Gloante, paine, bere, iaurt, hartie si alte 180 de lucruri facute din porci
In mod normal nicio parte din trupul banalului porc nu este irosita de industria moderna de consum. O cercetatoare britanica a avut curiozitatea sa investigheze drumul unei carcase proaspete de porc sacrificat intr-un abator. Spre surpriza sa a descoperit ca porcul in cauza a sfarsit sub forma a nu mai putin de 180 de produse in care nu ne-am astepta in mod normal sa gasim ramasite de …porc!
"La fel ca multi oameni nu aveam nici cea mai mica idee referitor la ce se intampla cu cadavrul unui porc care paraseste abatorul. Am avut parte de acordul unui crescator de porci si, astfel, am urmarit intinerariul porcului cu numarul de indentificare 05049. Am fost socata sa descopar ce s-a intamplat cu el", declara Christein Maidertsma in varsta de 29 ani.
Astfel, inghetata contine gelatina extrasa din oasele de proc, gelatina care regleaza cristalizarea zaharului si incetineste procesul de topire. Fertilizatorii contin o mare parte de par de porc procesat. Sampoanele contin acizi grasi extrasi din oasele porcilor, aceiasi acizi grasi dau stralucire sampoanelor. Sucurile de fructe au parte de aceeasi gelatina porcina folosita pentru limpezire. Painea contine proteine extrase din par de porc, proteine care o mentin proaspata pentru mai multe zile.
Gelatina din oase este folosita la transportul in siguranta a prafului de pusca si corditei folosite la asamblarea gloantelor si cartuselor. Tamburinele orchestrelor moderne sunt realizate din vezica urinara a porcului.
Aceeasi gelatina din oase este folosita la limpezirea vinului inainte de a fi imbuteliat in marile lanturi industriale. Gelatina mai are un rol capital la imbunatatirea rigiditatii si reducerea umezelii colilor de hartie. Calciul extras direct din oase de porc este adaugat in multe marci de iaurt.
Hemoglobina din sangele porcesc este folosita in toate filtrele de tigari pentru a incetini accesul numeroaselor substante toxice in plamanii fumatorilor.
Glicerina din oase este folosita pe scara larga pentru a imbunatati textura pastei de dinti. Colagenul porcesc este adaugat in majoritatea cremelor cosmetice faciale deoarece reduce ridurile mai bine decat orice alta substanta. Acelasi colagen abunda in batoanele proteice folosite pe scara larga de culturisti. Gelatina este adaugata in bere deoarece actioneaza ca un agent de limpezire reactionand cu substantele amare si taninul. Si lista continua pana la numarul 180… Studiul a provocat numeroase scandaluri in cadrul comunitatilor iudaice si musulmane din Marea Britanie.
Caut adăpost la Allah de Satana cel alungat! În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător, Laudă lui Allah, al lumilor Stăpânitor, Cel Milostiv, Îndurător, în Ziua de Apoi Stăpânul Cârmuitor. Numai pe Tine Te adorăm, numai la Tine cerem ajutor, pe drumul drept Tu fii-ne Călăuzitor, drumul celor cu care fost-ai Tu dăruitor, nu al celor pe care Tu Te-ai mâniat, nici al rătăciţilor.
Bismillahi-r Rahmani-r Rahim Alif Laaamm Mmiiim. Zalike-l kitabu la raybe fihi hude-l lil mutteqin. Ellezine yu’minune bi-l ghaybi wa yuqimune-s salaate wa mimma razeqnahum yunnfiqun. Wellezine yu’minune bimaa unzile ileyke wa ma unzile min qablike wa bi-l aakhirati hum yuuqinun. Ulaaike ‘ala hude-m mi-r Rabbihim wa ulaaike humu-l muflihun . În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător Alif, Lam, Mim. Aceasta este Cartea, cea fără îndoială; Ea este Călăuză pentru cei smeriţi, care cred în cele nevăzute şi împlinesc Rugăciunea şi din ceea ce le-am dăruit fac milostenie. Şi care cred în ceea ce ţi-a fost pogorât ţie şi în ceea ce a fost pogorât înaintea ta şi în Viaţa de Apoi ei se încred. Aceia sunt călăuziţi de Domnul lor şi aceia sunt izbânditori.
Allahu la ilahe illa Huwwal Hayyul Qayyum. La te’khuzuhu sinetu-u wa la neum. Lehu ma fi-s semawati wa ma fi-l ard. Men zellezi yeşfe’u ‘indehu illa bi iznih. Ya’lemu ma beyne eydiihim wa ma khalfehum wa la yuhiitune bişey-im min ‘ilmihi illa bimaşaa’. Wasi’aa kursiyyuhu-s semawati wa-l arda wa la yeuduhu hifzuhuma wa Huwwa-l Aliyyu-l Azim. Laa ikraha fi-d diin. Qad tebeyyene-r ruşdu mine-l ghayy. Feme-y yekfur bi-t taaghuti wa yu’mi-m billahi feqad istemseke bi-l ‘urweti-l usqa len fisame leha; wallahu Semi’un ‘Alim. Allahu Weliyyu-l lezine aamenu yukhrigiuhum mine-z zulumati ile-n nur. Wellezine keferu awliyaauhumu-t taaghutu yukhrigiunehum mine-n nuuri ila-z zulumat. Ulaaike ashabu-n naari hum fiha khaalidun.
În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător Allah! Nu există divinitate afară de El, Cel Viu, Veşnicul! Nici aţipirea, nici somnul nu-L cuprind! Ale Lui sunt cele din ceruri şi de pre pământ! Cine este acela care ar putea mijloci la El afară de îngăduinţa Lui? El le ştie pe cele din faţa lor şi pe cele din urma lor. Şi ei nu pricep nimic din ştiinţa Sa în afară de ceea ce El voieşte. Tronul Lui se întinde peste ceruri şi peste pământ şi nu-I este grea păzirea lor. El este Preaînaltul, Măreţul. Nu este silire la credinţă! Răzvedită este deosebirea dintre calea cea dreaptă şi rătăcire, iar acela care se leapădă de Taghut şi crede în Allah, acela s-a prins de cea mai trainică toartă [Islamul] care nu se sparge niciodată. Şi Allah este Cel care Aude totul, Atoateştiutor. Allah este Ocrotitorul celor care cred; El îi scoate din întunecimi la Lumină, în vreme ce acelora care nu cred le sunt ocrotitori Taghuţii, care îi scot de la Lumină la întunecimi şi aceştia sunt oaspeţii Focului şi în El vor rămâne veşnic.
Lillahi ma fi-s semawati wa ma fi-l ard. Wa inn tubdu ma fi enfusikum aw tukhfuuhu yuhaasibkum bihillah. Feyaghfiru lime-y yeşaa’ wa yu’azzibu me-y yeşaa’. Wallahu ala kulli şey’in qadiir. Aamene-r rasuulu bima unzile ileyhi mi-r Rabbihi wa-l mu’minun. Kullun aamene billahi wa melaaiketihi wa kutubihi wa rusulih. La nuferriqu beyne ahadi-m mi-r rusulih. Wa qaalu semi’na wa ata’na ghufraneke Rabbena wa Ileyke-l masiir. Laa yukelifullahu nefsen illa wus’aha. Leha ma kesebet wa aleyha mektesebet. Rabbena la tuakhizna in nesiyna aw akhta’na. Rabbena wa la tahmil aleyna isrann kema hameltehu ala-lezine minn qablina. Rabbena wa la tuhamilna ma la taaqate lena bih. W’afu’anna, waghfirlena, warhamna; ennte Meulana fennsurna ala-l qaumi-l kaafirin.
În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător Ale lui Allah sunt toate din ceruri şi de pre pământ. Şi dacă arătaţi sau ascundeţi ceea ce este în sufletele voastre, Allah vă va cere socoteală pentru acest lucru. Apoi El îl va ierta pe cel care El va voi şi îl va chinui pe cel care El va voi. Allah este cu putere peste toate! Trimisul a crezut în ceea ce i-a fost pogorât de la Domnul său, asemenea şi drept-credincioşii. Fiecare [dintre ei] a crezut în Allah, în îngerii Lui, în scripturile Lui şi în trimişii Lui. [Şi ei zic]: „Noi nu facem nicio deosebire între vreunul dintre trimişii Săi”. Şi ei au zis: „Noi auzim şi ne supunem! Iertarea Ta [o implorăm], Doamne, şi la Tine este întoarcerea!” Allah nu impune nici unui suflet decât ceea ce este în putinţa lui. El are ca răsplată ceea ce şi-a agonisit [faptele bune] şi împotriva lui ceea ce a dobândit [faptele rele]. Doamne, nu ne pedepsi pe noi, dacă am uitat sau am greşit! Doamne, nu ne împovăra pe noi cu grea povară, aşa cum i-ai împovărat pe cei dinaintea noastră! Doamne, nu ne împovăra pe noi cu ceea ce nu putem îndura! Şi şterge-ne nouă greşalele noastre şi iartă-ne pre noi şi fii milostiv cu noi! Tu eşti Ocrotitorul nostru, ajută-ne pe noi să izbândim asupra celor necredincioşi!
Ua’aneti-l ugiuhu li-l Hayyi-l Qayyum; ue qad khabe men hamele zulma. Ue me-y ye’amel mine-s salihati ue huwwa mu’minunn fe la yekhafu zulme-u ue la hadma.
În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător Feţele se vor pleca umilite în faţa Celui Veşnic Viu [şi] Atotputernic şi nefericit va fi acela care va purta o nedreptate. Dar acela care săvârşeşte fapte bune şi este drept-credincios nu are a se teme de nedreptate sau de oprimare.
HasbiyAllahu la ilahe illa huwwa aleyhi teuekkeltu ue huwwa Rabbu-l Arşi-l ‘Azim.
În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător „Allah îmi este mie de ajuns! Nu există altă divinitate în afară de El! În El mă încred, căci El este Stăpânul Tronului cel mare!”
Qul-id’uLlahe au id’u-r Rahmane eyyam ma ted’uu felehu-l esma-ul husna ue la tegiher bisalatike ue la tukhaafit bihi uebteghi beyne zalike sebila. Ue quli-lhamdulillahi-l lezi lem yettekhiz ueledeu uelem yeku-l lehu şeriykunn fiy-l mulki ue lem yeku-l lehu ueliyyu-m mine-z zulle ue kebbirhu tekbira.
În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător Spune: „Chemaţi-L Allah sau chemaţi-L Milostivul, oricum L-aţi chema, ale Lui sunt numele cele mai frumoase! Şi nu rosti cu glas tare Rugăciunea ta, dar nici nu o rosti în şoaptă, ci caută între acestea [două] o cale! Spune: «Laudă lui Allah, care nu Şi-a luat niciodată un fiu, care nu are părtaş la stăpânire şi nici nu are nevoie de ocrotitor împotriva umilinţei!» Şi slăveşte-L pe El, aducându-I preamărirea cuvenită!”
