Imagini de la standul Islamul Azi - Bookfest 2011

Imagini de la standul Islamul Azi - Bookfest 2011










Standul are numarul B20 si se afla in pavilionul C2 al Romexpo.

Cursuri pentru copii

Sambata, 21 mai 2011 a avut loc la sediul Centrului Islamul Azi serbarea de incheiere a cursurilor saptamanale pentru copii de educatie culturala si religioasa islamica.

In cadrul acestui curs copiii aflati la nivel incepator si-au format bazele islamice, au invatat sure din Coran, dua-uri, cum sa faca rugaciunea, insemnatatea ei, cum sa se poarte in societate ca buni musulmani, comportamentul exemplar cu parintii si multe altele. Copiii din cadrul grupei cu nivel avansat au avut sansa de a aprofunda aspecte legate de tefsir si hadis, dar au progresat memorand in continuare sure din Coran.

Cursurile vor fi reluate la inceputul lunii iulie, insa cu program intensiv de vara.

Fie ca Allah sa le lumineze calea acestor copii, sa le sporeasca stiinta si sa le usureze punerea in practica a cat mai multe invataturi islamice invatate in aceasta perioada! Amin!

STOP ISLAMOFOBIEI! - de Alina Alak

Nu de multă vreme, rod al manipulărilor mediatice insistente, un nou concept a fost promovat şi asimilat în jocul gândirii moderne – islamofobia. Toată lumea îşi permite să emită judecăţi despre Islam, ridicate la rangul de sentinţe universal valabile, dar prea puţini se documentează apelând la sursele islamice originare (Coranul şi Sunnah). Orice jurnalist semidoct este incitat să publice nelimitat informaţii trunchiate şi distorsionate despre Islam pentru a crea şi consolida un mod de receptare controlat prin fabricarea unei opinii publice negative asupra Islamului şi musulmanilor, dar mult prea restrâns este dreptul la replică al celor care au autoritatea şi cunoaşterea necesară de a vorbi despre şi în numele Islamului.

Cea mai facilă strategie de a ataca o religie se concretizează în demersurile de denigrare a exponentului său uman; astfel, atât pe vremea profetului Muhammed (saaws), cât şi în zilele noastre, Islamul este persiflat, blamat, asaltat, atacat prin ridiculizarea şi discreditarea Profetului său (saaws). Istoria se repetă. Dacă în urmă cu 1400 de ani, Trimisul (saaws) era considerat nebun, poet sau vrăjitor de către cei care erau conştienţi de adevărul profeţiei sale, dar ale căror interese mundane ar fi fost distruse prin recunoaşterea şi răspândirea ultimei revelaţii divine autentice, astăzi manipulăm masele ignorante prin informare tendenţioasă şi caricaturi ofensatoare.

A te teme de necunoscut, a-ţi proiecta toată negativitatea asupra „celuilalt”, a recepta alteritatea drept o ameninţare şi o posibilă anihilare a propriei identităţi reprezintă o tendinţă psihologică umană naturală, dar această explicaţie nu este suficientă pentru a justifica discriminările concrete reale la care ajung să fie supuşi semenii noştri, în cazul de faţă – musulmanii. Îl denigrăm pe Profetul Islamului (saaws) pentru că nu îl cunoaştem, pentru că nu îi cunoaştem viaţa şi învăţăturile, pentru că nu cunoaştem − şi, implicit, nici nu putem respecta – Islamul şi valorile musulmanilor. Cel mai grav factor în această ciocnire a culturilor nu îl reprezintă ignoranţa, lipsa de comunicare veritabilă şi receptivitate, ci aroganţa incredibilă a occidentalului care se preface că nu înţelege de ce pretinde „celălalt” că a fost rănit. Se uită, în mod deliberat sau nu, că, aşa cum identitatea rasială, în cadrul unui sistem democratic şi umanist autentic, nu mai poate constitui subiectul prejudecăţilor şi al discriminărilor înverşunate, nici identitatea religioasă, mult mai profundă, delicată şi definitorie pentru individ decât cea rasială, nu poate fi ridiculizată sau atacată.

Un impediment major în funcţionarea benefică şi eficientă a dialogului intercultural şi interreligios îl constituie natura coercitivă a modului în care musulmanii sunt determinaţi să se autodefinească, reacţionând la un discurs prestabilit; Foucault ne amintea de relaţia existentă dintre cei care deţin Puterea şi modul în care este construit discursul oficial despre lume, în particular – discursul care defineşte alteritatea. Luptăm împotriva terorismului, dar uităm de terorismul intelectual practicat cotidian. Actualmente, cultura occidentală deţine puterea şi, implicit, autoritatea de a propune un discurs „legitim” în descrierea celorlalţi; în acest context, musulmanul este limitat la a se autodefini în mod negativ, prin excluderea a ceea ce nu este, afirmarea pozitivă a propriei identităţi şi stabilirea termenilor „dezbaterii” rămânând apanajul celor puternici. Nu întâmplător, chiar şi atunci când musulmanii sunt chemaţi „la dialog”, sunt selectaţi musulmanii „moderaţi”, adică cei care subscriu tezelor celor care deţin controlul, uitându-se că orice musulman autentic e, prin excelenţă, un musulman moderat, Islamul în sine fiind o religie a căii de mijloc.

Toleranţa promovată în baza principiilor laice, deşi proclamă teoretic multiculturalismul, nu poate scăpa de tendinţele hegemonice ale imperialismului cultural, practicat şi consolidat de-a lungul istoriei; impunerea modelului occidental de cultură şi civilizaţie ca normă şi discreditarea sau anularea oricăror altor paradigme (religioase, politice, culturale) nu pare a accepta cu adevărat diferenţele, ci a le asimila. Se dezbate fervent conceptul de euroislam, se doreşte fabricarea unui Islam european, asiatic, balcanic etc pentru a îndepărta musulmanul de Islamul originar şi autentic; nu se doreşte o lume fără musulmani, ci o lume fără Islam; nu se discută despre euro-musulmani, pentru că nu deranjează musulmanul „moderat”, „asimilat”, care nu mai cunoaşte Coranul şi tradiţia profetică, ci musulmanul care respectă fundamentele religiei sale. Un exemplu cotidian, dar elocvent: „musulmanii” acceptaţi şi „lăudaţi” în societatea occidentală sunt cei care mai merg la o bere, care nu sunt obsedaţi de rugăciuni şi îşi mai permit o firească escapadă amoroasă... Un musulman cu barbă sau o musulmană care îşi poartă vălul devin automat fanatici şi posibili extremişti. Aproape orice musulman a ajuns să fie identificat cu un potenţial terorist, dar hărţuirea zilnică, imprecaţiile, ofensele, incriminările, marginalizarea, discriminarea şi chiar şi aparent inofensivele glume inepuizabile vizând iminenţa manifestării unui presupus comportament agresiv sau barbar al musulmanului sau musulmancei transformă ceea ce ar trebui să fie o coexistenţă inteligentă şi benefică, în stil islamic şi autentic democratic[1], într-o periculoasă ciocnire şi prăbuşire a culturilor şi civilizaţiilor. A fi fanatic înseamnă a încerca să le impui celorlalţi propriile tale convingeri, dar adesea se etichetează drept fanatic un om pur şi simplu diferit de curentul „la modă” prin faptul că înţelege să nu facă „excepţii” sau compromisuri în ceea ce priveşte modul intim în care îşi asumă practicarea unei religii. Acelaşi „fanatism”, manifestat în context laic, este adulat şi apreciat sub calificativul de „integritate”. Însă Occidentul trebuie să înveţe că a fi tolerant nu înseamnă a-l accepta pe celălalt doar dacă îşi compromite sau renunţă la modelul specific de cultură pentru a nu provoca tiparele existente (un gregarism fondat pe teama de alteritate), ci a-l accepta pe celălalt în plenitudinea diversităţii sale, în măsura în care aceste diferenţe îşi păstrează caracterul inofensiv şi nu îmi încalcă mie drepturile umane fundamentale. Islamul într-adevăr opune rezistenţă modelului cultural (nu civilizaţional) occidental, întrucât Islamul reprezintă o religie, o cultură, societate, civilizaţie, un mod de gândire şi de comportare ferit, cel puţin teoretic, de scindarea dintre viaţa laică şi viaţa spirituală. Nu putem transplanta soluţii identice dintr-un spaţiu cultural în altul (decât prin mutilarea identităţii individuale şi culturale, mutilare care, normal, va fi percepută ca o agresiune şi va da naştere unor atitudini rebarbative), întrucât premisele, istoria şi scopurile sunt diferite. Dar, cel puţin din perspectivă islamică, aşa cum istoria (adesea necunoscută occidentalilor) a demonstrat-o, aceasta nu poate împiedica o convieţuire armonioasă şi fructuoasă.

