Nasterea si educatia Profetului Muhammed

NAŞTEREA ŞI EDUCAŢIA PROFETULUI MUHAMMED

Conform tradiţiei islamice, Casa lui Dumnezeu (al-Kaba) a fost construită de Avraam şi de fiul său, Ismail, în numele monoteismului pur, al adorării uni Singur Dumnezeu, Creatorul cerurilor şi al pământului, Dumnezeul oamenilor şi a tuturor profeţilor şi mesagerilor.[1] Au trecut secole şi Mekka a devenit un loc de pelerinaj, dar mai ales un centru comercial, dând naştere unui amplu amestec cultural şi religios. După o vreme, adorarea Celui Unic a lăsat loc cultului tribal sau idolilor locali, pentru a forma politeismul. Tradiţia islamică semnalează că atunci când a început Revelaţia, mai mult de 360 de idoli, imagini sau statui erau adăpostite şi venerate în Kaba. Numai un grup restrâns de credincioşi au rămas ataşaţi venerării unui Singur Dumnezeu şi refuzau să se alăture, în general, venerării idolilor. Erau numiţi hunafa şi identificaţi cu tradiţia monoteistă a lui Avraam[2]. Însuşi Coranul îl califică pe Avraam şi / sau natura venerării sale ca pură (hanif): „Şi cine are credinţă mai bună decât acela care se supune lui Allah şi plineşte fapte bune, urmând religia lui Avraam cel drept întru credinţă? Şi Allah l-a primit pe Avraam ca ales.”[3]

Cel mai cunoscut dintre hunafa din vremea lui Muhammed a fost numit Waraqah ibn Nawfal şi s-a convertit la Creştinism. Cu ceilalţi credincioși, cu evrei şi creştini locuind în zonă, Waraqah ibn Nawfal a reprezentat expresia unui monoteism marginal prezent, care dispreţuit şi de multe ori combătut în Mekka şi în împrejurimile ei.

O naştere

În această carte clasică despre viaţa Profetului Muhammed, Ibn Hisham ne informează că Ibn Ishaq a stabilit clar şi concis ziua de naştere a Profetului: „Mesagerul (pacea şi binecuvântările lui Dumnezeu fie asupra lui) a fost născut într-o Luni, în a douăsprezecea noapte a lunii Rabi al-Awwal, în anul Elefantului.”[4] Alte relatări menţionează alte luni ale anului, dar de-a lungul istoriei, această dată a fost acceptată pe scară largă de savanţi şi în cadrul comunităţilor musulmane. Calendarul musulman, fiind unul lunar, este dificil să determinăm exact luna solară a naşterii sale, dar „anul elefantului” la care se referă Ibn Ishaq corespunde cu anul 570 e.n.

Ultimul Profet s-a născut într-una din familiile nobile din Mekka, Banu Hashim, care se bucura de mare respect printre triburile din şi din jurul Mekkăi.[5] Această descendenţă nobilă reuneşte o poveste personală dureroasă şi consumantă. Mama sa, Aminah, era însărcinată în doar două luni, când tatăl lui, Abdullah, a murit în timpul unei călătorii în Yathrib, în nordul Mekkăi. Orfan de tată la naştere, tânărul Muhammed a trăit în tensiunea unui statut dual insinuat în Mekka, a unui neam respectat pe de o parte şi nesiguranţa de a nu avea tată, pe de altă parte.

Ibn Ishaq relatează că numele Muhammed, aproape necunoscut la vremea aceea în Peninsula Arabică, i-a venit mamei sale într-o viziune, în timp ce era încă însărcinată.[6] Se spune că aceeaşi viziune îi anunţase naşterea „conducătorul acestui popor” (sayyid hadhihi al-ummah); conform viziunii, când s-a născut el, ea a spus cuvintele „Îl pun sub protecţia Unicului (al-Wahid), împotriva perfidiei celor trădători.”[7] Împărţită între durerea morții soţului ei şi bucuria sosirii copilului ei, Aminah spunea deseori că semne ciudate i-au însoțit sarcina, apoi naşterea extraordinar de uşoară a copilului ei.

Deşertul

Aminah şi-a dat seama curând că era mama unui copil excepţional. Acest sentiment era împărtășit şi de bunicul lui Muhammed, Abd al-Muttalib, care şi-a asumat responsabilitatea lui după naştere. În Mekka, era obiceiul de a încredinţa copiii doicilor, aparţinând triburilor nomade de beduini, care trăiau în deşertul apropiat. Pentru că era orfan de tată, doicile, una după alta, au refuzat să ia copilul în îngrijirea lor, temându-se că acest statut ambiguu nu le-ar aduce nici un profit. Halimah, care ajunsese ultima pentru că era obosit calul ei, a hotărât împreună cu soţul ei, ca era mai bine pentru ei să ia copilul, deşi era orfan, decât să rişte să fie batjocoriţi de tribul lor, când vor ajunge acasă. S-au întors deci cu micul Muhammed şi Halimah, ca şi Aminah, spune despre multe semne care i-a dus, pe ea şi pe soţul ei, să se gândească la faptul că acest copil părea binecuvântat.

Timp de patru ani, orfanul a fost îngrijit de Halimah şi a trăit cu beduinii Banu Sad, în deşertul arab. A luat parte la viaţa nomadă, în cel mai pustiu şi mai natural mediu, înconjurat, cât de departe vezi cu ochii, cu orizonturi care aduc în minte fragilitatea fiinţei umane şi care stimulează contemplarea şi singurătatea. Chiar dacă el nu ştia încă, Muhammed trecea prin primele încercări menite lui de Dumnezeu, care îl alesese ca mesager şi care a fost, pentru vremea respectivă, Educatorul lui, Rabb.[8]

Coranul va reaminti mai târziu situaţia lui specială de orfan, la fel ca şi învăţăturile spirituale asociate cu experienţa vieţii în deşert:

„Oare nu te-a găsit El orfan şi ţi-a dat adăpost? Nu te-a găsit pe tine nepăsător şi te-a călăuzit? Nu te-a găsit pe tine sărman şi te-a făcut bogat? Cât despre orfan, pe el nu-l oprima! Cât despre cel care cere, pe el nu-l alunga!. Iar cât despre îndurarea Domnului tău, despre ea vorbeşte!”[9]

Aceste versete din Coran cuprind câteva învăţături: fiind în acelaşi timp orfan şi sărac, a fost de fapt o stare iniţiatică pentru viitorul Mesager al lui Dumnezeu, pentru cel puţin două motive. Prima învăţătură este evident vulnerabilitatea şi smerenia pe care trebuie să o fi simţit în mod firesc în din fragedă pruncie. Această stare a fost intensificată când mama sa, Aminah, a murit, pe când Muhammed avea 6 ani. Acest lucru l-a lăsat complet dependent de Dumnezeu, dar de asemenea, şi cel mai sărac dintre oameni. Coranul îi reaminteşte că nu trebuie să uite niciodată acest lucru, în toată viaţa sa şi în special în timpul misiunii sale profetice. Era orfan şi sărac, şi din acest motiv, i se reaminteşte şi i se porunceşte să nu-i părăsească niciodată pe cei defavorizaţi şi pe cei nevoiaşi.

Considerând natura exemplară a experienţei profetice, a doua învăţătură spirituală provenită din aceste versete este valabilă pentru orice fiinţă umană: niciodată să nu uităm trecutul cuiva, încercările cuiva, mediul şi originea cuiva şi să transformăm trăirea cuiva într-o învăţătură pozitivă pentru noi înşine şi pentru ceilalți. Trecutul lui Muhammed, îi aminteşte Creatorul, este o şcoală din care el trebuie să extragă învăţăminte utile, practice şi concrete, pentru a-i ajuta pe cei ale căror vieţi şi greutăţi le-a împărtăşit, din moment ce el ştie din propria experienţă, mai bine decât oricine, că ei simt şi suferă.

Educaţia şi natura

Viaţa în deşert forma omul şi perspectiva sa asupra creaţiei şi elementelor universului. Când Muhammed a venit în deşert, era capabil să înveţe din bogata tradiţie orală a beduinilor şi din renumele lor de vorbitori, să-şi dezvolte propria măiestrie a limbii vorbite. Mai târziu, Ultimul Profet a ieşit în evidenţă prin puterea cuvintelor sale, prin elocvenţa sa şi mai presus de toate, prin abilitatea de a transmite învăţăturile profunde şi universale, prin fraze scurte şi pline de profunzime. Pentru nomazi, mereu în mişcare, limitarea în spațiu este legată de un sentiment al libertăţii, amestecat, din nou, cu experiența efemerităţii, vulnerabilităţii şi smereniei. Nomazii învaţă să se deplaseze, să devină străini şi să înţeleagă, în mijlocul spaţiului liniar infinit, finitatea ciclică a timpului. La fel este experiența vieţii credinciosului, pe care Profetul o descrie mai târziu tânărului Abdullah ibn Umar, în termeni care amintesc de această dimensiune: „Fii în această lume ca şi cum ai fi un străin sau un călător.”[10]

În primii ani de viaţă ai Profetului, el a dezvoltat o relaţie deosebită cu natura, care rămâne constantă pe tot parcursul misiunii sale. Universul este plin de semne care evocă prezenţa Creatorului, şi deşertul, mai mult decât orice altceva, deschide mintea omului spre observare, meditaţie şi iniţiere în semnificaţii. Astfel, multe versete ale Coranului menţionează cartea creaţiei şi învăţăturile sale. Deşertul, aparent lipsit de viaţă, prezintă şi dovedeşte în mod repetat, conştiinţei atente, realitatea miracolului întoarcerii la viaţă:

„Şi printre minunile Sale [este şi aceea că] tu vezi pământul umilit [pustiit şi neroditor], dar când Noi facem să coboare apa peste el, atunci el se mişcă şi se umflă acela care îi dă lui viaţă este Cel care dă viaţă şi morţilor, fiindcă El este cu putere peste toate.”[11]

Această relaţie cu natura a fost foarte vie în viaţa Profetului, încă din copilărie, de unde putem trage uşor concluzia că, trăind aproape de natură, observând-o, înţelegând-o şi respectând-o, acest lucru reprezintă un imperativ al credinţei profunde.

Mulţi ani mai târziu, când Profetul era în Medina, confruntându-se cu conflicte şi războaie, o Revelaţie, în mijlocul nopţii, i-a întors privirea spre sensul unui alt orizont: „În crearea cerurilor şi a pământului şi în schimbarea nopţii şi a zilei sunt semne pentru cei dăruiţi cu minte.”[12]. A fost relatat că Profetul a plâns toată noapte când acest verset i-a fost revelat. În zori, când Bilal, muezinul, a venit să cheme la rugăciune şi l-a întrebat despre cauza acestor lacrimi, Muhammed i-a explicat semnificaţia tristeţii sale şi a adăugat: „Vai celui care aude acest verset şi nu meditează asupra lui!”