Bismillahi-r Rahmani-r Rahim Efehasibtum ennema khaleqnakum ‘abese-u ue ennekum ileyna la turge’un. Fete’alea Allahu-l Meliku-l Haqq; la ilahe illa Huwwa Rabb-ul Arşi-l Kerim. Ue me-y yed’u mea’Allahi ilahen aakhara la burhane lehu bihi feinnema hisabuhu innde rabbihi; innehu la yuflihu-l kafirin. Ue qur-Rabbiy-ghfir uerham ue Ente Khayru-r Rahimin.
În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător „Oare credeţi că v-am creat pe voi fără rost şi că nu vă veţi întoarce la Noi? Preaînalt este Allah, Stăpânul adevărat! Nu există altă divinitate în afară de El, Stăpânul Tronului sublim! Şi cel ce cheamă alături de Allah un alt dumnezeu, fără să aibă dovadă despre el, acela va da socoteală Domnului său. Iar necredincioşii nu vor izbândi!” Şi spune: „Doamne, iartă şi fii îndurător, căci Tu eşti Cel mai bun dintre cei îndurători!”
Bismillahi-r Rahmani-r Rahim FesubhanAllahi hiyne tumsuune ue hiyne tusbihun. Ue lehu-l hamdu fi-s semauati ue-l ardi ue ‘aşiyye-u ue hiyne tuzhirun. Yukhrigiu-l hayye mine-l meyyiti ue yukhrige-l meyyite mine-l hayy, ue yuhyi-l arda be’ade meutiha ue kezalike tukhragiun. Ue min aayatihi en khaleqakum minn turabinn summe iza enntum beşerunn tennteşirun. Ue min aayatihi en khaleqa lekumm min ennfusikum ezuage-l liteskunu ileyha ue ge’ale beynekum meueddete-u ue rahmeten; inne fiy zalike leaayati-l liqaumi-y yetefekkeruun. Ue min aayatihi khalqu-s semauati ua-l ardi ua-khtilafu elsinetikum ue eluanikum inne fiy zalike leaayati-l li-l ‘alemin. Ue min aayatihi menamukum bi-l leyli ue-n nehari ue-btighaaukum minn fadlihi inne fiy zalike leaayati-l liqaumi-y yesme’un. Ue min aayatihi yuurikumu-l berqa khaufeu ue tame’a-u ue yunezzilu mine-s semaa-i maa-en feyuhyi bihi-l arda be’ade meutiha; inne fiy zalike leaayati-l liqaumi-y yea’qilun. Ue min aayatihi enn tequume-s semaa-u ue-l ardu bi emrihi summe iza de’aakum de’auete-m mine-l ardi iza enntum tekhrugiuun. Uelehu menn fiy-s semauati ue-l ardi kullu-l lehu qaanitun.
În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător Aduceţi, aşadar, slavă lui Allah, când vine seara pentru voi şi când vă treziţi dimineaţa! Slavă Lui în ceruri şi pre pământ – atât înainte de asfinţit, cât şi când sunteţi în mijlocul zilei! El îl scoate pe cel viu din cel mort şi-l scoate pe cel mort din cel viu. El dă viaţă pământului, după moartea lui. Şi tot astfel veţi fi şi voi scoşi. Printre semnele Lui [este acela] că El v-a creat pe voi din ţărână şi apoi iată-vă pe voi oameni care v-aţi răspândit [pe pământ]. Şi printre semnele Lui [este acela] că El v-a creat din voi înşivă soaţe, pentru ca voi să trăiţi în linişte împreună cu ele. Şi El a pus între voi dragoste şi îndurare şi întru aceasta sunt semne pentru un neam [de oameni] care chibzuiesc. Şi printre semnele Lui sunt crearea cerurilor şi a pământului şi deosebirea limbilor voastre şi culorilor voastre. Întru aceasta sunt semne pentru cei care ştiu. Şi printre semnele Lui sunt somnul vostru în timpul nopţii şi în timpul zilei şi căutarea de către voi a harului Său. Întru aceasta sunt semne pentru un neam [de oameni] care aud. Şi printre semnele Lui este [acela] că El vă arată vouă fulgerul, cu teama [de trăsnet] şi cu nădejde [în ploaie], şi că pogoară apa din cer, cu care învie pământul, după moartea lui. Întru aceasta sunt semne pentru un neam [de oameni] care pricep. Şi printre semnele Lui este [acela] că cerul şi pământul există prin porunca Sa, iar dacă vă va chema pe voi cu o chemare, veţi ieşi voi din pământ. Ai Lui sunt cei din ceruri şi de pre pământ şi toţi Îi sunt Lui supuşi.
Ha', Mim. Revelarea Cărţii este de la Allah Cel Puternic, Ştiutor, Iertătorul păcatelor, Primitorul căinţei, Cel Aspru la pedeapsă, Dătătorul de îndurare. Nu există altă divinitate afară de El şi la El este întoarcerea.
HuwAllahu-lleziy la ilahe illa huwwa ‘Aalimu-l ghaybi ue-şehadeti hue-r Rahmanu-r Rahiim. HuwAllahu-llezi la ilahe illa huwwa-l Meliku-l Quddusu-s Selamu-l Mu’minu-l Muheiminu-l ‘Aziyzu-l Gebbaru-l Mutekebbir; subhanAllahi ‘amma yuşrikun. HuwAllahu-l Khaaliqu-l Baari-u-l Musauwwiru lehu-l esmaa-ul husna; yusebbihu Lehu maa fiy-s semauati ue-l ardi ue Huwwa-l ‘Aziyzu-l Hakiym.
În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător El este Allah, afară de care nu este alt dumnezeu, ştiutorul celor nevăzute şi al celor văzute. El este Cel Milostiv, Îndurător. El este Allah, afară de care nu este alt dumnezeu: Stăpânitorul, Cel Sfânt, Făcătorul de Pace, Apărătorul Credinţei, Veghetorul, Cel Tare , Atotputernicul, Cel Preaînalt. Mărire lui Allah! El este mai presus de ceea ce voi Îi asociaţi. El este Allah: Făcătorul, Creatorul, Dătătorul de chipuri. Ale Lui sunt numele cele mai frumoase. Pe El Îl laudă cele din ceruri şi cele de pre pământ. El este Cel Puternic [şi] Înţelept.
Iza zulzileti-l ardu zilzaleha. Ua akhrageti-l ardu esqaaleha. Ua qaale-l innsanu maa leha. Yeumeizinn tuhaddisu akhbaaraha. Bienne Rabbeke euhaleha. Yeumeizi-y yesduru-n nasu eştate-l liyurauu e’amalehum. Feme-y ye’amel misqale zerratin khayra-y yera. Ue me-y ye’amel misqale zerratinn şerra-y yera.
În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător Când pământul va fi zgâlţâit de cutremur şi va scoate pământul poverile lui şi omul va zice: „Ce se întâmplă cu el?”, în ziua aceea va spune el veştile ce le are, pentru că Domnul tău îi va inspira lui. În Ziua aceea, oamenii vor ieşi în cete pentru ca să li se arate faptele lor. Cel care a făcut un bine cât un grăunte de colb, îl va vedea, după cum cel care a făcut un rău cât un grăunte de colb, îl va vedea.
Bismillahi-r Rahmani-r Rahim Qul yaa eyyuhe-l kafirun. Laa e’abudu maa te’abudun. Ue laa enntum ‘aabidune maa e’abud. Ue laa ene ‘aabidu-m maa ‘abettum. Ue laa enntum ‘aabidune maa e’abud. Lekum dinukum ue liye diin.
În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător Spune: „O, voi, necredincioşi! Eu nu ador ceea ce adoraţi şi nici voi nu adoraţi ceea ce ador eu. Nici adorarea mea nu este asemeni adorării voastre şi nici adorarea voastră nu este asemenea adorării mele! Voi aveţi religia voastră, iar eu am religia mea!”
În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător Când vine biruinţa lui Allah şi cucerirea şi-i vezi pe oameni intrând în religia lui Allah în cete, atunci slăveşte-L cu laudă pe Domnul tău şi roagă-L pe El de iertare, fiindcă El este Iertător [cu cel care se căieşte]!
În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător Spune: „El este Allah, Cel Unic! Allah-us-Samed ! El nu zămisleşte şi nu este născut şi El nu are pe nimeni egal!”
Bismillaahir-Rahmaanir-Rahiim Qul a’uuzu birabbil-felaq. Min şerri maa khalaq. Ue min şerri ghasiqin iza ue qab. Ue min şerrin-nef-fassati fil-u’qad. Ue min şerri haasidin izaa hased.
În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător Spune: „Eu caut adăpost la Stăpânul revărsatului zorilor împotriva răului [venind] de la ceea ce El a creat şi împotriva răului întunericului care se aşterne şi împotriva răului vrăjitoarelor care suflă în noduri şi împotriva răului pizmuitorului, când pizmuieşte.”
În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător Spune: „Eu caut adăpost la Domnul oamenilor, Stăpânul oamenilor, Dumnezeul oamenilor împotriva răului ademenitorului fugar care şopteşte în piepturile oamenilor, dintre ginni şi oameni.”
Toata lauda se cuvine lui Allah, pacea şi binecuvântările asupra Profetului nostru – Muhammed, asupra familiei sale şi asupra tuturor companionilor săi! Lauda se cuvine lui Allah, Cel în faţa căruia ne căim, Cel de la care cerem ajutor, la care ne adăpostim de răutatea sufletului nostru şi a faptelor noastre.
