatat ca nu a vazut pe nimeni care sa zimbeasca mai mult decit Trimisul lui Allah (Tirmizi).

Aișah (radiyallahu anha) a fost intrebata ce facea Profetul acasa ? Ea a raspuns : « Ii servea pe cei de acasa, iar cind intra timpul de rugaciune facea ablutiune si mergea la rugaciune » (Muslim)

Anas a relatat : « Trimisul lui Allah avea cele mai bune maniere dintre toti oamenii. Aveam un frate adoptiv, al carui nume era Abu Umair. Avea o vrabiuta bolnava, pe care o chema Naghiyr. Trimisul lui Allah se juca cu el si il intreba « O, Abu Umair, ce s-a intimplat cu Naghiyr a ta ? » (Bukhari)

Dintre trasaturile Profetului, una era extreme de cunoscuta : aceea ca era un mare filantrop. Nu era niciodata zgircit. Era mereu curajos. Niciodata nu a intors spatele Adevarului. Era drept si inimos. In deciziile pe care le-a luat niciodata nu a comis excese sau nedreptati. Toata viata lui a fost sincer si de incredere.

Imagini de la standul Islamul Azi din cadrul Bookfest

IMAGINI DE LA STANDUL ISLAMUL AZI
DIN CADRUL TÂRGULUI DE CARTE BOOKFEST

Caracterul Musulmanului - Muhammed Al-Ghazali

In Surat Al-'A'raf, legea relatiei dintre calauzire si pacat a fost mentionata astfel:

"Voi sa-i indepartez de la semnele Mele pe cei care sunt ingamfati, pe pamant, pe nedrept. Chiar de-ar vedea fiecare semn, ei tot nu cred in el. Iar daca vad calea cea buna, ei nu o primesc drept drum, dar daca vad calea ratacirii, o primesc drept drum. Aceasta pentru ca ei tin semnele Noastre de mincinoase si sunt nepasatori fata de ele!" - Surat Al-'A'raf: 146

Atunci cine ramane "cel mai bun model", pastrandu-se departe de marsaviile lumii? In versetele imediat urmatoare din Surat At-Tin, raspunsul este dat astfel:

"Fara de aceia care cred si implinesc fapte bune" - Surat At-Tin

In paginile anterioare am vazut ca rezultatul credintei si al faptelor drepte este perfectiunea caracterului moral.

Exista un antidot pentru firea rea

Pozitia Islamului vis-a-vis de natura pura a omului, precum si puterea si taria acesteia au fost discutate. In ceea ce priveste felul cum Islamul trateaza firile rele, si acest lucru s-a clarificat. Islamul ii avertizeaza pe oamenii rauvoitori. Islamul incredinteaza controlul unei astfel de firi in mainile unui intelect sanatos si incurajeaza o astfel de fire sa se incline in fata naturii neprihanite din om si sa se predea lui Allah.

Profetul a facut aluzie la unele dintre astfel de firi:

"Fiul lui Adam ajunge la batranete si doua obiceiuri nu-l parasesc. Unul este lacomia, iar al doilea este nesfarsitul lant al sperantelor." - (Muslim)

"Cel mai mare rau care se gaseste in om este lasitatea infricosatoare si zgarcenia dezonoranta". - (Abu Daud)

"Daca fiului lui Adam i s-ar da o vale (plina) de aur, el si-ar dori sa aiba inca una. Iar daca i s-ar mai da o alta, el va fi lacom dupa o a treia. Foamea fiului lui Adam nu va fi satisfacuta decat cand ramasitele lui vor fi amestecate cu tarana. Iar cel care se intoarce la Allah, Allah ii accepta pocainta sa." - (Bukhari)

Sfantul Quran a mentionat unele dintre obisnuinte in Surat Al-Imran:

"Frumoasa a fost facuta sa para in ochii oamenilor dragostea pentru cele jinduite - femeile, progeniturile, multe gramezi de aur si argint, caii de rasa aleasa, animalele si ogoarele. Acestea sunt placerea vietii celei pamantesti, in vreme ce Allah este buna intoarcere." Surat Al-'Imran: 14

Primul lucru la care Islamul vrea ca omul sa fie atent este faptul ca a urmari dorintele carnale ale sinelui si cerintele lui fara sfarsit, nu-l va face niciodata satisfacut si multumit. Adevarul si calea corecta nu-i vor fi acceptabile. Conditia sinelui este astfel ca atunci cand o dorinta ii este satisfacuta, acesta vrea imediat ca sa i se satisfaca o alta dorinta. Este mereu preocupat de a manca, a bea, a avea un ragaz bun, fiind lacom de dorinta de a avea mai mult si mai mult din orice. Nu ezita sa comita pacate si acte de agresiune si cruzime. De aceea, Quranul a interzis omului sa-si urmeze dorintele care sunt considerate haram:

"Si nu urma poftei care te abate de la calea lui Allah! Aceia care se abat de la calea lui Allah vor avea parte de osanda aspra, pentru ca au uitat de Ziua Socotirii." - Surat Sad: 26

Tactica necredinciosilor, necesitatea impotrivirii fata de aceasta si importanta sa au fost mentionate in aceste cuvinte:

"Si daca adevarul s-a potrivit cu poftele lor, s-ar fi stricat cerurile si pamantul, precum si toti cei care se afla in ele. Insa noi le-am adus pomenirea lor, dar ei de la pomenirea lor se intorc." - Surat Al- Mu'minun: 71

Este necesar sa facem distinctia dintre dorintele interzise ale sinelui si dorinele legitime, pentru ca unii oameni asa-numiti religiosi au amestecat aceste doua lucruri intr-un mod foarte periculos.

Daca omul vrea sa se bucure de bunurile acestei lumi, atunci nu e nimic rau in asta, si este o greseala foarte mare ca acest fel de cerinte si dorinte legitime au fost incluse in lista lucrurilor interzise, a faptelor rele. Consecinta acestui lucru este ca omul isi satisface dorintele sale legitime si respectabile, dar constiinta sa devine precum constiinta acelor oameni care accepta crimele ca fiind legitime, adoptandu-le in mod constient. Cand acesta realizeaza ca a comis o greseala si ca acel pacat face parte inevitabil din viata sa, atunci el comite pacate si mai serioase, complacandu-se in actiuni strict interzise. Altfel spus, de aceasta data el devine un infractor si un pacatos in sensul adevarat al cuvantului.