Un alt verset transmite aceeaşi învăţătură, referindu-se la semne multiple:

„În facerea cerurilor şi a pământului, în schimbarea nopţii şi a zilei, în corăbiile care plutesc pe mări cu ceea ce foloseşte oamenilor, în apa pogorâtă de Allah din cer, cu care a înviat pământul, după ce a fost mort, şi a răspândit pe el vietăţile, în schimbarea vânturilor şi a nourilor supuşi dintre cer şi pământ, sunt cu adevărat semne pentru nişte oameni care pricep.”[13]

Primii ani ai vieţii lui Muhammed i-a modelat fără îndoială perspectivele, pregătindu-l să înţeleagă semnele universului. Învăţătura spirituală care poate fi extrasă din ele este esenţială, atât pentru educaţia Profetului, cât şi pentru propria noastră educaţie, pe tot parcursul istoriei: faptul de a fi aproape de natură, respectând ceea ce este şi observând şi meditând la ceea ce ne arată, ceea ce ne oferă sau ne ia, necesită o credinţă care, în căutarea sa, încearcă să se hrănească, în profunzime şi să renască. Natura este o primă călăuză şi un tovarăş intim al credinţei. Astfel, Dumnezeu a hotărât să-l supună pe Profetul Său, din fragedă pruncie, învăţăturilor naturale ale creaţiei, concepute ca o şcoală unde intelectul învaţă gradual semne şi sensuri. Foarte departe de formalismul ritualurilor religioase fără suflet, acest gen de educaţie, în şi prin apropierea faţă de natură, întreţine o relaţie cu divinul bazată pe contemplare şi intensitate, care mai târziu va face posibilă, în a doua fază a educaţiei spirituale, înţelegerea semnificaţiilor, formei şi obiectivelor ritualurilor religioase. Rupţi de natură, în oraşele noastre, la momentul actual se pare că am uitat semnificaţia acestui mesaj, într-o asemenea măsură, încât am inversat în mod periculos, ordinea cerinţelor şi credem că această învăţare a tehnicilor şi formelor religiei (rugăciunile, pelerinajele, etc.) este suficientă pentru a controla şi înţelege semnificaţiile şi scopurile lor. Această iluzie are consecinţe serioase, din moment ce duce la secarea învăţăturilor religioase ale esenţei spirituale, care de fapt trebuie să fie centrul lor.

Deschiderea pieptului

Tradiţia relatează că cel mai straniu eveniment a avut loc când Muhammed avea 4 ani, în timp ce se juca cu copii tribului beduin Banu Sad. Halimah spune că fiul ei a venit înspăimântat la ea şi la soţul ei şi le-a spus că „doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb l-au apucat [pe Muhammed] şi l-au întins pe pământ; apoi i-au deschis pieptul şi şi-au băgat mâinile înăuntru.”[14]

Halimah şi soţul ei au alergat la locul indicat de copilul lor şi l-au găsit pe Muhammed tremurând şi palid. El a confirmat povestea fratelui său vitreg, adăugând că după deschiderea pieptului, cei doi bărbaţi „au atins ceva acolo; nu ştiu ce înseamnă.”[15]

Tulburaţi de această întâmplare şi temându-se că s-ar fi putut întâmpla ceva cu copilul, cuplul a decis să-l ducă pe Muhammed înapoi la mama sa. La început au tăinuit motivul principal al deciziei lor, dar confruntându-se cu întrebările insistente ale mamei, i-au povestit în cele din urmă întâmplarea. Ea nu a fost surprinsă şi chiar a menţionat că ea însăşi a fost martoră la unele semne care indicau că o soartă anume fusese pregătită pentru copilul ei.

Mulţi ani mai târziu, Profetul a reamintit întâmplarea şi a spus că doi bărbaţi „i-au deschis pieptul, i-au scos inima şi i-au deschis-o pentru a scoate un cheag negru, pe care l-au aruncat. Apoi ei au spălat inima sa şi pieptul cu zăpadă.”[16] În altă tradiţie, el explică semnificaţia spirituală a acestor evenimente; într-o discuţie cu unii companioni, relatată de Ibn Masud, el spune: „Nu este nici unul printre voi care să nu fie însoţit de un jinn sau un înger, special destinat lui. Ei au întrebat: Chiar şi tu, Mesagerule? Chiar şi eu, dar Dumnezeu m-a ajutat şi el [jinul, are înţeles aici de spirit malefic] a cedat, aşa că îmi porunceşte să fac ce e bine.”[17]

Iată, Profetul ne călăuzeşte înţelegerea evenimentului, dincolo de faptele simple relatate, la dimensiunea sa spirituală esenţială: încă din copilărie, Mesagerul a fost protejat de tentaţiile răului, care chinuieşte sufletul celorlalţi. Purificarea pieptului său l-a pregătit pentru misiunea sa profetică. La circa 50 de ani mai târziu, a mai avut o experienţă similară, când inima i-a fost deschisă din nou şi purificată, pentru a-i permite să trăiască Călătoria Nocturnă la Ierusalim, apoi urcarea la Sidrat al-Muntaha, „Lotusul sau jujubierul de capăt”[18]. Astfel de experienţe spirituale, unice şi de iniţiere, l-au pregătit pe Cel Ales (al-Mustafa) să primească mai întâi mesaj al Islamului şi apoi porunca de a săvârşi ritualul de rugăciune, stâlpul practicii religioase.[19]

La un nivel mai general, Coranul se referă la această purificare cu cuvintele: „Oare nu ţi-am deschis ţie pieptul, şi nu am îndepărtat de la tine povara ta, care-ţi apasă pe spinare? Şi nu am înălţat pomenirea ta?[20] Pentru majoritatea comentatorilor Coranului, aceste versete se referă în primul rând, la tripla înzestrare a Profetului: credinţa în Unicul înscrisă în sufletul său, alegerea lui ca Profet, şi, în ultimul rând, însuşi ajutorul lui Dumnezeu pe tot parcursul misiunii sale. Încă din copilărie, aşa cum am văzut, lui Muhammed i-a fost dat să fie însoţit de semne şi încercări, care l-au educat şi l-au pregătit pentru acea misiune.

Întors acum înapoi în Mekka, tânărul Muhammed a rămas cu mama sa pentru doi ani. Când avea 6 ani, ea a dorit ca fiul ei să se familiarizeze cu membrii familiei ei, care locuiau în Yatrib (care mai târziu va fi cunoscută ca Medina). S-au dus acolo, dar pe drumul de întoarcere, Aminah s-a îmbolnăvit şi a murit, la Abwa, unde a fost înmormântată. Acum, orfan de ambii părinţii, Muhammed a fost înconjurat de semnele alegerii sale şi de asemenea, de durere, suferinţă şi moarte. Barakah, care călătorise cu ei ca servitoare a Aminei, a dus copilul înapoi la Mekka. Bunicul lui, Abd al-Muttalib, l-a luat imediat în îngrijire. Şi-a manifestat permanent dragostea profundă şi în special respect, pentru nepotul său. Însă a murit doi ani mai târziu.

Orfanul şi Îndrumătorul Său

Povestea lui Muhammed este una complicată, după cum este accentuată de repetiţia din aceste versete din Coran: „Alături de greu vine şi uşorul! Alături de greu vine şi uşorul!”[21]. La vârsta de 8 ani, Muhammed trăise orfan, sărăcia, singurătatea şi moartea mamei sale şi apoi a bunicului său. Cu toate acestea, toată viaţa sa a întâlnit continuu, semne ale unui destin care, datorită oamenilor şi circumstanţelor, l-au însoţit şi i-au facilitat evoluţia şi educaţia. Pe patul de moarte, Abd al-Muttalib i-a cerut fiului său, Abu Talib, unchiul lui Muhammed, să aibă grijă de el; Abu Talib a îndeplinit această misiune aşa cum un tată ar fi făcut pentru propriul copil. Mai târziu, Profetul a amintit în mod constant, cât de mult l-au iubit unchiul său şi soţia unchiului său, Fatimah, şi cum l-au îngrijit. „Într-adevăr, pentru fiecare greutate există o alinare.”

În toate greutăţilor vieţii sale, Muhammed a rămas, bine înţeles, sub protecţia Unicului, Rabb, Îndrumătorul lui. În Mekka, tradiţia relatează că el a fost apărat permanent de venerarea idolilor şi de festivaluri, sărbători sau nunţi, unde predomina beţia şi neînfrânarea. Într-o seară, a auzit că va fi celebrată o nuntă în Mekka şi a vrut să participe. În drum spre locul respectiv, a relatat el, s-a simţit brusc obosit; s-a întins să se odihnească şi a adormit. În dimineaţa următoare, căldura soarelui l-a trezit din somnul lui profund. Această poveste banală este totuşi foarte revelatoare, ca şi metodele folosite de Îndrumătorul Profetului, pentru a-l proteja pe viitorul Său mesager de a fi tentat de neînfrânare şi de beţie. Unicul, întotdeauna prezent de partea sa, pur şi simplu l-a adormit, protejându-l astfel de propriile instincte şi nepermiţând inimii protejatului Său să manifeste vreun sentiment de răutate, vină, sau orice fel de chin, ca rezultat al unei atracţii, care era, până la urmă, firească pentru un băiat de vârsta lui. În timp ce blândeţea şi diversiunea erau folosite pentru a-l proteja, aceste evenimente – care au fost menţionate de Profet mai târziu – au construit în el, gradual, un sentiment moral, modelat prin înţelegerea acestor semne şi prin înțelegerea lucrurilor de care aceste semne îl apărau. Această iniţiere naturală în morală, departe de orice obsesie a păcatului şi de încurajarea vinovăţiei, a influenţat enorm modul de educare pe care profetul l-a împărtăşit companionilor săi. Cu o metodă de predare bazându-se pe amabilitate, pe bunul simţ al indivizilor şi pe capacitatea lor de a înţelege poruncile, Profetul s-a străduit de asemenea, să-i înveţe cum să-şi înfrâneze instinctele, să zicem şi cum să recurgă la diversiuni pentru a scăpa de tentaţiile nefaste. Pentru acei companioni, la fel ca şi pentru noi, în toate veacurile şi societăţile, această metodă de predare este perfect valabilă şi ne aminteşte că un simţ moral trebuie dezvoltat nu prin interdicţia şi sancţiune, ci gradual, cu blândeţe, exigent, prin bună înţelegere şi la un nivel profund.

În anii următori, tânărul Muhammed a devenit păstor, pentru a-şi câştiga existenţa, având grijă de turme, la marginea Mekkăi. El a menţionat mai târziu această experienţă companionilor săi, portretizând-o ca o caracteristică comună a profeţilor: „Nu a existat vreun profet care să nu fie păstor”. El a fost întrebat: „Și tu Mesager al lui Allah?”. El a răspuns: „Și eu, de asemenea!”[22]

Ca păstor, Muhammed a învăţat singurătatea, răbdarea, contemplarea şi vigilenţa. Asemenea calităţi au fost necesare tuturor profeţilor pentru a-şi duce misiunea lor printre oameni. A dobândit de asemenea un profund simţ al independenţei în viaţa şi munca sa, care i-au permis să aibă cel mai mare succes în meşteşugul negustoriei pe care avea să-l practice în curând.