„Şi dacă te vor întreba robii Mei despre Mine, [spune-le] Eu sunt aproape, răspund rugii celor care Mă cheamă, atunci când Mă cheamă, dar şi ei să-Mi răspundă şi să creadă în Mine. Poate că ei vor fi bine călăuziţi!“ Surat al-Baqarah:186
„Şi Domnul vostru zice: "Chemaţi-Mă şi Eu vă voi răspunde! Aceia care din prea multă trufie refuză să Mă adore vor intra în Gheena umiliţi". Surat Gafir:60
Omul este o fiinta slabă. El are nevoie de Mila şi bunătatea lui Allah în fiecare moment, în fiecare oră din viaţa lui. Du’a (ruga) reprezintă chintesenţa actelor de adorare, este dorinţa şi manifestarea ardorii dreptcredinciosului de a fi alături de Allah. De aceea un musulman trebuie să îşi arate iubirea şi nevoia de Creatorul său în fiecare oră din zi. Fiecare musulman trebuie să se roage, dar cum? În care părţi ale zilei îi este recomandat să o facă, cu ce cuvinte să se roage, cum să-l urmeze pe Trimisul lui Allah în acest act de adorare? Răspunsurile la aceste întrebări le veţi putea găsi în urmatoarele pagini. Asociaţia „Surori Musulmane“ a pregătit această cărticică în speranţa că va fi de folos fiecărui musulman, chiar dacă ştie sau nu să citească din limba arabă, având forma invocării scrisă cu caractere arabe, urmată de cea transliterată cu caractere româneşti şi de traducerea ei în limba română. În aceste pagini au fost adunate invocările şi rugile făcute de Profetul nostru Muhammed (sallAllahu aleyhi we sellem) în diferite momente ale vieţii sale cotidiene. In şa Allah, cu voia lui Allah, acestea vor reprezenta încă o modalitate prin care comunitatea musulmană îşi va înmulţi faptele bune. Succesul şi călăuzirea sunt doar de la Allah.
Asociaţia Surori Musulmane
Meritele rugilor
Şi Domnul vostru zice:
>“
(Surat Ghafir:60)
Profetul nostru Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) spune: „Ruga este rugăciune. Domnul vostru vă spune: <Chemaţi-Mă şi Eu vă voi răspunde!>“ Într-o altă relatare Profetul Muhammed (salleAllahu aleyhi we sellem) ne spune: „Domnul vostru este Cel Preaslăvit, Cel Preamăreţ, Cel Viu, Cel mai Darnic. El se sfieşte ca robul Său să ridice mâinile către El, iar El să i le întoarcă goale.“
Trimisul lui Allah (salleAllahu aleyhi we sellem) mai spune: „Nu există niciun musulman care să se roage la Allah cu o rugă întru păcat sau ce duce la tăierea relaţiilor de rudenie fără ca Allah să nu-i ofere una din trei: să răspundă rugii, să o păstreze pentru Ziua de Apoi sau să-l îndepărteze de un rău la fel de mare cât ruga. Companionii au spus atunci: <Şi dacă facem foarte multe rugi?> A spus: <Allah are şi mai mult!>“
Pomenirea lui Allah în grup
Precum am învăţat din relatările profetice, a ne aduna pentru a-L pomeni pe Allah este mustehab (un lucru indragit), pentru că într-una din relatările consemnate de Imamul Muslim se spune astfel: „Un grup de oameni care se adună pentru pomenirea lui Allah este înconjurat de îngeri care se rotesc în jurul lor ca şi la Tauaf şi îi cuprinde pe ei şi mila lui Allah. El coboară asupra lor liniştea şi ii pomeneste printre cei pe care îi consideră la EL aleşi.“ (Hadis consemnat de Muslim, abu Daud, Ibn Mageh, Tirmizi, Ahmed bin Hanbel, Musned.)
Aşa cum este consemnat în foarte multe relatări, Trimisul lui Allah mergea la companionii săi în timp ce ei erau preocupaţi cu pomenirea lui Allah în geamie. Când îi găsea în această stare el îi binevestea şi nu se arăta nemulţumit.
După relatarea lui Abu Said Al-Khudri (radiyAllahu anhu) se spune că Muauieh s-a alăturat unei întruniri din geamie şi i-a intrebat pe cei de acolo: „Care este acel lucru care vă ţine pe voi aici?“ Ei au răspuns: „Ne-am aşezat să îl pomenim pe Allah.“ La aceasta Muauieh a întrebat din nou: „Pe Allah, pe voi vă ţine aici doar pomenirea lui Allah?“ Şi ei: „Pe Allah, nu ne reţine aici pe noi altceva în afara acestui lucru.“ Muauieh a răspuns: „Cât mă priveşte, eu nu am jurat că vă voi acuza şi aceasta pentru că nu este cineva care să fi relatat mai puţine hadisuri de la Trimisul lui Allah decât mine.“
Într-o zi Trimisul lui Allah Muhammed (salleAllahu aleyhi we sellem) a venit la un grup de companioni ai lui care stăteau în cerc şi i-a întrebat: „Care este acel lucru care vă ţine pe voi aici?“ Ei au răspuns: „Noi ne-am adunat şi ne-am aşezat aici pentru a-L pomeni pe Allah şi pentru a-I mulţumi pentru binecuvântările oferite nouă şi pentru că ne-a binecuvântat pe noi cu Islamul.“ La aceasta Trimisul lui Allah a răspuns: „În ceea ce mă priveşte, eu am venit aici pentru a vă învinui pentru acest lucru. Însă Gebrail a venit la mine şi m-a vestit că Allah se mândreşte cu voi în faţa îngerilor.“
Profetul Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) ne-a învăţat să ne rugăm cu aceste invocări în fiecare dimineaţă şi seară. Dimineaţa de la răsăritul Soarelui până la prânz şi seara – începând de la timpul rugăciunii de după-amiază (‘asr, ikindi), până la timpul rugăciunii se seară (‘işa, yatsi). Musulmanul trebuie să facă aceste pomeniri, chiar daca le face individual sau în grup, însă să încerce pe cât posibil să nu se delase de ele.
Noi cerem de la Allah Preaînaltul călăuzire şi reuşită pentru fiecare dintre noi. Iar dorinţa noastră faţă de fraţii şi surorile noastre este aceea de a nu ne uita din rugile lor sincere, atât din cele ascunse, cât şi din cele rostite în public.
Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra Profetului Său – Muhammed, asupra familiei sale curate şi asupra companionilor săi.
Datorită naturii sale, civilizaţia noastră se confruntă cu două probleme foarte diferite, de a căror rezolvare într-un mod corect şi echilibrat depind salvarea şi pacea omenirii. În orice caz, oamenii au depus mari eforturi pentru rezolvarea acestor două probleme încă din vechi timpuri şi continuă încă să facă acest lucru. Din antichitate şi până în prezent, aceste probleme i-au ţinut ocupaţi în permanenţă pe oamenii de ştiinţă, pe filosofi, precum şi pe înţelepţi.
Prima din cele două probleme amintite este modul în care trebuie organizate în viaţa socială relaţiile reciproce dintre bărbatşi femeie, cele două elemente de bază ale umanităţii în întregul său. Aceasta deoarece este ştiut că bazele civilizaţiei noastre s-au format pe acest fundal. În aceste condiţii, din punctul de vedere al rezultatului, lipsa de echilibru şi greşelile de calcul de la bază ameninţă construcţia în general.
Cea de-a doua problemă este legată de orânduirea relaţiilor dintre individ şi comunitate. Dacă relaţiile dintre individ şi societate se destramă, între cele două elemente primare apărând neînţelegerea şi contradicţia, omenirea va fi condamnată să sufere secole întregi de pe urma acestei nenorociri.
Aceste două chestiuni, despre a căror importanţă am pomenit pe scurt în rândurile de mai sus, sunt de fapt deosebit de profunde, diferite şi cât se poate de complicate. Atât timp cât nu ne oprim cu atenţie şi grijă asupra adevărurilor exacte ale legilor creaţiei şi nu analizăm atent fiecare punct al acestora, nu este posibilă nici măcar înţelegerea esenţei acestor probleme, lăsând la o parte rezolvarea lor. Cei care l-au numit pe om „mica lume”, au enunţat de fapt adevărul, întrucât prin construcţia şi orânduirea corpului său, prin puterea, aptitudinile, dorinţele, nevoile, atracţia şi sentimentele sale, prin faptul că este într-o legătură directă continuă cu celelalte elemente de bază exterioare existenţei sale, precum şi prin relaţiile sale în planul activităţii, omul este o mică mostră a marii lumi. De aceea, dacă el nu poate înţelege propria sa existenţă împreună cu legile acestei existenţe în totalitate, sigur că nu poate pătrunde cu adevărat sensul relaţiilor sale cu universul înconjurător sau rezolvarea problemelor umanităţii.
Aceasta este partea dureroasă şi încurcată a chestiunii…
Aici este dificultatea din cauza căreia gândirea, ştiinţa şi filosofia nu au putut să pătrundă în esenţa acestei probleme, în ciuda tuturor eforturilor depuse şi a cercetărilor efectuate încă de la începuturile civilizaţiei şi până în zilele noastre.
Trebuie menţionat imediat că, în ceea ce-l priveşte pe om, el nu a descoperit încă decât o mică parte din misterele lumii în care trăieşte. În plus, majoritatea ştiinţelor umane sunt încă incomplete.
Adică afirmaţiile precum că o anumită ramură a ştiinţei cuprinde şi stăpâneşte bine toate adevărurile, cunoaşte sau va ajunge să cunoască totul sunt false. Oricât de cuprinzătoare şi minuţioase ar fi cercetările ştiinţifice şi oricât de importante ar fi rezultatele lor, în aceste domenii se ascunde totuşi o nouă lume cu nenumărate nuanţe. Aceasta este o astfel de lume, încât nici vasta categorie ce se ocupă cu ştiinţa şi nici întreaga omenire nu îi pot descoperi misterele, deoarece chiar dacă este posibilă aflarea secretelor unei mici părţi din întreg, vedem că cealaltă parte scapă ochiului uman şi studiilor de laborator. Adică prin cercetările ştiinţifice, în timp ce o lume necunoscută iese la lumină, o alta se îndepărtează către infinit. Uneori, privirile obosesc şi nu mai pot îndeplini funcţia de a vedea, iar uneori, anumite adevăruri ce sunt de preferat se interpun în orizontul privirii, împiedicând-o să vadă mai departe. Omul nu poate să pătrundă cu adevărat nici un domeniu în totalitate. În acest fel, din cauza neştiinţei sale şi a slăbiciunii peste slăbiciune, omul, oricât de mult s-ar chinui şi ar insista să găsească o cale de ieşire din problemele vieţii lumeşti, oricare ar fi măsurile adoptate în acest sens, nu reuşeşte. Chiar şi atunci când se gândeşte „am reuşit”, experienţele viitoare îi vor slăbi această credinţă, lovindu-se de un eşec total atunci când se aşteaptă mai puţin. Aceste experienţe însă îi vor fi dovedit lui însuşi propriile lipsuri. Astfel, se înţelege că rezolvarea într-un mod corect şi adevărat a acestei probleme este posibilă numai prin găsirea punctului de echilibru. Trebuie menţionat că acest punct central poate fi găsit numai prin scoaterea la lumină a tuturor adevărurilor, de la cel mai mic la cel mai mare, în cele mai mici detalii, aşezarea lor înaintea ochilor şi înţelegerea lor ca un întreg. Astfel, orizontul vederii va deveni atât de larg, încât concepţiile nu vor şovăi, nu vor devia. Dorinţa izvorâtă din suflet şi înclinările către duşmănie nu vor putea afecta această privire de ansamblu. În acest fel va putea înţelege omul în adevăratul sens al cuvântului şi independent problemele legate de el însuşi, va putea şti care este punctul de echilibru. Cu toate acestea, nu trebuie să cădem în exagerare sau în minimalizare, crezând că totul s-a rezolvat.