Sfantul Quran a acordat o atentie speciala acestui aspect declarand in mod foarte clar ca dorintele pure ale sinelui si cele legitime sunt bune si permise, oferind sansa folosirii lucrurilor halal si curate. A declarat orice interventie a limitarii si inhibitiei in aceasta sfera a decentei si legitimitatii prin intermediul oricarui fel de strictete asupra sinelui ca fiind ceva rau si obscen pentru ca deschide poarta actelor obscene si a pacatelor.

"O, oameni, mancati din ceea ce se afla pe pamant si este ingaduit si bun [ca hrana] si nu urmati pasii lui Seitan, caci el va este dusman marturisit.

El va porunceste numai raul si ticalosia si sa spuneti despre Allah ceea ce nu stiti." - Surat Al-Baqara: 168, 169

Este o realitate ca punand restrictii pe consumul a ceea ce este legitim (helal) si curat (tayyib) nu inseamna decat a-I atribui acuzatii false lui Allah, iar acest lucru inseamna raul si ticalosia pe care Satana i-o porunceste omului sa o faca. Islamul nu reprima astfel de naturi si inclinatii prin forta si pedeapsa, nici nu le aplaneaza sau sfarama, ci Islamul urmeaza o metoda echiibrata, lipsita de orice fl de exces.

Moralitatea detine controlul

Cum regulile si preceptele firii sanatoase sunt garantate de credinta si indreptare, neavand nici o legatura cu erezia si agnosticismul, acelasi lucru este valabil si in cazul firilor si obiceiurilor rebele. In ambele cazuri, numai un caracter moral puternic si solid le pot controla. Acolo unde Sfantul Quran a mentionat slabiciunea omului, teama sa, bogatia si indiferenta sa, tot acolo a clarificat si faptul ca remediul impotriva acestor lucruri dezonorante sta in urmarea caii religiei.

"Omul a fost facut nestatornic;

Cand are parte de rau, el este abatut

Iar cand are parte de bine, el este zgarcit,

Afara de cei care fac Rugaciunea,

Care sunt staruitori in Rugaciunea lor,

Din a caror avere este un drept hotarat,

Pentru cersetor si pentru cel lipsit;

Iar aceia care socotesc adevarata Ziua Judecatii

Si aceia care se tem de osanda Domnului lor -

Caci nu exista nici o aparare impotriva chinului Domnului lor! -

Si aceia care isi pastreaza castitatea" - Surat Al-Me'aarij: 19-29

Se cunoaste faptul ca un caracter moral nu se dezvolta dintr-o data. Nici nu este puternic si solid de la inceput. Acest lucru cere consecventa si se formeaza treptat. Iar in solidificarea lui exista multe etape. Acesta este motivul pentru care in hranirea si cresterea sa ni se cere sa indeplinim unele fapte care trebuiesc repetate. Calitatea care se dezvolta din acestea ar trebui sa aiba consecventa, de exemplu rugaciunea, postul, pelerinajul Hajj, dania Zekat precum si indeplinirea unor alte forme de adorare, ca marturisirea credintei in Ziua de Apoi si a avea teama de pedepele sale, etc.

Cand firile rele persista in faptele lor si sunt statornice pe pozitia lor gresita, continuand sa incerce a traversa calea cea rea din cand in cand, atunci nu exista nici un remediu stabilit si temporar pentru a controla si preveni aceasta. Excesul si intensitatea lor pot fi aduse la nivelul normal numai de cineva care este mai puternic si mai tare decat ele si care poate sa le aduca la un nivel echilibrat.

Esenta discutiei este ca Islamul respecta natura umana si considera invataturile sale ca fiind vocea acestei naturi. Islamul avertizeaza firile rebele si le indreapta punctul de vedere. Acele forme de adorare care au fost facute obligatorii in Islam sunt pentru a intari natura umana si pentru a intoarce dorintele in directia corecta. Iar aceste forme de adorare nu-si indeplinesc indatoririle in mod satisfacator si obiectivele dorite din ele nu pot fi atinse pana ce ele nu creeaza acel caracter moral ideal si inclinatia de a-i trata pe ceilalti intr-un mod exemplar.

_________________________________________
Caracterul Musulmanului, Muhammed Al-Ghazali
Asociația Surori Musulmane, 2010

ISLAMUL AZI LA BOOKFEST

Vizitați standul de carte cu specific islamic ISLAMUL AZI din cadrul Târgului Internațional de Carte Bookfest începând din 9 iunie 2010, până în 13 iunie în pavilionul 14, standul B 24 al Complexului expozițional Romexpo!

Programul târgului este următorul:

Miercuri: 10:00 - 20:00
Joi: 10:00 - 20:00
Vineri: 10:00 - 22:00
Sâmbătă: 10:00 - 22:00
Duminică: 10:00 - 18:00

Intrarea este liberă!

Cine este Muhammed Al-Ghazali?

Șeikhul Muhammed Al-Ghazali (1917–1996) (în arabă: الشيخ محمد الغزالي أحمد السقا ‎), a fost un sheikh şi un savant ale cărui scrieri „au influenţat generaţii de egipteni”. Autor a 94 de cărţi, Ghazali a atras un public larg cu lucrări care au căutat să interpreteze Islamul şi cartea sa sfântă, Coranul, într-o lumină modernă. El este recunoscut pe scară largă pentru contribuţia la revigorarea credinţei islamice în Egipt, în ultimul deceniu. O altă sursă îl numeşte „unul dintre cei mai respectaţi şeici din lumea musulmană.”

Prezentare generală
Al-Ghazali s-a născut în anul 1917, într-un mica localitate al-Buhayrah, sud-estul coastei portului Alexandria. A absolvit Universitatea Al-Azhar, în anul 1941. A predat la Universitatea din Qatar şi la El-Emir ‘Abd-ul Qaadir, Universitatea pentru Ştiinţe Islamice din Algeria. Şeicul al-Ghazali a ocupat postul de Preşedinte al Consiliului Academic al Institutului Internaţional de Studii Islamice din Cairo. A fost autorul a mai mult de 60 de cărţi, dintre care multe fuseseră traduse în diverse limbi şi a fost, de asemenea, deţinătorul a numeroase premii, printre care Primul Ordin al Republicii Egipt (1988), Premiul Regele Faisal (1989) şi Premiul de Excelenţă din Pakistan. A fost căsătorit și a avut 7 copii şi a fost înmormântat în Medina, Arabia Saudită, el decedând în timpul unei conferințe ținute în Riyadh.