---

[1] Tradiţia musulmană înregistrează o distincție între profeţi (nabi, pl. anbiya) şi mesageri (rasul, pl. rusul). Profeţii poartă un mesaj sau o învăţătură care nu sunt menite a fi transmise umanităţii; mai degrabă, ei amintesc oamenilor prezenţa lui Dumnezeu şi comportamentul adecvat. Mesagerii, din contră, primesc, trăiesc şi transmit mesajul divin (uneori tribului sau oamenilor lor, alteori întregii omeniri). Astfel, un mesager (rasul) este întotdeauna profet (nabi), dar nu toţi profeţii sunt mesageri.

[2] Cu sensul de „pur”, „urmând credinţa sau linia ortodoxă”

[3] Coran 4:125

[4] Ibn Hisham (828 e.n./ anul 213 după hijraj) este autorul primei expuneri a vieţii Profetului Muhammed, care a ajuns până la noi ca As-Sirah an-Nabawiyyah (Viaţa Profetului). Aceasta este considerată lucrarea autorizată despre acest subiect. Ibn Hisham a selectat, reprodus, elaborat şi comentat despre fapte relatate de Ibn Ishaq (767 e.n. / anul 150 după hijrah) într-o primă lucrare care acum s-a pierdut. Citatul este din As-Sirah an-Nabawiyyah ( Beirut, dar al-Jil, n.d.), 1:294

[5] Triburile erau grupurile sociale cele mai mari în Arabia. Erau împărţite în clanuri şi acestea în sub-clanuri sau familii. Termenul banu înseamnă „clan”.

[6] Ibn Hisham, As-Sirah an-Nabawiyyah, 1:293. Sensul numelui Muhammed este „cel care este adesea lăudat” sau „cel care este demn de laudă”

[7] Ibid.

[8] Cuvântul Rabb este adesea tradus ca „Stăpân”, dar rădăcina cuvântului include noţiunea de educaţie sau educator, care este direct prezentă în cuvântul tarbiyah, derivat din aceeaşi rădăcină, şi care înseamnă educaţie menită să construiască o personalitate morală.

[9] Coran 93:6 – 11

[10] Tradiţia profetică (hadith) relatată de al-Bukhari.

[11] Coran 41:39

[12] Coran 3:190

[13] Coran 2:164

[14] Ibn Hisham, As-Sirah an-Nabawiyyah, 1:301

[15] Ibid.

[16] Ibid., 302.

[17] Hadith relatat de Muslim. În tradiţia islamică, jinii sunt spirite care se pot încarna sau nu şi care pot fi bune sau malefice. La fel ca fiinţele umane, sunt libere să creadă sau nu.

[18] Lotusul sau jujubierul de la capăt este menţionat în Coran şi se referă la limita peste care este imposibil de trecut, fiind în prezenţa lui Dumnezeu.

[19] Al-Mustafa este unul dintre numele Profetului

[20] Coran 94:1 – 4

[21] Coran 94:5 – 6

[22] Hadith relatat de al-Bukhari. Vezi de asemenea Ibn Hisham, As-Sirah an-Nabawiyyah, 1:303

________________________
Tariq Ramadan, "Pe urmele Profetului"
Asociatia "Surori Musulmane", ianuarie 2011

INTALNIREA CU SACRUL - Tariq Ramadan

ÎNTÂLNIREA CU SACRUL

- Tariq Ramadan

Monoteismul islamic a stat întotdeauna în continuitatea istoriei sacre a profeţiei. Încă de la început, Dumnezeu Unicul a trimis oamenilor profeţi şi mesageri, încredinţaţi cu mesajul, cu amintirea prezenţei Sale, comenzile Sale, dragostea Sa şi speranţa Sa. De la Adam, primul Profet, la Muhammed, Ultimul Mesager, tradiţia musulmană recunoaşte şi identifică întregul ciclu al profeţiei, pornind de la cei mai renumiţi mesageri (Avraam, Noe, Moise, Isus, etc.), la cei mai puţini cunoscuţi, dar şi la cei care rămân necunoscuţi nouă. Dumnezeu ne-a însoţit dintotdeauna pe noi, creaţia Sa, de la început, până la sfârşit. Acesta este sensul Tawhid-ului (Unicitatea lui Dumnezeu) şi din formula coranică, cea care se referă atât la destinul umanităţii, cât şi la cel al fiecărui individ: „Noi suntem ai lui Allah şi noi la El ne întoarcem.”[1]

Un neam, un loc

Dintre toţi mesagerii, cea mai importantă figură din linia descendenţilor Ultimului Profet, este fără îndoială Avraam. Există multe motive pentru acest lucru, dar încă de la început, Coranul duce la această legătură particulară cu Avraam, prin expresia insistentă şi continuă a monoteismului pur, a aderării conştiinţei umane la planul divin, al accesului sufletesc la Recunoaşterea Lui şi la pacea Lui, prin dăruire. Acesta este sensul cuvântului Islam, care este foarte des tradus rapid prin simpla idee a supunerii, dar care conţine de asemenea, dublul sens al „păcii” şi „al dăruirii din toată inima”. Astfel, un musulman este o fiinţă umană care, de-a lungul istoriei – şi chiar şi înainte de ultima Revelaţie – a dorit să dobândească pacea lui Dumnezeu oferindu-şi întreaga lui / ei fiinţă – Unicului. În acest sens, Avraam a fost expresia cea mai profundă şi mai exemplară a musulmanilor:
„El va ales pe voi şi nu va impus în religie nici o greutate; ea este religia părintelui vostru Avraam. [Allah este] Cel care v-a numit pe voi musulmani atât mai înainte, cât şi în această [Carte] pentru ca Trimisul său să fie martor pentru voi şi pentru ca voi să fiţi martori pentru oameni.”[2]

Împreună cu recunoaşterea celui Unic, figura lui Avraam se remarcă în mod particular pe linia profeţilor, conducând la Mesagerul Islamului şi datorită altor câtorva motive. Cartea Genezei, la fel ca şi Coranul, se referă la servitoarea lui Avraam, Agar (numele biblic al sotiei lui Avraam, Hager), care i-a născut primul copil, Ismail, la bătrâneţe[3]. Sarah, prima soţie a lui Avraam, care la rândul ei l-a născut pe Isaac, i-a cerut soţului ei să alunge servitoarea şi copilul ei.

Avraam i-a dus pe Agar şi pe Ismail, departe, într-o vale din Peninsula Arabică numită Becca, pe care tradiţia islamică o identifică fiind Mekka de astăzi. Relatarea islamică, ca şi Geneza, se referă la întrebările, suferinţele şi rugăciunile lui Avraam şi a lui Agar, care au fost obligaţi să trăiască în exil şi dezbinare. În ambele tradiţii, cea musulmană şi cea iudeo-creştină, această experienţă este relatată cu certitudinea şi confortul intim, pe care părinţii şi copii l-au săvârşit ca poruncă de la Dumnezeu, care îi va proteja şi îi va binecuvânta pe descendenţii lui Avraam, născuţi de Agar. La rugăciunea lui Avraam pentru fiul său, Dumnezeu răspunde în Geneză:
„Cât despre Ismail, iată că te-am ascultat, iată că-l voi binecuvânta, îl voi face roditor şi-l voi înmulţi foarte; douăsprezece neamuri se vor naşte din el şi-l voi face un mare popor.”[4]

Apoi, mai departe, când Agar rămâne neajutorată şi fără mâncare şi apă:
„Şi a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde era şi îngerul lui Dumnezeu a strigat din cer către Agar şi a zis: "Ce e, Agar? Nu te teme, că a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde este! Scoală, ridică copilul şi-l ţine de mână, căci am să fac din el un popor mare!"”.[5]

Cât despre Coran, se referă la rugăciunea lui Avraam:
„Doamne, eu am aşezat o parte din urmaţii mei într-o vale fără verdeaţă, în apropiere de Casa Ta cea Sfântă. Doamne, pentru a împlini ei Rugăciunea [As-Salat]! Şi fă inimile unor oameni să incline cu dragoste către ei şi dă-le lor din roade spre vieţuire, poate că ei vor fi mulţumitori. Doamne, tu ştii şi ce ţinem ascund şi ce lăsăm să se vadă, căci nu-I este nimic ascuns lui Allah, nici de pe pământ şi nici din cer. Laudă lui Allah, care mi i-a dat mie, în ciuda bătrâneţilor mele, pe Ismail şi pe Isaac! Domnul meu este cel care aude rugăciunile.”[6]

La un nivel pur faptic, Profetul Muhammed este descendent al copiilor lui Ismail şi deci, parte a „unui popor măreţ”, anunţat de Scriptură. Avraam este prin urmare, „tatăl lui” în sens primar, iar tradiţia Islamică înţelege că binecuvântarea rugăciunii acestui tată s-a transmis descendentului său, Ultimul Profet, la fel cum şi asupra locului în care i-a lăsat pe Agar şi Ismail, unde, câţiva ani mai târziu, a suferit teribila încercare a sacrificiului fiului său şi unde în final a ridicat Casa sacră a lui Dumnezeu (Kaba). Revelaţia coranică relatează:
„Şi [luaţi aminte] când pe Avraam l-a încercat Domnul său cu cuvinte şi le-a împlinit şi a zis: "Eu te fac peste oameni Imam". A întrebat: "Şi pe scoborâtorii mei?" I-a răspuns: "Nu-i priveşte legământul Meu pe nelegiuiţi!". Şi am făcut Noi Casa loc de revenire pentru oameni şi refugiu [şi am zis]: "Ţineţi locul lui Avraam ca loc de rugăciune" şi am încheiat cu Avraam şi cu Ismail legământ [cerându-le]: "Curăţaţi Casa Mea pentru cei care o înconjoară şi cei care se retrag pioşi în Ea şi cei care fac Rugăciunea şi se prosternează!". Şi [luaţi aminte] când a zis Avraam: "Doamne, fă-l un oraş al păcii şi hrăneşte poporul lui cu roade, pe aceia dintre ei care cred în Allah şi în Ziua de Apoi". Şi a răspuns [Allah]: "Iar cel care nu crede, va avea parte de bucurie şi de hrană puţin timp, apoi îl voi supune la chinurile iadului. Vai, ce soartă cumplită!"”[7]
Aceasta este învăţătura milenară a tradiţiei islamice: există un Dumnezeu şi o linie a profeţilor, a cărui figură centrală este Avraam, modelul musulmanilor, tatăl de sânge al acestei descendenţe a lui Ismail, conducând la Muhammed. Avraam şi Ismail au sfinţit acest loc în Bacca (Mekka), construind Casa lui Dumnezeu (beyt Allah), cu propriile lor mâini. Şi acesta este tocmai locul unde ultimul Mesager al lui Dumnezeu pentru omenire a fost născut: Muhammed ibn Abdullah, care a transmis mesajul oamenilor, de reamintire a Celui Unic, al profeţilor şi a Casei sacre. Un Dumnezeu, un loc, un profet.