Caricaturile nu sunt un fenomen accidental, inocent, ci un simptom complex al unei societăţi materialiste bolnave. Denigrarea unui profet, din perspectivă islamică, angrenează denigrarea implicită a tuturor celorlalţi profeţi; războiul împotriva Islamului a devenit, de fapt, un război împotriva spiritualităţii şi a religiei în genere. A aduce ofense oricărui profet înseamnă a-L tăgădui pe Dumnezeu, Cel care l-a trimis. Clericii musulmani au reacţionat întotdeauna prompt, condamnând cărţile blasfemiatoare îndreptate împotriva lui Iisus (saaws). Această atitudine tolerantă este posibilă, deoarece, din perspectivă islamică, suntem diverşi, dar ne regăsim unitatea în unicitatea Unicului Dumnezeu şi în unitatea religiilor (concepută ca un model linear evolutiv), recunoscută prin raportare la acel „fir roşu” interior care străbate toate doctrinele religioase monoteiste şi anume, prin dezvăluirea identităţii esenţei revelaţiei divine făcută accesibilă şi inteligibilă oamenilor printr-un numeros şir de profeţi, plasaţi în acelaşi registru axiologic şi investiţi cu aceeaşi autoritate certificată divin. Prin precept coranic, fiinţei umane i se impune renunţarea la orice tentativă de a proiecta ierarhii şi de a valoriza inegal această pleiadă de purtători ai Cuvântului Divin; fraternitatea întru credinţă şi spirit a profeţilor exclude legitimitatea oricărei teologii a urii sau a oricăror manifestări violente îndreptate împotriva comunităţilor care îşi definesc identitatea religioasă în funcţie de învăţăturile unui anumit profet. În măsura în care Occidentul promovează hedonismul şi mercantilismul şi uită că libertatea unui individ se sfârşeşte acolo unde începe libertatea celuilalt, islamofobia va continua să modeleze mentalitatea oamenilor, iar Islamul va continua să se manifeste într-un orizont diferit, incompatibil cu alienarea şi îndepărtarea de divinitate a omului modern.

Profetul Islamului (saaws) este etichetat drept terorist şi întreaga naţiune musulmană nu reuşeşte să se debaraseze de acest calificativ atribuit în mod abuziv. Cu certitudine, terorismul şi extremismul, în pofida vehiculării persistente în mass-media internaţională, continuă să rămână termeni cu o semantică nebuloasă, indistinctă. Ne confruntăm încă din secolul trecut cu un fenomen socio-politic turbulent, augumentat de manifestări violente intense, vizând accesul la putere şi autoritate, fenomen conceptualizat şi circumscris terminologic prin denominaţia „terorism”. Definirea terorismului, aşa cum au demonstrat-o diferitele demersuri teoretice eşuate, inclusiv cele pluridisciplinare, pare a fi extrem de dificilă, întrucât încă nu există un consens referitor la raportarea la o normă imuabilă, labilitatea normelor determinată de discursul de putere dominant, impunând şi anulând diferitele interpretări ale practicilor extremiste din variate zone ale lumii. Eroul de ieri este teroristul de mâine şi teroristul de azi este eroul de mâine.

Asocierea anterioară a terorismului cu masacrul populaţiei civile din Franţa (1792 – 1794), sub presiunea mediatică din ultimele decenii, a cedat locul unei noi asocieri, periculoase şi ilegitime, dintre terorism şi Islam. Mass-media, promovând şi reiterând cu obstinaţie această corelare a terorismului cu Islamul, a reuşit să inculce publicului larg, paradoxal nu doar celor cu o educaţie sumară, mediocră, ci şi celor situaţi „oficial” pe trepte ierarhice superioare, ideea că religia / Islamul constituie sursa implacabilă şi incontestabilă a tuturor manifestărilor teroriste. Tardiv, consecinţă a protestelor şi a discursurilor demistificatoare ale autorităţilor musulmane din lumea arabă, asiatică şi occidentală, precum şi a intelectualilor şi politicienilor nemusulmani oneşti, rectificări terminologice care disociau terorismul de Islamul în sine, reasociindu-l fundamentalismului sau extremismului islamic, au infuzat media internaţională. Această tentativă de corijare a clişeelor anterioare, deşi anemică, încă improprie şi ilegitim puternic conotată religios, dar totuşi salutară, a fost însă incapabilă să deconstruiască stereotipurile nocive ale musulmanului terorist, stereotipuri consolidate prin expunerea constantă la un mediu informaţional tendenţios, relativ şi marcat de acute deficienţe în ce priveşte cunoaşterea adecvată a „obiectului” analizei. Imaginea teroristului francez a fost rapid substituită de imaginea barbarului terorist islamic.

Se impune să lămurim foarte sumar anumite aspecte. Jihadul nu este „război sfânt”, deşi mult prea adesea termenul este astfel tradus şi „adaptat” de către occidentali şi, uneori, paradoxal, preluat mecanic chiar de către musulmanii deficitari în sfera educaţiei religioase. Războiul sfânt este un concept care ţine de moştenirea culturală occidentală, concept manipulat într-un mod malefic pentru a servi intereselor mai degrabă laice decât creştine, ale unui grup de „creştini” care au exact aceeaşi legitimitate în a se erija în exponenţi fideli ai creştinismului precum teroriştii actuali în raport cu Islamul. Aşa cum creştinismul în doctrina, esenţa şi finalitatea sa originară nu reflectă, nu întemeiază şi nu este responsabil de acţiunile cruciaţilor, nici Islamul nu poate fi incriminat pentru actele teroriste ale unor indivizi care se prevalează de religie pentru a-şi îndeplini anumite obiective politice. Este o chestiune de logică elementară, un truism, de altfel, dar care devine subit incomprehensibil atunci când se cere aplicat şi realităţii islamice.

Terorismul nu cunoaşte vreo religie sau vreo lege; ceea ce se urmăreşte este îndepărtarea omului de religie, oricare ar fi aceea – omul ajunge să urască religia, dacă este determinat să identifice în religie cauza tuturor violenţelor. Se uită că, precum mulţi alţi profeţi ai lui Dumnezeu, profetul Muhammed (saaws) a luptat, dar a luptat împotriva răului, împotriva oprimării, violenţei şi terorii, nu pentru a subjuga sau jefui alte popoare, ci pentru a instaura libertatea şi dreptatea, pentru a le garanta libertatea de credinţă şi drepturile umane fundamentale, pentru a-i scoate pe semenii săi din robia faţă de oameni şi a nu permite decât robia faţă de Allah / Dumnezeu. Se uită câţi oameni au fost ucişi în timpul luptelor purtate în timpul vieţii profetului Muhammed (saaws) – 386 de oameni, din ambele tabere, câţi oameni au fost ucişi în timpul războaielor religioase dintre catolici şi protestanţi – peste zece milioane de morţi, 40% din populaţia ţărilor implicate, după statisticile lui Voltaire... şi câte milioane de oameni au fost ucişi în numele secularismului doar în secolul trecut...