Eu mă opresc aici numai asupra uneia dintre problemele menţionate mai sus, şi anume prima. Răsfoind paginile istoriei, vedem şi rămânem uimiţi cum exagerarea şi devierea au format şi continuă să lucreze ca un lanţ straniu în această problemă. Pe de o parte vedem cum „femeia” – cea care asigură perpetuarea speciei umane prin trăsătura sa de „mamă” şi care reprezintă tovarăşa de drum a bărbatului în urcuşurile şi coborâşurile vieţii prin trăsătura de „soţie” – a fost dintr-o dată coborâtă la nivelul de „amantă” şi „ servitoare”, fiind vândută şi cumpărată ca un obiect oarecare, lipsită de orice drept de avere sau onoare, transformată în statuia vie a păcatului şi a umilinţei şi cărei viaţă şi dezvoltare nu i se dă importanţă.
Pe de altă parte, aceeaşi femeie a fost urcată în slăvi, din cauza ei apărând nenumărate forme de umilinţă, de neruşinare şi murdărie. Aceeaşi femeie a fost transformată într-o unealtă a dorinţelor sexuale, animalice, ajungând soldatul lui Şeitan pe Pământ.
Dacă se analizează cu atenţie problemele istorice şi se urmăreşte serios cursul întâmplărilor, întocmai cum sugerăm şi noi, realitatea ce ni se va dezvălui clar este aceasta:
Atunci când un popor sau un neam trece de la viaţa primitivă la civilizaţie, când începe să trăiască la oraş, în cadrul unui sistem social, femeile respectivului neam sau popor ajung să decadă la nivelul de „amantă” sau „servitoare” şi să trăiască împreună cu bărbaţii.
Aceasta înseamnă că, chiar şi în viaţa primitivă şi în nomadism, femeile au totuşi anumite drepturi. Dar, odată cu modernizarea, cu pătrunderea în viaţa de oraş, au dispărut şi acestea. Paginile istoriei stau drept mărturie a acestui fapt. După aceasta, odată cu începerea epocii de dezvoltare, drepturile acestei părţi pierdute a umanităţii au devenit din nou subiect de cercetare, făcându-se eforturi serioase cu privire la aducerea femeilor la acelaşi nivel cu bărbaţii. Astfel, pentru a se răscumpăra greşeala făcută, s-a plănuit ca femeile să meargă la serviciu. Nu este nevoie să spunem desigur că, odată cu „repararea greşelii” au urmat şi o serie de compromisuri consecutive. S-a ajuns la o astfel de situaţie încât procesul „revendicării libertăţii femeii” a zdruncinat din temelii structura familiei, cea care reprezintă baza comunităţii.
Întâlnirile libere ale femeilor cu bărbaţii sunt cauzele care-au dus la apariţia prostituţiei; iar dragostea pentru mâncare, băutură şi dorinţele animalice au distrus valorile morale ale oamenilor. Această rezolvare şi acest mod inferior de viaţă au avut ca rezultat degradarea principiilor fizice, materiale şi intelectuale. Iată nenorocirea naţională şi comunitară… Era de aşteptat de altfel. Ce alte rezultate se puteau aştepta din acţiuni menite să instaureze demagogia?
FEMEIA ÎN DIFERITE EPOCI
Din punctul de vedere al mărimii cărţii, nu este uşor să explicăm în amănunt aici, situaţia generală a femeii în cadrul diferitelor popoare, în diverse epoci ale istoriei. Din acest motiv, legat de subiect, ne vom rezuma la a da câteva exemple pentru a ne dovediafirmaţiile, renunţând la informaţii elaborate.
GRECIA
Lăsând deoparte veridicitatea sa, conform convingerii generale din zilele noastre, se spune că din punct de vedere al civilizaţiei, cel mai de seamă popor sunt grecii. Trebuie menţionat însă că în Grecia antică, femeile duceau o viaţă umilitoare din punct de vedere al drepturilor legale şi civile.
În mitologia greacă există o femeie imaginară, „Pandora”, despre care se spune că ar fi motivul tuturor nenorocirilor şi suferinţelor ce seabat asupra omului. În acelaşi fel, şi în mitologia ebraică, se pomeneşte de o astfel de femeie: „Eva”!
Această superstiţie greşită şi fără bază, această legendă eronată şi depravată inventată la adresa Evei a fost generalizată tuturor femeilor, mai apoi fiind transferată de către evrei popoarelor creştine. Conform adevărurilor istorice, legile, principiile morale, drepturile civile şi regulile de convieţuire ale respectivelor popoare au fost puternic influenţate de aceste mitologii. Drept consecinţă a imaginaţiei greceşti alimentată cu mitul Pandorei, femeia a ajuns să fie privită ca o fiinţă josnică. În orice domeniu al vieţii sociale, nivelul femeii era deosebit de josnic, umil, chiar coborât la negarea sa ca fiinţă umană, iar trăsături precum onoare, respect şi superioritate erau dintre privilegiile exclusive ale bărbaţilor.
Cu toate acestea, în primele etape ale evoluţiei civilizaţiei, nu se poate spune că n-au avut loc diverse acţiuni de salvare a problemei femeii din impasul creat. Ba chiar s-au depus eforturi considerabile de rezolvare imediată a chestiunii în lumina ştiinţei şi a civilizaţiei, care însă au condus la noi şi noi acţiuni eronate, de tipul „să facem sprâncene, dar scoatem ochii”. Astfel, viaţa socială a femeii în Grecia s-a îndreptat într-o anumită măsură, fiindu-i înapoiate demnitatea şi onoarea. Se poate spune chiar, că în această epocă, femeia a devenit „regina” vieţii de familie elene. Ea a obţinut posibilitatea de a deţine puţină putere, în limitele şi restricţiile căminului său. Sigur însă că acest lucru nu era de ajuns, deoarece pentru protejarea castităţii şi virtuţii femeii, adică a trăsăturilor ce ar trebui considerate cele mai de preţ, era nevoie cunoaşterea valorii acestora. Pentru aceasta, fără îndoială că cea mai bună măsură de protecţie era „hijabul”(vălul).
Astfel,vălul găsise valoare în rândul femeilor. În casele elene începuse o viaţă liniştită, iar femeile familiilor de elită se obişnuiseră să se acopere. Cele mai de soi doamne nu stăteau laolaltă cu bărbaţii. Legarea unei femei de un bărbat prin căsătorie era văzută ca un grad de demnitate şi onoare. În acea epocă, în Grecia, condiţia de a fi „prostituată” a unei femei era ultimul nivel de josnicie şi umilinţă.
Acest nivel de superioritate la care ajunsese femeia coincide cu epoca în care poporul grec a atins cel mai înalt grad de dezvoltare şi civilizaţie. În general, în această perioadă nu exista degradare morală sau cel puţin, asemenea tragedii nu erau des întâlnite. Fără îndoială că pe ici pe colea aveau loc întâmplări minore, dar erau restrânse. În acea epocă, calităţile ce se căutau la femeia elenă precum curăţenia, virtutea, onoarea şi demnitatea o făceau să deţină un loc deosebit în ochii bărbaţilor. De fapt, nu se aştepta nimic altceva de la femeia elenă şi nici bărbatul nu căuta mai mult. Dar bărbaţii nu erau aşa. Nimeni nu le cerea lor calităţi superioare precum demnitate, onoare, virtute, pentru că ei erau liberi. Ei puteau trăi aşa cum ştiau sau cum doreau. Pentru că în societate nu era nimeni care să le zică „Trebuie să aveţi o viaţă curată şi demnă”. Astfel stând lucrurile, în viaţa socială a Greciei, pe lângă cele pe care le-am prezentat anterior, a apărut o nouă categorie de femei. Această categorie devenise un element de bază al vieţii sociale elene. Aceste femei erau „prostituatele”. Întâlnirile bărbaţilor cu astfel de femei nu erau considerate un lucru ruşinos, ba chiar erau văzute ca ceva normal.
Timpul a trecut. De această dată, poporul grec nu a putut rezista atracţiei dorinţelor trupeşti şi poftelor carnale, fiind înfrânt de forţa lor. Astfel, iată, în această epocă, femeile comune, prostituatele, au devenit cele puternice şi respectate. Era aşa o mare degradare, cum nu se mai văzuse în istoria omenirii; întâlnirile cu prostituatele şi dependenţa de sex a invadat întreaga societate grecească, de la cel mai mic la cel mai în vârstă. De la cele mai umile mase ale populaţiei şi până la categoriile sociale cele mai înalte, o întreagă societate a fost îngenunchiată de această furtună a poftelor trupeşti. De parcă această dependenţă era un soare, iar filosofii, poeţii, istoricii, scriitorii, artiştii, pe scurt întreaga elită elenă -planetele ce se învârt în jurul soarelui… Prostituatele nu erau numai preferatele învăţaţilor, ele se amestecau şi în activităţile politice.
Cele mai importante procese politice ale ţării, probleme naţionale ajunseseră să fie rezolvate înaintea unor astfel de femei. Astfel, problemele vitale ale societăţii, ale statului au căzut pe mâna femeilor uşoare şi au fost rezolvate conform dorinţelor acestora. Societatea a ajuns într-un asemenea hal, încât nici o femeie nu-şi putea petrece viaţa alături de vreun bărbat în încredere şi fidelitate.
Dragostea exagerată a poporului grec pentru frumuseţe, ca un întreg, a fost de ajuns pentru a aprinde focul dorinţelor trupeşti din interiorul lor. Astfel că grecii, cu scopul de a–şi satisface poftele carnale, au început să realizeze „statui goale”sub denumirea de „artă”. Aceste statui şi alte asemenea elemente au incitat serios pofta trupească. S-a ajuns atât de departe încât n-a mai rămas nici o parte ruşinoasă a nebuniilor şi depravărilor sexuale. Nici măcar nu se vorbea de rănile şi influenţele negative pe care le aveau asupra societăţii.
Şi mai este:
S-a schimbat măsura moralei. Nici chiar cei mai mari filosofi sau cărturari, consideraţi mândria poporului elen, nu vedeau preacurvia şi prostituţia ca „un lucru ruşinos” sau ca pe o acţiune ce necesita critică, deoarece asemenea activităţi erau considerate normale.