Încercarea credinţei: îndoială şi încredere

Doar aceste simple fapte ilustrează legătura vieţii lui Muhammed cu cea a lui Avraam. Cu toate acestea, este descendenţa spirituală care dezvăluie şi mai clar natura excepțională a acestei legături. Întreaga experienţă a lui Avraam dezvăluie dimensiunea esenţială a credinţei în Unicul. Avraam, care este deja foarte bătrân şi care fusese recent binecuvântat cu un copil, trebuie să se supună încercării despărţirii şi abandonului, care îi va duce pe Agar şi pe copilul lor, Ismail, foarte aproape de moarte. Credinţa sa este încrederea în Dumnezeu: el aude porunca lui Dumnezeu – ca şi Agar – şi îi răspunde, în ciuda suferinţei sale, neîncetând niciodată să-l invoce pe Dumnezeu şi să se bazeze pe El. Agar l-a întrebat pe Avraam despre motivul unui asemenea comportament; aflând că era porunca lui Dumnezeu, ea i s-a suspus de bunăvoie. Ea a întrebat, apoi a crezut, apoi a acceptat, şi făcând în acest fel, a urmat paşii profundei „acceptări active” a voinţei lui Dumnezeu: să se întrebe cu propria-i minte, să înţeleagă cu propria-i raţiune şi să se supună cu propria-i inimă. În timpul acestor încercări, dincolo de durerea sa umană şi de fapt prin natura acestei dureri, Avraam dezvoltă o relaţie cu Dumnezeu, bazată pe loialitate, reconciliere, pace şi încredere. Dumnezeu îl încearcă, dar îi vorbeşte întotdeauna, inspirându-l şi presărându-i calea cu semne care îl linişteşte şi îl încurajează.

La câţiva ani după această abandonare în deşert, Avraam trăieşte o altă încercare: Dumnezeu îi cere să-şi sacrifice primul fiu născut, Ismail.[8] Iată cum relatează Coranul întâmplarea:
„Şi Noi i-am dat bună veste despre un flăcău blând. Şi când [fiul său] a ajuns la vârsta la care putea lucra împreună cu el, a zis: "O, fiul meu! Am văzut în vis că te voi jertfi. Vezi cum ţi se pare?" I-a răspuns: "O, tată! Fă după cum ţi se porunceşte, căci mă vei afla pe mine – dacă va voi Allah, printre cei răbdători!" Şi când s-au supus amândoi şi l-a întins pe el pe o tâmplă. Am strigat Noi la el: "O, Avraam! Tu ai împlinit vedenia! Astfel îi răsplătim noi pe cei care săvârşesc bine!". Aceasta a fost neîndoielnic, o încercare răzvedită. Şi l-a răscumpărat pe el printr-o jertfă minunată. Şi am lăsat Noi pentru neamurile care au venit după el [această binecuvântare]: "Pace asupra lui Avraam!"”[9]

Încercarea este teribilă: de dragul iubirii sale şi a credinţei în Dumnezeu, Avraam trebuie să-şi sacrifice fiul, în ciuda dragostei paterne. Încercarea credinţei este aici exprimată în tensiunea dintre cele două iubiri. Avraam se destăinuie fiului său Ismail, şi cuvintele propriului său fiu, obiectul sacrificiului, sunt cele care îl alină, confirmând semnul: „O, tatăl meu! Fă cum ţi s-a poruncit; mă vei găsi, dacă Dumnezeu aşa vrea, unul dintre statornici.” Aşa cum a fost cazul lui Agar, cu câţiva ani mai înainte, Avraam întâlneşte alte semne care îi permit să facă faţă încercării. Asemenea semne, exprimând prezenţa divină în mijlocul încercării, au un rol esenţial în experienţa credinţei şi modelează felul de a fi cu sine şi cu Dumnezeu. Când Dumnezeu l-a supus pe mesagerul Lui la patimile unor teribile încercări şi în acelaşi timp asociază acea încercare cu semne ale prezenţei Sale şi cu ajutor (cuvintele de confirmare ale soţiei sale sau ale copilului, o viziune, un vis, o inspiraţie, etc.), El îl îndrumă în credinţă: Avraam se îndoieşte de sine şi de propria tărie şi credinţă, dar în acelaşi timp, semnele îl împiedică să se îndoiască de Dumnezeu. Acestea îl învaţă pe Avraam smerenia şi recunoştinţa faţă de Creator. Avraam este ispitit de profunda sa îndoială de sine, de credinţa sa, şi adevărul despre ceea ce aude şi înţelege, inspiraţiile şi confirmările lui Agar şi ale lui Ismail (pe care îi iubeşte, dar îi sacrifică în numele dragostei divine) îi dau posibilitatea să nu se îndoiască de Dumnezeu, de prezenţa Sa şi de bunătatea Sa. Îndoiala de sine este aşadar legată de încrederea profundă în Dumnezeu.

Într-adevăr, încercările credinţei nu sunt niciodată tragice în tradiţia islamică şi în acest sens, povestea coranică a lui Avraam este fundamental diferită de cea din Biblie, când vine vorba despre experienţa sacrificiului. Putem citi în Geneză:
„După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis: "Avraame, Avraame!" Iar el a răspuns: "Iată-mă!". Şi Dumnezeu i-a zis: "Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!"…… Luând deci Avraam lemnele cele pentru jertfă, le-a pus pe umerii lui Isaac, fiul său; iar el a luat în mâini focul şi cuţitul şi s-au dus amândoi împreună. Atunci a grăit Isaac lui Avraam, tatăl său, şi a zis: "Tată!" Iar acesta a răspuns: "Ce este, fiul meu?" Zis-a Isaac: "Iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă?" Avraam însă a răspuns: "Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale!" Şi s-au dus mai departe amândoi împreună.”[10]

Avraam trebuie să-şi sacrifice fiul şi aici el trăieşte această încercare în singurătate absolută. La întrebarea directă a fiului său, „Unde este mielul pentru sacrificiu?”, Avraam răspunde evaziv. El doar răspunde chemării lui Dumnezeu. Această diferenţă dintre cele două situaţii poate părea lipsită de importanță, deşi are consecinţe esenţiale pentru înţelegerea credinţei, pentru încercarea credinţei şi pentru relaţia fiinţelor umane cu Dumnezeu.

O experienţă tragică?

Singurătatea tragică a fiinţei umane confruntându-se cu divinul stă la baza istoriei gândirii occidentale, de la tragedia greacă (cu figura centrală a rebelului Prometeu confruntându-se cu zeii Olimpului) la interpretările existenţialiste şi moderne creştine, aşa cum este exemplificat în lucrările lui Soren Kierkegaard[11]. Repetarea temei încercării tragice a credinţei solitare în teologia şi filosofia occidentală a legat această reflecţie de întrebările despre îndoială, revoltă, vină şi iertare şi a conturat deci în mod natural discuţia despre credinţă, încercări şi păcate (rătăciri)[12].

Cu toate acestea, trebuie să ne ferim de analogiile aparente. Într-adevăr, poveştile profeţilor şi în particular, cea a lui Avraam, sunt povestite într-o manieră aparent similară în tradiţiile evreieşti, creştine şi musulmane. Dar un studiu mai atent relevă faptul că aceste poveşti sunt diferite şi nu prezintă întotdeauna aceleaşi fapte, nici nu învaţă aceleaşi lecţii. Prin urmare, cineva care intră în universul Islamului şi se străduieşte să întâlnească şi să înţeleagă sacrul islamic şi învăţăturile sale, trebuie să i se ceară să facă efortul intelectual şi pedagogic de a renunţa – pentru atâta timp cât durează această întâlnire – la legăturile pe care ea sau el le-a stabilit între experienţa credinţei, încercării, păcatului şi dimensiunea tragică a existenţei.

Revelaţia coranică spune poveştile profeţilor, şi în decursul acestor relatări, formează în inimile musulmanilor o relaţie cu Transcendentul, care insistă continuu asupra comunicării permanente prin semne, inspiraţii, şi într-adevăr, prin însăşi prezenţa Celui Unic, atât de frumos exprimată în acest verset al Coranului: „Și dacă te vor întreba robii Mei despre Mine, [spune-le] Eu sunt aproape, răspund rugii celor care Mă cheamă, atunci când Mă cheamă…”[13]. Toţi profeţii, ca Avraam şi Muhammed, au trăit experienţa încercării credinţei şi toţi, în acelaşi mod, a fost protejaţi de ei înşişi şi de propriile lor îndoieli, de Dumnezeu, de semnele Lui şi de cuvântul Lui. Suferinţa lor nu înseamnă că au făcut greşeli, nici nu relevă vreo dimensiune tragică a existenţei: este, cel mai simplu, o iniţiere în smerenie, înţeleasă ca stadiu necesar în experienţa credinţei.

Deoarece viaţa lui Muhammed a exprimat manifestarea şi trăirea esenţei mesajului islamic, cunoaşterea Profetului este un mijloc privilegiat de a accede la universul spiritual al islamului. De la naşterea la moartea sa, experienţa Mesagerului – lipsită de orice dimensiune tragică umană – uneşte chemarea credinţei, încercările dintre oameni, smerenia şi căutarea păcii cu Dumnezeu.



[1] Coran 2:156
[2] Coran 22:78
[3] Geneza 15:5 (Versiunea standard revizuită)
[4] Geneza 17:20
[5] Geneza 21:17 – 19
[6] Coran 14:37 – 39
[7] Coran 2:124 – 126
[8] În tradiţia islamică, Dumnezeu îi cere lui Avraam să-l sacrifice pe Ismail; în Biblie, tradiţia spune că lui Avraam i se cere să-şi sacrifice al doilea fiu, Isaac.
[9] Coran 37:101 – 109
[10] Geneza 22:1 – 2 şi 6 – 8
[11] În special, el analizează trăirea lui Avraam, în lucrarea sa „Fear and Trembling” (1843).
[12] Vezi studiul nostru despre acest subiect în Islam, Occident şi provocările modernităţii (Leicester: Fundaţia islamică, 2000), Partea a III-a: „Valori şi finalităţi”
[13] Coran 2:186


_________________
Tariq Ramadan, "Pe urmele Profetului"
Traducere: Sorina Baloi
Asociatia Surori Musulmane, ianuarie 2011

Abdullah ibn Omar (Allah sa fie multumit de amandoi!)

ABDULLAH BIN OMAR

(Allah să fie mulțumit de ambii!)

