Imam al-Maturidi - Allah sa fie multumit de el!

Muhammed ibn Muhammed ibn Mahmud Abu Mansur al-Semerqandi al-Maturidi al-Hanefi - محمد بن محمد بن محمود أبو منصور الماتريدي السمرقندي الحنفي - (d. 333) din Maturizi din Samarqand, Sheykh al Islamului, unul dintre cei doi importanti imami dintre mutekellimun ai Ehl-us Sunnah, cunoscut in vremea lui ca Imamul Calauzirii (Imam al-Huda), a studiat cu Abu Nasr al-`Ayadi si Abu Bakr Ahmed al-Jawzajani. Printre elevii lui cei mai buni sint `Ali ibn Sa`id Abu al-Hasan al-Rustughfani, Abu Muhammed `Abd al-Karim ibn Musa ibn `Isa al-Bazdawi si Abu al-Qasim Ishaq ibn Muhammed al-Hakim al-Samarqandi. A excelat in respingerea doctrinei Mu’tazila in Trasoxiana, in vreme ce contemporanul sau Abu al-Hasan al-Ash`ari facea acelasi lucru in Basra si Bagdad. A murit in Samarqand, unde si-a petrecut cea mai mare parte din viata. Munir `Abduh Agha, fondatorul Muniriyya Salafiyya Press din Egipt, a spus: „Nu exista diferente [doctrinale] mari intre Ash’ari si Maturidi, prin urmare ambele grupuri sint acum numite Ahl al-Sunna wal-Jama’a”.

Al-Maturidi il intrece pe Imam al-Tahawi ca transmitator si comentator al operei lui Imam Abu Hanifeh. Atit al-Maturidi, cit si al-Tahawi l-au urmat pe Abu Hanifeh cind definea credinta (al-iman) ca pe „convingere in inima si afirmare cu limba”, fara sa adauge, asemenea lui Malik, al-Shafi’i sau Ahmed ibn Hanbel, „actiune cu membrele”.
Al-Maturidi, de asemenea ca o reflectare a opiniei lui Abu Hanifeh, a mers pina acolo incit sa declare ca baza credintei consta in convingerea in inima, iar afirmarea cu limba este numai un pilon suplimentar (rukn za’id).

Printre scrierile lui Maturidi:

* Kitab al-Tawhid despre doctrina Ahl al-Sunnah. Aici el spune:
Musulmanii difera in privinta locului in care spun ca se afla Allah. Unii spun ca Allah e descris ca „ocupind Tronul” (`alâ al-`arshi mustawin), iar Tronul pentru ei este un podium (sarîr) purtat de ingeri si inconjurat de ei [ca in versetele]: „si opt [dintre ei] vor purta Tronul Domnului tau deasupra lor, in Ziua aceea” (Quran, traducerea sensurilor 69:17) si „Si ii vei vedea tu pe ingeri inconjurind Tronul” (39:75) si „Cei ce poarta Tronul si cei care-l inconjoara” (40:7). Au adus ca argument a spuselor lor vorba Lui: „Cel Milostiv care s-a asezat pe Tron” (20:5) si faptul ca oamenii isi ridica miinile spre cer cind fac rugi. De asemenea, spun ca s-a mutat acolo dupa ce nu fusese acolo, pe baza versetului „si pe urma s-a asezat pe Tron” (57:4).

Altii spun ca El exista in orice loc pentru ca a spus „Nu exista discutie in taina intre ei trei fara ca El sa fie al patrulea, nici intre cinci fara ca El sa fie al saselea, nici mai putini de atit si nici mai multi fara ca El sa fie impreuna cu ei, oriunde s-ar afla” (58:7) si „Noi sintem mai aproape de el decit vena gitului” (50:16) si „Fiind Noi mai aproape de el decit voi, insa nu Ne veti zari” (56:85) si „El este Cel care este Domn in cer si care este Domn pe pamint” (43:84). Acest grup considera ca a spune ca El se afla intr-un loc, excluzind astfel alte locatii, inseamna o limitare a Lui; si cum orice obiect limitat e mai jos decit un altul mai presus de el, asta ar insemna un defect. Mai mult, considera ca a fi intr-un loc inseamna nevoia de acel loc, impreuna cu necesitatea granitelor.

Altii neaga atribuirea unui loc lui Allah, fie el un anume loc sau toate locurile, cu exceptia sensului metaforic in care El ii are in paza si ii face sa existe.

Sheykh Abu Mansur [al-Maturidi] spune: Concluzia tuturor acestora este ca depinderea tuturor lucrurilor de El si depinderea Lui de toate lucrurile este in concordanta cu descrierea Sa in termeni de exaltare (`uluw) si maretie (rif`a), preamarire (ta`zîm) si maiestate (jalâl), precum vorbele Sale: „imparatia cerurilor si pamintului” (2:107, 3:189, 5:17-18, 5:40 etc), „Stapinul cerurilor si al pamintului” (13:16, 17:102, 18:14, 19:65 etc), „Dumnezeu al intregii creatii” (ilâh al-khalq), Domn al lumilor (1:2, 5:28, 6:45, 6:162, 7:54 etc), „deasupra a tot” (fewqa kulli şey') si asa mai departe. Cit despre depinderea anumitor lucruri de El, aceasta este in concordanta cu atributii specifice ale Sale precum generozitate (al-kerâma), rang inalt (al-manzila) si gratie imensa (al-tafdîl) pentru ce Ii este atribuit, ca in vorbele Lui: „Allah este, cu adevarat, cu aceia care sunt cu frica [de El]” (16:128), „Moscheile sunt ale lui Allah” (72:18), „camila lui Allah” (7:73, 11:64, 91:13), „Casa lui Allah” (beyt Allâh) si altele. Nici unul dintre aceste exemple nu poate fi inteles in aceeasi maniera ca depinderea unui obiect creat de un altul.

Abu Mansur mai spune: Baza acestei argumentari este ca Allah Preainaltul era cind nu exista nici un loc, apoi locurile au fost create, insa El a ramas exact asa cum era. Prin urmare, El este cum a fost mereu si a fost mereu cum este acum. Slavit este El dincolo de orice schimbare sau transformare sau miscare sau incetare! Pentru ca toate acestea sint dovezi ale contingentei (hudth) prin care natura acestei lumi poate fi cunoscuta si dovezi ale inevitabilului sau sfirsit.
Mai departe, [in legatura cu afirmatia ca Allah este pe Tron], in contextul ridicarii spatiale, nu exista nici un merit in a sta jos sau in picioare, nici maretie, nici marire sau splendoare.
De exemplu, faptul ca cineva este mai sus decit acoperisurile sau decit muntii nu ii da nici o maretie fata de cineva mai jos in spatiu, insa identic in esenta. Prin urmare, nu e permis sa fie interpretat versetul 20:5 in acest fel, cind de fapt se refera la grandoare si maiestate. Pentru ca El ne spune „Domnul vostru este Allah, Care a creat cerurile si pamintul” (7:54, 10:3, 21:56), indicind astfel preamarirea Tronului, care e creat din lumina sau o substanta (sau bijuterie) a carei perceptie este peste cunoasterea noastra. A fost relatat ca Profetul s.a.w.s. atunci cind vorbea despre Soare a spus: „Gibriyl aduce in mina lui putin din lumina Tronului, cu care il imbraca in fiecare zi cind rasare”; e mentionat ca si Luna primeste o parte din lumina Tronului.
Prin urmare, depinderea istiwâ' de Tron are in vedere doua lucruri: mai intii, preamarirea, in perspectiva a tot ce El a spus despre autoritatea Lui asupra tuturor fiintelor; in al doilea rind, mentionarea ca cel mai maret si nobil loc din creatie, in conformitate cu ideea atribuirii de calitati magnifice obiectelor magnifice. Cind se spune „cutare si-a stabilit suveranitatea peste cutare tara si stapineste cutare regiune”, aceasta nu restringe aria suveranitatii sale, ci subliniaza ca cine este suveran asupra unui teritoriu este suveran automat si asupra a tot ce este cuprins sau sub acel teritoriu.

* Kitab Radd Awa'il al-Adilla, o respingere a cartii Mu`tazili-ului al-Ka`bi' numita Awa'il al-Adilla;

*Radd al-Tahdhib fi al-Jadal, o alta respingere a lui al-Ka`bi;

*Kitab Bayan Awham al-Mu`tazila;

* Kitab Ta'wilat al-Qur'an (Cartea Interpretarilor Quran-ului), despre care Ibn Abi al-Wafa’ a spus: „Nici o carte dintre predecesoare nu rivalizeaza cu aceasta, nici macar nu se apropie de ea”.
Hajji Khalifa o numeste Ta'wilat Ahl al-Sunna si citeaza astfel marturia lui al-Maturidi despre diferenta intre explicare (tefsîr) si interpretare (ta'wîl):
„Tefsîr este concluzia categorica (al-qat`) asupra intelesului termenului in discutie si marturia in fata lui Allah Preainaltul ca acesta a vrut El sa fie intelesul; in vreme ce ta'wîl este inclinatia (tergîh) catre una dintre mai multe posibilitati, fara concluzie categorica sau marturie.

* Kitab al-Maqalat;

* Ma'akhidh al-Şara'i` in Usul al-Fiqh;

* Al-Jadal fi Usul al-Fiqh;

* Radd al-Usul al-Khamsa, respingere a prezentarii lui Abu Muhammed al-Bahili a celor Cinci Principii ale Mu’tazila;

* Radd al-Imama, respingere a conceptiei Shi`i privind oficiul de Imam;

* Al-Radd `ala Usul al-Qaramita;

* Radd Wa`id al-Fussaq, respingere a doctrinei Mu’tazila ca marii pacatosi dintre musulmani sint condamnati la Iadul vesnic.