De-acum, poporul grec privea căsătoria ca pe o festivitate inutilă. S-a hotărât că între femeie şi bărbat poate avea loc orice relaţie de orice tip şi fără existenţa vreunei legături legale. S-a format o părere comună a întregii societăţi că astfel de acţiuni sunt cât se poate de normale, neavând nimic ieşit din comun. Nu mai rămăsese nici o parte ascunsă a acestor legături.
Aberaţia închinării la zeiţa frumuseţii şi a dragostei Afrodita, s-a răspândit în întreaga Grecie. Conform superstiţiilor şi născocirilor, Afrodita era soţia unui „zeu” (!). În plus, ea avea relaţii cu trei zei în acelaşi timp. Şi parcă nefiind de ajuns, la mijloc s-a băgat şi „omul muritor”. Acest „muritor” a obţinut onoarea de-a câştiga dragostea zeiţei, iar Cupidon, creatura numită zeul iubirii s-a născut din preacurata (!) Afrodita, în urma acestei relaţii ilicite menţionate mai sus. Deci Cupidon este rezultatul unirii unei zeiţe (creatură nemuritoare) cu un om.
Aceasta este renumita zeiţă a poporului elen…
Credeţi că totul se termină aici? Nici vorbă! Cele prezentate până acum sunt foarte puţin pe lângă restul infamiilor aflate în circulaţie. Afrodita nu era numai o statuie, un idol, ci era considerată chiar demnă de a fi adorată. Acum, stabiliţi voi gradul de moralitate al unui astfel de popor şi priviţi în ce lumi circulă conceptul de „morală”.
Aceasta este o decădere atât de mare a eticii, încât cu greu poate fi întâlnită la alte neamuri primitive din lume, în afară de Grecia.
Numai India prin Bam Marg (o sectă hindusă în care era slăvită preacurvia) şi Iranul în epoca Mazdek (o credinţă bazată pe conceptul că femeia şi averea aparţin tuturor) au fost scena unei astfel de degradări. …………….. Dar situaţia din Grecia este mai gravă, pentru că pe de o parte oamenii se închinau unei zeiţe, iar pe de altă parte denumirea bordelurilor era schimbată în „lăcaşe de cult”. Pe de o parte locul „zeiţei prostituate”din mitologia greacă, iar pe de altă parte „prostituata muritoare” înălţată la rangul de zeitate şi averile bordelurilor. Pe măsură ce s-au dezvoltat, preacurvia şi erotismulau ajuns să se numere printre lucrurile sacre ale religiei, să fie considerate acte de adorare religioasă.
Sigur că totul nu s-a terminat aici… Cu toate că a avut loc o generalizare a actelor de preacurvie, Grecia nu s-a mulţumit cu atât; au apărut alte şi alte manifestări ale bolii.
De această dată, în acea ţară civilizată s-au răspândit asemenea ciumei obiceiurile neamului lui Lut. În plus, curentele religioase şi morale ale poporului au întâmpinat cu bucurie această boală.
În epoca lui Homer şi a lui Hesiod (doi dintre poeţii şi învăţaţii Greciei Antice) nu avem cunoştinţă de astfel de depravări… Odată cu dezvoltarea civilizaţiei (!) însă au început mişcările artistice, „pofta frumuseţii” (estetica) a ajuns să fie considerată ştiinţă, iar apoi au urmat depravările goliciunii şi ale erotismului, ascunse în spatele unor clişee precum rafinament sau cultură. În acest fel au fost aprinse sentimentele sexuale şi poftele trupeşti ale sufletului într-atât, încât de această dată, grecii au renunţat la calea naturaleţei, îndrăznind să-şi satisfacă dorinţele pe căi nefireşti.
Maeştrii activităţilor purtând denumirea de artă au făcut nenumărate statui împinşi de această exaltare şi atracţie, iar cei cunoscuţi ca profesori de etică au început să facă mediere şi propagandă pentru formarea de „relaţii de prietenie” între persoane foarte familiare. Totuşi problema nu s-a oprit aici. În plus, statuile a doi dintre protagoniştii acestor activităţi au fost ridicate ca simbol al civilizaţiei greceşti. Aceştia erau două persoane ştiute că au o relaţie, iar statuile prezentau amintirea lor. Iată cele două mari personalităţi(!) - simbol al civilizaţiei, între care exista o relaţie anormală: Hermodios şi Aristogiton…
Istoria este martora faptului că după aceasta, poporul grec n-a mai avut parte de nici o epocă strălucitoare.
ROMA
Dintre naţiunile lumii, după greci, a venit rândul romanilor să progreseze. Chestia numită civilizaţie a trecut de această dată pe mâinile lor. Progresele şi regresele, suişurile şi coborâşurile romanilor sunt mereu înaintea ochilor noştri. Atunci când s-au eliberat de întunericul vieţii primitive şi au pătruns în lumina civilizaţiei (!), când au început să-şi pună amprenta asupra paginilor istoriei, viaţa lor socială era organizată după următoarele valori:
Bărbatul, care era capul familiei, avea drepturi depline asupra soţiei şi copiilor săi, fără nici un fel de constrângere. Putea face orice dorea cu ei. De multe ori, acesta ajungea chiar să-şi ucidă soţia.
Atunci când s-au eliberat de primitivism, descoperind lumina civilizaţiei, când au început să progreseze, vechea orânduială şi obiceiuri ale familiei continuau în acelaşi mod.
Totuşi nu se mai întâlneau acţiuni extreme aşa cum se întâmpla la începuturi. Frâurile fuseseră scurtate puţin. Atmosfera generală se apropia încet-încet de normalitate. În epoca în care civilizaţia romană a atins apogeul, poate că „vălul” nu era atât de în vogă precum fusese în Grecia, dar în general, femeile, şi în special cele tinere, erau legate de familie. Înainte de toate, ele stăteau la casele lor. Concepte precum puritate, onoare sau demnitate erau trăsături importante pentru ele. Astfel de valori reprezentau măsura respectului şi a aristocraţiei.
De exemplu, odată, un nobil roman (reprezentant al Senatului) a sărutat-o pe soţiasa înaintea propriei fiice. Societatea a considerat această purtare neceremonioasă drept o mare insultă la adresa moralei naţionale şi l-a eliberat imediat din funcţie pe senator.
În societatea romană, singurul factor ce făcea ca legăturile dintre bărbat şi femeiesă fie legale şi demne de respect era „căsătoria”. În acea epocă, o femeie putea obţine respect în rândul societăţii doar devenind „mamă” (matroană).
Este adevărat că şi în societatea romană existau „femei uşoare” şi bărbaţii erau liberi până la un anumit punct să umble cu astfel de femei, dar, în general, din punctul de vedere al cetăţeanului roman, acest tip de femei sau bărbaţi era lipsit de valoare. Poate chiar erau priviţi cu josnicie, mai ales bărbaţii ce se întâlneau cu astfel de femei.
Odată cu pătrunderea civilizaţiei pe pământurile Romei însă, s-a stricat şi această rânduială. Modul de gândire în ceea ce priveşte subiectul femeii s-a schimbat treptat. Legătura dintre componentele de bază ale sistemului familial a cunoscut o schimbare atât de mare prin legile căsătoriei şi a divorţului, încât nu a rămas nici o urmă din vechea viziune şi orânduire. Sistemul de gândire şi rânduiala ce erau considerate semnul distinctiv al cetăţeanului roman, au fost înlocuite cu valori total opuse.
Principiul căsătoriei s-a transformat într-o simplă înţelegere legală (contract civil). Existenţa şi continuarea familiei au fost lăsate la dorinţa celor două părţi, de parcă relaţiile de familie, căsătoria ar fi fost joacă de copii.
Femeilor le-au fost recunoscute drepturi de moştenire egale cu bărbaţii. Femeia a scăpat în adevăratul sens al cuvântului de autoritatea tatălui şi a soţului, începând o viaţă liberă, după propriul plac. Astfel, femeia romană şi-a obţinut independenţa, nemaifiind legată de ei în ceea ce priveşte cheltuielile personale. Credeţi că numai atât? Se pare că şi-a trecut în cont şi o mare parte din averea statului. După aceasta, femeile au început cu cămătăria. Ele le împrumutau bani doritorilor, inclusiv soţilor lor, cu dobânzi deosebit de mari. În final, soţii femeilor bogate au ajuns sclavii acestora, atât în practică, cât şi în viaţa de zi cu zi.
Pe de altă parte, uşurinţa cu care femeia putea divorţa de soţul său în orice moment a fost de ajuns să rupă relaţiile de căsătorie, iar viaţa de familie a început să semene cu joaca de-a căsătoria.
Iată cum prezintă renumitul gânditor şi filosof roman Seneca (4 î.e.n. - 65 e.n.), într-o atmosferă de jale, scandalurile de divorţ din Roma:
„În Roma zilelor noastre, acţiunile de divorţ nu mai sunt considerate drept „ruşinoase”. De-a lungul vieţii, femeile se pot căsători cu mai mulţi bărbaţi decât anii pe care-i au.”
Femeia romană a acelei epoci se putea căsători de nenumărate ori, consecutiv, schimbând oricâţi bărbaţi dorea. Adică putea „gusta” din orice tip de bărbat.
Un alt scriitor roman menţionează în operele sale o femeie ce a schimbat zece bărbaţi într-un interval scurt de timp. Asemenea lui, Saint Grom (340 – 420) vorbeşte despre o femeie de familie nobilă despărţindu-se de al treizeci şi unulea soţ. Dar nici soţul nu e mai prejos, el căsătorindu-se într-un an cu nu mai puţin de douăzeci şi nouă de femei.
În acel secol, relaţiile dintre femeie şi bărbat în afara căsătoriei nu erau considerate „ruşinoase” sau „urâte”. Sentimentul de ruşine se ştersese de mult din inimi. Până şi cei cunoscuţi ca fiind învăţătorii bunelor moravuri socoteau preacurvia un lucru normal. Cato, cel ce se afla în fruntea poliţiei bunelor moravuri din Roma în anul 184, aproba într-un mod evident tendinţele către vagabondaj ale tinerilor, dându-le dreptate în acţiunile pe care le făceau. Chiar şi Cicero s-a oprit special asupra acestui punct într-o lecţie de morală dată tinerilor.
În urma unor cercetări legate de subiecte etice, Epictetos, un renumit filosof, le-a spus învăţăceilor săi: „Ezitaţi pe cât posibil să aveţi o relaţie cu fetele necăsătorite.”
Dar nu i-a criticat niciodată nici pe cei care acţionau în acest mod.