Un argument decisiv, care anihilează posibilitatea conceperii oricărei conexiuni reale între „războiul sfânt” şi doctrina islamică, poate fi relevat prin simpla analiză lexicală a sintagmei; războiul sfânt este întemeiat pe prezumţia legitimităţii luptei în numele unei religii împotriva altei / altor religii. Însă nu există niciun verset coranic care să permită sau să autorizeze agresiunea exercitată asupra unui nemusulman pur şi simplu ca o consecinţă directă a apartenenţei acestuia la o altă religie. În Coran se afirmă cu insistenţă un principiu islamic fundamental: interzicerea categorică a constrângerii la credinţă: „Nu este cu putinţă silirea la credinţă! Răzvedită este deosebirea dintre calea cea dreaptă şi rătăcire, iar acela care se leapădă de Taghut şi crede în Allah, acela s-a prins de cea mai trainică toartă [Islamul], care nu se sparge niciodată. Şi Allah este Cel care Aude, Atoateştiutor [Sami’, ’Alim].” (Sura Al-Baqara: 256); „Deci îndeamnă! Tu eşti numai un îndemnător, Tu nu ai putere asupra lor [ca să-i sileşti la credinţă].” (Sura Al-Ghaşiya: 21 - 22); „Şi de-ar fi voit Domnul tău, toţi cei de pe pământ ar fi crezut laolaltă! Şi oare tu îi sileşti pe oameni ca să fie credincioşi? Nu poate niciun suflet să creadă decât cu voia lui Allah.” (Sura Yunus: 93); „Spune: «Adevărul vine de la Domnul vostru! Cine voieşte să creadă şi cine voieşte să nu creadă!»” (Sura Al-Kahf: 29).

Nimeni nu are dreptul şi nu poate forţa pe nimeni să adopte o anumită credinţă religioasă, cu atât mai puţin Islamul. Mitul răspândirii Islamului prin sabie întunecă viziunea şi judecata multor occidentali, în pofida faptului că a fost deconstruit şi demascat de mulţi istorici şi filosofi contemporani nemusulmani reputaţi. Expansiunea Islamului s-a datorat aproape exclusiv exemplului musulmanilor comercianţi şi a da’wah-ei (invitaţiei la credinţă / „misionarismului”). Nicio învăţătură islamică nu prescrie ca populaţiile cucerite să fie constrânse să se convertească. Jiziya, care trebuia plătită de popoarele nemusulmane aflate sub guvernare islamică, era echivantul zakat-ului musulmanilor (a daniei anuale care trebuia plătită pentru săraci) şi, de obicei, avea o valoare simbolică, implicând o sumă mai mică decât zakat-ul; banii erau destinaţi săracilor ţării respective, iar o mică parte revenea armatei musulmane care era obligată să protejeze ţinutul respectiv. Un întreg oraş creştin din Siria, Homs, a devenit musulman atunci când musulmanii le-au returnat banii din jiziya, pentru că se protejaseră singuri când au fost surprinşi de un atac. Faptul că în anumite perioade din istorie s-a ajuns să se ceară biruri imense nu reflectă legile islamice, ci interesele personale ale unui anume conducător. Multe zone cucerite de musulmani au rămas nemusulmane timp de secole şi multe zone în care musulmanii au fost prezenţi doar în calitate de comercianţi au devenit integral musulmane – vezi Indonezia, Malaezia, China. Simplul fapt că o persoană era nemusulmană nu a legitimat niciodată un casus belli în legea sau credinţa islamică. Pe de altă parte, dacă Islamul a fost răspândit prin sabie, cum ne explicăm faptul că, în zilele noastre, Islamul reprezintă religia cu cel mai mare număr de convertiţi în Statele Unite şi Europa? Dacă Islamul promovează terorismul şi violenţa cum e posibil ca numărul convertiţilor de după 11 septembrie să fi crescut vertiginos în Statele Unite? Cei care, incitaţi de declaraţiile şocante din mass-media, au dorit să cunoască adevărul, s-au întors la Cartea sacră a musulmanilor, Coranul, şi astfel inimile lor au fost cucerite nu de sabie, ci de simplitatea şi puritatea credinţei islamice, devenind din acuzatori acerbi adepţi musulmani autentici.

Se ignoră sistematic un adevăr islamic simplu şi incontestabil: în Islam, permisiunea de a lupta a fost acordată nu din cauza convingerilor religioase ale adversarilor, ci din cauza agresiunii şi / sau opresiunii sistematice exercitată de către ei, opţiunea religioasă constituind un epifenomen accidental şi nu sursa, cauza luptei: „Luptaţi pe calea lui Allah împotriva acelora care se luptă cu voi, dar nu începeţi voi lupta, căci Allah nu-i iubeşte pe cei care încep lupte!” „Li s-a îngăduit [să se apere] acelora care sunt atacaţi, căci ei sunt nedreptăţiţi. Iar Allah este în stare să îi ajute pe aceia care au fost scoşi din căminele lor pe nedrept, pentru că ei au zis: «Domnul nostru este Allah!» Şi de nu i-ar opri Allah pe oameni, pe unii prin alţii, ar fi dărâmate chilii, biserici, temple şi moschei în care numele lui Allah este pomenit atât de mult. Allah îi ajută neîndoielnic aceluia care-L ajută pe El, Allah este Tare [şi] Puternic [Qawiyy, ’Aziz].” (Sura Al-Hajj: 39 - 40). (Sura Al-Baqara: 190 - 194).

Putem extrage din aceste versete coranice, atât de incriminate, cele două justificări ale jihadului, în accepţiunea sa combativă: oprirea agresiunii şi încetarea oprimării. Nu există nici măcar un singur pasaj coranic în care să se specifice sau să se sugereze că acceptarea Islamului reprezintă condiţia de încetare a ostilităţilor, în schimb peste tot este menţionată drept condiţie a păcii încetarea agresiunii şi a opresiunii. Dacă, istoric, s-a întâmplat ca agresorii şi asupritorii să fie nemusulmani, dacă ei au fost descrişi drept idolatri sau oameni care resping credinţa, nu înseamnă că musulmanii au luptat împotriva lor pentru că erau nemusulmani. Permisiunea de a lupta a fost întemeiată pe existenţa unor agresiuni injuste şi nu pe diferenţe de religie, etnie sau naţionalitate. Pentru a demonstra acest adevăr simplu şi explicit, savanţii musulmani (ulama) citează un alt verset, în care este declarată permisiunea de a lupta împotriva musulmanilor dacă aceştia sunt asupritorii şi toate celelalte metode de restaurare a păcii şi dreptăţii au fost ineficiente: „Şi dacă două cete de drept-credincioşi se ceartă între ele, voi împăcaţi-le! Dacă una dintre ele este nedreaptă cu cealaltă, atunci luptaţi împotriva celei care este nedreaptă până ce ea se întoarce la porunca lui Allah, iar când se întoarce, atunci împăcaţi-le pe ele cu dreptate şi fiţi nepărtinitori, fiindcă Allah îi iubeşte pe cei drepţi.” (Sura Al-Hujurat: 9).

Amintim încă o dată că Islamul denunţă violenţa şi terorismul. Lupta islamică se poartă exclusiv cu un anumit guvern şi cu forţele militare implicate; uciderea oricăror alte fiinţe umane neantrenate direct în conflict reprezintă o crimă împotriva umanităţii. Sanctitatea vieţii umane este insistent afirmată în Coran: „... cel care ucide un suflet nevinovat de uciderea altui suflet sau de o altă stricăciune pe pământ este ca şi când i-ar ucide pe toţi oamenii, iar cel care lasă în viaţă un suflet este ca şi cum i-ar lăsa în viaţă pe toţi oamenii.” (Sura Al-Ma’ida: 32); „Şi nu luaţi sufletul pe care Allah l-a socotit oprit, decât pe drept!” (Sura Al-’Isra’: 33). În faţa lui Allah, toţi oamenii sunt egali; întregii umanităţi îi revine constitutiv aceeaşi demnitate şi onoare din perspectivă divină:„Noi i-am cinstit pe fiii lui Adam ... şi i-am ales pe ei înaintea multor altora din cei pe care i-am creat.” (Sura Al-’Isra’: 70).