Mare parte din Scoala Hanefită il urmeaza pe Imamul Maturidi ca doctrina, desi el este mult mai putin cunoscut decit al-Ash`ari, pentru ca acesta din urma a fost implicat in nenumarate dezbateri cu oponentii Ehl-ul Sunneh, in vreme ce al-Maturidi, asa cum spune Imam al-Kawthari, „a trait intr-un mediu in care inovatorii nu aveau nici o putere”. Absenta mentionarii Imam-ului Abu Mansur al-Maturidi in Siyar-ul lui al-Dhahabi
(Imamul Zehebi - Istoria Orientarilor) este o omisiune grava din aceasta capodopera de biografii.

de Dr. G.F. Haddad

___________________________________
Traducere din limba engleză: Larisa Cozma
Asociaţia Surori Musulmane, 2010.

Mustrarea şi reproşul sunt semne de răutate - M. Gazali

Mustrarea şi reproşul sunt semne de răutate

Există şi unii oameni a căror mânie nu dispare. Ei sunt întotdeauna tulburaţi şi această furie le imprimă pe faţă trăsături de duritate şi răceală. Dacă cineva se ciocneşte cu ei, atunci ei scuipă foc asemenea unui furnal. Furia, mânia, freamătul nărilor şi înroşirea ochilor sunt semne ce vestesc inceperea unui şuvoi de insulte şi blesteme. Islamul nu este vinovat de toate aceste defecte murdare.

Trimisul lui Allah (sallAllahu aleyhi wa sellem) a spus: „Un credincios nu batjocoreşte, nici nu blestemă, nici nu mustră şi nici nu-şi îngăduie vorbe sau fapte obscene.” (consemnat de Tirmizi)

Blestemul şi mustrarea sunt semne de răutate şi aceasta este o calitate josnică. Cei ce-i blestemă pe alţii pentru lucruri mărunte se supun distrugerii. Este de datoria omului să evite o faptă necuviincioasă, chiar dacă potrivnicul său îi face un mare rău.

Dacă în inimă există credinţă, alături de aceasta se va dezvolta generozitatea, spiritul de toleranţă, îngăduinţa şi răbdarea şi va apărea mânia faţă de cei ce ne încalcă drepturile şi dezgustul faţă de dorinţa lor de ditrugere.

Profetul a fost rugat să invoce mânia lui Dumnezeu împotriva politeiştilor şi să-i blesteme. El a zis: „Eu am fost trimis ca o binecuvântare (Rahmeh). Nu am fot trimis să dojenesc şi să repoşez.” (consemnat de Muslim)

Cu cât un musulman se stăpâneşte mai bine şi îşi controlează furia, cu atât iartă mai mult greşelile altora şi are mai multă milă faţă de ceilalţi pentru greşelile lor, cu atât va fi mai înalt rangul său dinaintea lui Allah.

Din această pricină, Profetul l-a dezaprobat pe Abu Bekr atunci când şi-a blestemat sclavul, şi a zis: „Nu este potrivit pentru un credincios să mustre şi să reproşeze.” (consemnat de Muslim)

Într-o altă variantă se menţionează că Profetul a zis: „Nu este posibil să începeţi să mustraţi şi să reproşaţi şi în acelaşi timp să rămâneţi credincioşi (siddiq) şi cinstiţi.” (relatat de Hakim)

Pentru a-şi răscumpăra greşeala, Abu Bekr şi-a eliberat sclavul, apoi a mers la Profet să-şi ceară scuze şi a zis că nu va mai face niciodată un astfel de lucru.

Motivaţia acestui lucru este că mustrarea şi reproşul sunt cu atât mai negative, cu cât exprimă mai clar furia oarbă a cuiva decât ideea de a-i pedepsi pe alţii. Nu este deloc cuviincios să-i insulţi pe ceilalţi strigând la ei.
Trimisul lui Allah a spus: „Când omul blesteamă pe cineva, atunci blestemul se ridică la cer, însă găseşte porţile cerului închise. Apoi se întoarce pe pământ, dar şi aici găseşte porţile închise. De aceea, rătăceşte încoace şi încolo şi dacă nu găseşte loc potrivit, se îndreaptă spre omul care a fost blestemat. Dacă acesta a meritat blestemul, atunci ramane la el; daca nu l-a meritat, se întoarce asupra celui ce a blestemat.” (relatat de Abui Daud).

Blestemul şi ocara sunt interzise (haram)

Islamul a declarat blestemul şi ocara, schimbul de cuvinte şi fapte vulgare şi obscene ca fiind interzise.

Apar numeroase ciocniri în care este atacată onoarea omului, precum şi schimburi de acuzaţii şi momente în care se caută greşelile altora. Este atinsă reputaţia rudelor şi a femeilor casei şi se fac încercări de a răscoli trecutul îndepărtat. Există doar o singură cauză a acestui păcat murdar şi aceasta este că omul este copleşit de mânie şi nu mai ţine cont de buna cuviinţă şi bunele maniere. Întreaga responsabilitate pentru comiterea acestui păcat josnic cade asupra celui ce a aprins primul scânteia. Într-un hadis este scris: „Întregul păcat pentru jignirea şi blestemul reciproc va cădea asupra celui ce a început primul, mai puţin atunci când cel oprimat ajunge la limita îndurării.” (consemnat de Muslim)

Există o singură cale de a scăpa de aceste patimi intense şi aceasta este ca toleranţa să prevaleze asupra furiei şi mâniei şi iertarea să ţină în frâu dorinţa de răzbunare.

Fără nici o îndoială, dacă onoarea unui om sau a rudelor şi prietenilor lui este afectată, dacă el suferă şi dispune de mijloace şi resurse necesare răzbunării, atunci doreşte fără zăbavă să se răzbune şi nu se linişteşte până ce nu-şi satisface setea de răzbunare.


___________________________________

Extras din cartea "Caracterul musulmanului", de Sheikh Muhammed Al-Gazali
Asociatia Surori Musulmane, 2010.

Surat Al-Kahf

 Din traditia Profetului Muhammed (sallAllahu aleyhi wa sellem) este sa recitam in fiecare zi de vineri Capitolul Al-Kehf din Coranul cel Nobil.

Heart Soothing Recitation Of Surah Kahf-Faisal ArRashood

R

http://www.islamulazi.ro/forum/index.php?showtopic=263&hl=kehf

Accepta viaţa precum este

Accepta viaţa precum este

Plăcerile vieţii sunt pe termen scurt şi de cele mai multe ori urmate de regrete. Viaţa înseamnă responsabilitate, o calătorie în care schimbarea este constantă şi dificultaţile sunt neîndurătoare în desfăşurarea lor.


Nu vei găsi niciodata un parinte, o soţie sau un prieten care să nu aibe niciun fel de probleme. Allah a voit ca lumea să fie completată de cele doua extreme: binele si răul, dreptatea şi corupţia, fericirea şi suferinţa. Aşadar bunătatea, integritatea şi fericirea sunt lucruri care duc spre Rai; răutatea, corupţia şi nefericirea sunt pentru Iad. Profetul Muhammed ( Pacea şi Binecuvantarea fie asupra lui) a spus:

“Blestemul lumii este acela da a purta tot ce este în lume în afara amintirii lui Allah, ceea ce îi urmează (faptele bune si tot ceea ce Allah iubeşte) , cei învăţaţi şi cei ce învaţă.


Aşa că trăieşte conform cu realitatea fără a-ţi închipui cum este viaţa perfectă, o viaţă în care nu există nici griji nici truda zilnică. Accepta viaţa aşa cum este şi adaptează-te tuturor circumstanţelor. Sub nicio forma nu vei găsi asemenea lucruri precum omul fără defecte sau situaţia perfectă deoarece ireproşabilitatea şi perfecţiunea sunt calităţi străine de noi în acesta viaţă. Este necesar să încercăm să înbunătăţim lucrurile: să luăm ceea ce este uşor şi să lăsăm greul deoparte şi de cele mai multe ori să trecem peste greşelile celorlalţi.

Ia-i în considerare pe cei necăjiţi

Uită-te în jurul tău, în stânga şi dreapta ta. Oare chiar nu îi vezi pe cei necăjiţi şi nefericiţi? În fiecare casă exista o durere şi pe fiecare obraz curge o lacrimă.


Oare câte necazuri sunt şi câţi oameni nu perseverează în munca lor de a lupta cu ele? Nu eşti singur cu necazurile tale, care de fapt pot fi puţine in comparaţie ce cele ale celorlalţi. Oare câţi oameni nu sunt ţintuiţi la pat pentru ani de zile şi nu îşi pot spune durerea?


Oare câţi oameni nu au mai văzut lumina zilei de ani de zile deoarece sunt în închisori neştiind altceva in afara aspectului celor patru colţuri ale celulei lor?


Oare câţi părinţi nu şi-au pierdut nou-nascuţii în momentul naşterii? Oare câţi oameni nu sunt împovăraţi cu probleme?


Compară-te cu cei care sunt mai oropsiţi decât tine, gândeşte-te la lumea acesta ca la o închisoare care este locuinţa tristeţii şi supărării. În zorii zilei castelele sunt pline de locuitori, dar când pe neştiute apare boala şi dezastrul toata lumea îl părăseşte într-o clipită, lăsând castelul gol şi părăsit. Viaţa poate fi liniştită, corpul să fie sanătos, o viaţă îndestulată şi copii sanătoşi; şi totuşi, în câteva zile toate acestea se pot transforma în sărăcie, moarte, secesiune şi boala poate să le ia locul:

“Voi locuiţi în sălaşurile celor care au fost nelegiuiţi faţă de ei însişi şi vi s-a arătat vouă limpede ce am făcut cu ei.”