A fost un mare și venerabil companion, unul dintre cei mai informați și mai virtuoși dintre oameni, unul dintre cei mai buni companioni în a urma exemplul Trimisului (s.a.s.). El nu a schimbat sau înlocuit nimic după ce Trimisul lui Allah (s.a.s.) a murit; de fapt, el a spus: „Am făcut un jurământ de supunere Trimisului lui Allah (s.a.s.) și nici nu l-am încălcat, nici nu am modificat ceva până azi.”

și în ciuda faptului că provenea dintr-una din cele mai nobile familii, ceea ce l-a ridicat până la acest nivel înalt nu a fost descendența sa; ceea ce l-a ridicat au fost faptele bune, sârguința sa, strădania sa și sinceritatea sa față de chemarea lui Allah.

El l-a iubit pe Trimisul lui Allah (s.a.s.) și atunci Allah i-a sortit ca oamenii să-l iubească. El a pus religia mai presus de oricare dintre țelurile lumești trecătoare și Allah l-a ridicat la un statut înalt și a sortit pentru el o amintire demnă de laudă, până în Ziua Recompensei.

Cine este el?

El este Abdullah bin Umar bin Al-Khattab, mama sa a fost Zeineb bin Maz’un și unchiul său din partea mamei a fost marele și venerabilul companion Osman bin Maz’un (r.a.).

Tatăl lui a fost marele și venerabilul companion și unul dintre Califii Bine Îndrumați; a fost un exemplu strălucitor al corectitudinii și susținător înfocat al adevărului; a avut un rang înalt și calități excepționale, așa cum le-au transmis cărțile despre Siyrah și cărțile scrise despre el.

Trimisul lui Allah (s.a.s.) a spus despre el: „Dacă ar fi fost să fie un Profet după mine, ar fi fost Umar bin Al-Khattab.”[1]

Este relatat de A’işah (r.a.) că Profetul a spus: „Văd diavoli printre jinni și oameni fugind de Umar.”[2]

Și Ibn Asakir a relatat de la A’işah (r.a.) că profetul (s.a.s.) a spus: „Cu adevărat, Satana se teme de tine, Umar.”

Trimisul lui Allah (s.a.s.) cunoaștea tăria personalității sale, aderarea sa la adevăr și statutul său în Mekka, și din aceste motive, el l-a rugat pe Allah, spunând: „O, Allah! Întărește Islamul cu Umar bin Al-Khattab sau cu Umar bin Hisham.” Umar bin Al-Khattab (r.a.) a fost singurul care nu a emigrat la Medina în secret; în schimb, a pornit în emigrare fățiș, prin fața ochilor necredincioșilor quraișiți.

Ibn Asakir a spus: „Nu știu pe nimeni care să nu emigreze în secret, în afară de Umar.” Și-a tras sabia, și-a aruncat arcul peste umăr, trăgându-și săgețile din tolba sa și a spus: „Oricine vrea să-și vadă mama îndoliată pentru el, să vină să mă întâlnească dincolo de munți.”

Umar bin Al-Khattab (r.a.) a avut păreri confirmate de Coran în mai multe ocazii și Statul Islamic s-a extins foarte mult sub conducerea sa.

Fiul lui, Abdullah, a fost născut în al treilea an care a urmat începutului misiunii Profetului (s.a.s.).

Acceptarea Islamului

Abdullah bin Umar (r.a.) era copil când Trimisul lui Allah (s.a.s.) a respectat porunca de a propovădui adevărul, iar tatăl lui a stăruit cu îndârjire să se opună noii chemări și să comploteze împotriva sa, blocându-l cu tot ce putea; el a fost un om puternic și curajos. Atitudinea sa a fost una tipică pentru un lider quraișit, care se temea că noua religia îi va face să-și piardă poziția socială, pentru că prevedea egalitatea dintre oameni, astfel încât să nu mai existe nici stăpâni, nici sclavi. Era dintr-o familie nobilă și se bucura de o poziție specială în ochii liderilor quraișiți, atât de bună, încât ei obișnuiau să-l numească emisar între ei și inamic în timp de război, când aveau loc negocieri. Iar în timp de pace, ei îl numeau reprezentantul lor pentru a-i lăuda în numele lor, dacă triburile se lăudau cu descendența lor, cu gloria lor, cu bătăliile și victoriile lor, pentru că era bun la așa ceva și transmitea mesajul în cea mai bună manieră.

Iar când păgânii au observat că apelul la adevăr se răspândea rapid, că numărul musulmanilor era în creștere în fiecare zi și că noua religie câștiga efective și putere, au ajuns la concluzia că nimic nu ar putea opri-o, decât uciderea lui Muhammed (s.a.s.), și astfel, Umar bin Al-Khattab a fost ales să ducă la bun sfârșit această sarcină; el și-a luat sabia și a pornit, cu intenția de a ajunge la casa Trimisului lui Allah (s.a.s.), dar pe drum s-a întâlnit cu on om care i-a spus: „Unde te duci, fiu al lui Al-Khattab?” Umar i-a răspuns: „Mă duc la Muhammed să-l ucid.” Apoi omul a spus? „Crezi că Banu Hashim și Banu Zuhrah[3] îţi vor mai permite să umbli pe acest pământ (dacă îl ucizi)? Este mai bine să începi cu propria ta familie; du-te la sora ta și la soțul ei, pentru că ei și-au abandonat religia strămoșilor lor și l-au urmat pe Muhammed.”

Auzind aceasta, Umar s-a umplut de ură și s-a dus direct la casa Fatimei (sora lui), aproape ieșindu-i scântei din ochi și când a ajuns, a bătut la ușă, iar sora lui a răspuns: „Cine este?” El a spus: „Umar.” El a intrat și a întrebat: „Este adevărat că v-ați lepădat de credință?” vărul lui l-a întrebat: „Ce ai spune dacă noi am urma adevărul?” Auzind aceasta, Umar s-a înfuriat și a început să-și bată vărul cu toată puterea; Fatimah a încercat să-l apere și el a lovit-o și i-a spart capul, iar ea a spus: „Mă lovești pentru că cred în Allah Unicul și mărturisesc că nimic nu merită adorat decât Allah și că Muhammed este Trimisul lui Allah?” Umar s-a așezat, întristat de rana pe care i-a făcut-o surorii lui, pe care o iubea foarte mult, apoi s-a gândit puțin și a spus: „Unde este manuscrisul pe care îl citeați amândoi?” Atunci Fatimah i l-a dat. Îl ascunsese când a intrat. În el era Surah Ta-Ha și când a citit-o, expresia feței sale s-a schimbat și semne ale uimirii și impresionării sale au apărut, datorită vorbelor de care nu auzise niciodată. Chipul său a spus: „Pe Allah, acestea nu sunt Vorbele unei ființe umane.” S-a gândit pentru o vreme, apoi a întrebat: „Unde îl pot găsi pe Muhammed?” Ei au răspuns: „Este mai jos de As-Safa.” Când a ajuns la locul acela, l-a găsit pe Hamzah și un număr de alți companioni (r.a.) la ușă, iar Hamzah a spus: „Acesta este Umar; dacă Allah îi vrea binele, îl va îndruma spre Islam, dar dacă a venit cu un alt scop, ne este foarte ușor să-l ucidem.”

Umar a ajuns apoi în fața Trimisului lui Allah (s.a.s.) și a rostit Shahadatan[4]. Companionii și-au ridicat vocile, slăvindu-L pe Allah. Dar când unii dintre companioni l-au sfătuit să țină în secret convertirea lui la Islam, el a spus: „Pe Allah, îmi voi face public Islamul, așa cum mi-am făcut publică și necredința.” Ibn Umar a spus că atunci când Umar bin Al-Khattab a îmbrățișat Islamul, el a întrebat: „Care dintre oamenii din Mekka este mai bun în a răspândi veștile?” Ei au spus: „Gemil bin Ma’mar Al-Jamhi.” Atunci Umar a ieșit și eu l-am urmat și eram un băiat tânăr care a înțeles tot ce s-a spus, când a venit la el și a spus: „O, Gemil! Știi că am îmbrățișat Islamul?” Pe Allah, el nu i-a răspuns la aceste vorbe, dar a rămas în picioare și a fugit afară, iar Umar l-a urmărit, până când a ajuns în fața ușii moscheii, unde a strigat: „O, popor quraișit! Umar s-a lepădat de credință!” El a spus: „Voi ați mințit, dar eu am îmbrățișat Islamul.”[5]

Ibn Umar a fost un suflet bun, care încă era în starea naturală (Fitrah) în care Allah l-a creat și astfel că era gata să primească noua religie. A auzit despre Muhammed (s.a.s.), despre veridicitatea mesajului lui și despre încrederea care i se acorda, iar sufletul său fusese plin de întrebări despre personalitatea lui Muhammed (s.a.s.), de care nimeni nu vorbea decât lucruri bune, astfel că atunci când tatăl său a îmbrățișat Islamul și a anunțat convertirea sa, fiul lui cel mic a simțit cum o piatră, care îl împiedica să-și proclame convertirea la Islam, fusese îndepărtată; el a îmbrățișat Islamul la o vârstă fragedă și a devenit un bun musulman, Allah să fie mulțumit de el și să-l mulțumească.

Dragostea sa pentru Trimis (s.a.s.) și supunerea față de el

Ibn Umar (r.a.) a fost unul dintre cei mai buni companioni în a urma exemplul Trimisului lui Allah (s.a.s.). și dragostea adevărată l-a făcut să urmeze exemplul celui iubit, pentru că Allah Preaînaltul i-a spus lui Muhammed (s.a.s.):

„Spune: ʺ[O, Profetule] Dacă Îl iubiți pe Allah, urmați-mă și Allah vă va iubi și vă va ierta păcatele voastre! Allah este Iertător, Îndurător [Al-Ghafur, Ar-Rahim]!ʺ” [6]

Ibn Umar a înțeles adevăratul sens al acestor cuvinte și dragostea sa pentru Trimisul lui Allah (s.a.s.) a fost transformată în supunere absolută. Obișnuia să facă ceea ce Trimisul lui Allah (s.a.s.) făcea și îndeplinea orice poruncă îi dădea și se abținea de la orice interzicea el. Într-adevăr, el a urmat pașii Trimisului lui Allah (s.a.s.), se ducea oriunde se ducea el, stătea oriunde stătea el și propovăduia orice propovăduia el. Dacă Trimisul lui Allah (s.a.s.) se așeza sub un copac, atunci Ibn Umar trebuia să se așeze și el, la fel cum s-a așezat Muhammed (s.a.s.).