În numele libertăţii de exprimare s-au publicat şi se vor publica multe cărţi denigratoare şi blasfemiatoare la adresa Islamului; interesele politice şi comerciale vor prevala întotdeauna, în detrimentul adevărurilor religioase şi istorice. Deşi indubitabil implică un disconfort cognitiv semnificativ, ar fi mai onest intelectual, uman şi mai benefic pentru noi toţi să ne punem prejudecăţile între paranteze şi să facem un efort de a asculta şi „celălalt“ discurs sau discursul „celuilalt“ de lângă noi, pentru că s-ar putea, finalmente, să conteze ceea ce are de împărtăşit.

Inimile a peste 1,5 miliarde de oameni au fost cuprinse de iubirea faţă de acest om, profetul Muhammed (saaws). Merită să încercăm să cunoaştem viaţa şi învăţăturile unui om care a schimbat oameni, societăţi, mentalităţi, obiceiuri şi credinţe doar prin puterea Cuvântului revelat, un om care a schimbat şi schimbă istoria şi sufletele a miliarde de oameni doar prin autenticitatea credinţei şi a mesajului divin transmis umanităţii, un om care nu a dorit nimic pentru sine, ci doar şi-a călăuzit semenii cu compasiune către adorarea Unicului Dumnezeu.

---

[1] Islamul originar şi democraţia nu sunt atât de incompatibile precum se străduieşte să ne convingă întreaga mass-medie; aceleaşi valori pot fi definite şi protejate prin sisteme politice alternative.

Autor: Alina Alak

CIFRELE ARABE - Articol pentru copii

Scurt articol pentru copii:

CIFRELE ARABE

Când socotim câţi bani de buzunar mai avem, noi folosim un sistem numeric bazat pe cifre arabe. Sistemul zecimal şi folosirea zeroului vin tot din această parte a lumii. Acest sistem provine din India, dar în Europa a fost adus de arabi. În Evul Mediu, În Europa erau folosite cifrele romane; de aceea operaţiile matematice erau foarte greu de efectuat.

Un Italian pe nume Leonardo Fibonacci a învăţat de la arabii din nordul Africii cifrele arabe şi sistemul de calcul şi a fost cel care le-a adus în Europa. Cuvântul zero vine din limba arabă. Matematicienii arabi foloseau un punct sau un mic cerc pentru a desemna cifra zero. În anul 976, un învăţat persan pe nume AL-KHWARIZMI a notat în culegerea lui că dacă la n calcul în coloana zecilor nu există un număr, atunci trebuie pus un cerculeţ. El spunea că trebuie să se facă aceasta pentru a păstra rândurile. Acest cerculeţ a fost numit de arabi sifr, ceea ce însemna gol. Mai târziu acest cuvânt arab a fost tradus prin zero. Deşi cifrele arabe erau mult mai uşor de folosit decât cele romane, mulţi europeni nu le-au folosit de la început.

Numere scrise cu cifre arabe	8	27	78	888
Numere scrise cu cifre romane	VIII	XXVII	LXXVIII	DCCCLXXXVIII

Matematicienilor musulmani le plăcea să compună pătrate magice. Acestea erau tabele în care suma numerelor de pe linii, coloane şi diagonal este aceeaşi. Multe dintre cladirile construite de musulmani in anii aceia aveau la bază jocuri matematice gândite de ei.

Algebra este o parte din matematică. Şi ea este tot o invenţie a musulmanilor arabi. Cel care a elaborat sistemul algebric a fost Al-Khawarizmi, cunoscut sub numele de Algorismus. Sistemul s-a numit Al-Gebr (pronunţaţi-l cu voce tare!), iar cartea lui Al-Khawarizmi a fost tradusă în secolul al 12-lea.

http://www.youtube.com/watch?v=JVICejnOY18&feature=player_embedded

http://www.youtube.com/watch?v=CfiGwsZA7mg&feature=player_embedded

ISLAMUL - RELIGIA OMENIRII

ISLAMUL - RELIGIA OMENIRII

Allah Preaînaltul se adresează în repetate rânduri şi le atrage atenţia oamenilor în mai multe locuri asupra faptului că El nu poate să-l fi creat pe om în glumă, pentru a se amuza cu el un număr de zile, iar după aceea să moară. El îndeamnă raţiunea umană să înţeleagă acest adevăr limpede: “Oare credeţi că v-am creat pe voi fără rost şi că nu vă veţi întoarce la Noi 1)?” / Preaînalt este Allah, Stăpânul adevărat! Nu există altă divinitate în afară de El, Stăpânul Tronului sublim!” (23 : 115-116); “Noi nu am creat cerul şi pământul şi ceea ce se află între ele, jucându-Ne! / Dacă am fi voit să facem o joacă, am fi făcut-o [din lucrurile apropiate] de Noi, dacă am fi făcut-o.” (21: 16-17).

Allah a fost într-atât de generos cu omul că nu l-a lăsat să se călăuzească în această viaţă numai cu ajutorul naturii perfecte cu care l-a înzestrat pe el, pentru a ajunge la ceea ce este bun şi pentru a-l călăuzi către evlavie, ci i-a trimis lui, din când în când, câte un profet care să-i aducă mesajul Său, să-l cheme la adorarea numai a Sa, să-i aducă lui veştile cele bune şi să-l prevină pe el, pentru ca pe el să-l ia ca argument: “[şi a trimis] trimişi - vestitori şi prevenitori - pentru ca oamenii să nu mai aibă nici un fel de scuză faţă de Allah, după trimişi...” (4 : 165).

Omenirea a continuat - în evoluţia sa şi în progresul gândirii sale -, în vreme ce revelaţia revenea la ea, aducându-i ceea ce era potrivit şi pentru a-i rezolva problemele temporare în cadrul neamului fiecărui trimis, până ce a ajuns la deplina maturizare şi Allah a voit ca mesajul profetului Muhammed să lumineze peste întreaga fire. Allah l-a trimis pentru a desăvârşi edificiul înălţat de fraţii săi - profeţii anteriori - prin Legea Sa generală şi veşnică şi prin Cartea care i-a fost revelată - Coranul cel sfânt. Profetul Muhammed însuşi a zis: “Eu sunt faţă de profeţii de dinaintea mea asemenea omului care a durat o casă, a făcut-o pe ea neîntrecut de frumoasă, afară de locul unei cărămizi de la un colţ, iar lumea a început să o ocolească şi să se minuneze de ea, zicând: «Dacă nu ar
lipsi această cărămidă!» Eu sunt această cărămidă şi eu sunt încheietorul profeţilor!”

Coranul este mesajul lui Allah către întreaga omenire. În Coran şi în Sunna se află mai multe prescripţii care dovedesc acest adevăr. Allah Preaînaltul a grăit: “Spune: “O, oameni! Eu sunt pentru voi toţi trimisul lui Allah!” (7 : 158). şi tot Allah Preaînaltul a grăit: “Binecuvântat este Acela care a trimis Îndreptarul [Al-Furqan] robului Său, pentru ca el să fie o prevenire pentru toate lumile” (25 : 1). Iar profetul Muhammed a zis: “Fiecare profet a fost trimis la neamul său, în vreme ce eu am fost trimis pentru toţi oamenii”. Şi după el nu va mai veni nici un mesaj. Allah Preaînaltul a grăit: “Muhammed nu este tată nici unuia dintre bărbaţii voştri, ci el este Trimisul lui Allah şi încheietorul profeţilor” (33 : 40).