[Qur’an 14:45]


Trebuie să te adaptezi precum o cămilă deşertului care reuşeşte atunci când e nevoie să îngenuncheze pe pietre. De asemenea, trebuie să îţi compari greutăţile cu cele alor din jurul tău şi cu cei ce au fost înaintea ta; ar trebui să realizezi că eşti mult mai fericit decât au fost aceştia şi că greutăţile abia te-au atins. Aşa că laudă-L pe Allah pentru mărinimia Lui, fii mulţumit cu ceea ce ţi-a dat, caută recompense în ceea ce ţi-a fost luat şi consolare faţă de necazurile celor din jurul tău.


Avem un exemplu demn de urmat în Profetul Muhammed ( Pacea şi Binecuvântarea fie asupra lui): cu toate că măruntaiele unei cămile erau puse pe capul lui, picioarele îi sângerau şi mandibula îi era ruptă, a ramas înţepenit într-o trecătoare montană şi forţat să se hrănească cu frunze, a fost alungat din Mecca, şi-a pierdut dinţii în bătălii, soţia lui a fost acuzată pe nedrept de adulter, 70 dintre companionii lui au fost ucişi, a fost îndepărtat de fiul lui şi de cele mai multe dintre fetele lui, El care ar fi înghiţit şi o piatra numai că să nu mai resimtă acut foametea, care a fost acuzat de vrăjitorie, de a fi poet, nebun- toate în acelaşi timp, Profetul a fost protejat de Allah în timpul tuturor acestor necazuri şi încercări. Profetul Zekeriya a fost ucis, Profetul Ioan a fost măcelărit, asupra Profetului Moise s-au abătut dure încercări, Profetul Avraam a fost aruncat în focuri (Pacea şi Binecuvântarea fie asupra tuturor) şi toţi Imami care nu s-au abatut de la calea lor au fost supuşi unor asemenea tratamente. Omar a fost asasinat şi la fel au fost şi Uthmaan şi Ali ( Allah să fie mulţumit de toţi!). În trecut, mulţi învăţaţi au fost înecaţi, închişi sau torturaţi:

“Sau aţi socotit că veţi intra în Rai înainte de a se fi abătut asupra voastră încă asemenea ( celor care s-au abătut) asupra celora care au fost înainte de voi?

[Qur’an 2:214]

Rugăciunea

“O, voi cei care credeţi! Căutaţi ajutor întru răbdare şi rugăciune ( As-Salat), căci Allah este cu cei răbdători.”

[Qur’an 2:153]

Dacă eşti asediat de teamă şi anxietate, ridică-te şi roagă-te, sufletul tău aşa va fi liniştit şi vă găsi alinarea. Atâta timp cât îţi faci rugăciunea cu inima deschisa va avea asupra ta aceste efecte.


Rugăciunea constituia pentru Profet un motiv de bucurie şi plăcere; era singurul lucru pe care îl putea face la nesfârşit fără a se sătura sau a se simţi obosit.


Sunt atâtea autobiografii despre oameni care au simţit nevoia de a se ruga atunci când s-au aflat într-un impas şi doar aşa au reuşit să îşi păstreze puterea şi voinţa de a trece peste toate greutăţile.


Rugaciunea Temei (care este făcută doar în vreme de război) a fost scrisă pentru situaţiile de criză când membrele îţi sunt grav rănite, decapitări sunt peste tot în jurul tău şi din ce în ce mai multe suflete zboară către ceruri. Este o vreme când nimic altceva nu mai dă roade împotriva acestora în afară de o rugăciune spusă din adâncul sufletului.

Generaţia de astăzi este pusă sub problema stresului cotidian şi a altor probleme psihice. Aceştia ar trebui să se întoarcă spre moschee, să îşi efectueze rugăciunile şi să caute să IL mulţumească pe Allah. Dacă nu se vor întâmpla toate acestea, lacrimile nu vor secătui sufletele şi durerea ne va distruge psihicul.


Dacă facem cele cinci rugaciuni zilnice din toată inima noastră vom căpata cea mai mare binecuvântare: ispaşirea păcatelor noastre şi inaltarea în faţa lui Allah. Rugăciunea este şi un posibil leac împotriva stării de boală deoarece inculca credinţa în sufletele noastre. Cât despre aceia care nu vin la moschee şi nu îşi fac rugăciunea, nefericirea şi nenorocirile se vor abate asupra lor şi vor duce o viaţa amărâtă.

“ Iar aceia care nu cred că vor avea parte de nenorocire şi Allah va lăsa faptele lor în deşert.”

[Qur’an 47: 8]

______________________________________________
Extras din cartea "Nu te intrista!", Aid al-Qarni
Asociatia Surori Musulmane, 2010.

Scuzele şi iertarea - M. Gazali

Scuzele şi iertarea

Odată, la vremea rugăciunii de după-amiază ('Asr), în predica sa, Profetul a zis: „Fiii lui Adam au fost creaţi de feluri diferite. Există unii care se înfurie greu şi îşi revin în starea normală foarte repede. Unii se mânie repede şi repede îşi revin, iar alţii se înfurie greu, dar tot atât de greu îşi revin la normal. Asta înseamnă că revenirea la normal este în concordanţă cu rapiditatea instalării mâniei. Aveţi grijă! Unii oameni se mânie  repede şi îşi revin cu greu la normal. Ascultaţi, cei mai buni dintre aceştia sunt cei care se înfurie greu, dar imediat se căiesc şi cei mai răi dintre aceştia sunt cei care se înfurie greu, dar foarte târziu îşi revin la normal. Ascultaţi, între aceştia sunt unii care îşi plătesc datoria într-o manieră mai bună şi care de asemenea cer împrumutul într-un mod plăcut. Unii oameni nu se grăbesc să dea înapoi, dar ştiu să ceară. Unii cer într-o manieră neplăcută, dar plătesc la timp. Ascultaţi cu atenţie, cei mai buni dintre aceştia  sunt cei care cer într-o manieră plăcută şi plătesc la vreme şi cei mai răi sunt cei care fac prost ambele lucruri. Aveţi grijă, mânia se transformă într-o sânteie în inima fiului lui Adam. Nu vedeţi că la vreme de furie, ochii omului se înroşesc şi nările i se lărgesc? Dacă cineva observă aceste semne la un om, să nu se urnească din locul în care se află.” (consemnat de At-Tirmizi)

Aşadar, să stea liniştit, să nu se mişte, ca să nu înrăutăţească lucrurile, fiindcă flăcările mâniei şi furiei ard totul în calea lor. Inteligenţa şi conştienţa dispar şi omul este înlănţuit de vraja patimilor. Atunci lucrurile nu se îmbunătăţesc.

Istorisirea citată mai sus dă explicaţii referitoare la tipurile de oameni şi realizările lor, precum şi la valoarea mărinimiei şi moralităţii. De câte ori consideră că este necesar, credinciosul cedează el însuşi.

 

Omul furios manifestă diferite feluri de prostie. Uneori sparge uşa, dacă aceasta nu se deschide imediat în faţa lui. În furia sa, sparge orice aparat sau orice componentă a acestuia pe care o are în mână şi chinuie animalul care ascultă de poruncile sale.

Pânza unui om a fost luată de vânt şi el a blestemat-o. Trimisul lui Allah a spus: „N-o blestema fiindcă ea se supune poruncilor lui Dumnezeu şi se află sub stăpânirea Lui. Blestemul se întoarce asupra celui ce blestemă un lucru ce nu merită.” (consemnat de Tirmizi)

Există numeroase răutăţi născute din mânie şi rezultatele lor sunt devastatoare. De aceea, se spune că a avea stăpânire de sine la vreme de mânie este o dovadă demnă de laudă a autocontrolului şi a forţei nobile de îngăduinţă.

Ibn Mes'ud a relatat că Trimisul lui Allah a zis: „Pe cine numiţi voi puternic?”. Oamenii au răspuns: „Pe cel ce nu este doborât de nimeni îl considerăm noi puternic.” El a zis: „Nu, puternic este cel ce se stăpâneşte la mânie.” (consemnat de Muslim)

Un om l-a rugat pe Profet: „Dă-mi un sfat, dar nu unul lung pe care l-aş putea uita.” Profetul a zis: „Nu te mânia.” (consemnat de Malik)

Ce răspuns ar putea fi mai scurt şi mai la obiect decât acesta? Trimisul lui Allah a acordat întotdeauna importanţă temperamentului şi mediului din care proveneau indivizii şi grupurile, când le dădea învăţături şi sfaturi. El îşi lungea sau îşi scurta discursul după cum o cerea ocazia.

Eforturile făcute pentru a îndepărta perioada pre-islamică au avut două motivaţii: una a fost ignoranţa faţă de învăţătură şi a doua, faţă de îngăduinţă. Prima ignoranţă a îndepărtat-o cu ajutorul cunoaşterii, înţelegerii, predicilor şi sfaturilor, iar a doua a fost îndepărtată prin reprimarea dorinţelor rebele şi prin împiedicarea greşelilor, etc.

Arabii din perioada pre-islamică erau mândri de ignoranţa şi răutatea lor, aşa cum spune un poet arab al timpului: „Aveţi grijă! Nimeni să nu-şi arate ignoranţa şi răutatea înaintea noastră, altfel va dovedi că este mai ignorant şi mai ticălos decât toţi.”

Când a apărut, islamul a eliminat această intensitate a sentimentului şi afectivităţii şi a introdus în societate practica iertării. Dacă cineva nu putea ierta, atunci primea poruncă să acţioneze cu dreptate. Acest obiectiv putea fi atins doar când furia şi mânia erau ţinute sub control de către intelect.