Ca rezultat al destrămării în acest mod a relaţiilor ce ţineau în picioare principiile morale şi viaţa socială, populaţia Romei a fost invadată de erotism, goliciune şi prostituţie. La teatru şi în alte asemenea locuri, goliciunea şi neruşinarea erau insuflate sub numele de artă. Chiar picturi cu persoane goale sau prezentând scene de sex deveniseră obiecte de decor indispensabile oricărei case.
Viaţa sexului liber şi a preacurviei se răspândise atât de mult, încât în perioada împăratului roman Taibror (14 – 37) a apărut necesitatea promulgării unei legi privind interzicerea stabilirii de relaţii de familie între familiile nobile şi prostituate.
Exista un joc foarte răspândit în rândul cetăţenilor romani: „Flora!”. Conform cerinţelor acestui joc, femeile se dezbrăcau complet şi dansau în mijlocul tuturor.
Un alt obicei al acelui timp era dezbrăcarea şi îmbăierea femeilor şi bărbaţilor laolaltă, în locuri publice. Literatura romană era reprezentată de opere obscene, articole pornografice şi albume de poezii cu acelaşi subiect. Acest gen de teme putea fi abordat fără constrângeri. Asemenea intelectualilor, şi oamenii de rând savurau acest tip de publicaţii, pe care le urmăreau cu mare interes. Părea un flux de literatură ceea ce se întâmpla… În acest gen de literatură nu existau figuri de stil. Totul era prezentat cu o limpezime sălbatică.
Dependenţa de dorinţele trupeşti a devenit atât de puternică, încât nu după mult timp, palatele Romei au fost distruse, făcute una cu pământul. În urma lor nu a rămas nici măcar o cărămidă drept amintire.
EUROPA CREŞTINĂ
Creştinătatea a dorit să joace un rol de „salvator” în ceea ce priveşte salvarea lumii occidentale din mizeria morală în care plutea şi tratarea acestei boli. Într-adevăr, la început, a depus mari eforturi în acest sens. A încercat să împiedice prostituţia. A luat măsuri de interzicere a goliciunii şi a neruşinării. A insistat să distrugă orice tip de preacurvie, gândindu-se la nenumărate soluţii. Le-a determinat pe ţigănci, pe cântăreţe şi dansatoare să se căiască de păcate. A depus mari eforturi în scopul răspândirii curăţeniei, demnităţii şi gândirii morale în rândul acestora. Trebuie totuşi menţionat că preoţii creştini nu au scăpat de confuzia exagerării şi a minimalizării în ceea ce priveşte relaţiile sexuale, ca şi în subiectul femeii. Şi pentru că aceste exagerări se manifestă ca un abuz faţă de nevoile esenţiale ale vieţii omului, vedem acum în paginile istoriei rezultatele dezastruoase ale acestora.
La început, ideea de bază era următoarea:
Femeia este mama păcatului, izvorul stricăciunii şi al ispitei. Ea este personajul principal care-l împinge pe bărbat în păcat, prin ispitirea lui, iar din acest motiv reprezintă uşa către Iad. În plus, femeia este şi izvorul tuturor nenorocirilor şi dezastrelor omeneşti. Prin propria-i existenţă, ea este o fiinţă josnică. Nu vă uitaţi la timiditatea cu care se ascunde în spatele frumuseţii fizice! În acest fel, ea este cea mai de temut armă a lui Şeitan. Iar pentru faptul că aduce stricăciune pe Pământ şi că-i împinge pe oameni către rău, trebuie să fie pedepsită.
Iată cum prezintă Tertulian – unul dintre primii lideri creştini -, opinia acestei religii despre femeie:
„Femeia reprezintă o uşa deschisă cu scopul de a asigura intrarea lui Şeitan în inima omului. Ea este fiinţa care l-a împins pe bărbat către pomul interzis de către Dumnezeu şi a stricat legea divină, păcălindu-l pe bărbat, cel ce reprezintă întruchiparea Domnului pe Pământ.”
Ideile uneia din marile personalităţi ale lumii creştine intitulată sfântul Chrysostem, legate de femeie, sunt următoarele:
„Un izvor de răutate imposibil de evitat… Culcuş de presimţiri… O năpastă plăcută sufletului… Un pericol interior. Un tâlhar de drumul mare ce vânează inimile. O nenorocire împodobită frumos…”
Conform unei alte ipoteze de origine creştină, relaţia intimă dintre bărbat şi femeie este de fapt un subiect murdar, o legătură ce trebuie criticată din orice punct de vedere. Această acţiune, fie că se petrece între cupluri căsătorite sau necăsătorite, este „rea” prin natura sa.
Acest mod de gândire specific călugărilor legat de morală, s-a fundamentat şi s-a fixat prima dată ca rezultat al influenţelor filosofiei „neo platoniste” asupra gândirii europene. Astfel, „celibatul şi castitatea” (în cazul bărbatului, să nu se căsătorească deloc şi să nu aibă relaţii cu femei, iar în cazul fetelor, să rămână neprihănită până la sfârşitul vieţii şi să nu se apropie de bărbat) au devenit principiile cele mai de seamă ale eticii. Conform acestei gândiri, căsătoria, viaţa de om căsătorit, întemeierea unei familii însemna neruşinare şi josnicie. Oamenii aveau credinţa că prin lipsirea de căsătorie, de întemeierea unui cămin daucel mai bun exemplu de evlavie, credinţă şi morală. Pentru fundamentarea unei vieţi religioase curate, se pomenea despre următorul principiu:
Omul fie să nu se căsătorească, să nu-şi întemeieze o familie, fie, în caz că se căsătoresc din întâmplare, cuplurile să nu aibă relaţii intime.
Diferite autorităţi bisericeşti au început să pregătească legile privind acest principiu. Conform respectivelor legi, membrii Bisericii trebuiau să fie aleşi dintre cei ce nu avuseseră niciodată contact cu o femeie. Iar dacă existau căsătoriţi printre ei, din acel moment, cuplurile trebuiau să se întâlnească numai în public, de faţă cu toată lumea şi, în plus, să fie cel puţin doi martori prezenţi la convorbire.
Aceasta însemna că între soţ şi soţie nu exista nici o posibilitate de a se stabili o relaţie normală.
Cu timpul, concepţia ce considera relaţiile de căsătorie „urâte” şi „murdare” a pătruns între principiile creştinismului şi s-a stabilit în adevăratul sens al cuvântului.
Participarea cuplurilor ce-şi petreceau împreună noaptea de dinaintea festivităţii la ceremonia de la biserică nu era privită cu ochi buni.
Condiţia participării la o astfel de ceremonie era ca soţii să-şi petreacă separat noaptea de dinainte de eveniment. De parcă prin acest lucru, cuplurile căsătorite săvârşeau un mare păcat; de parcă murdăria le ajungea până la haine. Bineînţeles că în această stare, aşa cum nu era posibil să se afle într-un loc sfânt, la o ceremonie religioasă, era de asemenea de neconceput să participe la vreo altă adunare sau festivitate.
Concepţiile de acest gen ale creştinilor, specifice călugărilor, au destrămat din temelii toate legăturile de familie. Şi nu ne referim numai la relaţiile soţ-soţie, ci au fost afectate în mare măsură şi relaţiile dintre părinţi şi copii. Aceasta deoarece, prin natura sa, o astfel de mentalitate considera orice lucru sau fiinţă rezultată din căsătorie sau din relaţia soţ-soţie „urâtă” şi „murdară”. În plus, nu era deloc uşor să scapi de astfel deITHAM.
Această gândire nu s-a mulţumit doar cu scăderea până la anulare a valorii femeii din punct de vedere moral şi social, ci a avut de asemenea posibilitatea de a influenţa în mare măsură legile civile şi celelalte domenii ale vieţii sociale. Legile civile au fost influenţate atât de mult de aceste idei, încât, pe de o parte, viaţa de familie pentru cei legaţi prin căsătorie legală şi religioasă a devenit o sarcină greu de suportat, o nenorocire, o suferinţă greu de îndurat; iar pe de altă parte, statutul femeii în societate a fost atât de minimalizat, încât aceasta a început să fie privită de-a dreptul ca o „fiinţă bizară”.
Aceste ciudăţenii greu de conceput de către mintea şi logica umană întâlnite în legile civile ale Europei acelor timpuri, au apărut sub influenţa creştinismului. Trăsăturile acestor legi sunt următoarele:
1. – Din punct de vedere economic şi cel al traiului, femeia s-a trezit cu „mâinile şi picioarele legate”, fiind supusă autorităţii bărbatului şi nevoită să cerşească mila acestuia. Legat de moştenire, de asemenea, i s-a dat un drept atât de mic şi de lipsit de importanţă, încât poate fi considerat chiar nul. Situaţia în ceea ce privea deţinerea de avere sau pământ nu era deloc diferită. Chiar şi după căsătorie, ea nu avea libertatea de a-şi câştiga traiul prin propriile puteri. Nu avea acest drept. Dacă femeia obţinea un câştig anume, prin muncă proprie, rezultatul tuturor acestor eforturi îi aparţinea soţului.
2. – Fie că era cerut de către soţ, fie că era cerut de soţie, divorţul era interzis. Acest drept fusese ridicat. Nu li se dădea voie sub nici o formă să divorţeze sau să se despartă. Chiar dacă nu se înţelegeau, chiar dacă ajungeau „să se mănânce” unul pe altul, chiar dacă viaţa lor împreună devenise un calvar, un iad pe Pământ, din moment ce au fost legaţi prin legile bisericeşti, erau condamnaţi să îndure această pedeapsă. În cazul în care exista un mare pericol ce putea conduce la posibilitatea apariţiei unor probleme vitale, se permitea cel mult doar „despărţirea” soţilor (cei doi să trăiască în locuri diferite), nu divorţul. Adică, în astfel de situaţii, legământul de căsătorie dintre soţi continua, doar că cei doi urmau să locuiască separat. În aceste condiţii, nici femeia şi nici bărbatul nu aveau dreptul să se căsătorească cu o altă persoană cu care doreau. Poate fi caracterizată obligaţia de a continua o astfel de viaţă altfel decât o cruntă pedeapsă? Dar la rezultate v-aţi gândit? Existau două posibilităţi:
a)fie cei doi soţi aveau să trăiască de-acum încolo o viaţă de călugăr şi călugăriţă;
b)fie aveau să se angajeze în relaţii ascunse şi toată viaţa să trăiască calvarul unor legături ilicite.
3. – În cazul în care unul din cei doi soţi murea, o a doua căsătorie a celui rămas în viaţă era o mare ruşine şi o acţiune îndelung criticată. Ba chiar era privită aproape ca un „păcat”. Conform explicaţiilor învăţaţilor creştini, o asemenea încercare nu putea avea alt scop decât satisfacerea dorinţelor carnale. De fapt, se dorea să se creadă că acest lucru nu însemna altceva decât adorarea poftelor trupeşti. Din acest motiv, biserica creştină caracteriza acest gen de căsătorie prin expresia „preacurvie civilizată”. Îmi cer scuze, dar denumirea directă era „prostituţie de societate”.