De aceea, Coranul a venit pentru a răspunde tuturor cerinţelor vieţii umane, pe primele temelii ale religiilor divine. Allah Preaînaltul a grăit: “El v-a orânduit vouă religia pe care i-a prescris-o lui Noe, pe care ţi-am revelat-o ţie şi am prescris-o pentru Avraam şi Moise şi Isus: “Întemeiaţi religia şi nu vă despărţiţi întru ea!” (42 : 13).

Allah i-a prescris Coranului să dăinuiască şi să fie transmis de la o generaţie la alta, fără nici o modificare, şi el va rămâne aşa cum este până când Allah va moşteni pământul cu tot ceea ce se află pe el. şi a grăit Allah Preaînaltul: “Într-adevăr, Noi am pogorât Coranul şi Noi îi vom fi păzitori!” (15 : 9). Nici o altă scriptură divină nu a avut această particularitate, căci scripturile anterioare au fost temporare, limitate la o anumită perioadă de timp. Allah Preaînaltul a grăit: “şi fiecare soroc a fost scris într-o Carte” (13 : 38).

Iar mesajul Coranului a trecut dincolo de om, adresându-se şi djinnilor, căci Allah Preaînaltul a grăit: “şi [adu-ţi aminte] când am abătut Noi către tine o ceată de djinni ca să asculte Coranul! şi când s-au adunat ei, au zis: “Ascultaţi cu luareaminte!” Iar când s-a terminat, s-au întors la neamul lor ca îndemnători şi prevenitori.
/ şi au zis ei: “O, neam al nostru! Noi am auzit o Carte, care a fost trimisă după Moise, întărind ceea ce a fost înainte de ea. Ea călăuzeşte către Adevăr şi către o cale dreaptă. / O, neam al nostru! Răspundeţi celui care cheamă la Allah şi credeţi în El!” (46 : 29-31).

Prin aceste trăsături ale sale, Coranul dă soluţii înţelepte pentru toate problemele umane, din toate domeniile vieţii spirituale, intelectuale, fizice, sociale, economice şi politice, căci el este revelaţia Celui Înţelept şi Vrednic de Laudă. El dă soluţii pentru toate problemele, pe baza unor principii generale pe care le urmează omenirea şi pe care aceasta îşi clădeşte, în fiecare epocă, ceea ce se potriveşte cu ea. În felul acesta, el a căpătat valabilitate universală în timp şi spaţiu, fiind religia veşnică.

sursa: Introducerea la trdaucerea sensurilor versetelor din Coran in limba română
Liga Islamică şi Culturală din România

Islamul - Religia omenirii

În veacurile de la începutul istoriei, când comunităţile umane s-au constituit în neamuri şi în triburi dispersate şi izolate unele de altele, în diferite zone ale lumii, când aceste neamuri şi triburi simţeau nevoia acută ca cineva să le trezească şi să le prevină, ca un reformator să le îndrepte şi să le călăuzească, înţelepciunea lui Allah - care este Înţelept şi Bineştiutor - a impus trimiterea de mesageri care să vestească binele şi să prevină în cetăţile izolate ale acestor comunităţi, pentru ca ele să nu mai aibă argumentul neştiinţei şi ignoranţei. Aceşti mesageri au fost asemenea ambasadorilor însărcinaţi cu o misiune animată de principii unitare şi ei transmiteau voinţa Celui care-i trimitea cu misiunea - adică Allah Preaslăvitul -, transmiteau scripturile Sale şi împlineau mesajele Sale.

Unitatea mesajelor divine

Constatăm, de aceea, că fundamentele mesajelor trimişilor şi principiile propovăduirii lor sunt identice, pentru că ei toţi au fost trimişi de o divinitate unică - Allah Preaslăvitul - şi nu au fost deosebiri în credinţele pe care le-au propăvăduit, nici în spiritul actelor de devoţiune şi ritualurilor care le-au fost poruncite şi nici în principiile de interacţiune materială, morală şi politică pe care le-au împlinit.

Diferenţele mari pe care le observăm astăzi între credinţele adepţilor mesajelor divine se datorează schimbărilor şi deformărilor introduse în principiile acestor religii. Dacă aceste religii anterioare şi-ar fi păstrat nealterate principiile lor iniţiale, aderenţii lor s-ar fi întâlnit cu musulmanii cu adevărat şi ar fi fost în consens cu ei şi toţi aderenţii credinţelor divine s-ar afla într-o singură religie şi ar urma aceeaşi cale şi s-ar călăuzi după orânduiala pe care Allah a transmis-o prin toate mesajele şi pe care i-a pogorât-o lui Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!

Filozofia complementarităţii mesajelor

Constatăm că înţelepciunea lui Allah a ţinut seamă, în pogorârea mesajelor divine, de dezvoltarea comunităţilor de pe pământ, de comunităţile primitive care aveau legături limitate între ele, fiind izolate în cetăţile lor situate departe una de alta şi de comunităţile civilizate instruite, care întreţineau legături comerciale, culturale şi politice. Observăm, de aceea, că rânduielile legislative diferă în mesajele divine de la o comunitate la alta, în ceea ce priveşte forma lor, dar nu şi în ceea ce priveşte spiritul şi semnificaţia lor, pornind de la diferenţele în ceea ce priveşte nevoile comunităţilor de diverse tipuri de reformă şi de îndreptare. De pildă, faptele rele ale unei comunităţi pot să fie înşelarea la măsură şi la cântar şi ele au nevoie de o anumită îndrumare, pentru îndreptarea acestor vicii, în vreme ce faptele rele ale unei alte comunităţi sunt nelegiuirile, iar faptele rele ale celei de a treia comunităţi sunt nedreptatea, întrecerea măsurii şi uciderea sufletelor pe nedrept. Fiecare dintre aceste comunităţi izolate are nevoie de o îndrumare specifică şi de legi cu caracter particular. Mediul limitat şi izolat impune ca prescripţiile şi legile sale pe care i le aduce trimisul să corespundă cu situaţia comunităţilor respective, atât în ceea ce priveşte modalităţile, cât şi în ceea ce priveşte prescripţiile şi orânduielile, fără să fie nimic în plus, şi prin modalitatea care să garanteze cele mai adecvate mijloace pentru comunitatea respectivă.

Dacă aruncăm o privire asupra popoarelor primitive care nu cunosc alte mijloace care să le asigure existenţa, în afară de oile pe care le duc la păscut, hrănindu-se cu laptele şi cu carnea lor şi îmbrăcându-se în pieile lor, trăind în satele şi în pustiurile lor, constatăm că cea mai mare parte a rânduielilor şi legilor de care ele au nevoie sunt dogme, principii ale ritualurilor, o serie de norme etice şi foarte puţine prescripţii referitoare la relaţiile reciproce. Constatăm, apoi, că ar fi absurd ca acestor oameni izolaţi, care nu ştiu nimic despre comerţ, meşteşuguri şi politică, să li se aducă un sistem cuprinzător de legi care să reglementeze vânzările, activitatea firmelor sau relaţiile internaţionale, de vreme ce ei nu ştiu nimic despre aceste tipuri de relaţii.