Există numeroase zicale în care Profetul a dat arabilor sfaturi care să-i conducă spre acest ideal, într-o asemenea măsură încât manifestările tiranice, agresiunea, furia şi ura au fost declarate ca fiind situate în afara cercului islamului. Lucrurile care unesc un grup şi nu-i permit să fie tulburat, insulta, etc. au fost considerate a fi agenţi ce distrug această unitate: „Dacă un Musulman insultă pe cineva, dă dovadă de răutate, iar dacă se ceartă sau se bate cu cineva, dă dovadă de necredinţă.” (consemnat de Bukhari)

„Când se întâlnesc doi musulmani, Allah coboară între ei o perdea despărţitoare. Dacă unul dintre cei doi adresează celuilalt cuvinte urâte, atunci acesta sfâşie această perdea a lui Allah.” (consemnat de Beihaqi)  

Un arab a venit la Profet pentru a afla despre învăţăturile islamului. Înainte de asta, nici nu-l mai văzuse pe Profet, nici nu aflase despre mesajul lui. Numele său era Geabir bin Salim. El povesteşte: „Am văzut un om ale cărui păreri erau copiate de oameni. Dacă el spunea ceva, oamenii împărtăşeau acest lucru celorlalţi. I-am întrebat cine era omul acela. Ei au zis că este Trimisul lui Allah. Şi atunci eu i-am spus: „Asupra ta să fie pace (Aleik-es-Selam), o, Trimis al lui Allah!” El a zis: „Să nu mai saluţi astfel. Acesta este salutul morţilor. Să spui: „Pacea fie cu tine (As-Selamu Aleik)”.” 

 Arabul acela zice: „Am întrebat: „Tu eşti Trimisul lui Allah?” El a răspuns: „Eu sunt Trimisul Celui pe care-L chemi la necaz şi El îţi alungă necazurile, Celui care atunci când te cuprinde foamea şi Strigi numele Lui, El face iarba să crească pentru tine, Celui care atunci când îţi pierzi animalul în pustiu şi Îl strigi după ajutor, El îţi aduce înapoi animalul pierdut.”

El povesteşte că i-a spus: „Sfătuieşte-mă.” Profetul a zis: „Să nu faci rău nimănui.” După aceea, n-a mai făcut rău niciodată, nici unui om liber, nici unui sclav, nici unei cămile sau capre. Apoi el a zis: „Să nu consideri nici o virtute ca fiind neînsemnată, chiar dacă ar fi fratele tău ce vorbeşte cu tine zâmbind. Şi acesta este un act de virtute.” Apoi a spus: „Dacă cineva te ceartă şi te face să te simţi ruşinat de vreunul din defectele tale, să nu-l faci să se simtă ruşinat de vreuna din greşelile lui, fiindcă prin această faptă el îşi arată neliniştea ce-l stăpâneşte.” (consemnat de Abu Daud)

 


_______________________________________

Extras din cartea "Caracterul musulmanului", de Sheikh Muhammed Al-Gazali

Asociatia Surori Musulmane, 2010.

Scuzele şi iertarea - M. Gazali

Scuzele şi iertarea

Odată, la vremea rugăciunii de după-amiază ('Asr), în predica sa, Profetul a zis: „Fiii lui Adam au fost creaţi de feluri diferite. Există unii care se înfurie greu şi îşi revin în starea normală foarte repede. Unii se mânie repede şi repede îşi revin, iar alţii se înfurie greu, dar tot atât de greu îşi revin la normal. Asta înseamnă că revenirea la normal este în concordanţă cu rapiditatea instalării mâniei. Aveţi grijă! Unii oameni se mânie  repede şi îşi revin cu greu la normal. Ascultaţi, cei mai buni dintre aceştia sunt cei care se înfurie greu, dar imediat se căiesc şi cei mai răi dintre aceştia sunt cei care se înfurie greu, dar foarte târziu îşi revin la normal. Ascultaţi, între aceştia sunt unii care îşi plătesc datoria într-o manieră mai bună şi care de asemenea cer împrumutul într-un mod plăcut. Unii oameni nu se grăbesc să dea înapoi, dar ştiu să ceară. Unii cer într-o manieră neplăcută, dar plătesc la timp. Ascultaţi cu atenţie, cei mai buni dintre aceştia  sunt cei care cer într-o manieră plăcută şi plătesc la vreme şi cei mai răi sunt cei care fac prost ambele lucruri. Aveţi grijă, mânia se transformă într-o sânteie în inima fiului lui Adam. Nu vedeţi că la vreme de furie, ochii omului se înroşesc şi nările i se lărgesc? Dacă cineva observă aceste semne la un om, să nu se urnească din locul în care se află.” (consemnat de At-Tirmizi)

Aşadar, să stea liniştit, să nu se mişte, ca să nu înrăutăţească lucrurile, fiindcă flăcările mâniei şi furiei ard totul în calea lor. Inteligenţa şi conştienţa dispar şi omul este înlănţuit de vraja patimilor. Atunci lucrurile nu se îmbunătăţesc.

Istorisirea citată mai sus dă explicaţii referitoare la tipurile de oameni şi realizările lor, precum şi la valoarea mărinimiei şi moralităţii. De câte ori consideră că este necesar, credinciosul cedează el însuşi.

 

Omul furios manifestă diferite feluri de prostie. Uneori sparge uşa, dacă aceasta nu se deschide imediat în faţa lui. În furia sa, sparge orice aparat sau orice componentă a acestuia pe care o are în mână şi chinuie animalul care ascultă de poruncile sale.

Pânza unui om a fost luată de vânt şi el a blestemat-o. Trimisul lui Allah a spus: „N-o blestema fiindcă ea se supune poruncilor lui Dumnezeu şi se află sub stăpânirea Lui. Blestemul se întoarce asupra celui ce blestemă un lucru ce nu merită.” (consemnat de Tirmizi)

Există numeroase răutăţi născute din mânie şi rezultatele lor sunt devastatoare. De aceea, se spune că a avea stăpânire de sine la vreme de mânie este o dovadă demnă de laudă a autocontrolului şi a forţei nobile de îngăduinţă.

Ibn Mes'ud a relatat că Trimisul lui Allah a zis: „Pe cine numiţi voi puternic?”. Oamenii au răspuns: „Pe cel ce nu este doborât de nimeni îl considerăm noi puternic.” El a zis: „Nu, puternic este cel ce se stăpâneşte la mânie.” (consemnat de Muslim)

Un om l-a rugat pe Profet: „Dă-mi un sfat, dar nu unul lung pe care l-aş putea uita.” Profetul a zis: „Nu te mânia.” (consemnat de Malik)

Ce răspuns ar putea fi mai scurt şi mai la obiect decât acesta? Trimisul lui Allah a acordat întotdeauna importanţă temperamentului şi mediului din care proveneau indivizii şi grupurile, când le dădea învăţături şi sfaturi. El îşi lungea sau îşi scurta discursul după cum o cerea ocazia.

Eforturile făcute pentru a îndepărta perioada pre-islamică au avut două motivaţii: una a fost ignoranţa faţă de învăţătură şi a doua, faţă de îngăduinţă. Prima ignoranţă a îndepărtat-o cu ajutorul cunoaşterii, înţelegerii, predicilor şi sfaturilor, iar a doua a fost îndepărtată prin reprimarea dorinţelor rebele şi prin împiedicarea greşelilor, etc.

Arabii din perioada pre-islamică erau mândri de ignoranţa şi răutatea lor, aşa cum spune un poet arab al timpului: „Aveţi grijă! Nimeni să nu-şi arate ignoranţa şi răutatea înaintea noastră, altfel va dovedi că este mai ignorant şi mai ticălos decât toţi.”

Când a apărut, islamul a eliminat această intensitate a sentimentului şi afectivităţii şi a introdus în societate practica iertării. Dacă cineva nu putea ierta, atunci primea poruncă să acţioneze cu dreptate. Acest obiectiv putea fi atins doar când furia şi mânia erau ţinute sub control de către intelect.

Există numeroase zicale în care Profetul a dat arabilor sfaturi care să-i conducă spre acest ideal, într-o asemenea măsură încât manifestările tiranice, agresiunea, furia şi ura au fost declarate ca fiind situate în afara cercului islamului. Lucrurile care unesc un grup şi nu-i permit să fie tulburat, insulta, etc. au fost considerate a fi agenţi ce distrug această unitate: „Dacă un Musulman insultă pe cineva, dă dovadă de răutate, iar dacă se ceartă sau se bate cu cineva, dă dovadă de necredinţă.” (consemnat de Bukhari)

„Când se întâlnesc doi musulmani, Allah coboară între ei o perdea despărţitoare. Dacă unul dintre cei doi adresează celuilalt cuvinte urâte, atunci acesta sfâşie această perdea a lui Allah.” (consemnat de Beihaqi)  

Un arab a venit la Profet pentru a afla despre învăţăturile islamului. Înainte de asta, nici nu-l mai văzuse pe Profet, nici nu aflase despre mesajul lui. Numele său era Geabir bin Salim. El povesteşte: „Am văzut un om ale cărui păreri erau copiate de oameni. Dacă el spunea ceva, oamenii împărtăşeau acest lucru celorlalţi. I-am întrebat cine era omul acela. Ei au zis că este Trimisul lui Allah. Şi atunci eu i-am spus: „Asupra ta să fie pace (Aleik-es-Selam), o, Trimis al lui Allah!” El a zis: „Să nu mai saluţi astfel. Acesta este salutul morţilor. Să spui: „Pacea fie cu tine (As-Selamu Aleik)”.” 