Discursul Șeicului Yusuf Al-Qardawi despre marele profesor și mentor al său, șeic Muhammed Al-Ghazali

Nu este uşor să vorbeşti despre şeicul nostru Al-Ghazali. Spun „şeicul nostru”, chiar dacă el este cu doar 9 ani mai bătrân decât mine. Deci, diferenţa de vărstă dintre noi nu este mare, dar mărturisesc că eu sunt un student de-al dumnealui. L-am cunoscut mai întâi citindu-i articolele şi apoi citindu-i cărţile, de la prima sa carte, „Islamul şi economia” şi a doua carte, „Islamul şi sistemul social”. Am apreciat de asemenea articolele sale. La vremea aceea, eram ocupat numai cu literatura şi poezia. Toate lecturile mele erau concentrate într-o singură direcţie. Dar când am citit articolele lui al-Ghazali, în revista săptămânală, l-am descoperit a fi un scriitor uimitor de elocvent. La vremea aceea, nu ştiam că el era un şeic Azhari. Şeicii au un stil diferit de al lui de a scrie şi a discuta diferite subiecte. Pur şi simplu au un spirit complet diferit. Şeicul Al-Ghazali obişnuia să scrie sub diferite titluri. Asemenea exemple sunt „Cugetări libere”, „Pagini de glorie” şi „Oameni defavorizaţi”. Acesta nu este stilul unui şeic. Din această cauză, nu mi-am imaginat niciodată că Al-Ghazali din revistă era un şeic Azhari. Într-o zi a semnat „Muhammed Al-Ghazali Al-Waa’iz” (predicatorul). Am întrebat câţiva fraţi, „Este din familia Al-Waa’iz sau este într-adevăr un Waa’iz (predicator)?”. Ei mi-au răspuns, „Da, este predicator. Aceasta este meseria lui.” Am întrebat: „Este un Azhari?”. Ei au răspuns: „Da, este şeic şi chiar poartă îmbrăcămintea Al-Azhar. Acest lucru m-a făcut să-l iubesc mai mult şi să citesc mai multe din articolele sale. Al-Azhar, la vremea respectivă, era mândră de toţi învățații şi şeicii ei.

Am scris o carte despre şeic, în timp ce era încă în viaţă, ca o mică mulţumire. Mulţi oameni nu îşi exprimă mulţumirea faţă de marii oameni, decât după moartea lor. Din păcate, musulmanii sunt vinovaţi de acest lucru. Alţii, ca de exemplu marxiştii, îşi aclamă oamenii lor, scriitorii, poeţii şi gânditorii lor. Ei exagerează măreţia poporului lor. Se adulau reciproc în ochii publicului, în vreme ce musulmanii nu fac acest lucru. Titlul cărţii mele este „Şeicul Al-Ghazali, aşa cum l-am cunoscut: o călătorie de jumătate de secol”. De fapt, această carte a început ca o încercare a unui grup de scriitori, de a scrie o carte despre şeic. A fost plănuită a fi un dar pentru el, pentru a 70-a aniversare. S-a format o comisie pentru publicarea cărţii, dar, din păcate, proiectul nu a fost finalizat. Singurul care a publicat ceva a fost fratele nostru, marele profesor doctor Muhammed ‘Imara. A fost o carte mică, intitulată „Şeicul Al-Ghazali şi locul său ca gânditor”. Cartea mea a pornit ca fiind doar un articol. Articolul a devenit prea lung. Mi-a dat seama că nu puteam să scriu doar un articol despre şeic, trebuia să fie o carte. Deşi s-a dovedit a cuprinde 10 capitole, încă cred că este prea scrută pentru un portret adecvat al şeicului. Fiecare capitol al acestei cărţi poate fi uşor extins într-o carte independentă despre şeicul Al-Ghazali.

Înainte de toate, şeicul Al-Ghazali a fost un om de Da`wah. A fost de fapt un om de primă clasă în Da`wah. Da`wah sau a fi un convocator al Islamului făcea parte din natura sa. Muncea ziua şi visa noaptea acest lucru. A trăit pentru Da`wah în trecutul, prezentul şi viitorul său – întreaga sa fiinţă era dedicată pentru Da`wah. Când scria, când ţinea Khutab sau lecții, făcea aceste lucruri în numele Da`wah. Când ataca, când lua apărarea sau critica, făcea aceste lucruri în beneficiul Da`wah. Era un om de Da`wah.

El conducea folosind toate mijloacele pentru Da`wah, în primul rând, Sfântul Coran. El a memorat Coranul, aşa cum a spus şi fratele nostru, dr. Ali Jum'ah, „Ca şi cum Coranul este o singură linie în faţa ochilor săi.” Am trăit cu şeicul şi am văzut cu ochii mei. Cita din Coran ca şi cum ar fi avut totul în faţa sa, pe o pagină. Considera Coranul ca fiind prima sursă pentru Da'yi sau pentru cineva care cheamă la Islam. Considera că trebuia să fie judecata supremă, peste toate celelalte surse, ca şi Sunnah, Qiyas (compararea cazurilor) şi consensul. Credea că Sfântul Coran este sursa pivot fundamantală pentru `Aqeedah şi Shari`ah. Şeicul Al-Ghazali a fost un om al Coranului, în toate sensurile. El a văzut în versete lucruri pe care nimeni altcineva nu putea să le vadă uşor. Eram în Algeria, discutând cu câţiva studenţi ai lui Ustaaz Malik Bin Nabi, Allah să-i binecuvânteze sufletul. Discutau despre teoria lui Malik asupra tendinţei musulmanilor de a cădea sub imperialism. Le-am spus că şeicul Al-Ghazali a fost primul care a dezvoltat această teorie. Ei au întrebat cum şi unde. Le-am răsuns: În cartea sa, „Islamul şi economia. Al-Ghazali a scris: „Naţiunile sunt ocupate când manifestă tendinţe de răutate. Ocuparea urmează răului.” A continuat foarte elocvent, citând unele versete din Surat al-Isra. Aceste versete menţionează cât de răi erau fiii lui Israel şi cum acest lucru a dus la asuprirea şi la ocuparea pământurilor lor. Au fost asupriţi de babilonieni, perşi, romani, etc.
Şeicul trăia cu Coranul. Încă de la primele sale cărţi, puteam uşor concluziona că a văzut în Coran ceea ce nimeni altcineva nu a fost capabil să vadă. Dr. Al-Assaal a descris cum şeicul Al-Ghazali îşi dedica toate cărţile sale. La începutul lor, scria dedicaţiile după cum urmează: „Pe calea lui Allah şi a defavorizaţilor.” A format un grup cu alţi câţiva savanţi din Al-Azhar. Printre ei era şeicul Khalid Muhammed Khalid (înainte ca acesta să aibă o altă orientare). Sloganul grupului era „Religia în serviciul maselor”. Sloganul era un răspuns pentru cei care spuneau „Religia este drogul maselor”. Şeicul Al-Ghazali a scris acest slogan pe coperţile primei şi a celei de-a doua cărţi ale sale.