Sfârşitul profeţiilor şi mesajelor o dată cu Muhammed

Urmărind istoria comunităţilor, constatăm că atunci când relaţiile sociale, economice, politice şi culturale dintre ele s-au extins, s-a extins şi mesajul trimişilor. şi Allah Preaînaltul a trimis atunci în Asia şi în Africa un mesager important prin minunile sale şi prin dovezile misiunii sale, pe care l-a însărcinat cu o propovăduire însemnată şi căruia i-a pogorât o scriptură care a conţinut un ansamblu de prescripţii şi legi referitoare la diferitele relaţii dintre oameni. Acesta a fost profetul Moise - pacea asupra lui! După el, Allah a trimis succesiv mai mulţi profeţi fiilor lui Israel, pentru a întări rânduielile Sale şi chemarea Sa şi pentru a întregi diversele aspecte ale mesajului Său, şi a încheiat şirul lor cu Isus, fiul Mariei - pacea asupra lor amândoi! Când conştiinţa umană s-a dezvoltat, ajungând să accepte o unitate religioasă universală cu norme globale, înţelepciunea a impus trimiterea de către Allah Preaslăvitul a mesagerului Său, înrudit cu ceilalţi trimişi, printr-un mesaj uman universal, care să încheie mesajele divine şi să poarte în sine fundamentele sistemului integral, comun pentru toţi oamenii, indiferent de condiţiile lor de mediu, de diversitatea relaţiilor lor, de varietatea de tradiţii şi obiceiuri, într-o comunitate aspirând spre monoteism, într-o limbă precisă, într-un stil concis şi elocvent. Cel pe care l-a trimis Allah cu acest mesaj a fost profetul Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – din stirpea lui Ismail, fiul lui Avraam, arab prin genealogia şi prin limba sa, umanist prin propovăduirea sa, şi cu o religie universală. El a adus mesajul care a încheiat mesajele divine, care a adunat toate legile trimise de Allah oamenilor şi care le-a garantat interesele

într-un mod mai cuprinzător decât orice rânduială sau lege, precum şi fericirea cea mai deplină pe care o poate realiza orice rânduială sau lege. Allah Preaslăvitul s-a pus chezaş pentru păstrarea şi sprijinirea acestui mesaj şi a trimis pentru el o Carte limpede, fără nici un fel de abatere, venind de la un Înţelept Bineştiutor. De aceea, Allah a făcut mărturie în legătură cu mesajul lui Muhammed că el este integral, comun pentru toţi oamenii, atunci când a zis: “şi Noi nu te-am trimis decât ca vestitor şi prevenitor pentru toată lumea, însă cei mai mulţi dintre oameni nu ştiu” (34 : 28).

Întrucât mesajul Său a fost general şi global, Allah a garantat apărarea lui de deformare, schimbare şi pierdere, păstrând Cartea Sa - Coranul - şi Sunna Trimisului Său Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!
Allah a vestit sfârşitul profeţiilor şi a mesajelor o dată cu profeţia lui Muhammed, spunând: “Muhammed nu este tată nici unuia dintre bărbaţii voştri, ci el este Trimisul lui Allah şi încheietorul profeţilor, şi Allah este Atoateştiutor” (33 : 40).

Este evident că dăinuirea Coranului, care conţine, prin rânduielile şi prescripţiile sale, toate nevoile omenirii în bazele de legislaţie, întocmai aşa cum i-a fost trimis lui Muhammed, ca şi dăinuirea despre Profet, care face şi mai limpezi sensurile Coranului cele adevărate şi constante, sunt o dovadă a continuării prezenţei Profetului printre noi, mereu viu.

Astfel, putem afirma pe drept cuvânt că Trimisul lui Allah se află printre noi prin Coranul şi revelaţia care i-au fost trimise şi prin înrâurirea pe care a avut-o asupra retoricii, asupra practicii şi legislaţiei. Prin aceasta, lumea nu a avut nevoie de trimiterea altor profeţi sau mesageri şi nici de înnoirea rânduielilor oamenilor, după trimiterea lui Muhammed, căci dacă Allah ar mai fi trimis alţi mesageri şi profeţi, aceştia nu ar mai fi putut să aducă nimic nou şi să adauge nimic nou la principiile dogmei şi legislaţiei cu care a venit Profetul Muhammed. Allah a făcut ca religia şi legea să fie depline, căci El însuşi a zis: “În ziua aceasta, am desăvârşit religia voastră şi am împlinit harul Meu asupra voastră şi am încuviinţat Islamul ca religie pentru voi!” (5 : 3). şi dacă scopul trimiterii de mesageri a fost propagarea acestui mesaj şi chemarea oamenilor la el, această sarcină le-a revenit după aceea teologilor musulmani, cărora le-a revenit misiunea de a chema la Allah, de a răspândi legea divină (şari’a) printre făpturile Sale şi de a deduce preceptele juridice pentru toate lucrurile noi care apar în lume şi care necesită exprimarea judecăţii lui Allah în legătură cu ele, conform fundamentelor constante ale legii divine.



Din acest motiv, nu este corect să socotim propovăduirile profeţilor a fi religii
diferite. Ele sunt propovăduiri diferite şi mesaje diferite ale unei singure religii pe care
profeţii le-au adus neamurilor omeneşti. Trecând în revistă concepţiile despre religie,
mesaje şi Islam, ne-a devenit limpede că religia islamică este cadrul care înglobează toate
ţelurile religiei divine, forma deplină a marilor mesaje divine care cârmuiesc chipul omului
şi vieţii de pe acest pământ, ea este materialul de bază al mesajelor şi propovăduirilor lui
Noe, Moise şi Isus - pacea asupra lor! -, precum şi ale altor trimişi şi profeţi. Allah
Preaînaltul a grăit: “El este la Noi, în Mama Cărţii, preaînalt şi plin de înţelepciune”
(43 : 4). Islamul este expresia cuprinzătoare a religiei divine care a fost pogorâtă în întregul
său profetului Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - pentru ca el să-l
transmită şi să cheme omenirea la el, în calitatea sa de cea mai înaltă orânduială şi lege.
Propovăduirile şi mesajele anterioare în totalitatea lor au fost propovăduiri abrogate,
pentru că religia lui Muhammed a fost religia desăvârşită, după care s-au elaborat legi şi
mesaje. Ea este calea după care s-a dorit să se călăuzească omenirea la sfârşitul unei faze
istorice, pentru ca ea să-şi organizeze viaţa, călăuzindu-se după propovăduirea şi mesajul
ei.

Mesajele anterioare Islamului au fost mesaje temporare şi propovăduiri limitate,
care au pregătit terenul pentru mesajul Islamului şi propovăduirea lui glorioasă.

Principii comune ale mesajelor divine

1 - Toate mesajele divine se întâlnesc în ceea ce priveşte doctrina care constituie
fundamentul pe care se clădeşte întreaga structură a religiei, pe care se clădesc concepţiile
omului şi ideile sale generale despre univers şi despre viaţă.

Doctrina monoteismului, care se bazează pe credinţa în Allah, în trimişii Săi, în
îngerii Săi, în cărţile Sale şi în Ziua de Apoi, reprezintă numitorul comun al tuturor
mesajelor cu care au venit profeţii. Toţi profeţii au chemat la credinţa în Allah, la venerarea
Lui, la monoteism, au vestit răsplata şi au avertizat în legătură cu pedeapsa. Pentru a
sublinia acest adevăr şi pentru a conduce omenirea către El, Coranul cel nobil oferă
exemple din discursul profeţilor şi din propovăduirile cu care ei s-au adresat comunităţilor
şi popoarelor lor.

Allah Preaînaltul a grăit: “Doar a zis Mesia: “O, fii ai lui Israel, adoraţi-L pe
Allah, Domnul meu şi Domnul vostru!” (5 : 72). şi a mai grăit Allah Preaînaltul: “şi
[neamului] ‘Ad [i l-am trimis] pe fratele lor Hud, care le-a zis: “O, neam al meu!
Adoraţi-L pe Allah! Voi nu aveţi altă divinitate în afara Lui! şi oare nu vă temeţi voi?”
(7 : 65). şi tot Allah a grăit: “Noi l-am trimis pe Noe la neamul său, căruia i-a zis: “O,
neam al meu! Adoraţi-L pe Allah! Voi nu aveţi altă divinitate în afara Lui!” (7 : 59). şi,
asemenea, a grăit Allah: “[şi adu-ţi aminte aminte] şi de Avraam, când a zis neamului
său: “Adoraţi-L pe Allah şi fiţi cu frică de El! Aceasta este mai bine pentru voi, dacă voi
ştiţi!” (29 : 16). şi a mai grăit Allah: “Noi am trimis la fiecare comunitate un trimis [ca
să le zică]: “Adoraţi-L pe Allah şi ţineţi-vă departe de Taghut!” Pe unii dintre ei i-a
călăuzit Allah, însă altora le-a fost hărăzită rătăcirea” (16 : 36). şi tot Allah a grăit: «şi
Noi nu am trimis înaintea ta nici un profet fără să nu-i revelăm lui: “Nu există altă
divinitate în afară de Mine, deci adoraţi-Mă pe Mine!”» (21 : 25).