 Arabul acela zice: „Am întrebat: „Tu eşti Trimisul lui Allah?” El a răspuns: „Eu sunt Trimisul Celui pe care-L chemi la necaz şi El îţi alungă necazurile, Celui care atunci când te cuprinde foamea şi Strigi numele Lui, El face iarba să crească pentru tine, Celui care atunci când îţi pierzi animalul în pustiu şi Îl strigi după ajutor, El îţi aduce înapoi animalul pierdut.”

El povesteşte că i-a spus: „Sfătuieşte-mă.” Profetul a zis: „Să nu faci rău nimănui.” După aceea, n-a mai făcut rău niciodată, nici unui om liber, nici unui sclav, nici unei cămile sau capre. Apoi el a zis: „Să nu consideri nici o virtute ca fiind neînsemnată, chiar dacă ar fi fratele tău ce vorbeşte cu tine zâmbind. Şi acesta este un act de virtute.” Apoi a spus: „Dacă cineva te ceartă şi te face să te simţi ruşinat de vreunul din defectele tale, să nu-l faci să se simtă ruşinat de vreuna din greşelile lui, fiindcă prin această faptă el îşi arată neliniştea ce-l stăpâneşte.” (consemnat de Abu Daud)

_______________________________________

Extras din cartea "Caracterul musulmanului", de Sheikh Muhammed Al-Gazali

Asociatia Surori Musulmane, 2010.

Toleranţa şi îndurarea - M. Gazali

Toleranţa şi îndurarea

Oamenii reacţionează diferit în funcţie de motivaţiile şi ocaziile care generează sentimente de mâhnire şi durere. Unii sunt provocaţi de lucruri obişnuite şi devin nepăsători la lucrurile ce-i înconjoară, grăbindu-se să facă un pas înainte, fără înţelepciune. Există însă şi persoane care trec prin numeroase necazuri şi greutăţi şi cu toate acestea, nu uită să se comporte cu seriozitate, înţelepciune, toleranţă şi bune maniere.

Este adevărat că firea şi temperamentul firesc al omului joacă un rol important, referitor la impulsivitatea, blândeţea, seriozitatea, nerăbdarea, bunătatea sau răutatea omului. Există însă o relaţie foarte profunda între încrederea de sine a omului şi comportamentul serios faţă de ceilalţi şi iertarea greşelilor celorlalţi. În realitate, cu cât omul este mai bine educat, cu atât este mai mărinimos şi cercul toleranţei şi îndurării sale se lărgeşte. El va încerca să găsească circumstanţe atenuante pentru greşelile celorlalţi şi le va accepta scuzele când sunt oferite. Dacă cineva vrea să-l atace cu intenţia de a-l răni, el va privi aşa cum priveşte un filosof copiii ce se joacă cu pietrele de pe marginea drumului şi nu-l va băga în seamă.

Am văzut deja că furia îl face pe om să-şi piardă minţile. Omul decade în proprii săi ochi când simte că a fost umilit puternic şi simte că această pată nu poate fi ştearsă fără vărsare de sânge.

Ar putea oare cel ce are un înalt caracter moral să facă un asemenea pas doar din pricină că trebuie să treacă prin necazuri şi dureri? Niciodată. Cei care îşi permit să aducă insulte altora, decad în proprii lor ochi înainte să-i insulte pe ceilalţi.

Aceasta este ceea ce înţelegem noi din toleranţa şi îndurarea arătate faţă de neamul lui Hud. El şi-a invitat poporul să accepte credinţa în unitatea lui Allah. Poporul său l-a întâmpinat cu insulte, înjurături şi acuzaţii pe care el le-a tolerat liniştit. Cei din poporul său au spus:

„Noi te vedem pe tine în ignoranţă şi te socotim pe tine dintre mincinoşi!” / a zis el: „O, neam al meu! Nu este în mine nici un pic de ignoranţă, ci eu sunt trimis de Stăpânul lumilor. / Eu vă vestesc mesajele Domnului meu şi eu sunt pentru voi sfătuitor credincios.”

[Coran 7:66-68]

Insultele şi blestemele neamului lui Hud nu l-au provocat, deaorece există o mare diferenţă între cele două grupuri. Pe de o parte, există un om pe care Dumnezeu l-a ales să fie Trimisul Său şi care este un reprezentant al bunătăţii şi virtuţii, iar pe de altă parte, există persoane învăluite în ignoranţă şi prostie şi rivalizează unii cu alţii, în venerarea pietrelor. Datorită prostiei lor, ei cred că idolii de piatră sunt stăpânii destinului lor. Cum ar putea un bun învăţător să se lase descurajat de proasta comportare a unei astfel de turme?

Din următoarea povestire, ce ilustrează ignoranţa unui arab şi dragostea şi seninătatea Profetului, putem observa cum a întipărit Trimisul lui Allah companionilor săi calităţile toleranţei şi răbdării.

Se povesteşte că un beduin a venit la Profet şi i-a cerut un lucru, iar Profetul i-a dat ceva şi i-a spus: „M-am purtat bine cu tine?” Beduinul a răspuns: „Nu, nu te-ai purtat bine cu mine.” Când au auzit asta, musulmanii s-au înfuriat şi au înaintat spre acesta. Profetul le-a făcut semn să se oprească. Apoi s-a ridicat, a mers la el acasă şi i-a mai dăruit ceva, după care l-a întrebat iarăşi: „Te-am tratat bine?”. El a răspuns: „Da, Allah să dea bunăstare familiei tale”. Profetul i-a spus: „Ceea ce mi-ai spus mie este bine, dar tovarăşii mei sunt furioşi pe tine, dacă vrei, poţi să repeţi şi în faţa lor ce mi-ai spus mie, astfel încât mânia din inimile lor să piară.” El a fost de acord.
Dimineaţa, beduinul a venit din nou, iar Profetul a arătat spre el şi a zis: „Când acest arab a zis ce a zis, i-am mai dat ceva şi acum el spune că este fericit şi mulţumit. Aşa este?” Beduinul a răspuns: „Da, Allah să dea bunăstare familiei tale”. Atunci Trimisul lui Allah a zis: „Exemplul meu şi al acestui om este ca acela al unui om care şi-a pierdut cămila şi oamenii au alergat după ea să o prindă, dar animalul era foarte speriat; aşa că omul a spus tovarăşilor săi: „Lăsaţi-mă pe mine şi cămila mea în pace. Eu o cunoasc mult mai bine şi o pot aduce pe calea cea dreaptă”. După aceea, a rupt nişte iarbă cu ambele mâini, a arătat-o cămilei, iar aceasta a venit şi s-a aşezat la picioarele sale. El a aşezat Hauda pe spatele ei şi a încălecat. „Dacă vă îngăduiam când el a vorbit prosteşte, l-aţi fi ucis şi el ar fi fost trimis în iad”.

 De la început, bunul Profet nu s-a lăsat provocat de obrăznicia beduinului. El i-a înţeles firea şi temperamentul, asemănătoare cu cele ale celor necultivaţi şi obişnuiţi cu sălbăticia şi limbajul respingător. Dacă astfel de oameni ar fi pedepsiţi disciplinar, atunci ar fi distruşi şi acest lucru ar fi nedrept.
Marii reformatori nu îngăduie însă ca greşelile oamenilor să aibă un astfel de sfârşit trist. Ei încearcă să îndepărteze ignoranţa oamenilor prin îngăduinţă şi răbdare, atât de insistent încât aceştia sunt nevoiţi să se întoarcă la probleme serioase şi ajung demni de laudă.

Cel mai înţelept dintre intelectuali şi cel mai bogat dintre oameni nu-şi poate atinge ţelul, oricât de milostiv şi generos ar fi el. Care este folosul acelei milostenii menite să îndatoreze oamenii faţă de cel ce o face?
Nu este exclus ca beduinul a cărui mulţumire a fost cumpărată cu bani, să fi devenit el însuşi un om bogat şi să fi făcut astfel o faptă vitejească, dându-şi viaţa de bună voie. În realitate, averea oferită de aceşti reformatori este menită pentru cei nevoiaşi sau, cu alte cuvinte, o astfel de avere este ca şi iarba ce creşte pe câmp, ruptă cu ambele mâini şi arătată cămilei speriate. Cu ajutorul ei şi cu puţină afecţiune, animalele rătăcite sunt aduse înapoi şi folosite pentru călătorii îndepărtate.

Nobilul Profet se mânia uneori, dar nu depăşea niciodată limitele decenţei şi treapta scuzelor şi iertării. Cât de măreţ este acest aspect al caracterului său. El nu se răzbuna nicodată pentru el însuşi, dar nu şovăia să se răzbune pe cel care încălca sfinţenia legilor lui Allah.

Odată, pe când împărţea prada, un beduin grosolan l-a insultat astfel: „Împarte cu dreptate”. Fiindcă în împărţirea acelei prăzi se căuta doar mulţumirea lui Allah, Profetul a spus doar atât: „Ruşine să-ţi fie. Dacă eu nu voi împărţi cu dreptate, atunci cine o poate face? Dacă n-aş proceda astfel, înseamnă că am greşit şi eu sunt cel ce suportă pierderea”. Cu alte cuvinte, a răspuns ingnoranţei omului şi şi-a împiedicat companionii să-l omoare pe beduin, care altfel ar fi făcut-o.

________________________________________________________
Extras din cartea "Caracterul musulmanului", de Sheikh Muhammed Al-Gazali
Asociatia Surori Musulmane, 2010

Islamul critică paraziţii societăţii - Muhammed al-Gazali

Islamul critică paraziţii societăţii

Islamul îi condamnă pe cei ce trăiesc ca o prelungire a altora, din mila acelora, pe cei ce vor să vieţuiască la fel ca vulpile mulţumite că mănâncă resturile de la masa leului.

Un musulman se află cu mult deasupra acestui fel de trai, de a se întreţine pe spatele altora. El trebuie să se ferească de locurile şi situaţiile dezonorante şi să meargă chiar până la capătul lumii, dacă este necesar, în căutarea unei vieţi onorabile şi demne.