Şeicul AlGhazali judeca situaţiile reale ale vieţii, Fiqh, Qiyass şi practic, totul, prin cuvintele Coranul. Din această cauză a refuzat să accepte orice lucru care contrazicea învăţăturile Coranului.

De exemplu, el a refuzat să accepte hadithul relatat de Muslim, în colecţia sa autentică, care spune că tatăl Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) este în focul iadului. Din păcate, unii fraţi care depun eforturi în Da`wah citează acest hadith. Când vine ziua de naştere a Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), unul dintre primele lucruri pe care ei le spun este: „Oameni, trebuie să ştiţi că tatăl Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) este în focul iadului”. SubhanAllah, şeicul Al-Ghazali a spus:
Este complet contradictoriu cu ceea ce este scris în Coran. Allah, slavă Lui, a spus: „Nu vom pedepsi un om până când Noi (în primul rând) trimitem un mesager”. Arabii nu au primit un mesager, în conformitate cu patru verste din Cartea lui Allah, unul dintre versete precizând de exemplu: „Pentru a avertiza oamenii, a căror strămoşi nu au fost niciodată averetizaţi”, şi altul, „Nu l-am trimis pe el ca avertizare înaintea voastră”.

Din cauza aceasta el a refuzat acest hadith, chiar dacă poate fi găsit în colecţia autentică a lui Muslim. Coranul, în orice caz, este adevărul absolut. Iar şeicul Al-Ghazali a fost un om al Coranului. Coranul, din care el a luat învăţături şi experienţe imense, a fost unealta sa principală ca persoană care chema la Allah.

A doua unealtă o constituiau cunoştinţele sale enciclopedice. Într-o carte pe care am editat-o cu mulţi ani în urmă, intitulată „Cunoştinţele de bază ale propovăduitorului”, am menţionat că cel care cheamă la Islam necesită şase tipuri de cunoaştere. Printre ele este cunoaşterea teoriilor islamice. Ea include cunoaşterea științelor Tefsir, Hadis, Fiqh, Bazele Jurisprudenței, etc. Un al tip de cunoaştere este cunoaşterea literaturii. Şeicul Al-Ghazali a fost unul dintre cei mai elocvenţi scriitori ai Ummah. A fost foarte pretenţios să nu facă vreo greşeală gramaticală sau semantică. El, ca şi excelenţii savanţi Azhari, avea un bagaj solid de cunoştinţe lingvistice şi religioase.

Acesta este motivul din spatele scrierilor sale perfecte şi al discursului său extrem de logic. Dacă făcea vreodată o greşeală, o mărturisea şi îşi cerea scuze. Într-o zi a fost atât de pasionat în timp ce vorbea, încât a făcut o greşeală gramaticală. Ulterior, a spus: „Sentimentele puternice m-au făcut să greşesc în discursul meu. Voi încerca să nu mai fiu atât de pasional.” Când îşi dădea seama de greşeală, pur şi simplu nu mai repeta niciodată acea greşeală. Obişnuia să memoreze mii de versuri de pozie. Cred că a memorat cea mai mare parte din lucrările poetice clasice arabe, dacă nu chiar pe toate.

În plus, avea un bagaj solid de cunoştinţe în istoria Islamului, în special despre viaţa Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Avea de asemenea bogate cunoştinţe umaniste şi în ştiinţe. Dr. Fahmi Jud'an a spus că şeicul Al-Ghazali era interesat de ştiinţe. De fapt, o chemare la Allah nu se poate face fără ştiinţă. Al-Ghazali a ţinut de asemenea pasul cu problemele care apăreau în întreaga lume şi în toate ramurile vieţii. Toate aceste cunoştinţe au fost a doua sa unealtă după Cartea lui Allah, toată slavă fie a Lui.

Erudiţia Azhari are anumite caracteristici. Al-Azhar, ca cele mai multe şcoli religioase şi universităţi, urmează şcoala Eș'ari în Aqiydeh. Ştiu că fraţilor noştri Salafi nu le place acest lucru, dar aş dori să spun că aproape întreaga Ummah musulmană urmează şcoala Eș'ari. Atunci, întreaga Ummah este rătăcită? Azhar, Zaituna, Al-Qaraweyah, şi Dupand din India sunt toate Eș'ari. Toate şcolile religioase din lume sunt Aș'ari. Deci, şeicul Al-Ghazali era un Ash'ari. Doar că nu era fanatic. A studiat şcoala Ash'ari în timpul anilor de învăţământ primar, secundar şi la facultate. Cartea sa, „Aqiydah Musulmanului” a fost scrisă în spiritul Salafi şi insuflarea Ash'ari. Putem observa influenţa Ash'ari în modul în care a definit şi organizat capitolele cărţii. Nimeni nu a putut să ocolească această influenţă. Aş vrea să răspund la ceea ce a spus dr. Fahmi Jud'an. Logica este baza scriptelor. Fără logică, nu putem accepta scripturile. Dovada Profeţiei este bazată pe logică. Prin urmare, dacă nu suntem de acord cu logica, nu putem dovedi Profeţia sau revelaţia. Acesta este motivul pentru care Al-Ghazali, şi cei Ash'ari dinaintea lui, au afirmat că logica este baza scriptelor. Un motiv suplimentar din spatele declaraţiei sale este acela că hadithurile venite printr-un singur lanţ (o singură sursă) nu sunt destul de puternice pentru a dovedi Aqiydeh. Sursele unice al hadisurilor sunt îndoielnice şi niciodată complete. Fraţii noştri care l-au criticat pe şeicul Al-Ghazali pentru acest lucru trebuie să ştie că el nu a venit cu acest mijloc de a judeca hadisurile, pe cont propriu.

Cei Aș'ari, Maturidi, şi majoritatea celor care au vorbit despre baze (Usul) sunt de aceeaşi părere. Am menţionat în cartea mea că cei mai buni savanţi Hanbelişti consideră la fel. Mă refeream la cartea lui Abu Ya'la Al-Faraa, „Al-Oddah” (Uneltele lingvistice), la cartea lui Abu Al-Khattab, „At-Temhiyd” (Introducerea), Ibn Qudamah, „Al-Rawdah” (Grădina) şi Ibn Teymiyeh, „Al-Moswaddah” (Schiţe). Chiar cei care au pus bazele şcolii Hanbelite spun că hadisurile cu o singură sursă nu sunt sigure. Aceasta este ceea ce rezultă din logica pură. Hadisurile cu o singură sursă sunt slabe pentru că ele sunt supuse greşelii, care poate interveni oriunde de-a lungul relatării.