2 - Toate mesajele propovăduiesc morala aleasă şi valorile umane, cheamă la
săvârşirea de fapte bune, la îndreptarea omenirii şi la curăţirea sufletului omenesc şi
orânduiesc viaţa pe baza adevărului, dreptăţii şi opoziţiei faţă de nedreptăţi, nelegiuiri şi
stricăciune. Toţi profeţii au fost ideali şi modele de evlavie prin vorbele şi faptele lor şi
prin dragostea pentru bine. Allah Preaînaltul a grăit: “şi i-am făcut Noi ocârmuitori, care
au călăuzit [lumea] după porunca Noastră, şi le-am revelat lor să facă fapte bune, să
împlinească Rugăciunea [As-Salat] şi să dea Dania [Az-Zakat] şi ei Ne-au fost Nouă
adoratori” (21 : 73).

Gradaţia şi complementaritatea în mesajele divine

Allah Preaînaltul a grăit:
«Spuneţi: “Noi credem în Allah şi în ceea ce ne-a fost trimis nouă şi ceea ce a fost trimis lui Avraam, lui Ismail, lui Isaac, lui Iacob şi seminţiilor; în ceea ce le-a fost dat lui Moise şi lui Isus şi în ceea ce le-a fost dat [tuturor] profeţilor de către Domnul lor. Noi nu facem deosebire între ei. Noi Lui Îi suntem supuşi [musulmani]!” (2 : 136).

Toate mesajele divine se întâlnesc pe o coordonată. Ele se îndreaptă către un singur ţel: izbăvirea omenirii, determinarea oamenilor să-L adore pe Allah prin intermediul înaltelor principii ale credinţei şi rânduielilor legislative constând din legi, morală, dogme şi acte de devoţiune pe care le-au vestit profeţii şi la care au chemat trimişii de-a lungul istoriei omeneşti şi în decursul vieţii umane, pe etape şi în modalităţi corespunzătoare
dezvoltării credinţei şi civilizaţiei omenirii şi complementarităţii lor reformatoare.

Fiecare profet a pregătit terenul pentru un alt profet şi a acţionat pentru maturizarea omenirii din punct de vedere al modului de gândire, spiritual şi comportamental, pentru a fi aptă să recepteze următorul mesaj divin. Mesajele s-au succedat, urmând această linie a mersului profeţilor, până când au ajuns să îmbrace o formă definitivă în mesajul lui
Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! -, al cărui mesaj avea să le încheie şirul şi a cărui lege a fost legea desăvârşirii omului, în cea mai înaltă şi mai dezvoltată formă. Allah Preaînaltul a grăit: “În ziua aceasta, am desăvârşit religia voastră şi am împlinit harul Meu asupra voastră şi am încuviinţat Islamul ca religie pentru voi!” (5 : 3). şi a mai grăit Allah Preaînaltul: “[Unica] religie acceptată de Allah este Islamul” (3 : 19). şi tot Allah a grăit: “Acela care doreşte o altă religie decât Islamul, nu-i va fi acceptată, şi el se va afla în Lumea de Apoi printre cei pierduţi” (3 : 85).

Mesajele divine au realizat procesul de dezvoltare şi de perfecţionare în structura lor legislativă şi de civilizaţie generală, folosind două metode principale:

1 - Metoda abrogării, constând în anularea unei legi revelate anterior şi înlocuirea ei printr-o prescripţie superioară. Allah Preaînaltul a grăit: “Însă nici un trimis nu a putut să aducă vreun semn decât cu voia lui Allah. şi fiecare soroc a fost scris într-o Carte. / Allah şterge sau întăreşte ceea ce voieşte şi la El se află mama Cărţii” (13 : 38-39).

2 - Cea de a doua metodă a complementarităţii mesajelor este dezvoltarea şi extinderea prescripţiilor, legilor şi conceptelor. Fiecare dintre mesajele care au fost adresate omenirii, într-una din etapele evoluţiei sale, a fost mai extins, mai cuprinzător sub aspect organizatoric, s-a referit la tot mai multe aspecte ale activităţii omului, a abordat tot mai multe laturi ale vieţii şi a devenit mai apt pentru a crea o formulă de viaţă mai dezvoltată decât mesajul care l-a precedat. Acest proces de extindere şi de cuprindere a atins punctul maxim în mesajul lui Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! Coranul a înregistrat acest aspect legislativ al mesajelor şi a menţionat această legătură dintre principiile lor, căci Allah Preaînaltul a grăit: “Iar ţie, [Muhammed], ţi-am trimis Cartea cu Adevărul, întărind Scriptura de dinaintea ei şi întrecând-o pe ea. Deci fă judecată între ei după ceea ce ţi-a trimis Allah şi nu urma poftele lor, [îndepărtându-te] de la Adevărul ce ţi-a venit. Fiecăruia dintre voi Noi i-am dat o lege şi o rânduială” (5 : 48).

Mesajele despre autenticitate şi deformare. Mesajele divine anterioare celui cu care a venit Muhammed s-au confruntat cu numeroase încercări de obliterare a trăsăturilor lor, de mistificare a principiilor lor şi de ridicare a unor stavile în calea lor, pentru a împiedica mersul şi propovăduirea lor şi pentru a le goli de conţinutul lor reformator, pentru ca aceste principii să devină neînţelese şi pentru a unelti împotriva chemării la izbăvire şi la mântuire.

Probabil că cea mai primejdioasă încercare de obliterare şi de luptă împotriva mesajelor a fost mistificarea lor, astfel încât religia a devenit expresia unor superstiţii şi mituri pe care raţiunea le respinge şi pe care adevărata ştiinţă nu le poate lua decât în derâdere. Prin aceste mistificări s-au adus prejudicii propovăduirii religiei şi credinţei şi omul nu a mai găsit în acest tablou zugrăvit de imaginaţia limitată a unora decât superstiţii şi mituri, chemarea la împietrire şi la stagnare şi acest tablou a determinat repulsie faţă de credinţă şi a încurajat declararea războiului împotriva ideii religiei.

REVELAŢIA SI TIMPURILE SALE

Stim că trimişii transmit vorbele, poruncile şi prohibiţiile lui Allah, precum şi celelalte lucruri pe care El îi însărcinează să le comunice. Dar care este mijlocul pe care Allah l-a ales pentru a le transmite lor toate acestea? Aceasta este revelaţia (wahi). şi wahi în limba arabă înseamnă transmiterea unui mesaj în taină şi repede. De aceea, sunt numite prin cuvântul wahi: gestul, semnul făcut în grabă, vorba rostită în şoaptă, scrierea, transmiterea unui sens în sufletul cuiva, inspiraţia - fie prin instinct, fie prin lumina divină şi viziunea bună, limpede. Toate aceste fenomene sunt denumite în limba arabă prin termenul wahi. Întâlnim cuvântul wahi, folosit de Allah cu sensul lui lingvistic, ca în următoarele situaţii. Allah Preaputernicul şi Preaînaltul a grăit: “şi [iată ce] le-a revelat Domnul tău albinelor: “Faceţi-vă case în munţi, în pomi şi în ceea ce ei făuresc!” (16 : 68). şi a mai grăit Allah Preaînaltul: “şeitanii îi vor ispiti pe aliaţii lor să se certe cu voi. De le veţi da ascultare, veţi fi şi voi politeişti” (6 : 121).