Trimisul lui Allah a relatat despre locuitorii Raiului şi  prietenii lor, precum şi despre locuitorii iadului şi de acoliţii lor. Astfel, pentru primul grup a menţionat calităţile bune şi avantajele puterii, bunei cuviinţe şi moralităţii, în vreme ce pentru al doilea grup a menţionat infamia, josnicia şi plăcerile imorale.

„Locuitorii Raiului sunt de trei feluri. Primii sunt cei care au avut un comportament cinstit şi echilibrat, care au fost milostivi şi smeriţi şi s-au purtat cu blândeţe şi dreptate. Alţii sunt cei care au fost buni şi plini de blândeţe faţă de toate rudele, apropiaţii şi faţă de toţi musulmanii. Şi, în sfârşit, mai sunt aceia care, deşi au avut soţie şi copii, au reuşit să se ţină departe de lucrurile neîngăduite. Între locuitorii iadului se vor număra aceia care au fost necinstitţi, nu şi-au putut stăpâni lăcomia, ci s-au dedat la păcate. Apoi sunt aceia care te-au înşelat în ficare dimineaţă şi seară  în legătură cu bunurile şi familia ta.” Profetul a vorbit despre avariţie, minciună, vulgaritate şi lipsă de cuviinţă şi a zis: „Allah m-a inspirat să spun că trebuie să fiţi umili şi nimeni să nu se fălească şi să-i asuprească pe alţii.” (consemnat de Muslim)

Totuşi, nu sunt puţine ocaziile când un musulman se confruntă cu necazuri şi ajunge să se desconsidere pe sine, legat cu cătuşele deprimării. De asemenea, teama ca va decădea ca individ şi că va fi dezonorat în ochii lumii, îl obligă uneori să se ascundă şi să nu ia nici o iniţiativă. El vede lucrurile printr-o prismă greşită şi consideră că numeroase nenorociri şi necazuri sunt de rău augur. Productivitatea sa în viaţă scade considerabil. Un musulman are însă datoria să rupă aceste lanţuri care-l ţintuie în necaz şi nenorociri şi să muncească din greu pentru a depăşi aceste situaţii zdrobitoare.

Ultimul Profet al lui Allah se ruga necontenit ca Allah să-l ferească de toate relele şi necazurile: „O, Allah! La Tine caut adăpost în faţa necazurilor şi greutăţilor. Tu să mă aperi de umilinţă, de lenevie, de laşitate şi josnicie, pentru ca religia mea să triumfe. La Tine caut adăpost de cruzimea şi tirania asupritorilor.” (consemnat de Abu Daud)

Răbdarea şi speranţa sunt arme ale prezentului şi viitorului. În tovărăşia lor, omul poate să îndure cele mai mari greutăţi şi să nu se simtă umilit, dimpotrivă, toate laturile vieţii sale se întăresc împotriva răului şi el se înalţă deasupra nelegiuirilor şi ispitelor, căci el este credincios, un sclav drept-credincios care se roagă şi imploră în genunchi, doar înaintea lui Allah.

_____________________________________________________
Extras din cartea "Caracterul musulmanului", de Muhammed Al-Gazali
Asociatia Surori Musulmane, 2010

Prestabilirea vieţii - Aid al-Qarni

Prestabilirea vieţii

“Nicio nenorocire nu se îndreaptă pe pământ şi nici în sufletele noastre fără ca ea să nu se afle scrisă intr-o carte.”

[Qur’an 57:22]

Cerneala s-a uscat, paginilie vieţii au fost răsfoite, iar toate evenimentele ce vor urma în vieţile noastre au fost deja scrise.

“Spune: Nu ne va atinge pe noi nimic în afară de ceea ce ne-a prescris Allah! El este Ocrotitorul nostru! Şi în Allah trebuie să se încreada drept-credincioşii!”

[Qur’an 9:51]

Toate lucrurile ce ţi s-au întâmplat în viaţă asta au fost create pentru tine şi cele ce nu ţi s-au întâmplat nu au fost pentru tine. Daca ţi-ai înscripţiona această zicală pe inimă, toate greutăţile şi dificultăţile îţi vor părea mult mai uşor de îndurat. Profetul ( Pacea şi Binecuvântarea asupra lui) a spus:

“ Allah îl va supune la greutăţi pe cel căruia îi doreşte binele.”

Din acest motiv, nu te simţi copleşit de greutăţi şi necazuri atunci când te confrunţi cu boala, moartea unui copil sau pierderea bunăstării familiale. Allah a scris ca aceste lucruri să se întâmple; aceste decizii sunt numai şi numai ale Lui. Când vom crede cu adevărat în acestea, vom fi răsplătiţi cu bunătatea lui Allah şi păcatele noastre vor fi ispăşite.

Vesti bune îi aşteaptă pe aceia asupra cărora s-a abătut dezastrul şi ei au fost răbdători şi împăcaţi cu Domnul lor:

“El nu este întrebat despre ceea ce face, pe când ei vor fi întrebaţi.”

[Qur’an 21:23]

Nu te vei simţi niciodată împăcat cu soarta ta până cînd nu vei crede din adâncul sufletului tău că Allah a predestinat totul. Cerneala s-a uscat şi cu ea a fost scris destinul tău. Prin urmare, nu avea remuşcări în privinţa celor ce nu stau în puterea ta. Nu te gândi că ai fi putut împiedica gardul să nu cadă, apa să nu curgă, vântul să nu sufle sau sticla să nu se spargă. Nu ai putea împiedica efectuarea acestor lucruri nici dacă ai vrea. Tot ce a fost scris se va întâmpla:

“Spune: Adevarul vine de Domnul vostru.”

[Qur’an 18:29]

Cedează: crede în destin, înainte ca junghiul mâniei şi cel al regretului să pună stăpânire pe tine. Dacă ai făcut tot ce ţi-a stat în puteri pentru a împiedica să ţi se întample un anumit lucru, atunci ai toata încrederea că acest fapt ţi-a fost menit. Nu te gandi că ”dacă ai fi făcut… , s-ar fi întâmplat…” , mai degraba gândeşte aşa: “aşa a fost să fie de la Allah şi ceea ce El doreşte se împlineşte.”

Alaturi de greu vine şi uşorul

“ Alaturi de greu vine şi uşorul.”

[Qur’an 94:6]

Mâncarea vine în urma foamei, apa în urma setei, somnul în urma oboselii şi sănătatea în locul bolii. Cei rătăciţi îşi vor găsi calea, cei neliniştiţi îşi vor găsi liniştea, la fel cum ziua succede nopţii:

“ Dar s-ar putea ca Allah să aducă biruinţa sau o alta oranduiala de la el şi atunci se vor căi ei pentru ce au ţinut ascuns în sufletele lor.”

[Qur’an 5:52]

Spune nopţii că urmeaza ziua cu lumina ei ce se revarsă din vârfurile celor mai înalţi munţi până la cele mai joase văi. Adu-le celor necăjiţi veşti despre liniştea lor ce vor veni cu viteza vântului.

Chiar dacă cât vezi cu cuprinsul ochilor este numai deşert şti că şi acesta se termină într-un anumit punct şi urmeaza câmpii pline cu verdeaţa. Când vezi că frânghia se subţiaza din ce în ce mai mult şti că se va rupe cât de curând.

Lacrimile sunt urmate de zâmbete, în locul temei se instalează calmul şi liniştea înlocuieşte anxietatea. Când a fost făcut focul pentru el, Profetul Ibrahim ( Pacea fie asupra lui!) nu a simţit căldură deoarece el deja simţea căldura venită din partea Domnului lui:

“ Dar Noi am zis: O, foc! Fii racoare şi mântuire peste Avraam!”

[Qur’an 21:69]

Mările nu se puteau retrage în faţa Profetului Moise ( Pacea fie asupra lui!) dacă nu credea cu adevărat în Domnul Dumnezeul lui:

“Dar el a zis: “În niciun caz! Domnul meu este cu mine şi el mă călăuzeşte .”

[Qur’an 26:62]

Profetul Muhammed ( Pacea şi Binecuvântarea fie asupra lui!) i-a spus lui Abu Bakr (radiyAllahu anhu) în peşteră că Allah este cu ei şi apoi liniştea şi pacea a pogorât asupra lor.

Aceia care sunt supuşi prezentului văd numai tristeţe şi necăjire. Asta pentru că ei privesc doar la pereţii de care sunt înconjuraţi şi nu văd perspectivele a ceea ce este dincolo de aceştia.

Aşadar, nu dispera: este imposibil ca lucrurile să nu se schimbe. Zilele şi anii trec, viitorul este imprevizibil şi nu există zi pe care Allah să nu o fi orânduit-o. Poate că nu ştii, dar Allah este cel care face lucrurile să se învârtă. Şi într-adevăr, alături de greu vine şi uşorul.

Transformă o lămâie în limonadă

O persoană talentată şi inteligentă transformă pierderile în profit, pe când cea netalentată îşi agraveaza problema, deseori dublând-o.

Profetul (Pacea şi Binecuvântarea fie asupra lui) a fost forţat să părăsească Mecca, dar în loc să se dea bătut şi să îşi abandoneze misiunea, el şi-a continuat-o la Medina - oraşul care şi-a ocupat locul în istorie cu o viteză fulgerătoare.