Astfel, conform legilor Bisericii, membrii bisericii creştine nu îndeplineau cererile pentru o a doua căsătorie. Tentativa de-a încheia un nou legământ se considera o încălcare a legilor menţionate mai sus. Sub influenţa Bisericii, conform unor legi civile în mare vogă în unele ţări, se interzisese chiar şi modalitatea de a fi ceremoniată căsătoria. Iar în cazul situaţiilor în care legea permitea astfel de căsătorii, nu era posibilă legalizarea relaţiei din cauza opiniei publice puternic influenţată de autorităţile bisericeşti. Cei care făceau totuşi acest lucru erau priviţi straniu.
EUROPA MODERNĂ
Societatea europeană a secolului al 18-lea s-a trezit faţă în faţă cu filosofii şi scriitorii. Aceştia apărau drepturile şi libertăţile individului. De îndată ce au obţinut posibilitatea de a-şi face auzite vocile, au început să vorbească despre importanţa libertăţii omului. Ceicare vroiau însă cu orice preţ să apere rânduirea defectuoasă reprezentată de Biserică, sistemul moral alterat, filosofia de viaţă inumană şi sistemul feudal s-au unit împotriva acestor voci. Eforturile lor erau însă în zadar, pentru că ei nu cunoşteau legile firii, habar n-aveau de tainele sufletului. Din acest motiv, ei vroiau să lege nevoile esenţiale ale naturaleţei şi valorile sufleteşti cu lanţuri anormale şi nefireşti. Ei credeau că acţionând astfel, vor putea împiedica acţiunile viitoare. În plus, nu aveau intenţia de a da o astfel de posibilitate oamenilor.
Sigur că nu este deloc uşor să demontezi un sistem, un regim de acest fel şi să introduci unul nou în locul său. Cu toate acestea, ca rezultat al noilor concepţii prezentate de cei ce doreau un nou sistem, s-a născut faimoasa „Revoluţie franceză”. Din acel moment, în viaţa socială şi civilă a tuturor popoarelor occidentale (inclusiv America) a început epoca progresului, care după parcurgerea mai multor etape, a ajuns la gradul din zilele noastre.
La începutul epocii moderne, au avut loc unele încercări privind salvarea femeii din viaţa josnică şi din situaţia dureroasă în care se afla. În acest fel, chiar dacă puţine, femeia a fost martora unor acţiuni de înălţare a onoarei şi demnităţii sale. În viaţa socială i-au fost asigurate oportunităţi de bunăstare. Bineînţeles că acestea nu erau de ajuns, dar erau lucruri bune. În ceea ce priveşte căsătoria şi divorţul, vechile legi aspre şi nemiloase fuseseră cât de cât slăbite. Aşadar, femeia şi-a redobândit – de această dată în proporţie mai mare – drepturile economice ce-i fuseseră luate în totalitate. Aceste drepturi i-au fost redate. Încet-încet, concepţiile morale conform cărora femeia era considerată o fiinţă josnică, au dispărut. Gândirile ce conduceau viaţa socială cu timpul s-au schimbat foarte mult. Locul mentalităţii conform căreia femeia este un fel de sclavă şi amantă a fost luat de alte idei. Li s-a dat şi femeilor dreptul la învăţământul superior, asemenea bărbaţilor. S-au asigurat noi şi noi oportunităţi cu scopul de a deveni învăţate în orice domeniu. Mare păcat însă faptul că aceste măsuri nu le-a putut salva de la adoptarea greşită cu timpul, a regulilor de convieţuire. Ele s-au agăţat de concepţii morale greşite şi ignorante. Şi-au orânduit căminele conform acestora. Modul de orânduire al vieţii lor sociale se baza de asemenea pe aceste idei.În plus, creşterea gradului de bunăstare generală avea să fie în avantajul lor, deoarece pentru a forma generaţiile următoare în cel mai bun mod cu putinţă şi pentru a aplica un bun sistem educaţional în acest sens, era nevoie şi de resurse materiale din plin. Cu aceste resurse era uşoară şi tratarea şi îngrijirea bolnavilor. Acestea sunt iată minunatele adevăruri specifice perioadei de început a revoluţiei şi acţiunile de dezvoltare ce le surâdeau femeilor… Nu mai este nevoie însă să aşteptăm îndelung ca pe baza acestor idei şi gândiri apărute în orice epocă, să se ivească noi şi noi interpretări. Treptat a început exagerarea, care în secolul al 19-lea s-a făcut din ce în ce mai simţită. Iar în concordanţă cu acest ritm de dezvoltare, în noua viaţă socială a popoarelor europene şi-au făcut apariţia, ca o înlănţuire, devierile şi nelegiuirile. Acest mers al lucrurilor departe de echilibru şi moderare a ajuns în ultimul stadiuşi astfel a început pagina dedicată degradării morale.
CELE TREI PRINCIPII DE BAZĂ ALE SOCIETĂŢII EUROPENE MODERNE
Societatea europeană modernă are la bază ideile şi concepţiile menţionate mai sus. acestea pot fi împărţite în trei categorii de bază:
1. Egalitatea dintre femeie şi bărbat
2. Independenţa economică a femeii
3. Relaţiile libere dintre cele două sexe
Care era adevăratul scop al societăţii occidentale fundamentate pe aceste trei principii? Ce fel de rezultat se dorea să se obţină? În ciuda acestor lucruri, care a fost rezultatul obţinut?
1. – EGALITATEA
Ideea de egalitate între bărbaţi şi femei nu se limita numai la chestiunile legate de morală şi la nevoile esenţiale ale omului. Se susţinea că în viaţa civilizată „orice lucru ce intră în domeniul de activitate al bărbatului poate fi făcut şi de către femei”. Acesta era sloganul. ……. Iar drept consecinţă a identificării şi explicării greşite a conceptului de „egalitate”, femeia şi-a lăsat deoparte sarcinile sale naturale şi fireşti, potrivite creaţiei sale, căzând în ignoranţă şi fugind de legile şi principiile de bază ale naturii. În plus, agăţându-se de un concept de egalitate de o esenţă necunoscută considerată în conformitate cu dorinţele sale şi pentru continuarea civilizaţiei umane, femeia s-a îndepărtat de sarcinile de bază şi obligatorii ale sale. Astfel ea şi-a pierdut propria identitate în acest gen de activităţi; domenii de activitate fără sfârşit precum preocuparea cu alegerile, lucratul în fabrici şi uzine, concurenţa cot la cot cu bărbaţii în viaţa de afaceri şi în comerţul liber, pătrunderea mai mult în viaţa de divertisment a societăţii, omorârea timpului liber în cluburi, pe scene, la adunări cu muzică şi dans…
Astfel stând lucrurile, credeţi că mai rămâne vreun sens al conceptului de căsătorie sau familie? Nici educarea copiilor, nici acţiuni menite să asigure continuitatea vieţii de familie şi nici activităţi familiale precum orânduirea, aranjarea căminului… Pe scurt, sarcinile obligatorii pe care femeia trebuia să le îndeplinească în calitatea sa de femeie au fost azvârlite în afara domeniului său de activitate. E posibil ca datorită unui sentiment izvorât din interior, ea se gândea că nu acesta este adevăratul său rol şi îi displăceau activităţile inspirate de societate. Cu toate acestea însă, femeia fusese obişnuită cu această viaţă. Acum, în societatea occidentală, familia considerată baza civilizaţiei se destrămase atât de mult, rădăcinile sale fuseseră deviate într-atât încât de-acum e în zadar să mai vorbim despre existenţa acestui concept. Sistemul, mediul familial ce reprezintă scopul de bază al activităţilor umane şi unul din ţelurile principale ale vieţii omului, fuseseră şterse pur şi simplu. Nu mai rămăsese nici formă şi nici fond din ele.
Regulile contractului, legământului denumit „căsătorie” – cel care rânduieşte într-un mod corect şi adevărat relaţiile profunde dintre bărbat şi femeie în viaţa civilizată, au devenit mai subţiri şi mai firave decât firele de păianjen.
S-a recurs la o mie şi una de tipuri de măsuri de prevenire a înmulţirii oamenilor, precum controlul naşterilor, planificarea familiei şi chiar avortul. Explicarea greşită a egalităţii morale asupra căreia am atras atenţia mai sus a dat naştere de asemenea ideii că femeile şi bărbaţii pot fi egali şi în ceea ce priveşte depravarea morală. Astfel, au avut loc întâmplări atât de deplorabile, încât dezvăluirea acestora i-ar ruşina până şi pe bărbaţi. Uitându-ne însă la femeia zilelor noastre, acţiunile respective nu sunt nici pe departe ruşinoase. Într-un cuvânt, n-a mai rămas nici o parte ruşinoasă a degradării morale.
2. – INDEPENDENŢA ECONOMICĂ A FEMEII
Odată cu obţinerea independenţei economice, femeia a scăpat desigur de nevoia de a fi întreţinută de bărbat.
Înainte, bărbatul era responsabil cu asigurarea tuturor nevoilor familiei. Mergea la muncă şi obţinea un câştig pe care îl aducea acasă, iar femeia se ocupa cu gospodărirea şi curăţenia căminului. Acest curs însă s-a schimbat. Conform noului sistem, asemenea bărbatului, femeia era nevoită să muncească şi să câştige bani. Din acest motiv, orânduirea familiei s-a stricat, mutându-se la piaţă şi în fabrici.
După o asemenea revoluţie, sigur că legăturile dintre bărbat şi femeie aveau să se limiteze numai la partea sexuală, deoarece elementul cel mai puternic ce uneşte cele două sexe îl reprezintă sentimentele de atracţie. Conform stilului de viaţă prezentat mai înainte, credeţi că a mai rămas şi alt gen de relaţii între bărbat şi femeie? Celelalte legături s-au rupt treptat, după care au dispărut. N-a mai rămas nici o urmă din factorii superiori ce leagă bărbatul de femeie… Adevărul este însă că relaţiile profunde dintre cele două sexe nu înseamnă numai sentimente şi acte sexuale. În fapt, femeia nu a fost creată numai în scopul satisfacerii dorinţelor trupeşti ale bărbatului. Există alte lucruri mai frumoase şi mai înalte ce-i leagă pe cei doi, iar rezultatul acestora este întemeierea unui cămin şi a unei vieţi comune care să dăinuiască până la sfârşitul vieţii.