Logica este un alt mijloc pe care şeicul Al-Ghazali l-a folosit în Da`wah. Prin logică, mă refer la logica credinciosului. Şi în acest caz, raţionamentul logic funcţionează în cadrul şi prin respectarea fundamentelor islamice.

De aceea aş vrea să discut despre afirmaţia că logică nu nu are nici un rol în unele domenii. Am înţeles din discursul dr. Fahmi Jud'an că logica nu ar trebui să aibă nici un rol în determinarea normelor Shari`ah. El a spus că Șeri`ah este un domeniu care ar trebui înţeles numai prin intermediul revelaţiei. Eu nu sunt de acord. Analizele şi raţionamentul au un rol de jucat, şi în special în acest domeniu. Folosirea ligicii nu se limitează la fizică. Ea joacă un rol fundamental în revelaţie. Există, de exemplu, probleme care nu sunt clar definite în cadrul revelaţiei; sunt probleme cu care revelaţia se confruntă în termeni generali. Mai mult, există probleme pe care revelaţia le acoperă; în orice caz, scriptul poate fi înţeles prin numeroase modalităţi. Aici este locul unde rolul logicii este integral în deducerea a ceea ce scriptura nu afirma explicit. Aplicarea raţiunii şi a logicii este crucială pentru înţelegerea (sesizarea) sensurilor scripturii. Prin urmare, avem câteva şcoli (curente) de gândire. Şeicul nostru Al-Ghazali a fosloit logica pentru a înţelege Shari`ah şi `Aqiydah. El refuza astfel să accepte acele câteva hadithuri care sunt împotriva simţului realităţii. De exemplu, el a refuzat hadisuri cum ar fi: „Dacă nu ar fi fost faptele fiilor lui Israel, carnea nu ar fi putrezit astăzi” şi „Dacă nu ar fi fost Eva, nici o soţie nu şi-ar fi înșelat soţul”. Aceste hadisuri sunt din Bukhari. Şeicul Al-Ghazali a spus: „Carnea se strică pentru că este o acţiune ştiinţifică a vieţii care a fost valabilă înainte şi după fiii lui Israel. Dacă cineva lasă carne la temperatura camerei, se va strica după un timp”. El a adăugat: „Eva nu l-a trădat pe Adam. Noi nu avem această noţiune în Islam”. Astfel, el îşi foloseşte intelectul şi logica. Unii oameni l-au ridiculizat pentru acest lucru, spunând: „Cum poate el să nege un hadis autentic?”. Eu declar că şeicul Al-Ghazali nu a negat niciodată Sunnah. Din contră, a apărat-o în multe dintre cărţile sale, cum ar „Fiqh-us Siyrah” şi „Practici neislamice”. Am inclus în cartea mea citatele unde el apără Sunnah. El este un om care apără Islamul. El este un om care doreşte să prezinte Islamul într-o manieră logică, acceptabilă şi sensibilă. Dacă o singură sursă a unui hadis este contrară cu faptele simple, el îl respingea, chiar dacă pare să fie autentic.

Respingerea hadisurilor îndoielnice nu ar trebui să fie niciodată un motiv de a-l discredita pe şeicul Al-Ghazali . În timpul companionilor, `Aisha, Allah să fie mulţumit de ea, a refuzat câteva hadisuri pe care unii companioni pretindea că le-au auzit cu propriile lor urechi. Ea a spus: „Nu, ei fie nu au înţeles, fie au schimbat formularea din greşeală”. Ea şi-a dat seama că pur şi simplu aceste hadisuri veneau în contradicţie cu Coranul. Şi în astfel de situaţie, ea le răspundea companionilor, spunând: „Cum puteţi relata acest fapt, când Allah spune aşa şi aşa....”.
Există câteva cărţi care au fost scrise cu ceea ce `Aisha a respins din relatărilor altor companioni. Oricum, nimeni nu a spus vreodată că `Aișah ar fi o apostată pentru că a respins acele hadisuri. De fapt, nu există nici un imam care să nu fi respins unele hadisuri dintr-un motiv sau altul, cum ar fi de exemplu Malik sau Abu Hanifeh. Astfel, pur si simplu logica a fost cea care l-a împins pe şeicul Al-Ghazali să-şi formeze propriile păreri în multe chestiuni. Şi cu sigranţă, atunci când a ales o părere în locul alteia, nu a făcut acest lucru din mofturi personale. El a avut, aşa cum a exemplificat Dr. Al-Sawwa, o metodologie bine definită şi fundamente neclintite. El a folosit simţul realităţii, dar acest motiv nu l-a făcut niciodată să respingă revelaţia. De exemplu, când a ales ideea că răscumpărarea sângelui vărsat pentru o femeie este egală cu cea pentru un bărbat, unii oameni l-au acuzat, pentru că ei au spus că această părere era împotriva celor patru şcoli de gândire. Este corect că aceasta nu era părerea celor patru şcoli. Dar nu este o problemă a consensului (Ijmaa). Al-Assamm şi Ibn Aleya au păreri diferite, aşa cum este menţionat de către Shawkani. Şi mai mult, toate hadisurile care au fost citate pentru a susţine pretenţia că răscumpărarea sângelui vărsat pentru o femeie este jumătate din cea pentru un bărbat, nu sunt autentice. Acest lucru este acceptat în unanimitate de către cei mai renumiţi savanţi în Hadis. Aceasta este părerea şeicului Al-Ghazali . Şi a constituit un mijloc util de gândire atunci când el a folosit argumente pentru a contrazice atacurile comuniste.

El s-a gândit întotdeauna că credinţa este dragoste şi ură, de dragul lui Allah. Aş vrea să numesc acest suflet, un suflet de poet. Şeicul Al-Ghazali a spus: În anul 1951, tânărul indian propovăduitor al Islamului, şeicul Abu Hassan Al-Nadwi, a vizitat Egiptul. A adus cu el câteva scrisori pe care le scrisese. Una dintre ele este intitulată „Din Lume pentru Pensinsula Arabică şi de la arabi pentru Lume”. Oamenii întrebau Peninsula Arabică despre misiunea pe care o avea de îndeplinit. Acestea au fost cuvinte foarte puternice şi emoţionante. Apoi, peninsula a răspuns lumii. Pe Allah, nimeni nu poate servi Islamul dacă el sau ea nu are un suflet de poet.