Este relatat de Nafi că Ibn Umar (r.a.) obișnuia să urmeze pașii Trimisului lui Allah (s.a.s.) și să se roage în orice loc s-a rugat el, într-o asemenea măsură, încât dacă Profetul (s.a.s.) se așeza sub un copac, Ibn Umar obișnuia să se îngrijească de acel copac, udându-i rădăcinile, ca să nu se usuce. Nu numai că se așeza sub copacul sub care s-a așezat Trimisul lui Allah (s.a.s.), ci îl uda ca sa nu moară, iar acea binecuvântare a imitării Trimisului (s.a.s.) să nu se piardă. Acesta este un exemplu rar al dragostei adevărate; și nu există nici o semnificație pentru dragostea care nu se transpune în imitația obiectului iubirii cuiva. Și Ibn Umar, datorită marii griji de a-l imita pe Trimisul lui Allah (s.a.s.), a pus în aplicare ceea ce a spus, chiar dacă doar a exprimat o dorință pentru ceva și nu a poruncit ceva în mod explicit; și ar fi făcut așa toată viața sa, chiar dacă Trimisul lui Allah (s.a.s.) i-a poruncit acest lucru doar o singură dată.

Hafi a relatat de la Ibn Umar (r.a.) că Trimisul lui Allah (s.a.s.) a spus: „Să lăsăm ușa aceasta pentru femei”. Nafi a spus: „După aceea, Umar nu a mai intrat niciodată pe acea ușă, până în ziua în care a murit.”[7]

Ceilalți companioni au observat că Ibn Umar imită comportamentul Trimisului lui Allah (s.a.s.), inclusiv A’işah (r.a.), care a spus: „Nimeni nu a urmat pașii Profetului atât de amănunțit precum Ibn Umar.”[8]

Datorită marilor suferințe îndurate în timp ce urma comportamentul Trimisului lui Allah (s.a.s.), el s-a dus într-un loc pe lângă care Trimisul lui Allah (s.a.s.) a trecut și în care a tras căpăstrul cămilei, fără intenție, făcând-o să se răsucească o dată sau de două ori, iar el s-a întors cu cămila sa în același loc în care se întorsese cămila Trimisului lui Allah (s.a.s.), în speranța de a-i reconstitui pașii.

Permanenta sa adeziune la jurământ

Ibn Umar (r.a.) a continuat să-și demonstreze dragostea pentru Profet (s.a.s.) și după moartea lui și ori de câte ori era pomenit, ochii lui se umpleau de lacrimi; Asim bin Muhammed Al-Amri a relatat de la tatăl său, că el a spus: „De câte ori l-am auzit pe Ibn Umar pomenindu-l pe Profet, el lăcrima.”[9]

Era foarte atent să nu-l citeze greșit pe Trimisul lui Allah (s.a.s.) sau să nu cumva să adauge sau să omită vreo spusă.

Abu Ja’far Al-Baqir a spus: „Când auzea o vorbă a Trimisului lui Allah (s.a.s.), nu adăuga nimic la ea, nici nu omitea ceva din ea și nu mai era nimeni ca el în această privință.”

Nu a făcut schimbări după moartea Trimisului lui Allah (s.a.s.), astfel încât unul dintre contemporanii săi a spus în ruga sa: „O, Allah! Ține-l pe Abdullah bin Umar în viață atâta timp cât voi trăi, astfel încât să pot să-l urmez, pentru că nu știu pe nimeni altcineva care să adere atât de profund la ceea ce Trimisul lui Allah (s.a.s.) și companionii săi au urmat.”

și A’işah (r.a.) a spus: „Nu am văzut pe nimeni să adere mai profund la Sunnah Profetului (s.a.s.) și a companionilor săi decât Ibn Umar.” și a continuat să-și îndeplinească obligațiile și să-l imite pe Profet (s.a.s.), până în ziua în care a plecat din această locuință temporară. De aceea Ibn Al-Musayyab a spus: „În ziua în care a murit (profetul – s.a.s.), Ibn Umar a fost unul dintre cei mai buni care au rămas.”

A refuzat să accepte funcția de judecător

Califul Osman (r.a.) i-a poruncit lui Abdullah bin Umar (r.a.) să preia funcția de judecător, spunând: „Judecă între oameni.” Dar Ibn Umar (r.a.) a spus: „Nu voi judeca între două persoane, nici nu voi conduce două persoane în rugăciune.” Osman a spus: „Nu mi te supui?” El a spus: „Nu, dar am fost anunțat că judecătorii sunt de trei feluri: un om care judecă cu ignoranță, și el va fi în Foc, un om care împarte nedrept și după bunul său plac și el va fi în Foc și un om care își exercită raționamentul juridic (Ijtihad) și este drept, nu are nici o răsplată și nu-l apasă nici o greutate.” Osman i-a răspuns: „Tatăl tău obișnuia să judece.” El a spus: „Tatăl meu obișnuia să judece și când nu era sigur de ceva, îl întreba pe Profet (s.a.s.); și când profetul nu era sigur de ceva, îl întreba pe Gavril, dar eu nu am pe nimeni pe cine să întreb. Nu l-ai auzit pe Profet (s.a.s.) spunând să oricine caută refugiu la Allah, a căutat un refugiu potrivit?”. Osman a spus: „Da.” Abdullah bin Umar a spus: „Atunci caut adăpost la Allah de tine, ca să nu mă numești judecător.” Atunci Osman (r.a.) l-a iertat, dat a spus: „Să nu spui nimănui despre acest lucru.”[10]


A refuzat de asemenea orice funcție de conducere

Așa cum a refuzat să accepte funcția de judecător datorită temerilor legate de religie, a refuzat de asemenea să accepte orice funcție de conducere, temându-se că ar putea să fie sedus de viața acestei lumi sau să judece nedrept.

Este relatat de către Umar bin Nafi, de la tatăl său, de la Ibn Umar, că a spus: „Ali a trimis după mine și a spus: ʺO, Abu Abdur-Rahman! Tu ești un om de care ascultă poporul Aş-Şam, așa că du-te acolo, pentru că te-am numit guvernator peste ei.ʺ Dar eu am spus: ʺLasă-mă să îți reamintesc prin Allah de legătura mea de rudenie cu Trimisul lui Allah (s.a.s.) și de conviețuirea mea strânsă cu el și astfel, mă vei ierta?ʺ El a refuzat să mă ierte și atunci am adus-o pe Hafsah să insiste în numele meu, dar el a refuzat. Şi atunci am plecat noaptea spre Mekka.”[11] Și a fost auzit spunând, în timp ce se prosterna: „Tu știi, Stăpânul meu, că nimic nu mă împiedică să concurez cu quraișiții pentru viața din această lume, cu excepția fricii față de Tine.”[12]

Ascetismul său

El a fost extrem de sobru în ceea ce privește viața din această lume; am văzut cum a refuzat numirea ca administrator și ca judecător. Și nu a fost mulțumit de averea sa, până nu și-o cheltuia în scop caritabil. Și uneori se spune că treceau câteva luni fără ca el să mănânce carne.

Este relatat de către Geabir (r.a.) că a spus: „Nu am văzut sau observat pe cineva care să nu fie influențat de viața acestei luni sau să încline spre ea, cu excepția lui Abdullah bin Umar.”

Odată, sclavul lui Abdullah bin Umar (r.a.) a sosit din Iraq și a venit să-l salute și a spus: „Ți-am adus un dar.” Ibn Umar (r.a.) a întrebat „Și ce este?” El a răspuns: „Jawariş.” El a întrebat: „Și ce este Jawariş?” El a spus: „Ajută la digerarea mâncării.” Ibn Umar (r.a.) a spus: „Nu mi-am umplut stomacul cu mâncare de 40 de ani, atunci ce să fac cu el?”

Unul dintre cei care îl iubeau, a cărui nume era Qaza’ah, a spus: „Am observat că Ibn Umar purta veșminte aspre și i-am spus: ʺO, Abu Abdur-Rahman! Ți-am adus un veșmânt moale, care a fost făcut în Khurasan și mi-ar face plăcere să îl porți, pentru că într-adevăr, veșmintele pe care le porți sunt aspre.ʺ El a spus: ʺArată-mi-o, ca să o pot examina.ʺ Și el a pipăit-o și a spus: ʺAceasta este mătase?ʺ Eu am răspuns: ʺNu, este bumbac.ʺ El a spus: ʺ Mi-e teamă să o port; mi-e teamă că voi deveni arogant și mândru și Allah nu-i iubește pe cei mândrii și lăudăroși.ʺ”[13]

S-a spus de asemenea că valoarea tuturor mobilelor din casa sa nu depășea 100 de dirhami. El a înțeles viața acestei lumi și a respins-o și a înțeles viața din Lumea de Apoi și s-a străduit s-o câștige.

Obișnuia să spună: „Ce am să fac cu viața din această lume? Relația mea cu ea nu este decât ca cea a unui om care caută umbra unui copac, apoi pleacă și merge mai departe.”

Frica sa de Allah

Ibn Umar (r.a.) s-a temut foarte mult de Allah Preaînaltul și toate gesturile sale confirmă că: nu începea nimic decât dacă era pentru Allah și nu refuza nimic datorită fricii de Allah. Fie că dădea sau accepta, era de dragul lui Allah. Vorba sa sau tăcerea sa era de dragul lui Allah. Când îi plăcea ceva, o făcea de dragul lui Allah și când nu-i plăcea ceva, o făcea de dragul lui Allah. Se abținea de la multe lucruri permise datorită fricii de a nu comite ceea ce este interzis.

El se ruga lui Allah deseori și plângea mult

Este relatat de Abdullah bin Ubeidullah bin Umar, de la tatăl său, că el a recitat: „Și cum le va fi [celor nedrepți] când vom aduce din fiecare comunitate un martor”[14] până la sfârșitul versetului și Ibn Umar (r.a.) a început să plângă, până ce barba sa i s-a udat de lacrimi.

Şi nu l-ar fi menționat pe Trimisul lui Allah (s.a.s.) fără să plângă. Este relatat de Nafi că atunci când Ibn Umar (r.a.) a recitat: „Oare nu a sosit vremea pentru aceia care cred, ca inimile lor să fie smerite la pomenirea la Allah și înaintea Adevărului care a fost trimis și ca ei să nu fie ca aceia cărora li s-a dăruit Cartea mai înainte și li s-a lăsat lor timp îndelung, însă inimile lor au rămas împietrite și mulți dintre ei sunt nelegiuiți? ”[15], a plâns până când a fost copleșit. [16]

Obișnuia să se abțină de la a vorbi de rău

Obișnuia să se abțină de la a vorbi de rău și acest lucru este obligatoriu pentru musulmani. Trimisul lui Allah (s.a.s.) a spus: „Dreptcredinciosul nici nu înjură, nici nu blestemă, nici nu vorbește peste măsură, nici nu rostește obscenități.”[17] Iar Ibn Umar (r.a.), un discipol al Trimisului lui Allah (s.a.s.), a fost cel mai atent în a implementa ceea ce învățătorul său i-a poruncit să facă. Este relatat de către Salim: „Ibn Umar nu a insultat niciodată un sclav, cu o singură excepție, o singură dată, după care l-a eliberat.”[18]

Într-adevăr, atât de atent era Ibn Umar (r.a.) cu limbajul său, încât nu răspundea nici măcar unuia care îl insulta. Este relatat de Zeid bin Aslam că un bărbat a început să-l insulte pe Ibn Umar, dar el a rămas tăcut. Apoi, când a ajuns la ușa casei sale, s-a întors și a spus: „Eu și fratele meu Asim nu insultăm pe nimeni.”