În societatea pe care-o caracterizăm drept modernă, bineînţeles că femeia ce câştiga salariu era nevoită să-şi acopere în întregime cheltuielile personale. În această viaţă, nu avea nevoie să fie protejată de altcineva. În rest ce mai rămânea? Un singur lucru: să-şi satisfacă dorinţele sexuale.
Aşadar, femeia era legată de bărbat numai din acest punct de vedere. Acum gândiţi-vă, odată chestiunea prezentată astfel, în ce măsură putea femeia să aibă grijă în legătură cu principiile morale şi civile? Şi mai ales, şi-ar mai fi asumat ea marea responsabilitate a vieţii de familie? După ce au fost eliminate şi ultimele piedici prin pretinderea „egalităţii morale”, ce era să facă femeia dacă nu să alerge după dorinţele sexuale? În astfel de condiţii, nu s-ar fi folosit de orice oportunitate ieşită în cale pentru satisfacerea tuturor înclinaţiilor trupeşti? N-ar fi apelat la orice cale în acest sens? N-ar fi încercat să găsească modalităţi mai uşoare şi mai atrăgătoare pentru rezolvarea acestora? Ce era să facă femeia dacă nu să se descotorosească de toate responsabilităţile şi obligaţiile cu scopul de a se înfrumuseţa pe stradă şi în locurile publice? N-ar fi renunţat la vechile şi demodatele valori?
Să ne oprim în cele ce urmează asupra unui alt punct al chestiunii:
Aceasta era concepţia de „păcat”. După această aventură a ei prezentată mai sus, din conştiinţa femeii a dispărut odată cu sentimentul de credinţă şi înţelesul de păcat. Individul nu trebuia să se mai teamă sau să se ferească de reacţia societăţii în care trăia, deoarece în esenţă, o astfel de reacţie nu mai exista. Deoarece opinia generală nu critica în nici un fel sexualitatea, prostituţia şi activităţile de acest gen. Ba chiar acest tip de femei erau ţinute la loc de vază în societate. Deci, în urmă ce-a rămas?
Numai „copiii păcatului”! (copiii din flori, fără obârşie)
Lăsând la o parte faptul că teama de a rămâne însărcinată a fost îndepărtată prin tot felul de măsuri de contracepţie, care mai de care mai diferite, până şi acţiunile criminale precum avortul nu mai sunt considerate „ruşinoase” sau „păcătoase”, acesta nemaiconstituind de mult un subiect de teamă. În cazul în care toate aceste măsuri luate pentru a evita sarcina se dovedesc ineficiente, uciderea copilului nedorit pe căi ascunse sau nu nu mai reprezintă un păcat. Imaginaţi-vă că, din întâmplare, ca rezultat al victoriei dragostei de mamă, acest copil bastard, fără obârşie, nu este omorât înainte sau după naştere; oricum, deranjează pe cineva faptul că o femeie este mama unui copil nelegitim?
Astfel, aşa cum în zilele noastre, peste tot în Europa numărul „domnişoarelor cu copil” şi al mamelor în a căror carte de identitate scrie „necăsătorită” nu este deloc mic, în legătură cu copiii nelegitimi s-a făcut o astfel de propagandă, încât societatea nu-i mai priveşte deloc cu ochi răi pe autorii acestor acţiuni. Şi aceasta deoarece cine i-ar putea asigura pe cei care gândesc sau se uită urât la copiii nelegitimi, că într-o zi nu se vor confrunta chiar ei cu acest lucru?
Aceştia sunt iată factorii ce-au dus la prăbuşirea temeliilor vieţii sociale din Europa. În zilele noastre, peste tot în lume sunt sute de mii de fete şi femei hotărâte să nu se căsătorească. Toate aceste femei doresc să devină atunci călugăriţe? Aşa credeţi? Să nu ne lăsăm înşelaţi. Aceste femei nu se căsătoresc pentru că urmăresc dorinţele sexuale. Multe din ele întemeiază totuşi o familie pe o perioadă provizorie de timp, din diferite motive accidentale, cum ar fi de exemplu atracţia iubirii, deoarece conform opiniei generale, nu există altă legătură între bărbat şi femeie în afară de sentimentul sexual. Iar alte elemente capabile să-i lege pe tinerii căsătoriţi mai târziunu există. Din acest motiv, ceremoniile de căsătorie menţionate nu reprezintă temelia unei căsătorii pentru toată viaţa. Fără îndoială, acest rezultat este normal, pentru că cei doi soţi nu au nevoie unul de celălalt în nici un aspect al vieţii, cu excepţia poftelor trupeşti. Astfel stând lucrurile, nu rezultă faptul că încă de la început, ei nu sunt pregătiţi să convieţuiască în înţelegere şi să facă în aşa fel încât legăturile de căsătorie să dăinuiască? Adevărul este următorul:
Dorinţele sexuale ale bărbatului se răcesc şi dispar repede după o relaţie două. O mică discuţie contradictorie, ba chiar de multe ori slăbirea uşoară a legăturii reciproce este mai mult decât de ajuns pentru divorţul multor cupluri.
De aceea, nu după mult timp, multe căsătorii şi chiar contracte de cununie se încheie cu despărţire sau divorţ.
Pe de o parte, măsuri de contracepţie, cazuri de avorturi, uciderea copilului aflat încă în pântecele mamei sau după naştere, iar pe de altă parte înmulţirea necontenită a copiilor nelegitimi, toate acestea sunt consecinţe naturale ale trăsăturilor enunţate mai sus. în plus, chestiunea nu se sfârşeşte aici.
Acţiunile urâte, degradarea morală şi prostituţia, bolile transmisibile şi alte asemenea cauze ar putea fi menţionate printre motivele ce influenţează direct urmarea.
3.- LEGĂTURILE LIBERE DINTRE CELE DOUĂ SEXE
Iar în ceea ce priveşte întâlnirile nestingherite dintre bărbaţi şi femei, aceasta este o altă tragedie. Expunerea de către femei a frumuseţii şi a farmecului lor ca pe o marfă de expoziţie înaintea privirilor controlate de poftele carnale, a devenit o metodă de încurajare a goliciunii şi a preacurviei, al căror grad a crescut considerabil.
Drept urmare a creaţiei, înclinaţiile sexuale existente în mod normal între bărbat şi femeie, cu timpul, s-au aprofundat şi au devenit mai puternice, iar posibilitatea stabilirii de relaţii libere între cele două sexe au uşurat şi mai mult acest proces. S-a mers atât de departe încât a rezultat încălcarea limitelor naturaleţei umane. Apoi, s-a apelat şi la alte căi. Fiecare dintre cele două sexe a căutat noi metode de a fi mai atractiv cu scopul vânării celuilalt. Iar odată cu schimbarea înţelesului dat conceptului de morală, n-a mai rămas nimic ruşinos în această problemă. S-au inventat până şi „lecţii de vânare a sufletului”. S-au scris şi cărţi, care-au fost scoase pe piaţă cu milioanele.
În plus, astfel de activităţi au devenit un fel de…… Treptat, moda expunerii frumuseţii a distrus toate legăturile morale, a dărâmat paravanele ruşinii şi a pudorii, a întrecut limitele.
Putem spune chiar că înclinaţiile menţionate mai înainte au ajuns la o etapă superioară. Astfel, goliciunea şi neruşinarea au atins cel mai înalt nivel. Asemenea acţiuni sunt trăsături ale lumii occidentale din zilele noastre. Pentru aprinderea dorinţelor şi poftelor trupeşti ale bărbatului, pentru atragerea lui întocmai cum un magnet atrage fierul, au fost create haine de diferite colorituri. Până şi variatele tipuri de machiaj, accesorii ornamentale şi farduri au început să nu mai fie de ajuns. Într-un final se pare că sărmanele femei erau atât de împovărate de hainele purtate, încât au început treptat să se debaraseze de ele până când s-au dezbrăcat de tot.De multe ori, nici nu au mai ieşit în public fără să se machieze. De cealaltă parte, şi bărbaţii se obişnuiseră cu această privelişte. Vroiau să vadă noi şi noi lucruri şi spuneau („Hel min mezid?”) „nu mai e?”. Astfel, elementele ce-i atrăgeau pe bărbaţi s-au aprins de-a binelea. Frumuseţea naturală nu mai era de ajuns. S-a dorit dezbrăcarea şi mai mult a femeilor, iar acestea, sărmanele, n-au ştiut ce să mai facă pentru satisfacerea dorinţelor animalice nesătule. Au început să şovăie în toate părţile ca nişte frunze uscate în bătaia vântului. Nu s-a ezitat apelarea la orice lucru murdar în scopul stingerii setei provocate de dorinţele trupeşti. Iar pe de altă parte, literatura pornografică, poeme şi proză despre sex, mituri şi legende inventate pe tema dragostei şi a iubirii, scene de dans cu femei goale, filme obscene şi multe altele… Şi toate erau folosite de fapt cu scopul de a aprinde focul dorinţelor sexuale, în loc de a-l stinge. Şi astfel se încerca instalarea în adevăratul sens al cuvântului a acestor sentimente în inimi. Pentru camuflarea acestui gen de activităţi, li se spunea „artă”.
Nu după mult timp, au ieşit la iveală microbii care sug sângele civilizaţiei europene şi al popoarelor occidentale. Aceşti microbi le-au distrus toată puterea materială şi spirituală, acea putere în măsură să asigure modul de viaţă superior pe care Allah i l-a dăruit omului.
Aici ne confruntăm cu un adevăr clar:
Orice comunitate care s-a lăsat cuprinsă de dorinţele părţilor trupului aflate mai jos de bazin, este condamnată să fie martora aţâţării continue a acestora prin noi şi noi modalităţi. În fiecare zi, „lupii” moderni atacă turma şi iau „mieluşelele” tinere. Poze cu femei goale, literatură pornografică, melodii obscene, poezii şi compoziţii erotice, dansuri şi ritmuri ce aţâţă dorinţele carnale, filme de dragoste şi nebunie, privelişti ce-i lasă cu gura căscată pe privitori atacă turma ca un lup fiecare. Unde sunt acea linişte, acea relaxare şi acea siguranţă ce reprezintă baza adevăratei civilizaţii şi dezvoltări? Asta e tot? Cu astfel de senzaţii, cum se vor putea asigura liniştea şi siguranţa atât de necesare mai ales pentru formarea şi dezvoltarea noii generaţii? În ce măsură va fi posibilă dezvoltarea lor fizică şi intelectuală? O să spuneţi, dar ce, generaţiile tinere nu evoluează? Bineînţeles că da, dar numai pe fondul sentimentelor trupeşti… Există un progres şi din punct de vedere fizic desigur… Dar din păcate cu acelaşi scop… Acum, problema de fapt este cum îi vom putea scăpa de acest pericol?