Eu nu ştiam că Al-Ghazali scrie poezie. Dar fiul său, dr. Alaa, a declarat acum câtăva vreme că într-adevăr a scris câteva versuri. În orice caz, nu era poet. Dar avea sufletul unui poet. Sentimentele sale se revărsau din sufletul său. Un propovăduitor trebuie să aibă foarte multe sentimente. El sau ea nu pot fi duri, rigizi. Al-Ghazali a reproşat unor oameni că „nu aveau suflet”. Aceştia sunt oamenii cărora le păsa numai de sensul literal al cuvintelor. Aceste „pietre” nu sunt capabile de a chema la Islam. Chemarea la Islam nu este rigidă. Este un sentiment plăcut şi dulce. Din acest motiv, toată lumea care-l cunoaştea bine pe şeicul Al-Ghazali , îl iubea – chiar şi cei care aveau păreri diferite faţă de ale lui. Era o persoană tolerantă, blândă şi spirituală. Nu a existrat vreodată ca cineva care stătea cu el să nu audă o glumă. El glumea uneori chiar şi în Da`wah. O dată a fost întrebat dacă un om putea să-şi ghideze propriul destin sau viitorul lui era predestinat. El a răspuns: „În Occident, un om îşi controlează propriul destin. Dar în orient, viaţa este predestinată”. Aceasta este evident, o întrebare complicată, care este veşnic pusă. Atunci, el a rezolvat problema cu această glumă. Aşa era el.

Extraordinara spiritualitate a şeicului Al-Ghazali era imposibil de remarcat. A avut o inimă de Sufi. Cu toate acestea, nu s-a alăturat nici un grup Sufi. L-am invitat acum câţiva ani să fie profesor în Qatar. A stat cu noi trei ani fericiţi. Un frate a venit să-l viziteze, era Sufi [...] şi a spus: „O, respectabile şeic, aş vrea ca înainte de sfârşitul vieţii tale, să faci un legământ cu şeicul meu Sufi”. El l-a întrebat: „Există vreun şeic după Hassan Al-Banna? Am luat de la Hassan Al-Banna Islamul cu toate înţelesurile sale, echilibrele şi profunzimile sale”. Da, Al-Ghazali a învăţat de la Hassan Al-Banna Islamul atotcuprinzător şi l-a trăit precum l-a înțeles. Mai mult, a avut această extraordinară spiritualitate pe care oricine l-a cunoscut a simţit-o. Oricine citeşte ceea ce a scris el este emoţionat de cuvintele sale. Cred că era sincer. Nu am putut să-l ascult niciodată fără să fiu emoţionat. Omul vorbea din suflet şi îşi exprima cele mai lăuntrice gânduri. Niciodată în discursurile sale nu se prefăcea şi nu-şi falsifica emoţiile. Se purta foarte firesc şi niciodată nu a amestecat islamul cu altceva. În cartea sa, „Latura spirituală a Islamului”, el a explicat o parte a cărţii „Cuvinte ale înțelepciunii”, scrisă de Ibn Ataa Al-Sakandari. Aceste explicaţii moderne au fost excelent de elocvente.

Într-o zi, un om a venit la el şi i-a spus: „O, şeicule, am comis un păcat şi aş vrea să mă căiesc.” El i-a răspuns: „Cine ştie, poate că omul acesta este mai aproape de Allah decât sunt eu. Poate că din cauză că se simte vinovat de păcatul său, el este mai aprope de Allah decât mine. Cine ştie. Poate acţiunile mele sunt nesincere”. Şeicul Al-Ghazali a avut o spriritualitate extraordinară. Citea un poem pe care l-a scris Ibn Al-Rumi, la rugăciunile de noapte. Citea acest poem plângând. Dragii mei fraţi şi surori, acesta este şeicul Al-Ghazali . Şi-a trăit viaţa pentru a chema la Islam, pentru a apăra Islamul şi pentru a ataca duşmanii Islamului. Cărţile sale constituie atât o apărare a Islamului, cât şi un atac împotriva duşmanilor Islamului. I-a atacat pe sionişti în cartea sa, „The Harvest of Pride”. I-a atacat pe misionari în cartea sa „A Cry of Warning from the Missionaries”. I-a atacat pe orietalişti când a răspuns to Gold Zahir. I-a atacat de asemenea pe comunişti, în cartea sa „Islamul şi Invazia Roşie”, cât şi violenţa ideilor occidentale în „Întunericul din Occident, Imperialismul cu imperialismul său: invidia şi lăcomia” şi în final, secularismul naţional în „Realitatea naţionalităţii arabe şi mitul renaşterii arabe”.

Toate cărţile sale au constituit fie un atac, fie o apărare. Acesta a fost şeicul Al-Ghazali . Fraţi şi surori, nu-i pot acorda atenţia care i se cuvine în doar câteva cuvinte. Vorbim despre un mare mentor şi un mare imam al Da`wah şi al renaşterii islamice. Vorbim despre o şcoală complet deosebită a Da`wah, a gândirii şi a reformei. Avem nevoie de câteva studii de cercetare pentru a defini caracteristicile, pozişia şi efectele acestei şcoli. Al-Ghazali nu aparţine unui grup sau unui popor. El aparţine întregii Ummah musulmane.

Vorbim despre un gânditor şi un savant, care şi-a dedicat întrega viaţă Islamului şi nimănui altcuiva. A dat islamului ideile sale, inima, limba, condeiul său, gihadul şi strădania sa. A luptat toată viaţa sub stindardul Islamului. Deviza sa era: „Rugăciunea mea, actele mele de devoțiune, viaţa mea şi moartea mea îi aparțin lui Allah, Stăpânul Lumilor! El nu are nici un asociat! Astfel mi s-a poruncit şi eu sunt primul dintre musulmani”. (Al-En'aam: 162, 163). Allah îi era singurul prieten, Judecâtor şi Stăpân.

A trăit cu un sentiment care întotdeauna i-a umplut sufletul – acela că era un apărător pentru acest religie şi că nu trebuia niciodată să permită ca Islamul să fie atacat. A crezut că întotdeauna trebuie să fie atent la duşmanii din interior şi din exterior.