Blândețea și generozitatea sa

Ibn Umar (r.a.) a fost blând și generos, nu refuza nici un solicitant și dădea milostenie ca cineva care nu se temea de sărăcie, căutând astfel răsplata care este cu Allah, pentru că a preferat viața din Lumea de Apoi în locul celei din această lume. Nu dădea decât ceea ce avea mai bun, pentru că Allah este Bun și El acceptă numai ceea ce este bun. Nafi a spus: „Orice din bunurile lui Ibn Umar, care îi fac plăcere, el le dăruia. Odată, când călătorea pe cămila sa, a început să o admire și a spus: ʺIkh! Ikh!ʺ[19] Și a făcut-o să îngenuncheze. Apoi a spus: ʺO, Nafi! Scoate-i șaua și leag-o.ʺ” Și a dus-o printre cămilele sale.

Abdullah bin Gea’fer i-a dat lui Ibn Umar 10.000 de dirhami pentru sclavul său, Nafi și a venit la Safiyyah, soția sa, și a anunțat-o despre asta. Ea a spus: „Ce mai aștepți?” El a spus: „de ce nu ceva mai bun decât asta? El este liber de dragul lui Allah.” Da, cu adevărat că ceea ce este cu Allah este mai măreț și mai durabil decât 10.000 de dirhami.

și Ayub bin Wa’il a spus: „Abdullah a venit cu 10.000 de dirhami și i-a distribuit, apoi a căutat hrană pentru cămila sa, rămânând dator cu un dirham.”[20]

Ibn Umar (r.a.) nu mânca decât dacă erau săraci și nevoiași să stea cu el la masă și să mănânce cu el.

Nafi a spus: „Înainte să moară, Ibn Umar a eliberat o mie de sclavi sau mai mulți.”[21]

Pietatea sa

Ibn Umar (r.a.) obișnuia să-l venereze pe Allah foarte mult și era cu frică de Allah; adesea, stătea noaptea în rugăciune și postea mult și a îndeplinit Hajj de multe ori, și-a amintit des de Allah. Din aceste motive, Ibn Al-Musayyab a spus: „Dacă ar fi să depun mărturie despre cineva că a fost unul dintre oamenii Paradisului, acesta ar fi Ibn Umar.”

I s-a spus lui Nafi: „Ce obișnuia să facă Ibn Umar în casa sa?” El a răspuns: „Tu nu poți face la fel; obișnuia să facă abluțiune pentru fiecare rugăciune și să citească Coranul între abluțiune și rugăciune.”[22]

Ibn Umar (r.a.) nu obișnuia să postească atunci când călătorea, dar obișnuia să postească des acasă. Noaptea dormea ca o pasăre; dormea o vreme, apoi se trezea și se ruga, apoi iar dormea și iar se trezea și se ruga, și făcea astfel de patru sau de cinci ori pe noapte.

Ibn Umar (r.a.) se ducea la târg chiar dacă nu vroia să cumpere sau să vândă și îi saluta pe toți cei pe care îi întâlnea. Când a fost întrebat despre acest lucru, el a spus: „Ies doar pentru a saluta oamenii cu salutul de pace.”

Ibn Umar (r.a.) își controla dorințele și se abținea de la a fi neatent față de Allah, pentru că vroia să-I facă pe plac, chiar și atunci când a fost foarte tânăr; de aceea, Abdullah bin Mes’ud (r.a.) a spus: „Ne-ai văzut adunându-ne în număr mare și nu există nici un tânăr printre noi care să fie mai rezervat decât Abdullah bin Umar.”

Lupta sa

De la o vârstă fragedă, Abdullah bin Umar (r.a.) a foarte interesat să lupte cu dușmanul lui Allah, pentru că a înțeles, în ciuda tinereții sale, că acesta este cea mai înaltă culme a Islamului și a înțeles statutul înalt acordat de Allah celor care se străduiesc pentru Cauza Sa și celor care sunt martirizați. Din acest motiv, a pornit să lupte deși nu era încă la o vârsta matură.

În Bătălia de Bedr, când musulmanii au pornit să lupte împotriva necredincioșilor, Ibn Umar (r.a.) s-a dus cu ei, datorită dorinței sale arzătoare de a fi luptător în armata lui Muhammed (s.a.s.). cu toate acestea, Trimisul lui Allah (s.a.s.) l-a trimis înapoi din cauza vârstei lui fragede, nu mai mult de 10 ani la vremea aceea.

Iar când a venit momentul Bătăliei de la Uhud, a pornit din nou cu dorința de a lupta, dar și de această dată a fost trimis înapoi de Trimisul lui Allah (s.a.s.), tot din cauza vârstei, împreună cu alți tineri care nu ajunseseră încă la vârsta pubertății. [23]

Abdullah (r.a.) a început să caute nerăbdător o posibilitate de a se duce la luptă și era nerăbdător pentru momentul în care urma să guste dulceața străduinței pentru Cauza lui Allah.

Dar când a sosit momentul Bătăliei de la Tranșee, el s-a oferit voluntar în fața Trimisului lui Allah (s.a.s.) și se temea că îl va respinge, așa cum a făcut în celelalte două ocazii, pentru că era încă tânăr la vremea aceea, avea doar 14 ani. Cu toate acestea, de data aceasta, Trimisul lui Allah (s.a.s.) i-a permis să lupte și Abdullah (r.a.) a fost încântat, pentru că acum avea dreptul că participe în luptă împotriva dușmanilor lui Allah și să apere adevărata religie.

Lui Abdullah (r.a.) îi plăcea să participe la război pentru Cauza lui Allah și nu a încetat să participe nici după moartea Trimisului lui Allah (s.a.s.). A fost unul dintre soldații lui Abu Bekr As-Siddiq (r.a.) în luptele împotriva celor care și-au negat religia, atunci când triburile s-au răzvrătit împotriva lui, imediat după moartea Profetului (s.a.s.). El a luptat alături de ceilalți războinici, până când situația a fost stabilizată și rebeliunea a fost înăbușită.

Ibn Umar (r.a.) a participat de asemenea în lupte în timpul Califatului lui Umar bin Al-Khattab (r.a.). Și în timpul Califatului lui Osman bin Affan (r.a.) a participat la cucerirea Nordului Africii și a fost martor la cucerirea Nahawand, sub comanda lui An-Nu’man bin Muqarrin.

Apoi, în timpul domniei lui Mu’awiyah bin Abi Sufyan (r.a.), a plecat cu armata trimisă de acesta, sub conducerea fiului său, Yezid, să se unească cu armata lui Sufyan bin Awf (r.a.), care se dusese să lupte împotriva Constantinopolului.

Și ori de câte ori Ibn Umar (r.a.) se întorcea dintr-o bătălie, era întotdeauna pregătit pentru următoarea, pentru Cauza lui Allah.

Cunoașterea și înțelegerea jurisprudenței islamice

Ibn Umar (r.a.) a fost un învățat cu o cunoaștere vastă a jurisprudenței islamice și și-a petrecut viața prin a o înțelege și a o memora. Malik a spus: „Ibn Umar (r.a.) a trăit încă 60 de ani după moartea Trimisului lui Allah (s.a.s.), dând verdicte de jurisprudenţă oamenilor, în timpul pelerinajului și în alte ocazii.” Și tot Malik a mai spus: „Ibn Umar a fost unul dintre Imamii musulmanilor.”[24]

Oamenii se linișteau cu verdictele sale, pentru că era foarte strict în a urma ceea ce Trimisul lui Allah (s.a.s.) spusese și atunci când dădea verdicte, se referea întotdeauna la Cartea lui Allah Preaslăvitul, Preaînaltul și dacă nu găsea ceea ce vroia, atunci se referea la Sunnah Profetului (s.a.s.); și dacă nici aici nu găsea ceea ce căuta, se referea la raționamentele juridice ale companionilor (r.a.) și le urma, dacă erau în unanimitate de acord. Iar dacă acestea erau diferite, atunci alegea dintre opiniile lor ceea ce i se părea lui corect.

Un exemplu despre o problemă în care părerile companionilor erau diferite și în care Ibn Umar (r.a.) și-a exercitat raționamentul juridic poate fi găsită în relatarea lui Amr bin Şu’aib, în care se menționează că un hoț a spart un magazin aparținând lui Ibn Wada’ah și a fost găsit acolo, luând lucrurile, dar nu părăsise magazinul. Atunci Ibn Az-Zubeir (r.a.) a venit și a poruncit să fie biciuit și să i se taie mâna. Ibn Umar (r.a.) a trecut pe acolo și a întrebat ce se întâmplase; a fost informat despre întâmplare, s-a dus la Az-Zubeir (r.a.) și i-a spus: „Ai poruncit ca mâna lui să fie tăiată?” El a răspuns: „Da.” Ibn Umar (r.a.) a spus: „Nu poate fi considerat hoț până nu pleacă din casă cu bunurile furate.”

Obișnuia să acorde o importantă aparte spuselor companionilor mai în vârstă, dacă acestea erau în conformitate cu Coranul și cu Sunnah.

S-a relatat că un bărbat l-a întrebat pe Ibn Umar (r.a.) despre un om cu un singur ochi, a cărui ochi fusese scos din greșeală. Abdullah bin Safwan a spus: „Umar bin Al-Khattab a poruncit în această privință că trebuie plătiți banii de sânge.” Omul a spus: „Nu te întreb pe tine, îl întreb pe Ibn Umar.”Ibn Umar a spus: „El îți spune despre Umar și tu mă întrebi pe mine?”
Părerea lui Ibn Umar era cea mai puternică și una pe care contemporanii săi se bazau și în care aveau încredere. Az-Zuhri a spus: „Nu putem ignora părerea lui Ibn Umar, pentru că el a trăit 60 de ani după moartea Trimisului lui Allah (s.a.s.) și nimic din Sunnah sa nu a fost ascunsă față de el, nici de companionii săi.”