Imamul Ahmed ibn Hanbel cu toate că a fost sever torturat şi biciuit a reuşit să treacă peste acestea şi a continuat să propovăduiască Islamul, devenind unul dintre cei patru intemeietori de scoli de jurisprudenta islamică. Imamul Ibn Teymiyeh a fost ţinut în puşcărie, dar când a ieşit a devenit un învăţat şi mai mare decât la început. Imamul As-Sarakhsi a fost luat ca prizonier şi ţinut pe fundul unui puţ nefolosit şi în ciuda acestora acolo a scris 20 de volume de jurisprudenţă. Ibn Atheer, după ce a devenit infirm, a scris “Jam’ey al-Ushul” şi “An-Nihayah”două dintre cele mai bune cărţi în privinţa Hadis-urilor. Imamul Ibn al-Gewzi a fost alungat din Bagdad. Apoi, în timpul calatoriilor sale, a devenit unul dintre cei mai buni recitatori ai Coranului. Malik ibn ar-Rayb era pe patul de moarte când a recitat unul dintre cele mai frumoase poeme care este şi în ziua de astăzi apreciat. Când copiii lui Abi Dhu’aib al-Hadhali au murit în faţa lui, i-a elogiat printr-un poem care este foarte cunoscut în intreaga lume şi apreciat.

Aşadar, dacă s-a abătut un necaz asupra ta, priveşte şi partea bună. Dacă ţi-ar da cineva un pahar cu suc de lămâie, pune-i tu o linguriţa de zahăr şi dacă primeşti un şarpe veninos, păstrează-i pielea preţioasa şi arunca restul:

“ Se poate întampla ca voi să urâţi un lucru care este bun pentru voi şi să iubiţi un lucru care este rău pentru voi. Dar Allah ştie în timp ce voi nu ştiţi.”

[Qur’an 2:216]

Înainte să înceapă Revoluţia franceză, Franţa avea doi mari poeţi: unul optimist şi celalalt pesimist. Ambii îşi scriau gândurile într-o celulă întunecoasă: cel optimist se uita la stele şi râdea, pe când cel pesimist se uita la oamenii de afară şi suspina. Priveşte şi partea cealaltă a lucrurilor – nu există rău pur, iar din toate situaţiile în care gaseşti un lucru bun, Allah te va răsplăti.

“Nu este El Cel care răspunde aceluia care este la nevoie?”

[Qur’an 27:62]

La cine caută cei opresaţi şi cei slabi şanse de izbândă? Unde îşi caută toata lumea refugiu? La Allah. Nimeni altcineva nu are dreptul să fie venerat în afară de El.

Aşadar, este recomandabil să îl avem pe Allah în sufletele nostre la bine şi la greu, să îl căutăm în răstimpurile grele şi să ne căim neîncetat. În aşa fel, ajutorul şi liniştea de la El va veni cât mai repede:

“Nu este El Cel care răspunde aceluia care este la nevoie când îl cheamă şi îndepartează răul şi vă face pe voi urmaşi pe pământ? Oare există altă divinitate în afară de Allah? Numai rareori vă aduceţi voi aminte.”

[Qur’an 27:62]

El îl salvează pe cel care se îneacă, îl ajută pe cel opresat, îl călăuzeşte pe cel rătăcit, îl vindecă pe cel bolnav şi îl linişteşte pe cel necăjit:

“(Aminteşte-le lor), dacă ei se urcă pe corabie şi Îl invocă numai pe Allah, fără să îi facă Lui niciun părtaş însă după ce îi izbăveşte readucându-i pe uscat, iată pe ei cum Îi fac asociaţi.”

[Qur’an 29:65]

Pentru toate umilinţele pe care omul le face pentru a ieşi din greutăţi este recomandabil să se urmeze calea Sunnei. In Sunnah vei găsi modele demne de urmat şi cum să cauţi ajutorul la Allah. Dacă L-ai găsit, atunci nu mai ai nevoie de nimic, dar dacă îţi pierzi credinţa în El ai pierdut totul. Supunându-te Lui, vei face forma supremă de adorare. Dacă eşti persistent şi sincer în adorarea ta, Allah te va elibera de toate greutăţile şi grijile. Toate sforile se rup şi toate uşile se închid datorită lui. El este pretutindeni, aude şi vede totul:

“Şi Domnul vostru zice: “Chemaţi-mă si Eu va voi răspunde.”

[Qur:an 40:60]

Dacă se întâmplă să treci prin necazuri şi durere, strigă-l pe Allah şi caută ajutor la el. Prosternează-te şi roagă-te pentru a obţine adevărata eliberare. Ridică-ţi mâinile pentru a-L adora mereu. Bate la uşa Lui, poartă-L mereu în Suflet şi aşteaptă-I ajutorul – astfel vei găsi adevărata fericire şi adevăratul succes.

__________________________________________________________

Extras din cartea "Nu te întrista!", de Aid al-Qarni
Traducere: Ilinca Nuţu
Asociaţia Surori Musulmane, 2010

Statornicia şi încrederea - Sheikh Muhammed Al-Ghazali

Statornicia şi încrederea

- cea mai bună manifestare a credinţei -

            Islamul consideră că hotărârea şi puterea sunt esenţiale. Trebuie să fii ferm şi să ai puterea de a-ţi atinge scopul cu mijloacele şi resursele pe care le ai la îndemână. Să încerci tot ce depinde de tine să-ţi atingi ţinta. Să nu laşi nici un lucru nefăcut şi să nu laşi loc întâmplării, apoi lasă rezultatul în mâinile destinului.

            Sunt mulţi oameni care se pun sub ocrotirea lui Allah ca să-şi ascundă propriile greşeli, neglijenţa, neputinţa şi lenea şi care bombăne împotriva norocului. Islamul a dezaprobat această tendinţă.

            'Auf bin Malik spune că Trimisul lui Allah a judecat odată o ceartă dintre doi oameni. Când cel pe care Profetul l-a condamnat a fost pe cale să plece, el a zis: „Pentru mine Allah este Îndeajuns şi El este cel mai bun sprijin al meu.” Profetul a zis: „Allah mustră neputinţa şi slăbiciunea. Tu ar trebui să faci dovada înţelepciunii tale. Când eşti covârşit de un necaz să spui: Pentru mine Allah este De Ajuns şi El îmi este cel mai bun sprijin.” (consemnat de Abu Daud).

            Fiecare are datoria să facă eforturi depline şi să încerce să facă tot ce depinde de el pentru a-şi rezolva problemele şi a-şi atinge obiectivul propus. Dacă reuşeşte să depăşească dificultăţile, înseamnă că şi-a împlinit responsabilitatea. Totuşi, dacă după toată strădania, nu reuşeşte, atunci trebuie să ceară sprijinul lui Allah, care-l va ajuta să depăşească sentimentul de frustrare şi dezamăgire. În ambele scazuri, el este plin de forţă. În primul caz, prin munca şi efortul depus, iar în al doilea, prin Domnul său care îl sprijină şi îi dă putere.

            Islamul nu aprobă şovăiala şi confuzia în abordarea problemelor noastre. Să nu şovăiţi în alegerea unor alternative mai avantajoase. Să nu vă umpleţi capul de îndoieli şi nelinişti care generează nehotărâre şi vă împiedică să ajungeţi la o concluzie. Nu este bine ca din cauza slăbiciunii voastre să nu fiţi în stare să profitaţi şi să trageţi foloasele, iar acestea să vă alunece printre degete. Această nehotărâre şi agitaţie nu caracterizează un musulman.

            Profetul lui Allah a zis: „un credincios puternic este mai bun decât un credincios slab şi mai plăcut lui Allah, şi fiecare are o latură bună. Umblaţi după lucruri folositoare şi căutaţi ajutorul lui Allah cu umilinţă. Când sunteţi dezamăgiţi, nu spuneţi că dacă aţi făcut aşa sau aşa, rezultatul ar fi fost altul, ci spuneţi că Allah este Stăpânul, care hotărăşte după voia Sa, căci îndoielile şi bănuielile deschid uşa lucrării diavolului.” (consemnat de Muslim).

            Care este lucrarea lui Şeytan? Să reamintească de problemele şi necazurile din trecut, să nască un sentiment de dezamăgire şi frustrare în inima omului. Omul îşi face planuri pentru prezent şi viitor. Să jeleşti pentru înfrângerile din trecut, să te gândeşti la vechile duşmănii şi să te încurci în plasa ţesută de „dacă” şi „dar”, reprezintă porniri ce nu se potrivesc comportamentului unui musulman. Coranul le-a enumerat cu tristeţe şi durere printre manifestările generate în inimile necredincioşilor:

            „O, voi cei care credeţi! Nu fiţi asemenea celor care nu cred şi care spun despre fraţii lor ce bat drumurile sau purced la luptă: „Dacă ar fi fost la noi, ei nu ar fi murit şi nu ar fi fost omorâţi” Allah hotărăşte aceasta spre întristarea inimilor lor, căci Allah este cel care dă viaţă şi moarte. Şi Allah este Cel care Vede Toate câte le faceţi”.

[Coran 3:156]

Într-o relatare se spune aşa: „Cel care vrea să fie puternic printre oameni, să se prijine pe Allah”.

Încrederea în Allah îl face pe om puternic şi îl salvează de la distrugere, căci atunci când este înconjurat din toate părţile de necazuri îngrozitoare şi nu primeşte ajutor de la nimeni altcineva, nici nu are altă speranţă altundeva.

Prin urmare, omul capătă o forţă incomensurabilă în momentul confruntării sale cu duşmanul. Dacă speranţa îi este la Allah, atunci, în ciuda lipsei armelor şi armurii şi a numărului mic de ajutoare, omul simte că are un sprijin puternic. Din această încredere în Allah, el primeşte curaj şi forţă să reziste. El rămâne la datorie până când vestea fericită a victoriei ajunge la urechile lui, sfâşiind întunericul înfricoşător. Sfântul Coran spune că încrederea este o hrană veşnică pe timp de război şi cu ajutorul ei, profeţii şi adepţii lor i-au înfruntat cu vitejie pe tiranii vremurilor lor.