A fost destinul şeicului să lupte pe două fronturi:
Pe frontul duşmanilor Islamului; cei care urăsc să vadă răspândirea luminii sale şi cărora le displace întoarcerea sa la conducerea lumii. Unii dintre aceştia reprezintă forţe internaţionale care se tem sau urăsc Islamul. Exemplele îi includ pe sionişti, cruciaţi, comunişti şi idolatrii. Ei au religii şi moduri de gândire diferite, dar sunt uniţi în misiunea lor de a ataca Islamul şi de a pune obstacole în calea lui. Allah a spus despre ei: „Aceia care nu cred, asemenea sunt aliați unul cu altul" (Al-Anfal: 73) și "Cei nedrepți își sunt aliați unii altora....." (Al-Geasiyah:19).
Alţii, din nefericire, sunt musulmani purtând nume musulmane precum Muhammed, Ahmed, Hassan, Hussein, Omar şi Ali. Totuşi, intenţiile lor sunt nefaste faţă de Islam şi faţă de cei care cheamă la Islam. Mai mult, ei neagă Șeri`ah. Islamul este duşmanul lor pentru că îi propovăduieşte împotriva faptelor lor păcătoase, împotriva asupririi lor sălbatice, împotriva motivelor lor ascunse şi împotriva excesivei lor lăcomii.

Pe frontul celor ignoranţi, cei care ştirbesc Islamul în timp ce cred că îi aduc un serviciu sunt cei care „zdrobesc” chipul Islamului în încercarea de a strivi o muscă care s-a aşezat pe acest chip. Ei sunt numiţi "propovăduitori care rătăcesc". Ei îi fac pe oameni să fie ocupaţi cu ramurile şi nu cu lucrurile fundamentale, cu chestiunile particulare şi nu cu întregul, cu controverse şi nu cu lucrurile convenite şi cu acţiunile organelor, nu cu cele ale inimilor.
El s-a plâns de aceşti propovăduitori, mulţi dintre ei provocând dezastre şi nedreptăţind Islamul. Ei nu citesc sau nu luptă niciodată. Noutăţile pe care ei le ştiu nu sunt aşezate în contextul lor corect. Durerea Ummei nu-i afectează. Ei continuă să dezbată evenimente istorice. Ei nu văd ceea ce se întâmplă în lume; nici nu învaţă din salturile incredibile ale schimbărilor care apar în cadrul vieţii pe pământ.

Trupul care este golit de sânge va claca. În mod similar, mintea care este golită de cunoaştere nu poate împlini obligaţiile Jihadului sau adevărul.

Pericolul pentru viitorul Islamului, al naţiunilor lui şi reînvierea lui sunt teme abordate de şeic în utlimele sale cărţi. A sperat că oamenii vor învăţa şi se vor trezi. Şi-a dorit ca ei să devină mai puţin mândri în opiniile lor şi să înceteze în a-i dispreţui pe ceilalţi, pe care-i considerau mai jos decât ei. Şi-a dorit ca ei să înveţe să fie umili cu credincioşii, să-i respecte pe cei mai în vârstă şi să fie blânzi cu cei tineri.

Aş dori să spun că şeicul Al-Ghazali nu e perfect, fără defecte. A fost un om normal. Cu toate acestea, a fost un om al Islamului. A trăit pentru Islam şi a murit pentru Islam. A rămas pe câmpul de luptă până în ultima clipă şi a murit cu sabia în mână. Acesta a fost şeicul Al-Ghazali . Dacă oamenii doresc să se oprească asupra greşelilor sale, acest lucru nu-l discreditează. În hadisul: „Apa, mai multă de două qallas (o măsură) nu poate fi niciodată murdară”. Dar dacă ar fi fost o mare?

Este posibil să aveţi o părere diferită față de el în chestiuni minore sau majore şi în multe sau puţine chestiuni. În orice caz, dacă îl cunoaşteaţi bine, nu v-aţi fi putut abţine să nu-l iubiţi şi să nu-l respectaţi. Cu singuranţă aţi fi simţit cât de sincer este el faţă de Allah, cât de cinstit şi cât de deschis este, şi cât de energic este el în apărarea Islamului.

Se supăra imediat când cineva ataca Islamul. Când era supărat, era ca o mare care inundă şi ca un vulcan care arde. Ura asuprirea împotriva sinelui şi împotriva oricărei fiinţe umane. Nu putea tolera abaterea, cel puţin din punctul lui de vedere, el nu putea să tacă sau să permită condeiului său să fie inutil. El ataca cu furie, indiferent de consecinţe. Oricum, şeicul niciodată nu a depăşit limita în duşmăniile sale. De asemenea, nu şi-a calomniat niciodată duşmanii şi nici nu le-a dorit răul.

În acelaşi timp, şeicul era capabil să se liniştească la fel de rapid. El revenea asupra adevărului, realizând măsura furiei sale. Nu se sfia să-şi facă publice greşelile făcute în orice chestiune. Acesta este un fel de act de curaj care este foarte rar întâlnit.

Allah să-l binecuvânteze sufletul şeicului Al-Ghazali şi să-l pună alături de robii săi drept-credincioşi. Allah să-l răsplătească cu răsplăta cea mai mare pe care o dă conducătorilor învăţaţi. Allah să-l răsplătească pentru ceea ce a făcut pentru Ummah şi pentru această religie, cu cea mai mare răsplătă. Allah să aibă grijă de familia şi de copiii săi în felul cel mai bun în care o face cu oamenii sinceri. Îl rog pe Allah să ne îndrume să urmăm paşii şeicului, să aderăm la dreptate, să rezistăm minciunii şi să-l chemăm pe Allah. „Cine este cel mai bun în discursuri decât cel care cheamă la Allah, cel care face fapte bune şi spune că este dintre musulmani.”

La final, îl rog pe Allah să vă ierte pe voi şi pe mine şi să-l binecuvânteze pe învăţătorul nostru, Muhammed, pe familia sa şi pe companionii săi! Şi fie ca pacea, binecuvântările şi mila lui Allah să fie asupra voastră!

Acest discurs a fost rostit în cadrul unui seminar ținut în Amman, Iordania, la data de joi, 4 Safar, anul 1417 H (20 iunie 1996).

________________________________________
Traducere: Sorina Cassiana
Asociația Surori Musulmane, 2010

Comunicatul oficial al Federatiei Organizatiilor Islamice din Europa

In the name of Allah, Most Compassionate, Most Merciful

The Federation of Islamic Organisations in EuropeThe attack on the Freedom for Gaza Flotilla is an act of blatant piracy and a horrific massacre

In the very early hours of this Monday morning, Israeli military forces—by premeditated decision of their government—committed a gross and bloody act of piracy against the “Freedom Flotilla”; ships that had embarked from several European ports aiming to take humanitarian aid to the Palestinian people in Gaza, who are suffering under a strangling and immoral blockade.