Unele dintre rugile sale

Ibn Umar (r.a.) obișnuia să se roage lui Allah foarte mult și să Îl implore; unele cuvinte ale rugilor sale erau: „O, Allah! Apără-mă pe mine cu religia Ta, mă supun Ţie și Trimisului Tău; o, Allah! Ține-mă departe de limitele pe care Tu le-ai stabilit, O, Allah! Fă-mă unul dintre cei care Te iubesc, care iubesc îngerii Tăi și care iubesc robii Tăi drepți; O, Allah! Fă-mă să Te iubesc, să iubesc îngerii Tăi și robii Tăi drepți; o, Allah! Netezește-mi calea ușoară și îndepărtează-mă de greutăți și iartă-mă în Viața de Apoi și în această viață, și fă-mă unul dintre conducătorii celor drepți; o, Allah! Tu ai spus: ʺCheamă-Mă și Eu voi răspunde chemării tale.ʺ Și Tu nu îți încalci promisiunea Ta. O, Allah! După ce m-ai îndrumat spre Islam, nu mă îndepărta de el și nu îl îndepărta de mine, pentru ca atunci când îmi vei lua sufleul, să rămân statornic.”[25]

Vorbele robilor sunt precum condeiele Celui Milostiv

Reprezintă o chestiune de timp faptul că, despre o asemenea personalitate precum cea a lui Abdullah bin Umar (r.a.), se va vorbi frumos și că oamenii vor transmite relatările despre el, despre știința sa, despre pietatea, noblețea și despre aderarea sa fermă la urmărirea pașilor Trimisului lui Allah (s.a.s.). El nu a deviat de la acești pași nici măcar în cea mai mică măsură.

Geabir bin Abdullah (r.a.) a spus: „Nu există nici unul printre noi care să nu fie influențat sau înclinat spre această viață, cu excepția lui Umar și a fiului său, Abdullah.”[26]

Așa cum am menționat anterior, Abdullah bin Mes’ud (r.a.) a spus: „Printre tinerii quraișiți, cel care avea cea mai mare putere de a se abține de la viața acestei lumi, este Ibn Umar.”

Sa’iid bin Al-Musayyab (r.a.) a spus: „Dintre fiii lui Umar, cel care semăna cel mai mult cu el a fost Abdullah, iar dintre fiii lui Abdullah, cel care îi semăna cel mai mult a fost Salim.”

Musa bin Talhah a spus: „Allah să fie milostiv cu Abdullah bin Umar; consider că și-a îndeplinit încrederea pe care i-a acordat-o Trimisul lui Allah (s.a.s.); el nu a fost unul care să fie pus la încercare după el și el nu s-a schimbat.”

Câteva dintre spusele sale

Ibn Umar (r.a.) a fost întrebat despre dreptul unui prieten asupra prietenului și el a spus: „Să nu fii sătul în timp ce el este flămând, nici îmbrăcat în timp ce el este gol și să-ți împarți cu el averea în clipele grele și în clipele de belșug.”

Un om i-a spus: „O, tu cel mai bun dintre oameni!” sau „O, fiu al celui mai bun dintre oameni!” Ibn Umar (r.a.) i-a răspuns: „Nu sunt cel mai bun dintre oameni și nici fiul celui mai bun dintre oameni. Sunt doar unul dintre robii lui Allah Preaînaltul și mă tem de El. Pe Allah, tu vei sta cu un om până ce îl vei distruge.”

A mai spus de asemenea: „Am făcut legământul de supunere Trimisului lui Allah (s.a.s.) și nu l-am încălcat, nici nu am schimbat nimic până în ziua de azi și nu am jurat supunere nici unei alte persoane care a făcut încercări, nici nu am trezit din somn vreun dreptcredincios (nu l-am deranjat sau supărat).”

Ibn Umar (r.a.) a spus: „Încălcarea promisiunii cuiva reprezintă o treime din ipocrizie și împlinirea promisiunii cuiva reprezintă o treime din credință. Și ce părere aveți despre ceva pe care Allah l-a lăudat în Cartea Sa și este mândru de Profeții Săi? El, Preaînaltul, spune:
ʺȘi pomenește-l în Carte pe Ismail! El a fost credincios făgăduinței sale și a fost el un trimis și un profet.ʺ”[27]

Și el spune: „Oricine spune:ʺVino la rugăciuneʺ, Eu îi voi răspunde, dar oricine spune:ʺVino și ucide-l pe fratele tău și i-ai bunurileʺ, nu Îi voi răspunde.”[28]
I s-a spus lui Ibn Umar (r.a.): „Zeid bin Haritah a murit și lăsat 100.000 de dinari.” El a spus: „Însă ei nu l-au lăsat.”

Martiriul său

Oamenii l-au iubit foarte mult pe Ibn Umar (r.a.) și, așa cum am văzut, îl considerau un exemplu perfect al companionului care l-a imitat pe Trimisul lui Allah (s.a.s.) și care nici nu a schimbat, nici nu a înlocuit ceva și a cărui poveste exemplară de viață s-a răspândit de-a lungul lumii islamice, de la un capăt la altul.

În anul martiriului său, era în Mekka, în perioada zilelor de Hajj și la vremea aceea, Abdul-Malik bin Maewan era calif omeyad; el l-a trimis pe Al-Hajjaj bin Yusuf Ath-Thaqafi să conducă pelerinajul. Pelerinii s-au adunat în jurul lui Ibn Umar, pentru că în inimile oamenilor, el deținea cel mai înalt rang. Și l-au părăsit pe Al-Hajjaj, deși el se ocupa de Hajj.

Acest lucru a rănit adânc inima lui Al-Hajjaj și nu i-a plăcut, așa că a poruncit unui om care era cu el să-l înjunghie pe Ibn Umar cu o suliță otrăvită. Astfel că atunci când oamenii s-au răspândit pe Arafat, omul s-a apropiat și și-a înfipt sulița în piciorul lui; de atunci, Ibn Umar a fost bolnav câteva zile, timp în care Al-Hajjaj l-a vizitat și l-a întrebat: „Cine te-a otrăvit, o, Abu Abdur-Rahman?” Ibn Umar (r.a.) l-a întrebat: „Ce vei face cu el (cu vinovatul)?” Al-Hajjaj i-a răspuns: „Fie ca Allah să mă omoare, dacă nu îl voi ucide.” Ibn Umar (r.a.) a spus: „Nu cred că vei face asta. Tu ești cel care a poruncit omului să mă înțepe cu o suliță.” Al-Hajjaj a spus: „De ce spui asta, Allah să aibă milă de tine?” Ibn Umar a mai trăit câteva zile, apoi a murit.

La moartea sa, Ibn Umar (r.a.) i-a spus fiului său, Salim: „O, fiule! Când voi muri, îngroapă-mă în Locul Sfânt, pentru că nu mi-ar place să fiu îngropat cu ei, după ce am emigrat de aici.”
Salim a spus: „O, tată! Așa vom face, dacă vom putea.” Ibn Umar (r.a.) a mai spus: „Mă vei auzi spunându-ți ceva; spun că Al-Hajjaj va reuși împotriva ta și că mă rog pentru tine.” Apoi a tăcut.
A fost îngropat, Allah să aibă milă de el, în cimitirul Muhajirun, în Fakhkh Dhi Tuwa. A murit în anul 73 după Hijrah, la vârsta de 86 de ani. Fie ca Allah să aibă milă de el!




________________________________
[1] Relatat de At-Tirmidhi.
[2] Din cartea Khulafa’ur-Rasul (s.a.s.)
[3] Banu Hashim sunt familia tatălui Profetului (s.a.s.) și Banu Zuhrah sunt familia mamei sale.
[4] Shahadatan: cele două mărturisiri: Eşhedu en La ilahe illAllah wa eşhedu enne Muhammeden abduhu wa Rasuluhu (Mărturisesc că nu există altă divinitate în afară de Allah şi mărturisesc că Muhammed este robul şi Trimisul Său).
[5] Din Usdul-Ghabah, vol. 3.
[6] Sura Al-Imran 3:31.
[7] Din Siyar A’lam An-Nubala, de Ad-Dhahabi, vol. 3
[8] Din At-Tabaqat de Ibn Sa’d, vol. 4.
[9] Din Siyar A’lam An-Nubala, de Ad-Dhahabi, vol. 3

[10] Din At-Tabaqat de Ibn Sa’s. (Nota traducătorului: acest Hadith a fost relatat de Ahmad într-o formă prescurtată, de la Yazid bin Mawhib și conține în lanțul de naratori pe Eesa bin Sinan, care a fost declarat slab de către Ahmad, Yahya bin Ma’in și Ar-Razi.)
[11] Din Siyar A’lam An-Nubala, de Ad-Dhahabi, vol. 3
[12] Din Usdul-Ghabah, vol. 3.
[13] Din Hilyatul-Awliya, vol. 1.
[14] Sura An-Nisa 4:41
[15] Sura Al-Hadid 57:16.
[16] Relatat de Abu Nua’im.
[17] Relatat de At-Tirmidhi și Ahmad, de la Abdullah bin Mas’ud (r.a.).
[18] Din Siyar A’lam An-Nubala.
[19] Ikh!:Whoa! – o comandă (pentru animal) pentru a se opri.
[20] Din Siyar A’lam An-Nubala.
[21] Din Hilyatul-Awliya.
[22] Relatat de Ibn Sa’d.
[23] Din Usdul-Ghabah
[24] [24] Din Usdul-Ghabah

[25] Din Hilyatul-Awliya, vol. 1.
[26] Din Usdul-Ghabah.
[27] Sura Al-Maryam, 19:4.
[28] Relatat de Ibn Sa’d.


Extras din Copii companioni in jurul Profetului.
Traducere: Sorina Baloi
Asociatia Surori Musulmane, ianuarie 2011

FIOE condemns the attack on the church in Alexandria

In the name of Allah, Most Compassionate, Most Merciful

The Federation of Islamic Organisations in Europe condemns the appalling attack on a church congregation in Alexandria, and urges the Egyptian people to stand firm and united

The Federation of Islamic Organisations in Europe expresses its strong condemnation of the criminal act of exploding a car bomb in front of a church in the Egyptian city of Alexandria on New Year’s Eve, which resulted in a large number of innocent victims. This evil attack, regardless of its perpetrators, is condemned in the strongest terms; no pretext or excuse can possibly justify taking innocent lives, violating the sanctity of places of worship, and terrorising society. The Federation expresses its condolences to the Egyptian people, its solidarity with the families of the victims, and its wishes for the swift recovery of the injured.

In this context, the Federation reminds of the Islamic teachings, the human principles, and the ethical values that prohibit and criminalise such attacks, severely forbid shedding the blood of innocents, protect their sanctity, and guarantee the safety and security of worshippers in their churches and temples.

No doubt that the attack in Alexandria targets fundamentally the unity of Egyptians, and the integrity of their relationships and brotherhood that lie firmly rooted in their one nation through history. Therefore, “The Federation of Islamic Organisations in Europe” calls upon the Egyptian people, Muslims and Christians alike, to show unity and solidarity in this difficult time, and to reinforce the ties of harmony and coexistence, and the spirit of dialogue and communication, and not give anyone, regardless, the opportunity to attempt to spread tension, or undermine social peace.

Brussels, 1 January 2011 (26 Muharram 1432H)

The Federation of Islamic Organisations in Europe