„Şi cum să nu ne încredem noi în Allah, când El ne-a călăuzit pe căile noastre [pe care trebuia să le urmăm]? Însă noi vom îndura orice durere ne veţi aduce! Şi în Allah trebuie să se încreadă cei care se încred!”

[Coran 14:12]

Credincioşii şi urmaşii lor îşi apără terenul, ducându-şi mai departe misiunea ce li s-a încredinţat. Ei au speranţe de bunăstare pentru viitor, au încredere deplină că slăbiciunea lor se va transforma într-o forţă izbăvitoare, însă conducătorii nelegiuiţi şi păcătoşi, precum şi învăţăceii lor, denumesc această statornicie şi încredere drep mândrie şi nebunie:

„[Şi aduceţi-vă voi aminte] când făţarnicii şi cei care au boală în inimi au zis: „Pe aceştia i-a amăgit religia lor!” Însă cei ce se încred în Allah [vor fi victorioşi, căci] Allah este Puternic [şi] Înţelept.”

[Coran 8:49]

Încrederea adevărată este cea care însoţeşte strădania folositoare şi statornicia. De aceste lucruri a fost deposedată încrederea, când faţa islamului a fost desfigurată şi religia a devenit o jucărie.

Pentru a căpăta putere, un musulman trebuie să se ferească de ticăloşie şi să iubească puritatea şi statornicia. Un neştiutor şi necuviincios nu poate avea putere. El este nevoit să-şi acopere goliciunea cu piei de animale şi să umble dinaintea regilor ca un slujitor. Allah a arătat neamului lui Hud, care se răscula împotriva Lui, ce înseamnă puterea:

„Rugaţi-vă de iertare Domnului vostru, apoi căiţi-vă faţă de El, pentru ca El să trimită asupra voastră cerul încărcat de ploaie şi să sporească puterea voastră cu putere! Şi nu vă abateţi ca nişte mari păcătoşi!”

[Coran 12:52]

Bunul profet a vrut să prezinte oamenilor religia într-o formă frumoasă şi să-i convingă pe oameni să o practice. Când un om face o faptă bună, el se împotriveşte Satanei şi încearcă să se ridice către îngeri. Cât de măreaţă este în acel moment puritatea şi frumuseţea lui!

Pentru a îndrepta atenţia asupra acestui lucru, Profetul a explicat printr-un exemplu: „Când Allah a creat pământul, acesta se clătina şi nu avea stabilitate. Din acest motiv, Allah l-a întărit cu pinteni de munte şi astfel a devenit stabil, rămânând într-o singură poziţie. Îngerii au fost uimiţi de forţa munţilor şi atunci l-au întrebat pe creator: „Doamne! Ai creat până acum ceva mai dur decât munţii?” El a răspuns: „Da, fierul este mai puternic decât muntele.” Îngerii au întrebat din nou: „Există ceva mai tare decât fierul?” El a zis: „Da, focul are mai multă putere”. Ei au întrebat: „Există ceva creat de Tine mai tare decât focul?” El a zis: „Da, apa este mai puternică decât acesta”. Îngerii au întrebat: „Există printre lucrurile create de Tine ceva mai puternic decât apa?”. El a zis: „Da, aerul are mai multă putere decât aceasta”. Eu ai întrebat: „Ai creat ceva mai puternic decât aerul?”. El a zis: „Da, fiul lui Adam este mai puternic, dacă face milostenii cu mâna dreaptă fără ca stânga lui să afle acest acest lucru”. (consemnat de At-Tirmizi).

Omul este cea mai ciudată creatură din univers. În ziua în care personalitatea sa atinge măreţia şi perfecţiunea unui caracter moral, el devine stăpânul universului. El poate aduce sub stăpânirea sa cele mai tari şi mai puternice lucruri din univers şi poate trage foloase din ele. Dar în momentul în care personalitatea decade, el îşi atrage blestemele locuitorilor cerurilor şi pământului şi firele de praf îl poartă cu ele în zborul lor.

În relatatea de mai sus a fost menţionată valoarea şi importanţa omului virtuos, care încearcă să câştige în virtute şi să atingă înălţimile perfecţiunii şi decenţei.

Un factor al puterii este că un musulman trebuie să spună adevărul fără nici o şovăială. Relaţiile sale cu oamenii trebuie să fie deschise şi să funcţioneze pe baza unor principii şi valori juste. Să nu facă nici un compromis în ceea ce priveşte adevărul, astfel încât să nu-şi mânjească onoarea sa şi pe cea a tovarăşilor săi. El trebuie să-şi considere forţa ca rezultat direct al credinţei pe care o reprezintă şi pentru care se află în viaţă. Să nu şovăie niciodată şi să demonstreze o realitate cu curaj.

Se relatează că, atunci când Ibrahim, fiul Profetului, a murit, a avut loc o eclipsă de Soare. Oamenii au spus că eclipsa s-a datorat morţii lui Ibrahim. Trimisul lui Allah a ţinut oamenilor o predică şi a spus: „Eclipsa de Soare şi de Lună nu se datorează morţii sau vieţii unei persoane, ci ambele sunt semne venite de la Allah, pe care El le arată supuşilor Săi. Aşadar, când vedeţi vreo eclipsă de Soare sau de Lună, gândiţi-vă să faceţi rugăciunea. ” (consemnat de Bukhari).

Omul care acceptă realităţile ce-l înconjoară nu se compromite cu minciuni şi absurdităţi. El este întotdeauna nepăsător la aceste lucruri şi cuvintele sale sincere subliniază vasta comoară de nobleţe şi măreţie, a cărui deţinător nu trage foloase din dezamăgirea altora şi caracterul său se înalţă pe stânca unui caracter moral desăvârşit. 

Împlinirea datoriei de a porunci lucrul permis şi împiedicarea săvârşirii celui interzis (emri bi-l ma'aruf ua nehyi ani-l munker) este un rezultat al perfecţiunii personale, fiindcă ea se naşte din discuţia curajoasă a oamenilor sinceri, care vor să câştige răsplata lui Allah prin eliminarea propriilor lor înclinaţii egoiste.

Dorim să subliniem faptul că un musulman trebuie să critice deschis nelegiuirile, să le atace cu mult curaj şi să nu se lase intimidat în a-şi face datoria, nici faţă de oamenii de rang, nici din consideraţie faţă de rude sau cei apropiaţi.

Islamul îl critică pe cel ce simte slăbiciunea în faţa păcătoşilor şi nelegiuiţilor, care trebuie trataţi într-o manieră cuviincioasă. Trimisul lui Allah a spus: „Când un om se adresează unui politeist Cu Ya Sayyedi (Stăpâne), aţăţă mânia lui Allah”.

Omul înfăptuieşte o dublă crimă atunci când nu respectă poruncile lui Allah, referitoare la lucrurile interzise şi îi ascultă doar pe cei pe care-i consideră respectabili, fiind nepăsător faţă de cel considerat slab şi umil:

„Iar acela pe care îl înjoseşte Allah, nu va afla pe cineva care să-i dea cinste. Allah face ceea ce voieşte!”

[Coran 22:18]

Islamul a proclamat bârfa haram (interzisă) pentru ca omul să-şi poată desfăşura existenţa şi să-şi menţină puterea, căci cel ce discută despre cusururile unei persoane în absenţa sa şi se bucură de acestea, este fără îndoială ticălos şi josnic. Cel care are însă puterea de a răspunde motivaţiei şi chemării adevărului îi fereşte de păcat pe cei ce-i iubeşte şi îi mustră cu vorbe potrivite. El nu ţine nimic ascuns în inima lui pentru ca apoi să condamne pe cineva pe la spate.

Acest lucru nu înseamnă totuşi că putem vorbi oricum cu cei la care ţinem. Dacă vedem la oameni unele cusururi, trebuie să le abordăm după anumite aspecte. Dacă aceste cusururi afectează numai propria persoană sau rangul omului respectiv, atunci este o nebuinţă să-l criticăm în absenţa sa.

Dacă paşii lui alunecă spre păcat şi nu sunt semne din care să se vadă că ar vrea să se oprească, asemenea calului ce se poticneşte în mocirlă şi cade la pământ, atunci este o ticăloşie să defăimezi un astfel de om în faţa lumii. Dacă se dovedeşte a fi însă un păcătos împătimit, care încalcă voit poruncile lui Allah şi nesocoteşte drepturile cetăţenilor lui, atunci trebuie confruntat cu adevărul şi fără ocolişuri trebuie mustrat aşa cum se cuvine.

Dialogul trebuie să fie direct, dar fără injurii şi ocară şi mai ales fără bruscare fizică. Scopul acestui dialog să fie îndepărtarea prostului obicei, precum şi reforma individuală şi cea socială. Nu înseamnă că persoana în cauză trebuie defăimată înaintea duşmanilor ei, încercând astfel să-i linguşiţi şi să trageţi foloase ori să vă dezvinovăţiţi faţă de acele păcate.

Trimisul lui Allah a spus: „Pe cel ce a vândut onoarea unui musulman pentru o lingură de mâncare, Allah îl va hrăni în schimb în Ziua Judecăţii cu focul iadului. Pe cel ce a dezonorat un musulman pentru câteva zdrenţe, Allah îl va acoperi în schimb cu veşmântul focului iadului, iar pe cel ce şi-a câştigat faima şi respectul judecându-se cu puritatea unui musulan, Allah îl va face să plătească cu vârf şi îndesat pentru acest lucru în Ziua Judecăţii.” (consemnat de Abu Daud)

Bârfa este arma celor slabi şi doar cei ce nu sunt în stare să izbândească, încearcă să-i bârfească pe ceilalţi.