Reports spoke of heavy concentrations of Israeli forces—authorised by the extremist right-wing Israeli government, attacking and boarding the ships of the “Freedom Flotilla” in international waters. On board these ships are humanitarian aid teams, media professionals, parliamentarians, and representatives of European and world civil society institutions. The Israeli forces in their aggression have committed a bloody massacre on board the ships with tens of victims, both dead and wounded, among the unarmed civilians, who are only carrying humanitarian supplies, food, medicine, children’s toys, and material for reconstruction.

Such a blatant attack on 750 civilians of diverse nationalities from across the world, travelling on European ships to the Gaza Strip, is a very dangerous development in the train of naked Israeli violations, and a blood-drenched message from the Israeli occupation to the entire world reflecting its complete and utter disregard for humanitarian conventions, international law and norms. The Israeli authorities have acted as the rogue state above the law.

The Federation of Islamic Organisations in Europe emphasises that the “Freedom Flotilla” is a live expression of human conscience rising against the unjust blockade inflicted on the Palestinian people in Gaza; given that this blockade is a reprehensible crime rejected by religion, human values, moral standards, and international conventions. These seafarers travelling to Gaza present an image of courageous human solidarity that has broken the wall of silence surrounding the blockade, and scored a victory for the right of peoples to life and dignity.

The Federation of Islamic Organisations in Europe condemns in the strongest possible terms this act of piracy and mass killing perpetrated against the “Freedom Flotilla”, and demands serious and urgent official European action to confront this dangerous piracy, and bloody massacre, and put an end to a long series of blatant Israeli violations.

The Federation of Islamic Organisations in Europe also expresses its solidarity with those humanitarian organisations, public figures, and European and world media participating in the Freedom Flotilla, and calls upon civil society and media institutions in Europe to take up responsible stances corresponding to the enormity of the crime, and to focus attention on the grave and serious nature of this bloody attack on a humanitarian convoy, as well as the crime of a suffocating blockade inflicted on human beings.

The Federation calls upon Muslims in Europe, and the general public in European societies, to urgently mobilise—in wide-scale and public action, to condemn the blatant piracy and bloody massacre perpetrated against the Freedom Flotilla, and to escalate in the legitimate demand for a lifting of the unjust blockade on Gaza that can no longer be tolerated.

Brussels, 31 May 2010

The Federation of Islamic Organisations in Europe

Islamul - Muhammed Al-Ghazali

Islamul este religia firii

Islamul s-a numit pe sine o "religie fireasca", care este lipsita de toate aceste impuritati:

"Ridica-ti fata ta spre Religia cea adevarata! Aceasta [religie] este firea [creata de] Allah, dupa care El i-a creat pe oameni. Nu exista schimbare in creatia lui Allah. Aceasta este Religia cea dreapta, dar cei mai multi oameni nu stiu." - Surat Ar-Rum:30

Functia ochiului este de a vedea, pana cand apare o tulburare in el. Urechea aude sunetul pana devine surda. Functia firii este de a urma calea corecta, si de a alerga spre ea cu aceeasi vioiciune cu care apa se scurge de pe o inaltime, atat timp cat nu este coplesita de stricaciune si josnicie, care s-ar putea sa-i ia fraiele in mana si sa o intoarca de la calea dreptatii si a binecuvantarilor.

Lucrurile care tulbura, care corup firea sunt uneori rezultatul ultimelor secole sau alteori reprezinta creatia anturajului josnic, a obisnuintelor si a obiceiurilor, sau ambele sunt responsabile pentru perturbari. Aceste lucruri reprezinta un pericol foarte mare pentru natura omului. Ele cauzeaza o diversitate de maladii in ea. Adevaratul gihad al unui reformator este de a lupta impotriva acestor inhibitii si obiceiuri si de a le slabi puterea. El incearca sa-si elibereze firea de aceste pericole pentru ca puritatea sa originala sa poata fi recastigata si sa fie capabila sa-si indeplineasca adevarata sa responsabilitate. Islamul a dat o clarificare deplina a acestei metode.

Dupa ce a explicat religia fireasca in versetul citat mai sus, Sfantul Quran spune imediat mai departe:

"Intoarceti-va la El caindu-va! Fiti cu frica de El si impliniti Rugaciunea [As-Salat] si nu fiti dintre politeisti,

Dintre cei care au divizat religia lor si au devenit secte, fiecare ceata bucurandu-se pentru ceea ce are ea!" - Surat Ar-Rum:31,32

A incuraja credinta in locul necredintei, dreptatea in locul rautatii, a adopta metoda fricii de Dumnezeu, in locul gandurilor tulburi cu privire la Allah, unitatea in gandire si actiune a oamenilor drepti - acestea sunt manifestarile care arata ca omul a ramas la natura sa integra. Acest lucru a fost clarificat in urmatorul verset din Quran:

"Noi l-am creat pe om cu cea mai frumoasa infatisare,

Apoi il intoarcem pe el in locul cel mai de jos,

Fara de aceia care cred si implinesc fapte bune, caci ei vor avea parte de rasplata neintrerupta." - Surat At-Tin: 4-6

Care este cel mai bun tipar sau model pentru om? Intelegerea Adevarului si adoptarea acestuia, indeplinirea cerintelor lui si intrunirea revendicarilor sale. Aceasta se numeste atasament fata de virtuozitate si decenta iar consideratia pentru aceste doua calitati in viata individuala a omului si in viata sa in colectivitate reprezinta adevarata realizare. Iar incercarile de a le face active in toate aspectele vietii este adevaratul tipar si model.

Dar exista un numar foarte mare de oameni care nu ajung la acest nivel inalt. Ei raman atasati doar de viata de pe acest pamant. Ei isi urmeaza propriile dorinte, aratand neascultare fata de poruncile lui Allah. Ei cad astfel la cel mai de jos nivel, pe care Qur'an-ul il numeste "Esfele saafiliyn" (cel mai de jos dintre cei de jos), nivel la care Allah i-a aruncat pe astfel de oameni.

A-i arunca pe oamenii cu o astfel de fire la cel mai de jos nivel este potrivit legii divine, o chestiune de calauzire sau de ratacire. Iar aceste legi sunt drepte si se bazeaza pe dreptate. Sfantul Qur'an le mentioneaza astfel:

"Allah nu duce in ratacire un neam, dupa ce l-a calauzit, pana ce nu-i arata limpede, de ce trebuie sa-i fie frica. Allah este peste toate stiutor!" -Surat At-Tawba: 115