În sens juridic şi religios, însă, prin wahi se are în vedere transmiterea de către Allah a unor cuvinte sau a unui sens unuia dintre trimişii sau profeţii Săi, astfel încât profetul sau trimisul să dobândească informaţia exactă şi pe care i-o transmite Allah.

În felul acesta, wahi, ca termen de legislaţie religioasă, include câteva elemente:
- primul element: constă în transmiterea (unui mesaj) de către Allah Atoateştiutorul;
- al doilea element: profetul sau trimisul primeşte această ştiinţă divină, concentrându-şi gândurile şi sentimentele asupra informaţiei care i se transmite, fără ca voinţa şi opţiunea sa să poată interveni în conţinutul a ceea ce i se transmite sau în rostirea a ceea ce i se transmite, dacă ceea ce i se revelează este rostit;
- al treilea element: cuvintele sau sensul, care se transmit prin revelaţie ocupă în sufletul profetului sau trimisului poziţia de ştiinţă adevărată şi exactă primită de la Allah, fără ca în sufletul său să existe vreun fel de ezitare sau îndoială în această privinţă;
- al patrulea element: fenomenul revelaţiei este o lege divină graţie căreia toţi profeţii şi trimişii receptează informaţia care li se transmite.

Să citim vorbele lui Allah Preaînaltul care se adresează lui Muhammed: “Noi ţi-am revelat ţie după cum am revelat şi lui Noe şi profeţilor de după el, precum Le-am revelat şi lui Avraam, Ismail, Isaac, Iacob şi seminţiilor şi lui Isus, Iov şi lui Iona, Aaron şi lui Solomon, şi i-am dat lui David psalmii.” (4 : 163). Sau să citim descrierea rostirii Coranului de către profetul Muhammed: “Nu rosteşte nimic după pofta lui! / El [Coranul] nu este decât o revelaţie trimisă” (53 : 3-4). şi a grăit Allah Preaînaltul, înfăţişând lipsirea voinţei Profetului sau a opţiunii sale de conţinut sau de rostire a ceea ce i se transmite lui prin revelaţie: «şi când li se citesc lor versetele Noastre desluşite, zic aceia care nu nădăjduiesc în întâlnirea cu Noi: “Adu un alt Coran decât acesta!” sau “Schimbă-l!”. Spune: “Nu am eu căderea să-l schimb cu de la mine putere! Eu nu fac decât să urmez ceea ce îmi este revelat. Eu mă tem, dacă mă răzvrătesc împotriva Stăpânului meu, de osânda unei Zile cumplite!”» (10 : 15). şi a mai grăit Allah, înfăţişând revelaţia trimisă de El îngerilor: «[Aduceţi-vă aminte] când Domnul tău le-a revelat îngerilor: “Eu sunt cu voi! Întăriţi-i, aşadar, pe cei care cred! Eu voi arunca spaimă în inimile celor care nu cred!”» (8 : 12). şi a grăit Allah în legătură cu arhanghelul Gavriil - pacea asupra lui! - : “şi i-a revelat Robului Său ceea ce i-a fost revelat” (53 : 10), adică Allah i-a revelat robului Său Gavriil - îngerul cel credincios al revelaţiei - aceeaşi revelaţie pe care Gavriil a transmis-o lui Muhammed.

În aceste texte din Coranul cel glorios şi în altele, Coranul face următoarele precizări:
1. Allah este cel care revelează;
2. oamenii cărora li se transmite revelaţia sunt aleşi pentru profeţie;
3. modalitatea de informare divină a îngerilor sau a oamenilor este revelaţia;
4. fenomenul revelaţiei este simţit ca atare de către toţi profeţii şi trimişii şi că prin intermediul ei primesc mesajele divine, fără ca Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - să fie nou în această privinţă;
5. ceea ce se transmite pot fi cuvinte rostite sau scrise sau sensuri care pot fi exprimate în cuvinte de către profet şi că voinţa celui ales pentru a i se transmite revelaţia nu se poate ingera în conţinutul sau rostirea revelaţiei care i se transmite.

Profeţia şi mesajul

Cuvântul arab “profeţie” (nubuwah) derivă de la naba’ care înseamnă “ştire, veste” şi are sensul de ajungere a unei veşti de la Allah, prin intermediul revelaţiei, la acela dintre robii Săi pe care l-a ales pentru aceasta. Cuvântul este o explicaţie, aşadar, relaţia dintre profet şi Allah Preaputernicul constă în revelaţie şi în transmiterea unor ştiri.

Mesajul (risalah) înseamnă împuternicirea de către Allah a unuia dintre robii Săi cu transmiterea unei legi religioase sau a unor anumite rânduieli. Cuvântul este o explicaţie, aşadar, a relaţiei dintre profet şi ceilalţi oameni, este o relaţie de trimitere ca mesager.
Aşadar, mesajul este înfăţişarea unei legături dintre trimis şi lume, în vreme ce profeţia este înfăţişarea unei legături dintre profet şi Allah Preaputernicul şi Preaînaltul.

Primul profet trimis de Allah Preaînaltul şi sprijinit de o revelaţie şi de rânduieli a fost Adam, strămoşul neamului omenesc, iar ultimul profet a fost profetul Muhammed, după care nu a mai existat vreun alt profet. “Muhammed nu este tată nici unuia dintre bărbaţii voştri, ci el este Trimisul lui Allah şi încheietorul profeţilor, şi Allah este Atoateştiutor” (33 : 40).

Allah Preaînaltul pomeneşte în Cartea Sa numele a douăzeci şi cinci de profeţi trimişi. Dacă dreptcredinciosul musulman este întrebat despre unul dintre cei a căror profeţie este menţionată în Coran, el nu are dreptul să tăgăduiască faptul că el a fost profet. Aceştia sunt: Adam, Idris, Noe, Hud, Salih, Avraam, Lot, Ismail, Isaac, Iacob, Iusuf, Şu’ayb, Iov, Dhu-L-Kifl, Moise, Aaron, Solomon, David, Elia, Eliasar, Iona, Zaharia, Yahya, Isus şi Muhammed - binecuvântarea şi pacea asupra lor toţi!

Mai există şi alţi profeţi, la care Coranul nu se referă în amănunţime şi despre care nu se relatează nimic, ci ne vorbeşte despre ei în ansamblu şi se cuvine să credem în ei ca atare, în sensul că Allah a trimis numeroşi profeţi, la fiecare comunitate şi grup de oameni în diverse locuri şi epoci. Allah Preaînaltul a grăit: “Poveştile câtorva trimişi
ţi le-am spus Noi mai înainte, iar poveştile altor trimişi nu ţi le-am spus” (4 : 164).

Calităţile pe care trebuie să le întrunească profeţii:
1. să fie bărbat;
2. să fie demn de încredere, adică să fie sincer şi Allah să-i apere atât manifestările exterioare, cât şi manifestările interioare, de orice amestec în ceea ce este oprit;
3. să fie ferit de căderea în păcat;
4. să fie cu mintea întreagă, exact şi drept.

Simpozion ISLAMUL - ORIGINI SI PROBLEME ACTUALE

Liga Islamica si Culturala din România în parteneriat cu Fundatia Centrul Cultural Islamic „Islamul Azi” au organizat sâmbătă 7 mai 2011 un simpozion pe tema ISLAMUL - ORIGINI SI PROBLEME ACTUALE la care au participat aproximativ 80 de persoane, in cadrul caruia s-au prezentat teme precum

- 8 sfaturi pentru a fi un mai bun musulman;
- De ce Islamul?
- Izvoarele Islamului
- Femeia musulmana
- Imaginea Islamului in Occident